PEISAJ DE
TOAMNĂ AIUDEAN
Un cer de plumb, apăsător si scund.
Se sprijină greoi pe zări opace
Prinzând sub el, ca sub o carapce.
Cernite lumi ce-n văluri gri s-ascund.
Si ca o lespede de plumb concavă,
Apasă greu si-mbucă-n scobitură
Ca pe un cocolos o lume sură
Ce pare un cearcăn cenusiu pe slavă.
Prin aerul vâscos si sur se cerne
Lumină sură, zvonuri cenusii,
Zvâcnesc pe fondul gri, nuante gri:
Sunt suflete purtând patina vremii.
Pe dedesubt trec umbre cenusii
Cu flori de laur cenusiu pe frunte,
Trec suflete gheboase si cărunte
Sub putred învelis de carne gri.
Sub carapacea boltii cenusii
Pe care gânduri negre lasă dâră,
Pământul pare-un bot de pâslă sură,
Întreaga lume pare-o pată gri.
IN MEMORIAM
Lui Aristotel
Popescu
Stăpânul lumii si-a curmat un gând,
Un gând
ce-l răvăsea ca o răscoală
Si pagina la care sângerând
Scria, rămase jumătate goală.
Era prea zbuciumat, prea dureros
Să-l poată duce
pân-la capăt
teafăr
Si bietul
Sfânt, scăpând condeiul jos,
A
lăcrimat, curmându-l, un luceafar.
S-a stins o candela, -a murit un om,
S-a întrerupt o tristă
melodie,
O filă a fost smulsă dintr-un tom,
Asa vru Domnu,-asa a fost să fie.
IMI
PLÂNGE SUFLETUL
CA UN COPIL
Imi plânge sufletul ca
un copil.
Zvârlindu-si floarea de
pe ramuri ciunge,
Si-ngenunchiat, cu el
alături, plânge
Si-un înger trist din ceata lui
Gavril.
O, suflet, suflet păcătos si sui,
Lunatic suflet spune
ce te doare
De-ti risipesti abia deschisa-ti floare
Petală cu petală
vântului?!
Ce patimi crâncene, ce dor stufos
Te bântuiesc de freamăti ca pădurea?
Ce boală cruntă muscă ca securea
Din trunchiu-ti desfrunzit
si noduros?
Ti-e dor de cer, de pământesc ti-e dor?
Vrei sfânt să treci prin
viată, vrei lumeste?
Hai, suflete
nemângâiat, vorbeste
Si te-oi aprinde asemeni stelelor!
Ti-as da să taci luceferi verzi, ti-as da
Argint din
lună, aur greu din soare
Si scuturând pe tine stog
de floare
Ca
pe-o pădure te-as înmiresma.
Ti-as face din luceferi jucării
Si te-as căra in cârcă până-n stele,
Să le culegi ori să te joci prin ele
De-a v-ati ascunsãlea cu îngeri vii.
APOCALIPS
Si-a slobozit cel necurat
zăvozii,
Arhangheli negri cu sclipiri de
smoală;
Pe scena
lumii, unduindu-si solzii,
Dansează
Salomeea-n pielea goală.
Pâmântul greu de-atât noian de rele
Si-a-ncetinit si inima
si mersul,
Sus carul mare scârtâie durere
Si lăcrimează stele universul.
Cohorte de arhangheli tristi si-nvinsi
Păsesc mânati cu biciul
în robie
Si fumegă funingini astrii stinsi,
Pătând covorul
verde-al vesniciei.
Scânceste de durere-ntreaga fire
Si plâng pe la răscruci de ceruri îngeri,
Se-ndoaie grinzile
nemărginirii
Sub greutatea cosmicei înfrângeri.
In crestetul veciei Dumnezeu,
Cu capu-n mâini stă abătut si trist,
In jur se sting luminile mereu
Si-ngenunchiat alături plânge Christ.
Demostene Andronescu
Din
vol. "Peisaj launtric", Ed. Puncte Cardinale, Sibiu, 1995
In memoria lui
Alexandru
Demetriad
LUI
SANDU, DEPARTE!
Sandu a plecat în
turneu..
Nu stiu dece -
pentru prima oară i-a fost atât de greu
Să se
despartă;
să-si ia rămas bun
Dela
familie, dela
colbul din drum,
Dela
prieteni, dela
banca din grădină...
(Avea ochii tristi
si a surâs dureros la toate!)
Zile, patruzeci si
chiar mai multe,
L-am asteptat să
vină!
Ne era
dor, ne lipsea, asteptam cu înfrigurare stirile...
A trimis
scrisoare,
Că nu se mai
întoarce!
Il doare
-scria el- depărtarea. Si amintirile...
Dar s'a întâmplat
ceva măret, acolo unde s'a oprit
S'a fundat un teatru
mare- cât cerul, pe care el l-a construit
Din rocă
lunară,
din azur si din ametist.
Ceva
deosebit!
Si, o tehnică
uluitoare
Rampa,
rivalte, reflectoare,
Cu miliardimi de
stele lucitoare-
A scris tot el,
piesa închinată NEMURIRII,
Pentru
inaugurare-
Dar ce
distributie, DUMNEZEULE!
Cei
mari, care s'au
mutat din Bucuresti
Ba încă invitati
si de peste hotare!
In figuratie legiuni
de arhangheli si îngeri buni,
Pe care
i-a
învătat să râdă,
Să recite versuri
despre oameni
Si să facă
minuni!
La
premieră, în
loja de onoare, a venit Tatăl cel Bun
Si multe fete
luminate!
Spectacolul a avut
succes
Stihurile lui au
fost aplaudate
Si de atunci se
joacă cu casa închisă
Intr'o stagiune
non-stop, care nu se va sfârsi niciodată!...
Iar noaptea după
spectacol,
Adună stelele care
s'au stins,
Le dă caldură
dintr'a lui si le aruncă înapoi pe boltă -
Scrie că a găsit
acolo, puzderie de rude si de prieteni,
Unii de
joacă. Ehei,
de când era de-o schioapă,
Apoi mai mari si tot
mai mari si mai multi,
Până când s'au
strâns anii si s'a înăltat ca un brad,
El, ALEXANDRU
DEMETRIAD.
Si iarăsi
altii,
încă după acei ani
Sositi mai de
mult,
sau de curând
Cu
svon, cu
întâmplari de pe pământ.
Si stau la suete
si-si amintesc, si-si amintesc,
Nopti la rând
Ne roagă sa-i
trimitem- simte nevoia de ele...
Nu
lacrimi, că el
nicicând n'a plâns de durere,
I-au picurat doar de
bucurie si de frumos-
Ar vrea o floare
care nu creste prin stele,
O luminită care să
ardă pentru el si neuitarea din suflete,
Si ne
scria, că
dacă o să-i fie vreodată
Prea dor si prea
greu,
După o ploaie de
stele o să facă un curcubeu;
Un colt
să-l
proptească în înaltul cerului,
Celălalt pe casa
lui.
Si o să pornească
la drum lung, păsind cu grije să nu se rupă
Dar numai pentru o
singură clipă
Cât să-i mângâie
cu privirea pe toti;
Că drumul e lung si
visele pier
Si e mult de lucru
acolo la el,
Mereu, mereu vin
alti initiati
IN MARELE MISTER!
In
încheiere, ne
spunea că la Teatrul lui,
Vom poposi si noi
odată
Ca să vedem
SPECTACOLUL CEL MARE
Si griji să nu ne
facem;
Va găsi el un loc
pentru fiecare
Chiar dacă în
seara aceea nu vor mai fi bilete la casă.
1984
