- f r a g m e n t -

...In panteonul neamului intrã victimele rezistentei armate din muntii României (1946-1958), unicã în istoria tãrilor cotropite de sovietici in timpul celui de al doilea rãzboi mondial în Europa, una din cele mai crâncene si mai eroice rezistente depuse în tãrile din spatele cortinei de fier, împotriva comunismului. Martiriul partizanilor români a fost reeditat douã decenii mai târziu de mujahedinii afgani care, alãturi de români, îsi meritã un loc aparte în panteonul luptei anticomuniste. Unul din putinii supravietuitori ai înclestãrii cu securitatea, legendarul Ioan Gavrilã-Ogoranu, el însusi conducãtor al grupului de partizani de pe versantul nordic al muntilor Fãgãrasului, remarcã trei caractere distincte ale rezistentei din muntii României: caracterul national (implicati erau militari, studenti, tarani, elevi, membri sau nu ai partidelor politice, tãrãnisti, liberali, legionari), caracterul crestin si caracterul monarhist, întrucât cel anticomunist era de la sine înteles. Acelasi personaj de legendã, încã în viatã, remarca cu franchete cã "niciodatã nu ne-am bazat actiunile pe venirea americanilor... Actiunea a pornit din dragoste de tara, din credinta cã adevãrul nu poate fi înfrânt pânã la urmã... Vedeam necesitatea luptei ca pe o datorie de onoare a generatiei noastre ". Dintre partizani, sau cei conectati luptei lor, si-au pierdut viata si multi preoti dintre care mentionati si cunoscuti sunt: Andreescu Nicolae, Bologa, Constantinescu Ion, David Ion, Dinescu Haralambie, Drãghici Ion, Lupsa, Mihãilescu Dumitru, Oniga Tãnase si Rosa Simion. In aceastã luptã de partizani au fost implicati zeci de mii de oameni incluzând nu numai pe luptãtorii propriu-zisi, dar si pe locuitorii satelor de la poalele muntilor, care-i ajutau si aprovizionau cu alimente, haine, arme si munitii. Începutã in 1946, la initiativa generalului Aurel Aldea (fost ministru de interne) si a lui George Kintescu (fost director general al serviciilor secrete ale armatei  (dupã asa-zisele alegeri din 1946), anul 1947 a dus la unirea grupurilor de rezistentã din tarã sub un comandament unic, întrunind partidele istorice, legionarii si armata. Odatã relizatã aceastã întelegere, a fost anuntat Consiliul National Român din Franta, si prin el, guvernele apusene care, la rândul lor, au transmis informatia serviciilor secrete.  Spionii sovietici infiltrati în rândurile lor sunt rãspunzãtori moral de arestarea a circa 9/10 din conducerea si rezistenta româneascã propriuzisã si totodatã a acelor mii de studenti, elevi, militari, muncitori si tãrani, din primãvara anului 1948; arestãri finalizate cu procesul mamut din toamna anului 1948; ceea ce a mai rãmas nearestat, va reprezenta nucleul viitoarei rezistente din muntii României. Folosind mãrturiile lui Ioan Gavrilã-Ogoranu si inedita si valoroasa monografie dedicatã acestei teme, sub condeiul lui Cicerone Ioanitoiu vom enumera, în cele de mai jos pe conducãtorii principalelor grupe de partizani din muntii României:

a. - Muntii Banatului: Spiru Blãnaru, comandor Domãsneanu, coloneii Utã si Vernichescu. 

b. - Muntii Fãgãras (versantul sudic): colonelul Arsenescu in Muscel, fratii Toma si Petre Arnãutoiu pe râul Doamnei si Arges, Matei Moldoveanu si Diaconescu pe Topolog.

c. - Muntii Fãgãrasului (versantul nordic): Ion Gavrilã-Ogoranu.

d. - Muntii Apuseni: maiorul Dabija, studentii Stefan Popa si Micu Moldoveanu, ofiterii Diamandi, fratii Susman si fratii Spaniol.

e. - Muntii Bucovinei: grupul Cenusã, Vladimir Macoviciuc, Ion Vatamaniuc (N.a. încã in viatã, întâlnit de mine la Sighet in 1995, moment când l-am reîntâlnit pe Ioan Gavrilã Ogoranu) si mai târziu Vasile Motrescu. În 1948 aici au apãrut "Gãrzile lui Decebal" cu trei ramuri: Vatra Dornei - Piatra Neamt (Filaret Gãmãlãu), Vatra Dornei - Fãlticeni (Jenicã Arnãutul) si Vatra Domei - Bistrita Nãsãud.

f. - Muntii Retezat: inginer Lazãr Caragea.

g. - Muntii Maramuresului: fratii Dunca, Gavrilã Pop, cãpitanul Sabin Mare.

h. - Muntii Olteniei: au beneficiat de prezenta a doi generali (fratii Dimitrie si Iancu Carlaont) si doi colonei de artilerie (Grigorescu si Stefan Halalãu), Ion Diaconescu (grupul Arnota). 

i. - Codrii Mehedintului: Dumitru Totir, Gheorghe Florescu si Dumitru Nãsãrîmbã.

j. - Muntii Vrancei: fratii Ion si Gheorghe Paraginã, ofiterul Timaru si Vasile Sava.

k. - Dobrogea: Fratii Fudulea si Gogu Puiu, activi in pãdurea Babadagului (N.a. in represiunea deslãntuitã în timpul colectivizãrii fortate si lichidãrii partizanilor s-au remarcat politicienii Victor Dusa si Vasile Vîlcu si generalii de securitate Doicaru (alias Dulberger) si N.Ceausescu (viitorul dictator).

l. - Grupu1 Isverna: fratii Bocîrnea, Ghorghe Pele si ofiterul Grigore Brîncusi.

Lupte de partizani s-au mai dat si la: Craiova (Lucian Dimitriu si ofiterii Remus Radina, Tiberiu Tolescu si Constantin Grãdinarul;  judetul Dâmbovita (Gogu Marinescu); Tg.Mures (grupul Faloba);  judetul Arad (Adrian Mihut) si multe alte regiuni ale tãrii, tãranii jucând, in regiunile de ses rolul predominant.

Un moment special de eroism il marcheazã grupul celor 12 români parasutati, in 1951-1952, in nordul Muntilor Apuseni, dintre care unii au murit la aterizare, restul fiind arestati in urmãtoarele sãptãmâni (datoritã trãdãrii mediatã de vestitul agent sovietic britanic Kim Philby), alãturi de alte circa 200 de persoane. Între cei condamnati la moarte cei mai cunoscuti au rãmas Alexandru Tãnase, Ion Samoilã si Ion Golea.

Membrii acestor grupuri de partizani si-au pierdut, in marea majoritate a cazurilor viata, fie in luptã, fie dupã capturarea lor (ca rezultat exclusiv (!) al actelor de trãdare ale agentilor infiltrati între ei) soldatã cu condamnarea la moarte si executia. Colaboratorii lor din satele de la poalele muntilor atunci când nu au fost executati, au umplut închisorile si lagãrele de exterminare.

Cifrele globale oferite de diversi cercetãtori al holocaustului rosu din România nu sunt totdeauna convergente.  Mai întâi trebuie precizat cã o primã estimare a detinutilor din România anilor lui Gh.Dej (ca urmare a unei rezistente reale sau imaginare împotriva comunistilor) indicã cifra de peste 2.000.000... Din acestia, circa 250.000 zac în gropile comune presãrate pe tot cuprinsul tarii. Americanul Garry Allen, de exemplu, estimeazã cã in urma executiilor, a detentiei inumane si a muncii fortate, in România si-au pierdut viata peste 150.000 de persoane. Dar atât alti autori, cât si informatiile celor care au suferit in lagãre si închisori sustin, pe baza unor argumente de necontestat, cã cifra realã este cu mult mai mare.

Astfel, in gulagul românesc - reprezentat de închisorile centrale de la Gherla, Aiud, Sighet, Mislea, Ocnele Mari, Jilava, Vãcãresti, Pitesti, etc., la care s-au adãugat penitenciarele pentru pedepse sub 10 ani (Oradea, Caransebes si altele), lagãrele de muncã fortatã create începând din 1948 pe "santierele comunismului" (hidrocentrala de la Bicaz, Borzesti, Onesti, calea feratã Bumbesti-Livezeni, minele de uraniu, cupru si aur de la Cavnic, Baia-Sprie, etc.), si, mai ales, Canalul Dunãre/Marea Neagrã, cunoscut sub numele de "Canalul mortii" - au fost rãpusi prin brutalizare repetatã, malnutritie, lipsã de asistentã medicalã, sau pur si simplu prin împuscare, sute de mii de intelectuali, tãrani si muncitori. Dupã aprecierile fostilor detinuti, numai in lagãrele de la Nãvodari, Poarta Albã, Capul Midia, Km 14, Carasu, Cernavodã si Peninsula si-au lãsat viata peste 200.000 de oameni.

Într-o valoroasã sintezã intitulatã sugestiv "Fenomenul concentrationar în Romînia " în subcapitolul "Geografia penitenciarã" sunt însiruite închisorile si lagãrele principale din Romania, in ordinea severitãtii regimului, dar si a particutaritãtilor celor întemnitati. Citate sunt: Sighetul (rezervat personalitãtilor politice de primã mãrime si episcopilor rezistenti ai Bisericii Unite si Catolice, printre care monseniorul Suciu; aici a murit Iuliu Maniu si a fost ucis Gheorge Brãtianu; regimul alimentar dur ducea la o mortalitate de 40%, supravietuitorii, arãtând ca niste fantome, fiind transferati in alte puscãrii: in perioada 1947-1950, gardienii nu cunosteau limba românã, fiind agenti KGB); Canalul Dunãrea-Marea Neagrã (în 1949 folosea munca a 60.000 de persoane, iar in 1951 se ajunsese la 300.000; cota de morti ajunsese la un moment dat la 400 pe zi); Salcia (lagãr situat lângã Brãila, destinat mai ales celor ce detinuserã "ilegal" aur, cei mai multi fiind oameni vârstnici); minele de plumb de la Baia Sprie, Cavnic si Nistru (expuneau la riscuri de accidente si intoxicatiî chimice ridicate): Aiud (cu reputatia de cea mai sinistrã, dupã Sighet, a fost in mare parte rezervatã personalitãtilor politice de "mãrimea a doua", Gãrzii de Fier si intelectualilor; aici si-a dat sfârsitul marele si originalul filozof Mircea Vulcãnescu, aici au tronat cãlãii Koller si Dorobantu, aici a schingiuit, poate fãrã asemãnare, bestialul Moromet), Gherla (evocatã magistral de Paul Goma; aici au fãcut "carierã" vestitul director Goiciu, tortionarul Istrate, fratii Somnea, Tudoran si doctorul securitãtii Sin; aici a stat un timp episcopul catolic Iuliu Hossu, aici a fost ucis seful socialist Fluieras); Suceava (închisoare de anchetã, mai ales pentru legionari si loc unde s-a predat "reeducarea"; pe aici a trecut episcopul de Alba lulia, Iacob Antal); Râmnicu Sãrat (închisoare disciplinarã cu regim celular extrem de strict, rezervat politicienilor, personalitãti ale vietii economice, demnitari ai Bisericii Catolice si Unite); Craiova (rezervatã între 1948-1950 tãrãnistilor, in celule zidite, cu o singurã gaurã pentru transmiterea gamelelor cu mâncare); Fãgãras (rezervatã jandarmilor si politistilor sau agentilor din reteaua de spionaj si contraspionaj); Sibiu (cu o reputatie sinistrã, mai ales datoritã celulelor subterane); Jilava (cu celebrul "fort 13", cu vestitii tortionari plutonierul Ivãnicã si cãpitanul Moromet); Târgsor (rezervat intre 1948-1953 elevilor de liceu); Ocnele Mari (rezervatã salariatilor ministerului de interne), Târgu-Ocna (pentru tuberculosi), Mislea, Dumbrãveni si Miercurea Ciuc (toate închisori de femei) si in sfârsit, cele pentru "detinutii de rand" de la Constanta, Timisoara, Oradea, Cluj, Codlea si Iasi.

Cine va putea calcula însã vreodatã numãrul celor ce au fost ucisi in clinicile psihiatrice sau in urma unor pedepse de drept comun, menite a masca motivele politice, practicã folositã cu predilectie in timpul lui Ceausescu,  in intentia de a scunde fatã de forurile intenationale, preocupate de respectarea drepturilor omului, adevãratul numãr al detinutilor politici? Si cine va afla vreodatã numãrul exact al celor ucisi de-a lungul anilor la granita României cu Ungaria si mai ales cu Jugoslavia, unde numai in 1988 au fost împuscate 400 de persoane (de cãtre grãnicerii români sau sârbi) si un numãr mult mai mare de înecati in Dunãre? In sfârsit, dorim sã mai punem o intrebare: cine va putea rosti vreodatã cifra exacta a celor care, mai ales in ultimii 15 ani ai regimului Ceausescu, au murit din cauze determinate direct de mãsurile inumane ale dictatorului si clicii sale (care, sã nu uitãm, fãrã sistemul comunist n-ar fi ajuns niciodatã la putere); copii si bãtrânii morti de inanitie si de frig, femeile moarte in încercarea disperatã de a provoca avortarea copilului purtat in pântece, pentru a nu mai da nastere încã unui suflet nevinovat, pe care nu-l putea hrãni, sau multele, mult prea multele sinucideri, care au fãcut ca încã din 1983, România sã ajungã pe locul trei in statistica europeanã a suicidului?

Puci-ul înscenat la Timisoara si Bucuresti (cu extensie ulterioarã si in alte câteva orase din tarã). urmat pentru o scurtã perioadã de evenimentele cunoscute sub numele de "Revolutia Românã din Decemrie 1989", asupra cãreia vom reveni cu detalii in partea a doua a lucrãrii, s-a soldat cu o baie de sânge, autorii ei fiind: unitãti speciale ale ministerului de interne (criminala "securitate", teroristi arabi instruiti sau adusi in România si, din pãcate, si unitãti ale armatei române. Conform datelor raportate..., in revolutia românã si-au pierdut viata 1030 de persoane, dintre care 5334 in Bucuresti si 496 in provincie. Dintre morti, 17 nu împliniserã încã vârsta de 15 ani si 599 cea de 30 de ani. S-a mai reconstituit cã, dupã 22 Decembrie, la Timisoara si-au pierdut viata 52 de oameni, cifrã ce anuleazã penibila cifrã de 60.000 lansatã initial de unul dintre membrii conjuratiei, Silviu Brucan. Recent ne-a parvenit o listã cu "martirii Clujului" care reconstituie 27 de nume. De mentionat cã initiatorii si complicii acestei monstruoase bãi de sânge nu au publicat nici pâna in ziua de azi cifra realã a victimelor si continuã sa vehiculeze cu insolentã minciuna cã fãptasii ar fi fost "teroristi" (la care se adaugã si insinuarea cã acestia n-ar fi fost români, ci "strãini").

Nedezmintindu-si caracterul neocomunist regimul instaurat in România in anii 1990-1996 este responsabil pentru actele de barbarie sãvârsite la: 28 ianuarie, 9 februarie la Bucuresti si martie 1990 la Targul Mures, pentru uciderea si molestarea câtorva persoane oponente înaintea alegerilor din 20 mai 1990, totul culminând cu reprimarea demonstratiei pasnice din Piata Universitãtii cu ajutorul mineriadei organizate de însusi Ion Iliescu, ajutat de agentii securitãtii. Pretextând "salvarea democratiei" si anihilarea "elementelor fasciste extremiste", criminalii au rãnit grav circa 200 de persoane si au ucis, dupã datele oficiale, 7, iar dupã alte aprecieri cel putin câteva zeci de oameni neînarmati. O mãrturie extrem de valoroasã, culeasa între timp de noi dezvaluie ca bãtãile bestiale executate in noaptea de 13 iunie asupra manifestantilor pasnici din Piata Universitãtii si mai ales barbariile minerilor din 13-14 iunie in Bucuresti au determinat un aflux de câteva sute de oameni rãniti grav (traumatism cranio-cerebral) la sectia de neurochirurgie a spitalului nr. 9 (Gh. Marinescu) din Bucuresti, cauza reprezentând-o loviturile dure primite in cap. Din cei circa 150 de internati, circa 60 au murit in scurt timp, in timpul sau dupã operatia craniana; registrul cu numele lor de la serviciul de primire al bolnavilor a dispãrut între timp. Prin acest act de fraudã, oficialitatile iliesciene au putut prezenta cifra de 7 morti. În trei zile, acesti rinoceri ai Presedintelui Iliescu au sugrumat minunata manifestare de curaj civic si întelegere a democratiei din Piata Universitatii care a durat 54 de zile si nopti) si a surpat definitiv subreda imagine a existentei unei guvernari "democratice" în România, pe care, intr'o oarecare masurã, reusise sã si-o faureasca echipa de impostori cocotata la conducerea tarii. Deziluzia "revolutiei furate" a determinat si cauzeaza inca un val de sinucideri, ca rezultat al "sperantei ucise". Dintre cazurile cele mai cunoscute si tulburatoare le citam pe cele ale lui Calin Nemes, Liviu Babes si Gh. Gavrilescu. Acte de disperare depresiva, dar si de protest politic.

Estimari mai recente vorbesc de 1.300 de morti, victime ale "Revolutiei Române".

In concluzie, trebuie sã subliniem ca suita de crime datorate regimurilor comuniste conduse de Nicolae Ceausescu si Ion Iliescu (ultimul de esentã asa-zis neocomunistã), nu au fost incã nici pe departe elucidate. Descoperirile din ultimii trei ani, cum ar fi cele de la Dealul Balaurului sau de la fostul Palat Ghica din preajma Bucurestiului, care a functionat între 1949-1953 drept sediu al securitãtii din raionul Snagov (cele despre groapa comunã cu circa 140 de schelete ale unor bãtrani, tineri, copii, lichidati in anii 1950, groapã amplasatã pe raza comunei Cãciulati - Snagov, ulterior numarul lor crescand la 300, urmate de unele asemãnãtoare descoperite in incinta inchisorii de la Suceava, cele de la grota de la punctul "Pãdurice" din Suceava (unde au fost gãsite scheletele unora din cei 10.000 de detinuti aflati in lagarul din apropiere, folositi la construirea unei cai ferate locale, in anul 1950 si cele din fostul poligon de tir "La cãlãu", folosit azi ca loc de depunere a gunoaielor orasului Suceava, dovedesc justetea afirmatiei noastre.

Nu ne ramane decat sa speram ca aceste descoperiri, precum si altele care le vor urma, cu siguranta, vor fi studiate cu grija, pentru a identifica atat victimele si imprejurarile uciderii lor, cat si pe faptasi, respectiv pe cei ce-au emis ordinele respective, pentru ca numai astfel vor putea institutiile justiei Romaniei post-marxiste sa-si asume misiunea cu adevarat patriotica de a face dreptate, chiar si post mortem, sutelor de mii de cetateni ai Romaniei sacrificati de dictatura terorii rosii pe altarul satanicului comunism.

Pentru aprecierea globala a "Gulagului Romanesc in cifre" vom folosi ca lucrare de referinta studiul statistic de valoare exceptionala citat anterior (Gh. Boldur-Lãtescu - Gulagul românesc în cifre), ale carui concluzii sunt urmatoarele:

 

a. considerand detinut politic pe cineva care a fost privat de libertate cel putin douã luni de zile fie in penitenciare, aresturi ale securitãtii, locuinte conspirative, lagãre de muncã, zone de deportare sau spitale psihiatrice, in vara anului 1964, in urma tratativelor dintre secretarul general al ONU, U Thant, si partea românã (se pare cã Alex. Bârlãdeanu reprezenta autoritãtile române) s-a comunicat eliberarea a 35.000 de oameni; cifra realã a fost probabil de cel putin 50.000;

b. cifra supravietuitorilor ex-detinuti politici la 1 iunie 1990 era de 20.000 (din care 13.000 înregistrati in AFDPR si 7.000 in exil sau in tarã, dar neactivi);

c. anii cu cea mai masivã detentie politicã anufost între 1948-1964 (deci pe o perioadã de 16 ani), aceasta consumându-se in închisori mari sau lagãre de muncã cu mai mult de 5.000 de detinuti (Gherla, Aiud, Poarta Albã, etc.), cu capacitate mijlocie de 2-3.000 de locuri (Jilava, Pitesti, Galati, Peninsula-Valea Neagrã, Suceava, capul Midia, etc.) sau micã (400-500 de detinuti). Numãrul total al locurilor de detentie era de peste 120 si capacitatea de circa 96.000 de locuri (în perioadele "de vârf, 100% ocupate, dar cu o medie pentru 1948-1964 de 75.000 !). Durata medie de detentie pentru acesti ani a fost de 2 ani. În perioada amintitã au trecut deci prin puscãrii 600.000 de oameni!;

d. Între 1965-1989, deci într-un interval de 24 de ani s-au înregistrat circa 3.000 de detinuti, cu o medie de detentie de 1 an, ceea ce ne duce la o cifrã de 81.000 (!) pentru întreaga perioadã; 

e. cumulând cele douã date obtinem cã, in perioada 1945-1989, au trecut prin cele peste 120 de puscãrii si lagãre ale Româmei 1.200.000 de oameni;

f. În ceea ce priveste numãrul mortilor, estimarea este foarte dificilã. Sigure sunt câteva repere statistice care permit, ulterior, o concluzie. In intervalul 1964-1990 au decedat 500.000 de fosti detinuti politici, ceea ce înseamnã o medie anualã de deces de 39,5%, reprezentativã pentru populatia "normalã" de peste 95 de ani a tãrii. Dacã dupã eliberare s-a înregistrat o asemenea ratã de deces (deci de 15 ori mai mare decât normalul), se poate presupune cã in conditiile de detentie rata era de 20-30 de ori mai mare. Raportând acest coeficient de multiplicare la rata normalã a mortalitãtii in tarã si pentru o grupã de vârstã medie (40-44 ani), se poate deduce un numãr de 500.000 de morti.

În închisorile comuniste, unele închisori, cu regim înspãimântãtor, vizând exterminarea (Aiud, Gherla, Sighet, lagãrele de la canal, Balta Brãilei si Delta Dunãrii) si detinând cote de lichidare mult mai mari fatã de medie, cifra totalã (provizorie) a mortilor in Romania, victime ale regimului comunist va creste, in acest context, de la 411.000 (raportatã in editia precedentã) (42,101,105,168, 172, 174) cu 300.000, dat fiind cã cifra celor omorâti in lagãre si închisori era estimatã la numai 200.000 (42, 168). Se ajunge astfel la o cifrã globalã a victimelor "Holocaustului Rosu" în România (exceptând Basarabia, Bucovina si restul provinciilor românesti) de 891.500 de morti.

Florin MATRESCU