Urc valea Ialomitei spre Obârsie. De sub potecã nãvãleste, târâtoare, o pãdure încâlcitã în jnepeni. Ai zice ca vrea sã înghitã toatã coasta muntelui.

Este ceva respingãtor în lãcomia copacului acestuia, care creste trãgându-se pe burtã ca serpii si înhãitându-se în gloata haoticã si hâdã.

Stiu. E solutia ingenioasã pe care a gãsit-o în lupta pentru viatã. Solutia care i-a reusit. Gloata târâtoare si informã, fãrã alt ideal decât "sã trãiascã" care isbuteste sã trãiascã si care se multumeste, sãtulã, cu atât.

Chiar dacã, pentru asta a renuntat la verticalã. Se târãste dar trãeste. Democratic.

Sunt multe pãduri de jnepeni în muntii nostri, dar asta e cea care mã doare mai ales. Asta, fiindcã are o poveste, o istorie dacã vreti, o istorie vegetalã dar o foarte simbolicã si tragicã istorie. Asta mai ales pentru cã pãstreazã în sânul ei un martor al altor vremi.

In marginea de sus a pãdurii reptiliene, o frunte se înaltã totusi cutezãtoare. O frunte de copac. Un zâmbru. Creste drept. Drept în sus din viermuirea jnepeneascã. Singur si neînclinat, drept dela rãdãcinã pânã'n crestet, vânjos, aspru, cu verdele întunecat.

O afirmare. O mãrturie. Un supravietuitor.

Ceva mai în vale, în turbãria dela Bulboace, cercetãtorii au gãsit pãduri fosile de zâmbri.

Asa dar cândva zâmbrii erau pãdure pe aceste meleaguri.

Va fi fost muntele mândru de podoaba lui voinicã.

Cum s'a pripãsit oare aicea primul jneapãn?

Fãrã îndoialã jos în vale, lângã apã, s'a aciuiat ologul si zâmbrii l-or fi primit de milã în tara lor.

Apoi a puit veneticul si au împânzit valea. Iar când s'au numãrat si s'au simtit destui, au pornit la deal sã'nfulice pãdurea.

Cu perfidia nevolnicului, s'au strecurat în jurul trunchiurilor trufase, le-au încolãcit ca serpii pe Laokoon, le-au sugrumat, le-au vlãguit.

Unul câte unul, zâmbrii cei cu pletele în soare au pierit pradã târâtoarei haite. 

Dacã s'ar fi acomodat noilor conditii de viatã, dacã s'ar fi adaptat la mediu, dacã s'ar fi plecat, dacã ar fi tranzactionat, dacã... ...Ei dar zâmbrul nu-i zâmbru când pierde din ochi zarea, nu-i zâmbru când se'ncovoaie, nu-i zâmbru când îsi scurmã loc cu crengile în humã.

Zâmbrul moare dacã asa îi e scris, dar moare drept, cu soarele'n crestetul verde cu vântul crestelor în crengile neîntinate.

Asa au murit pe plaiuri - rosi de râia jnepenisului - codrii de viteji din alte vremi.

Doar vre-o câtiva au rãmas teferi. Au biruit prigoana si tragici se cautã din ochi din creastã'n creastã.

Ofteazã vântul în cãtina lor întunecatã.

Isi cunosc soarta. Ologii au hotãrît sã stârpeascã pânã si sãmânta de zâmbru de pe lume.

Stiu bine cã au pierdut bãtãlia. 

Stiu bine cã au sã moarã azi sau mâine, dar rãmân drepti ca o mustrare, drepti ca sã afle toatã suflarea cum se usucã zâmbrul când e secetã de vitejie'n lume.

Drepti poate ca nãdejdea absurdã într'o minune.

Privesc la zâmbrul singur din valea Ialomitei, înversunat si mândru în haina lui verde, în cãmasa lui verde.

Simt cum cautã sã-si zãreascã în depãrtãri camaradul din valea Doamnei sau pe cel din Obârsie.

Asa va fi cãtat si Cãpitanul nostru cãtre Mota si putinii lui tovarãsi dintru'nceputuri... Asa vor fi nãdãjduit si ei minunea.

Minunea.

Sunt câtiva ani de atunci. Intr'o varã m'au dus drumurile mele pe tãrâm bucovinean.

Urcam pateca agale catre Pietrele Doamnei din Rarãu.

In marginea pãdurii, sus unde'ncepe golul cu dãruirea zãrilor, am stat in loc fermecatã. Nu-mi cred ochilor unul, doi, zece, sute de zâmbri tineri, o pãdurice. 

Minunea.

Asi vrea sã rup o crengutã sã o duc zâmbrului stingher din valea Ialomitei, sã-i duc si lui vestea cea mare cã zâmbrii tineri împãduresc înãltimile Rarãului bucovinean.

Alãturi cineva rupe vraja si-mi spune: „E o plantatie. Nu sunt spontani". 

Ei si? Slavã Domnului. S'a gãsit cineva sã rãsãdeascã zâmbri pe plaiuri românesti. S'a gãsit un om sã samene vitejia, s'o îngrijeascã, s'o creasca.

Va svoni viatã nouã in muntii bãtrâni. Va fi bucium vântul în frunzisul aspru.

Si va fi vai de nevolnici si de misei. 

Tot în Rarãu, în vara aceea era tabãrã legionarã.

Crestea si acolo o tinerime vrednicã si asprã în cãmãsile verzi.

Era si acolo o rãsãdire de vitejie în suflete.

Douã plantatii. Douã împliniri de soartã.

Pãdurea de Zâmbri - dreptate datã muntelui.

Legiune - dreptate dãruitã neamului.

Douã destine gemene.

Sã fii Zâmbru, sã rãmâi drept, luând in piept voinic si verde toate furtunile, sã scrâsnesti si sã sbârnâi sub biciul viforului fãrã sã'nchini fruntea, sã mori cu ochii tintã'n soare sau sã birui - asta-i soartã de Legionar. Treabã de Legionar.

*

Am ajuns, hoinãrind prin munte, la o stâncã stearpã, surã si prãvãlitã, o seninare. E pustiitã de rostogolirea zãpezii, despuiatã de vânturi. Jalnicã.

Doar într'o crãpãturã câteva tufe micute si verzi. Mã cãtãr sã vãd ce-s. Frunzulite mici întunecate. O floare albã, curatã si candidã. Dar decât sã rãsfir frunzele, descopãr aspecte nebãnuite. Toate frunzele sunt argintii pe dos. Degetele mele rãvãsesc o comoarã sclipitoare. Imi tremurã mâna, cum se înfioarã sufletul când surprinde frumuseti tainice în intimitatea altui suflet.

Cunosc de mult planta asta bizarã, cu înfãtisare aproape rebarbativã, - au botezat-o botanistii Dryers, Dryers octopetela - dar ciobanul, care a rãsfirat frunzele modeste si le-a aflat tainica comoarã, îi zice Arginticã.

Si mai stiu ceva, ceva mai bogat decât argintul de pe frunze, stiu rostul acestei mici burueni si stiu fapta si vrednicia ei.

Pasã-mi-te când dezolarea stearpã a cuprins o coastã de munte, descãrnând-o pânã la piatra moartã, nici o sãmântã nu mai poate rodi acolo.

Dar sunt destule câteva firisoare de tãrânã sau o frunzã putredã adusã de vânturi pentruca sãmânta îndrãzneatã de arginticã sã prindã si sã creascã. 

Si-apoi incepe truda.

Firimitã cu firimitã stânca este mãcinatã de rãdãcinile harnice. Nici o clipã de rãgaz nu-si îngãdue luptãtoarea. Nici o sfortare nu-si crutã, nici o jertfã. Din trupul ei face pãmânt rodnic pe care-l frãmântã cu pulberea de stâncã, în frunzele ce mor îsi samãnã sãmânta nouã si an dupã an cucereste, pentru viatã, împãrãtia rece si stearpã.

Nimic n'o descurajeazã. Nici o stâncã nu-i prea mare pentru dorul ei de muncã. Nici un vânt n'o poate smulge de acolo unde s'a hotãrît sã aducã rodnicie. Nici o avalansã nu o poate desrãdãcina întreagã.

Niciodatã nu-si cautã loc de rãsfãt. Niciodatã nu se înnãdeste în pãmânt bogat. Cautã locul aspru.

Cautã primejdia râpelor vrãjmase.

Acolo vrea sã rodeascã unde nimeni, altul nu poate isbândi.

Nu poartã frunzis fraged. Cu frunze dese si pieloase îsi ocroteste opera rãdãcinilor.

Si moartea ei e fertilitate viitoare, fiindcã trupusorul mort nu cade ci se amestecã'n tãrâna putinticã si întregeste comoara de pãmânt rodnic asa de trudnic adunatã.

Iar când si-a împlinit menirea, când este destul de bine arat ogorul se dã la o parte si lasã loc de viatã altor plante, mai putin viguroase dar mai spectaculoase.

In urma ei rãsar frumoasele grãdini alpine, din truda ei trãesc florile cu chipuri minunate, din tãrâna fertilizatã cu trupul ei se avântã simfonia îmbãtãtoare de culori si forme care încântã muntele.

Cu floricica ei modestã albã si purã, trece din pustietate'n pustietate Argintica. Nici o trufie, nici o gãtealã. Pânã si argintul frunzelor si-l tãinueste.

Asa vrea ea sã fie? Asa i-a hotãrît Dumnezeu soarta? Nu-i pace sã-si spunã taina. Te lasã doar sã întelegi cã n'are timp pentru discursuri colorate. Ea are treabã. Ea are luptã. Ea are credintã. Nu-i glumã sã-ti iei sarcina sã rodnicesti pustietãtile.

Drumetul amator de frumuseti nici nu o vede si nici nu bãnueste cã buchetul de flori mândre, pe care îi duce jos, îi este dãruit de buruiana asta micã si umilã, pe care o calcã fãrã grijã bocancii lui tintuiti.

Dar argintica nu s'a gândit niciodatã cã cineva îi datoreste vreo recunostintã si nici n'a asteptat crutare. Nu-i deprinsã cu alintul. Nici vântul, nici torentul nu o crutã, dece ar cruta-o bocancul... Si apoi tintele acele asa de dureroase pentru trupul ei tot sunt de folos. Cu muscãtura lor ajutã - îi ajutã - sã sgândãreascã nepãsarea stâncii. Mai firimiteazã ceva din stârpiciunea împietritã. Ce importã o sfâsiere mai mult dacã din asta mai poate rodi o sãmântã...

Este si în aceastã vrednicie un soi de eroism. Un eroism tãcut si tainic, un eroism al faptei mãrunte, al jertfei fãrã alai.

Este o vitejie a renuntãrii la rãsfãt, a modestiei voite.

Este mai ales o vrednicie. O vrednicie care-mi pare mie potrivitã femeii. Nu cresc zâmbrii în stâncã stearpã. Nu cresc legionarii în neamuri cu suflet împietrit.

Dar nu-i treabã de bãrbat sã destelineascã nepãsarea, cum nu-i treabã de copac sã macine stânca si s'o ogoreascã. Sã sfarmi fãrâmã cu fãrâmã împietrirea din suflet sã nu-ti faci podoabã din asta. Sã-ti porti argintul ascuns în tainite pentruca sã nu te abatã ispita trufiei dela hotãrîrea ta de muncã. Sã nu pregeti la faptã. Sã nu cati falã. Sã te dãruesti fãrã rezervã, cu viata, cu moartea ta, pentruca credinta ta sã rodeascã'n faptã biruitoare. Si nimeni sã nu te stie, nimãnui sã nu-i sari în ochi, trâmbitându-ti hãrnicia. Asta-i soartã de Legionarã.

Asta-i treabã de Legionarã.

Liliana PROTOPOPESCU