Urmăream
acum vreo câţiva ani de zile o emisiune tv, în care, mai mulţi
tineri cu talent literar, adunaţi în jurul lui Nicolae Manolescu, spuneau
că s-au săturat de Eminescu. În ce sens? În toate sensurile. Pentru
cei mai în vârstă din familia mea, emisiunea apărea ca o blasfemie,
ca o nebunie. Pentru mine însă, nu. Ştiam că era vorba despre o
acţiune premeditată a lui Manolescu şi a altor elite româneşti
de a termina odată cu Eminescu. Munca a început cu mult timp înainte,
atunci când s-a fabricat mitul nebuniei lui Eminescu şi a continuat şi
în perioada contemporană cu încercările de denigrare şi de
scoatere a sa din inima şi memoria românilor, de către un popor
aciuat pe aceste meleaguri, evreii, a căror scopuri şi metode de lucru
au fost înfierate de marele român, Mihai Eminescu.
Nu
a fost surprinzător pentru mine, atunci când, la întrebarea
realizatorului emisiunii tv, ce cunosc aceşti tineri despre activitatea
culturală, politico-socială şi istorică a lui Eminescu,
tinerii au vorbit tot timpul despre poezia (care, chipurile, nu era prea
valoroasă) şi despre mondenitaţile lui. De restul activităţii
nu ştiau mai nimic. Înainte de a mă grăbi să-i discreditez,
m-am gândit la modul cum este predat Eminescu în şcoală. “Poetul
nepereche”, “Cel mai mare poet”, “Personalitatea completă a
culturii româneşti” etc. Dacă adăugăm la zecile de
epitete pe care le rosteşte la oră un profesor şi interminabilele
comentarii pe care bietul elev trebuie să le înghită cu toptanul fără
prea multe întrebări, avem o imagine a modului defectuos în care va fi
perceput Eminescu de copii.
Nici
un profesor nu mi-a argumentat vreodată de ce Eminescu este un poet atât
de mare. Nici unul nu mi-a spus că jurnalistul Eminescu era cel puţin
la fel de profund ca poetul Eminescu. Poate nici ei nu ştiau aceste lucruri.
Dar cei care fac manualele de aşa natură ştiu exact care este
adevărul şi acţionează în consecinţă. Dar membrii
Academiei Române ştiu şi mai bine ce înseamnă să scoţi
tone de cărţi despre poezia lui Eminescu, evitând pe cât se poate de
dibaci texte la fel de importante în care se pune degetul pe rana societăţii
româneşti şi se dau soluţii de vindecare. Modul defectuos sau
intenţionat defectuos în care se predă Eminescu echivalează cu
un atentat asupra culturii şi istoriei româneşti. Atentat, care este
tot mai minuţios elaborat în laboratoare obscure şi a cărui faţă
începem să o întrezărim în manualele alternative pe care le cunoaştem
cu toţii. Nu vorbim aici despre prezentarea lui Eminescu numai în şcoala
primară, gimnaziu sau liceu, ci şi în universităţi. Otrava
împrăştiată ajunge cu mare uşurinta în toate revistele
literare şi culturare. Marii oameni de cultură cad în capcana acestor
denigrări mârşave.
Eminescu
trebuie prezentat copiilor în cu totul alt mod. Nu de poetul genial are atâta
nevoie copilul cât mai ales de luptătorul neostenit pentru neam şi
ţară. M-aş bucura ca în loc de recitările papagaliceşti
ale poeziilor lui Eminescu, lumea să reproducă tot mai mult textele
sale politice, să ia aminte la lupta şi la jertfa sa.
Atunci
când vom înţelege cu adevărat destinul celor mai mari fii ai acestui
neam, Corneliu Zelea Codreanu şi Mihai Eminescu, şi vom urma exemplul
lor, România va deveni o ţară ca soarele de pe cer, puternică
şi ascultătoare de Dumnezeu.
Cum a fost
asasinat Eminescu.
Prezenţa ziaristului şi omului politic Mihai Eminescu în climatul
socio-politic al anilor 1880 incomoda teribil cercurile politice româneşti
supuse masoneriei şi evreilor. Eliminarea lui Eminescu era iminentă.
Ne aflăm în apropierea semnării unor tratate politice mult negociate
de statul român, care pur şi simplu nu mai avea loc pentru un Mihai
Eminescu. Distrugerea sa nu se putea înfăptui însă printr-un
procedeu rapid şi direct. Fabricarea nebuniei sale reprezenta singura opţiune
întrucât se putea invoca ori de câte ori ar fi venit vorba de scrierile
marelui ziarist. Eminescu era nebun aşa
că nimic din ceea ce a scris nu trebuie luat în considerare.
Procesul
de asasinare fizică şi morală a lui Mihai Eminescu explodează
în ziua de 28 iunie 1883. Ziarul
"Românul" care se afla în polemică cu Eminescu scrie pe 1 iulie:
“Aflăm cu sinceră părere de rău că d. Mihai Eminescu,
redactor la ziarul Timpul, tânăr plin de talent şi înzestrat cu un
deosebit geniu poetic, a căzut greu bolnav. Sperăm că boala sa nu
va fi de cât trecătoare şi că în curând vom putea anunţa
deplina sa însănătoşire".
Acesta
era semnalul scoaterii din viaţa publică a marelui ziarist. "Timpul"
vine cu o declaraţie abia pe 2 iulie 1883 în care spunea: “Cu începere
de astăzi, 1 iulie, direcţiunea politică şi redacţia
ziarului "Timpul" este încredinţată d-lui Mihail Paleologu."
Opinia publică înţelege astfel că Eminescu este scos din presa
românească. Nicăieri nimeni nu dădea însă nici un motiv,
nici o explicaţie asupra îmbolnăvirii sale subite.
"Timpul"
revine cu un comunicat a doua zi pe 3 iulie: "Unul dintre colaboratorii
acestei foi, d. Mihai Eminescu, a încetat de a mai lua parte în redacţie,
atins fiind în mod subit de o gravă boală. Ne place însă a
spera că lipsa dintre noi a acestui stimat confrate nu va fi de cât de
scurtă durată şi că ne va fi dată fericirea de a anunţa
revenirea sa sănătos la funcţiunile de până acum."
Trebuie să observăm faptul că în textul ambelor comunicate
Eminescu este numit poet, chiar dacă este evident faptul că funcţia
pe care o îndeplinea în cadrul "Timpului" era cea de ziarist.
Ziua
decisivă este, după cum am spus deja 28 iunie 1883, când se petrec o
sumă de lucruri bizare atent meşteşugite pentru a fabrica nebunia
eminesciană. Soţia lui Slavici, doamna Szoke, trimite lui Maiorescu un
bilet cu urmatoarea rugăminte:
"Domnul Eminescu a înnebunit. Vă rog faceţi ceva să mă
scap de el, că e foarte rău." Maiorescu găseşte în
acest bilet pretextul perfect pentru a pune planul în aplicare.
Pe
de altă parte însă se ştie că Eminescu era în aceea zi la
baia Mitraşewschi, lângă strada Ştirbei Vodă, nu departe de
sediul Societăţii Carpaţii, societate interzisă de oficialităţi
în aceeaşi zi. Eminescu fusese dus acolo de către Grigore Ventura
pentru a-l discredita, ceea ce îi şi reuşeşte. Eminescu îşi
iese din minţi, Ventura îl părăseşte. Anunţă apoi
imediat poliţia că trebuie să ridice un nebun de la baia Mitraşewschi.
Anunţă în acelaşi timp pe Secăşeanu şi Ocăşeanu,
prietenii lui Eminescu, care sosesc imediat la locul respectiv ajutându-l pe
Eminescu să îşi revină în fire. Ventura era redactorul ziarului
"L’Independence roumaine", ziar al
cărui director Emille Galli, fusese expulzat din România în aceeaşi
zi fatidică de 28 iunie. Galli nu este singurul expulzat în acea zi, aceeaşi
soartă a avut-o şi ziaristul Zamfir C. Arbore, prietenul poetului
şi cu siguranţă mulţi alţii.
Toate
aceste evenimente s-au petrecut pe fondul semnării iminente de către
România a tratatului cu Tripla Alianţă (Germania, Austro-Ungaria,
Italia), negociat mai bine de doi ani şi jumătate de către Junimişti,
conduşi de Carp, tratat susţinut în totalitate de Titu Maiorescu.
Sărbătorile
naţionaliste de la Iaşi, de la începutul lui iunie 1883, când s-a
dezvelit statuia lui Ştefan cel Mare şi când Eminescu, perfect sănătos,
a citit la "Junimea" poemul său, "Doina" au iritat
puterile centrale. Alături de Eminescu s-a aflat şi Petre Grădişteanu
care a avut un discurs la fel de înflăcărat.
Von
Bismarck este gata să declare război României dacă nu se fac
urgent retractări şi nu se dau asigurări ferme că se va
intra imediat în sfera de influenţă a Germaniei şi Austro-Ungariei.
Se cere ferm desfiinţarea "Societăţii Carpaţii",
un adevărat partid secret de rezervă, cu zeci de mii de membri, care
milita pe faţă şi în ascuns pentru ruperea Ardealului de
Imperiul Austro-Ungar şi alipirea lui la Ţară. Rolul central in
acesta Societate îl avea Eminescu. Iată că România se supune exigenţelor
străine, interzice societatea Carpaţii, elimină din scenă pe
mulţi simpatizanţi francofoni, Petre Grădişteanu împreună
cu D.A. Sturdza pleacă la Viena să îi ceară personal scuze împăratului
pentru discursul de la Iaşi. Toate astea se întâmplau pe 28 iunie 1883,
ziua căderii lui Eminescu.
Nimeni
nu lămureşte însă opinia publică asupra bolii lui Eminescu,
despre care se afirmă numai că este o boală gravă. În luna
iulie, Titu Maiorescu iniţiază o listă de subscripţie pentru
a strânge banii necesari internării lui Eminescu la Viena, listă pe
care o publică în facsimil.
În
numărul din luna august al revistei "Literatorul", Alexandru
Macedonski publică o epigramă prin care va arunca în aer liniştea
aşternută asupra bolii lui Eminescu. Textul epigramei este următorul:
"Un X... pretins poet - acum
S-a dus pe cel mai jalnic
drum...
L-aş plânge dacă-n
balamuc
Destinul său n-ar fi mai
bun
Căci până ieri a
fost năuc
Şi azi nu e decât nebun".
Este
momentul mult aşteptat de Ventura care încercase încă din 28 iunie să
convingă publicul asupra nebuniei eminesciene, atunci însa cei doi
prieteni sosiţi în grabă la baia Mitraşewschi reuşiseră
să-l salveze pe Eminescu. Ventura nu voia să fie el cel care declara
deschis nebunia lui Eminescu întrucât fusese deja implicat în evenimentul mai
sus menţionat. Aşadar epigrama a fost pretextul perfect, imediat după
apariţia ei Ventura îl atacă grav pe Macedonski.
"Nu
este nici o îndoială, prin această epigramă este vizat
nefericitul nostru coleg şi prieten, Eminescu". Iată că
Ventura cel care anunţase poliţia de existenţa nebunului, se
retrage acum în ipostaza prietenului indignat arătând spre Macedonscki:
“iată cine îl face nebun pe bietul Eminescu”.
Macedonski
la rândul său încearcă să se apere spunând că este o
epigramă veche care a fost publicată fără ştirea sa,
epigramă care în plus nici nu îl vizează pe Eminescu. Există o
logica în argumentaţia lui, dacă cercetăm puţin
mentalitatea epocii, mai ales după presă vom vedea că
înnebuneau foarte mulţi oameni prin anii '80 ai secolului trecut,
mulţi se sinucideau.
Au
urmat, manifestaţii publice cu torţe şi gemuri sparte la casa lui
Macedonski. Bastonat de prin cafenele pe biata lui spinare, oprobiul public a
atras multă lume în aceste evenimente, a fost un spectacol bucureştean
pe cinste. Ventura şi
Macedonski intră într-o polemică puternică, însa răul era
deja făcut, Eminescu era în ochii tuturor un nebun tolerat de societate.
În
codul de moravuri publice şi politice ale epocii, "boala gravă"
a nebuniei îl îndepărta definitiv de la viaţa publică pe cel
atins de ea. Declararea nebuniei cuiva însemna, implicit, şi destituirea
lui din funcţie. Iată, aşadar, ce realizează Grigore
Ventura: dizlocarea unui mare ziarist, a unui adversar de temut, din sistemul
unui ziar de opoziţie.
Polemica
se stinge, iar la 1 septembrie presa începe să discute deschis problema
nebuniei lui Eminescu. "Telegraful" este primul care anunţă
că "Mai mulţi prieteni din capitală, amici ai nefericitului
Eminescu, s‑au decis a contribui lunar pentru întreţinerea amicului
lor în casa de sănătate. D.T. Maiorescu are partea cea mai mare în
această frumoasă şi nobilă acţiune."
Maiorescu
reuşeşte să dea lovitura de graţie lui Eminescu la sfârşitul
anului 1883, când publică un volum de 64 de poezii eminesciene, între
care "Mai am un singur dor", "Se bate miezul nopţii",
etc. Abilitatea sa a fost extremă, aceste poezii erau menite să
distrugă imaginea unui Eminescu naţionalist, adversar de temut al
liberalilor, teroretician al problemelor societăţii româneşti.
Astfel Maiorescu reuşeşte să scindeze opera eminesciană
limitând-o la poezie, din acel moment şi până în zilele noastre
Eminescu este cunoscut de toată lumea drept "marele poet", "poetul
naţional al României", ştergându-se aproape complet opera sa
ziaristico-politică, operă cu mult mai valoroasă şi mai
bogată decât opera sa poetică.
Una
din primele persoane care a sesizat lovitura de maestru a lui Maiorescu a fost
Ibrăileanu care scria: "Putea, oare, teoreticianul devenit faimos, al
păturilor superpuse, apostolul naţionalismului, duşmanul marelui
partid liberal, tribunul zilnic al durerilor grave ale rasei, să publice:
"Mi te dă cu totul mie", "Nu zi ba de te-o cuprinde"
(...) Ori chiar şi acestea, nepotrivite pentru un luptător politic,
cum era el atunci: "Mai am un singur dor/ În liniştea sării/ Să
mă lăsaţi să mor etc" Ori ideea de sinucidere din
"Se bate miezul nopţii" (...) Nu cumva acum, la maturitate,
şi când avea un stagiu de om public, ca teoretician al unei grave
ideologii sociale şi naţionale - nu cumva credea că nu i-ar fi
şezut frumos să publice şi elegii amoroase ori invitaţii la
dragoste şi alte poezii "uşoare" - şi unele traduse?”
Eminescu
este internat într-o serie de sanatorii din ţară şi străinătate,
însă starea sănătăţii sale era foarte bună după
cum mărturiseşte Ioan Slavici: "Repausul
medicamentos susţinut cu îndârjire de Mihail Eminescu pe timpul fugii din
Bucureşti la Viena şi apoi la Florenţa l-a adus în ţară
sănătos".
Volumul
de poezii are un succes terilbil, multe versuri devin suport pentru romanţe
ieftine cântate în cafenele şi saloane, pierzându-şi profunzimea.
Eminescu
însuşi, viu şi dornic să reintre în presă, îşi va
asculta "prohodul" în această paranteză a anilor interzişi,
1884-1888. Câteodată se va revolta, va sparge vitrinele librăriilor,
îşi va lua volumul de poezii din raft - şi-l va arunca în noroi, călcându-şi-l
în picioare: atunci forţele de ordine vor interveni prompt şi-l vor
duce pe "insurgent" la poliţie. Aşa s-a întâmplat la 8
noiembrie 1886, de ziua Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil, la laşi:
poetul a fost "împachetat" pe loc şi dus, ca alienat psihic, la
stabilimentul rudimentar de la Mânăstirea Neamţ. Pe lângă
aruncarea în noroi a propriului volum de versuri, de ziua onomasticii sale, i s-a
mai adus acuzaţia că "se lua de femei pe străzile Iaşilor,
le "apuca de turnura rochiilor", le atingea în mers, etc.
Ajuns
la Neamţ, Eminescu îşi găseşte liniştea. Continuă
să scrie în ciuda tuturor.
Acolo,
la Mânăstirea Neamţ poetul va definitiva - zic editorii, poezia
"De ce nu-mi vii?", pe care o va trimite spre publicare lui Iacob
Negruzzi, la "Convorbiri literare", cu acest bileţel: "Îţi
trimit deodată cu aceasta mai multe versuri cărora, de ţi se par
acceptabile, le vei face loc în "Convorbiri". Îndealtminterelea, mă
aflu bine şi sănătos în mijlocul acestor munţi şi-ţi
doresc asemenea."
Eminescu
era perfect sănătos în perioada în care a locuit la Mânăstirea
Neamţ, 1886-1887. Gala Galaction vorbeşte despre un Eminescu întreg
la minte în momentele respective, mărturie stau şi actelor de bucătărie
ale stabilimentului, întocmite de mâna poetului.
Întors
în casa Henriettei de la Botoşani în 1887, Eminescu este supus unui
consult medical din care reiese sănătos psihic: „
În urma unei subscrieri, iniţiată de elevii şcoalei artelor
frumoase din Botoşani, s-au strâns 400 lei. De mare ajutor au fost aceşti
bani, căci au permis să i se aplice un tratament special mulţumită
căruia starea sănătăţii poetului s-a îmbunătăţit
în modul cel mai vădit, căci astăzi Eminescu este tot atât de
senin cum a fost înainte de boala cea grea de acum 4 ani în urmă. În 13
Iulie Eminescu, însoţit de sora, sa şi de dl. Grigore Focşa,
doctoral de aice, a sosit în oraşul nostru cu trenul de la ora 1 p.m. A
doua zi la ora, 11 a.m. a avut loc, în casa dlui. Şt. Emilian un consult,
la care au luat parte dnii. medici: Dr. Filipescu, medic primar al oraşului
Iaşi, Col. Dr. Otremba, medic şef al
Corpului
IV armată, Dr. Rigler, Dr. C. Bottez şi Dr. Negel, profesori la
Facultatea de Medicină.
Deşi
mai mulţi din aceşti d-ni. medici aveau să plece din Iaşi încă
în 13 Iulie, totuşi şi-au amânat plecarea pentru a-l putea asista pe
poetul nostru. În
urma unei cercetări minuţioase la care l-au supus pe Eminescu, medicii
au ajuns la concluzia că sănătatea lui nu e deloc alterată
şi că trebuie a-l supune unui tratament radical numai în ce priveşte
boala lui cea neglijată, care se manifestase la picioare".
Eminescu
era deci sănătos psihic şi perfect capabil de a crea. În 1888,
Veronica Micle reuşeşte să îl scoată pe Eminescu din casa
surorii sale şi îl va
duce de mână pe poet la Bucureşti, unde el îşi va regăsi
pana de ziarist. Urmează o colaborare anonimă la câteva ziare şi
reviste, iar apoi, la 13 ianuarie 1889, ultimul text ziaristic al lui M.
Eminescu: o polemică ce va zgudui guvernul făcându-l, pentru o clipă,
pe Gună Vernescu să demisioneze rupând o coaliţie destul de
fragilă de altfel a conservatorilor (care luaseră, în fine, puterea)
cu liberalii. Repede se află, însă, că autorul articolului în
chestiune este "bietul Eminescu" - şi repede acesta este căutat,
găsit, internat la sanatoriul doctorului Şuţu, în martie 1889.
La
13 aprilie 1889, procurorul Mavros cere primului preşedinte al Tribunalului
Ilfov constituirea unei cure pacientului Mihai Eminescu, aflat în casa de sănătate
a doctorului Şuţu din strada Plantelor.
Se
constituie un consiliu compus din T. Maiorescu, Dem Laurian, Şt. Mihăilescu,
I.L. Caragiale, I.Gr. Valentineanu şi Mihail Brăneanu, care, convocaţi
conform articolului 440 din Procedura Civilă (jurnalul 2783/89) depun la
secţia a doua a tribunalului un proces verbal în care sunt de părere
că "boala fiind în recidivă, reclamă interdicţia
pacientului şi rânduirea unui tutor care să poată primi de la
stat pensia lui viageră şi să poată îngriji de întreţinerea
interzisului". Procesul verbal al consiliului este scris în întregime
şi depus de Titu Maiorescu, care era şi avocat. După semnarea
actului acestuia (12 iunie 1889) şi depunerea raportului medico-legal, iscălit
de doctorii Şuţu şi Petrescu. Urmeaza celebrul interogatoriu
pentru evaluarea stării psihice a pacientului.
Iată
interogatoriul lui Eminescu, în ospiciul din strada Plantelor, la 12 iunie
1889, cu trei zile înainte de moarte:
"- Cum te cheamă?
- Sunt Matei Basarab, am fost rănit la cap de către Petre
Poenaru, milionar, pe care regele l-a pus să mă împuşte cu puşca
umplută cu pietre de diamant cât oul de mare.
- Pentru ce?
- Pentru că eu fiind moştenitorul lui Matei Basarab, regele se
temea ca eu să nu-i iau moştenirea.
- Ce-ai de gând să faci când te vei face bine?
- Am să fac botanică, zoologie, mineralogie, gramatică
chinezească, evreiască, italienească şi sanscrită.
Ştiu 64 de limbi.
- Cine e Poenaru care te-a lovit?
- Un om bogat care are 48 de moşii, 48 de râuri, 48 de garduri, 48
de case, 48 de sate şi care are 48 de milioane."
Trebuie
să subliniem faptul că acest interogatoriu este construit în întregime
pe modelul masonic al cifrelor. Are un anumit număr de cuvinte şi
litere, corespunzând cifrelor masonice 48 şi 64. Răspunsul poetului a
ridicat nenumărate semne de întrebare. Eminescu nu era cu siguranţă
mason. Există ipoteza conform căreia Eminescu ar fi răspuns prin
codul acesta masonic. Această ipoteză nu poate sta însă în
picioare pentru simplu fapt că întregul interogatoriu se înscrie în
criptologia masonică şi nu doar răspunsurile poetului. Este un
interogatoriu fabricat în totalitate. Cu toate astea răspunsurile în
cazul în care chiar aparţin poetului pot conţine un sâmbure de adevăr.
Matei Basarab a fost întotdeauna domnitorul favorit al lui Eminescu, domnitor
cu care se identifica. Se presupune că respectivul Poenaru chiar l-a lovit
pe Eminescu cu o piatră în cap, eveniment ce este plasat în curtea
sanatoriului.
Petre
Poenaru este un personaj real, era tenor, din familia mare a actorilor, aşadar
lume frecventată de Eminescu. Nu era un străin, un oarecare, ci îl
cunoştea pe poet. Nu se explică însă prezenţa acestuia la
sanatoriu. Cât despre puşca
umplută cu "pietre de diamant", aminteşte de o baladă
populară: "A plecat la vânătoare/ Să vâneze căprioare/
Căprioare n-a vânat/ Şi el singur s-a împuşcat/ Cu un pistol de
diamant/ Cu gloanţe de briliant." Iată‑l pe Eminescu pus în
postura vânătorului care se vânează singur, care cade în propria-i
cursă. Teorie aberantă care nu poate sta în picioare. Eminescu nu
putea calcula aceste răspunsuri după canoanele masonice pur şi
simplu pentru că nu putea anticipa întrebările. Şi dacă am
accepta ipotetic că Eminescu a făcut respectivele calcule şi a răspuns
în funcţie de fiecare întrebare aceasta ar demonstra un singur lucru:
deplinătatea facultăţilor mentale ale poetului.
În
condiţii normale, în care incidentul cu Poenaru ar fi real parchetul ar fi
trebuit sesizat din oficiu şi ar fi trebuit interogat şi autorul
prezumtiv al crimei, numitul Petre Poenaru. Nu există un asemenea
interogatoriu.
Trei
zile mai târziu Eminescu moare subit. Doctorul Vineş care a fost de faţă
în acel moment avea să povestească în 1926 exact cum s-au petrecut
lucrurile: "Eminescu se aşează pe pat şi peste câteva
minute cade într'o sincopă şi moare imediat". Varianta oficiala
asupra morţii lui Eminescu este însa demenţa paralitică. Înainte
de a analiza puţin moartea lui Eminescu să luăm în discuţie
perioada 1884-1889, perioadă numită “de mare întunecime” a creaţiei
eminesciene. Mărturiile din epocă atestă însă contrariul.
Cei
care l-au vizitat pe Eminescu la Botoşani vorbesc de o puzderie de hârtii
scrise de către poet, unele luate de A.C. Cuza şi descifrate, altele
luate de rudele poetului. Chiar în strada Plantelor, în mai-iunie 1889,
vizitatorii lui Eminescu bolnav vorbesc de maldăre de hârtii scrise de către
el, aruncate la coş, ori măturate de femeia de serviciu. Argumentul
"creativităţii" cade dintr-un condei în faţa abundenţei
de mărturii documentare şi, cu el, diagnosticul medical. Într-adevăr,
un "paralitic general", un "abulic în ultimul grad", aceştia
sunt pacienţi care nu mai creeză, nu mai fac diferenţa între viaţă
şi vis, etc.
Alexandru
Vlahuţă vizitându-l în spital, îl găseşte comunicabil,
pregătit să scrie poezii.
Ilarie
Chendi, care a stat în gazdă pe strada Ştirbei Vodă, nr.72, pe lângă
Cişmigiu, la aceeaşi adresă pe care o avusese şi Eminescu în
anii '80 ai secolului trecut va povesti cum bătrânele gazde, nişte
nemţi, încep a-şi aduce aminte: "Şi mi-au spus, între
altele, că după moartea lui Eminescu, care a avut loc în 1889, au
venit la dânşii 2 domni care erau prietenii lui Eminescu şi, împachetând
toată sărăcia rămasă în urma lui, au umplut 2 cufere
cu cărţi şi cu manuscrise şi au plecat".
"Legendele"
eminesciene vorbesc, însă, până astăzi de "caiete" cu
poezii ale poetului, pierdute, furate, ascunse în această perioadă.
Biografii săi trec sub tăcere până şi faptul că în
buzunarul de la haina în care şi-a dat duhul, în 15 iunie 1889, se aflau
scrise de mâna lui poeziile "Viaţa" şi "Stelele în
cer".
Prima
criză a lui Eminescu din 1883-1884 când a fost internat la Dr. Şuţu,
apoi la Ober Doebing lângă Viena cât şi recidiva din 1886-1887,
internat la Mânăstirea Neamţului, institutul pentru alienaţi,
corespund unei psihoze maniaco-depresive, în amândouă cazurile a părăsit
spitalul aproape complet restabilit, cu facultăţile intelectuale
normale.
În
1887 medicii din Iaşi, Dr. Iuliano Bogdan (semnat doctor de Paris), Hynek,
dar mai ales doctorului Francisc Iszac au pus diagnosticul unei alienaţii
mentale provocată de gome sifilitice pe creier şi la picioare, începând
un intempestiv tratament antisfilitic, cum se făcea pe atunci, cu fricţiuni
de mercur, în doze enorme cu efecte de-altfel nule în sifilisul nervos (oare
de ce nu ştia acest lucru doctorul Izsac?), dar cu urmări catastrofale
toxice.
Încă
din Renaştere se ştia, însă cum povesteşte Benvenutto
Cellini că şi-a tratat cu fumigaţii de mercur boala galică,
dar că efectul privea doar stadiul primar sau secundar, mai puţin pe
cel terţiar şi deloc sifilisul localizat cerebral.
Supradozajul
medicamentos a jucat un rol nefast în evoluţia bolii poetului. De altfel,
interesarea sistemului nervos central în intoxicaţia cronică cu
mercur explică modificările de comportament, depresiune mintală,
insomnie şi câteodată halucinaţii, care după cum ştim
au dominat tabloul simptomatic după 1887.
Cum
reiese din notele doctorului Vineş, starea lui Eminescu s-a agravat în
clinică, astfel că i-a apărut o stare delirantă cu dureri în
tot corpul, tremurături, încetinirea reflexelor pupilare (la internare,
normale), tulburări grave sfincteriene, abolirea reflexelor
osteo-tendinoase (la internare exagerate) toate simptome explicate după noi
prin injecţiile de mercur ce le primeşte în clinică, fără
rezultat asupra bolii psihice, dar cu grave efecte secundare.
După
cum se ştie, lui Eminescu i s-a făcut autopsia în ziua de 16 Iunie
1889, existând un raport depus la Academie. Acesta
este
nesemnat.
Autopsia
evidenţiază "o degenerescenţă grasă a pereţilor
cordului, deveniţi fragili şi galbeni, şi prezenţa unor plăci
întinse şi proeminente atât la baza valvulelor aortice, cât şi pe
faţa interioară a aortei anterioare. În fine, din partea hepatului
şi a rinichilor s'a observat asemenea o degenerescenţă
granulo-grasoasă considerabilă". Dacă modificările la
nivelul aortei aparţin unei ateromatoze incipiente, deloc neobişnuite,
rinichii albi cât şi modificările ficatului sunt caracteristice
pentru o gravă intoxicaţie mercurială.
Creierul
lui Eminescu este uitat pe fereastră, în soare şi, după câteva
zile de nefixare, este trimis lui Gh. Marinescu, pentru a fi examinat. Subliniem
faptul că, în 1889 Marinescu avea 26 de ani, fiind începător,
asistentul lui Babeş. Dacă
prof. Babeş nu a primit creierul, pot fi avute în vedere două
posibilităţi: ori cazul prezenta interes numai pentru curiozitatea tânărului
asistent, ori -şi aceasta este ipoteza spre care închinăm- pe undeva,
anumiţi oameni, să nu spun o "întreagă protipendadă,
se temeau de diagnosticul severului prof. Victor Babeş"
Gh.
Marinescu declara despre creierul poetului, mulţi ani mai târziu: "Creierul
mi s'a adus dela Institultul Şuţu într'o stare de descompunere care
nu permitea un studiu fin al structurii circumvoluţiunilor. Putrefacţia
era datorată faptului căldurii celei mari, probabil că s'a scos
prea târziu după moarte... Creierul era în adevăr voluminos,
circumvoluţiunile bogate şi bine dezvoltate şi prezenta ca
leziuni macroscopice o meningită localizată la lobulii anteriori...
Din nenorocire creierul, fiind, cum am spus, descompus, nu am facut studiul
istologic, ceea ce e o mare lacună... Sărmanul Eminescu! Nu a avut
parte nici de acest studiu anatomic, care, fie zis în treacăt, nu ştiu
dacă s'a făcut în bune condiţiuni altor literaţi distinşi
cari ca şi dânsul au murit de paralizie generală".
Eminescu
nu a murit însă de paralizie generală, Gheorghe Marinescu se înşelase.
Punând cap la cap toate dovezile strânse ani de zile, Ovidiu Vuia scrie:
"Concluziile
mele, ca medic neuropsihiatru, cercetător ştiinţific, autor a
peste 100 de lucrări din domeniul patologiei
creierului,
sunt cât se poate de clare. Eminescu nu a suferit de lues şi nu a avut o
demenţă paralitică.
În
ceea ce priveşte alcoolismul, acesta nici nu intră în discuţie.
Presupusul sifilis al lui Eminescu este scos din mâneca imposturii şi
botezat ad-hoc congenital".
Concluzii:
Aşadar, Eminescu a fost scos din viaţa publică şi
declarat nebun pentru că atitudinea lui pentru unirea ţării mamă
cu Ardealul nu era bine văzută de conducerea de atunci a României, de
junimiştii P.P. Carp şi Titu Maiorescu care încercau din răsputeri
încheierea unei alianţe militare cu Germania şi Austro-Ungaria. De
remarcat în acest sens este o scrisoare a lui PP. Carp către Titu
Maiorescu în care îi atrage atenţia: „Şi mai potoliţi-l pe
Eminescu”. Iar Maiorescu l-a „potolit”, fabricându-i nebunia şi scăpând
astfel de o voce „periculoasă”, care îl contrazicea tot mai des.
Evident că la baza asasinării lui Eminescu a stat Francmasoneria
şi evreimea care se simţeau în pericol tot mai mare ca urmare a
atacurilor lui Eminescu şi a deconspirării de către o voce
credibilă şi îndrăgită a acţiunilor lor antinaţionale
şi anticreştine.
Astfel,
Eminescu a fost scos din viaţa publică între 1883 şi 1889, anul
asasinării sale, fiind declarat nebun şi ca urmare incapabil de a mai
crea ceva. Ori, mărturiile din acea perioadă ne arată un Eminescu
în plină creaţie, lucru care nu ar fi fost posibil dacă era
nebun, căci un nebun e rupt de contactul cu realitatea şi nu mai simte
nevoia de creaţie. Aşadar, creaţia artistică din acea
perioadă, însoţită de numeroasele dovezi (ale medicilor şi
prietenilor) ale sănatăţii sale mintale ne arată faptul că
Eminescu a fost asasinat printr-un proces lent de otrăvire.
Asasinarea
lui Eminescu a continuat şi continuă şi în prezent prin trecerea
sub tăcere a activităţii sale de jurnalism politic, a
atitudinilor sale naţionaliste şi antiiudeo-masonice. Continuă
prin prezentarea sa în şcoli în mod voit deformat, în ipostază
numai de poet genial, sărac şi fustangiu. Continuă şi prin
eliminarea din opera sa poetică a acelor poezii cu caracter profund naţional
cum ar fi versiunea adevărată a poeziei „Doina”. Continuă
prin atacurile tot mai dese şi abia disimulate ale aşa-zisei elite
culturale române. Continuă prin atacurile tot mai neruşinate ale
comunităţii evreieşti din ţară şi din afara graniţelor.
Dar, cel mai mult continuă prin lipsa noastră de cinstire a marelui
român Mihai Eminescu, prin lipsa de informare asupra operei, a luptei şi a
dorinţelor sale pentru neamul românesc.
Cezarina
Bărzoi şi Ionuţ Băiaş