( e x t r a s e )

...Gândurile acestea cu jertfa lui sunt o dovadã cã existã o relatie dreaptã între gând, vorbã si faptã, cã trãirea crestineascã, mostenitã de la tatãl sãu, a fost grija si preocuparea sa permanentã. A cunoscut testamentul lui Ion Mota si s'a ridicat la înãltimea jertfelor sublime legionare, voind parcã si el sã spunã: "Eu asa am înteles datoria vietii mele..." La reîntoarcerea sa in tarã, in 1951, i-a spus fratelui sãu: "Traiane, gândul acesta de a mã întoarce in tarã pentru a continua lupta s'a nãscut si a crescut in sufletul meu ca o floare. Acuma s'a desfacut si sunt gata de ducã".
   Inainte de a se întoarce in tarã in 1951, Nelu a stat câtva timp in Germania împreunã cu Comandantul. In prefata proiectatei editii a II-a a poeziilor lui intitulate "De vorba cu Neamul", pe cale de aparitie, pe care o scrie dl Horia Sima, face o schitã portret a poetului si luptãtorului neînfricat Ion Golea, unde prin câteva creionãri îl caracterizeazã astfel:
   "Ceeace mi-a rãmas mai puternic in amintire din întâlnirile si conversatiile cu el, era o voiosie cristalinã, care tîsnea din el ca dintr'un izvor de munte. Pãrea o imagine vie a eternei primãveri. Niciodatã nu l-am vãzut crispat la fata macar de nelinisti, sau cel putin îngândurat de ce avea sã se intample cu el, dacã se întoarce în tarã. Pãrea cã nu are senzatia primejdiei. Era un viteaz de cea mai purã esentã dar farã trufie, farã sã acorde vreo importantã deosebitã gestului sãu. Ion Golea mergea la luptã ca si când i-ar trage o chiuiturã la o petrecere. Cred ca n'a iubit mai mult alte versuri din poezia legionarã decât acelea care aseamãnã moartea pentru Cãpitan cu "cea mai scumpã nuntã dintre nunti".
   Ion Golea a fost un haiduc al vremurilor noastre. Era înrudit sufleteste cu Iancu Jianu si cu toti rãsvrãtitii din neamul nostru care s'au ridicat împotriva orânduielilor strãine. Primejdia, departe de a-l înspãimânta, îl atrãgea, îi dãdea fiori de bucurie, îl fãcea sã se simtã în elemental lui. Dupã patru ani de lupte cu puterile dusmanului care ne cotropiserã tara, a isbutit sã ajungã în lumea liberã.  Trecuse prin atâtea încercãri - biografia lui este mãrturie - încât nimeni nu i-ar fi putut lua in nume de rãu dacã si-ar fi statornicit definitiv rosturile in exil. Isi fãcuse datoria fatã de tarã si îsi cucerise libertatea cu arma in mânã, participând la cele mai temerare actiuni.
   Si totusi, primul lui gând de când a pãsit pragul lumii libere, a fost sã se întoarca pe potecile muntilor lui dragi. Grija de neamul înlãntuit si chinuit si de camarazii închisi, era mai mare decât grija de siguranta personalã. Ion Golea era eroul pur, care nu se întreba de rentabilitãti sau de oportunitãti politice. Avea in sânge gustul marilor întreprinderi. El stia doar atât, cã masele populare, dupã marile arestãri din 1948, aveau nevoe de a nouã încurajare, de suportul unor noi actiuni eroice, ca sã nu-si piardã speranta si sã reziste cotropitorului. Spiritul Dobrinei îi cerea sã se întoarcã in tarã, "ca sã bage spaima in dusmani".
   E momentul sã întrerup citatul din prefata volumului de poezii, care este parcã o fotografie vie a lui Ionel Golea, si sã dau rnanifestul pe care el împreunã cu ceilalti camarazi aflatori încã in libertate in Bucuresti, l-au rãspândit in tara si mai ales la participantii de la bâlciul asa zisului Festival al Tineretului Mondial, tinut la Bucuresti in August 1953.
   In ziarul Romania Liberã din 14 August 1992 a apãrut acest document pãstrat si predat spre publicare de cãtre Ionel Cezar, din Piatra Neamt. Pe acest manifest-document este desemnatã o cruce, peste care este imprimatã litera "R", simbolizând Romania rãstignitã pe cruce, si ziarul face urmatorul apel:
   Cine poate furniza detalii privind autorii acestui manifest, este rugat sã se adreseze redactiei, telefon 17 78 49",- Mihai Creangã.
   Tatã textul manifestului:

Tineri români care participati la Festival,

"Cu ocazia trâmbitatului Festival, aveti o datorie sfântã cãtre Tarã, si anume:
   Desvãluiti delegatilor tãrilor participante viclenia mârsavã a comunistilor care au transformat frumoasa noastrã tarã într'o închisoare. Spuneti-le si arãtati-le cum aplicã comunistii doctrina lor pentru a robi si asupri masele muncitoresti. Desvãluiti-le asa zisa lor culturã si superioritate tehnicã. Explicati-le ca democratia nu este decât sclavie, sclavia mintii si a trupului. Spuneti delegatiilor celorlalte tãri ce înteleg diavolii rosii si satrapii comunisti prin gospodãrie colectivã, prin unitati de muncã voluntarã, prin pace si prin prietenie.
   Explicati-le ca s'a luat hrana de la gura muncitorilor, chiar si de la gura copiilor, pentru a se da mâncare din belsug delegatiilor strãine.
   Vorbati-le ca un adevãrat tineret român si nu ca purtãtori de cuvânt ai UTM-ului.
   Acesta este sfatul nostru, al taturor românilor adevãrati, asupritorilor sovietici:
   Zi de zi voi urlati despre pace si prietenie. Dacã într'adevãr doriti pacea, dovediti asta prin faptã si lãsati-ne in pace.
   Nu vrem pe pãmântul nostru scamp armatele voastre hrãpãrete si asupritoare, politrucii vostri sãlbateci si hotii vostri, care nu ne-au adus decât violentã, foamete si suferintã. Atâta vreme cât ei vor rãmâne in mijlocul nostru, va fi razboi, nu pace; urã, nu prietenie.
   Plecati! Iesiti din tarã! Duceti-vã la voi acasã! Biata noastrã tara asupritã ne cere ca noi sã tinem aprinsã flacãra adevãratei libertãti si sã apãrãm patrimoniul nostru national.
   Alaturati-vã nouã si pregãtiti-vga in tainã pentru marea zi când vom lua parte la eliberarea tãrii de muscali. Dumnezeu si lumea liberã e cu noi.
   Trãiascã tineretul român!
   Trãiascã adevãrata pace si prietenie între popoare! Trãiascã România întregitã si independentã!
   (PS. Treceti aceasta prietenilor de încredere.)

Cat de departe suntem si azi de cunoasterea adevãrului, dacã nici redactorii României Libere nu stiu cã in tara româneascã a fost un singur tineret, tineretul legionar, angajat trup si suflet pe linia destinului neamului, înscriindu-si prezenta pe acest drum încã din 1919 si pânã in prezent, si in continuare pânã ce acest neam va fi izbãvit pentru totdeauna de hidra comunistã. Drumul sãu a fost presãrat numai cu sacrificii, cu jertfe si cu morminte. Acest manifest trãdeazã duhul legionar al lui Ionel Golea si a camarazilor sãi înclestati in luptã pe viatã si moarte cu aceastã hidrã comunistã.
Sã ne întoarcem iarã la prefata dlui Horia Sima:
   "Cu fratele sau de suferintã, Ion Samoilã, si-a luat zborul spre România in toamna anului 1951.  De astãdatã si-a fixat câmpul de activitate chiar in inima dusmanului. Au operat pe axa Brasov-Bucuresti. Aici au lovit cu putere chiar in capul hidrei. Prin miile de manifeste, care nu stia nimeni de unde vin, au tinut guvernul in permanentã încordare si neliniste".
   In 1953 prin tinerea Festivalului Mondial al Tineretului la Bucuresti regimul vroia sã demonstreze umanismul regimului comunist din Romania, vroia sã îndulceascã imaginea cruzimilor ce le sãvârsise, oferind Occidentului o altã fatã a regimului, o tarã in hainã de sãrbãtoare, care primeste tineretul din lumea intreagã peste deosebiri ideologice. Ce teroare poate fi într'o tarã in care se adunã tineretul din toate tãrile si joacã Hora Unirii si fraternizeazã cu tineretul roman.
   Atunci s'a gândit Golea cã e momentul unui contra atac viguros. Regimul trebuia demascat, arãtându-se participantilor din tãrile libere cã tineretul României, adevãratul ei tineret, tineretul legionar, e absent de la marea sãrbãtoare, zãcând in bezna închisorilor. A redactat un manifest in acest sens si l-au difuzat între oaspetii straini. Efectul a fost fulgerãtor. Guvernul a fost surprins nu numai de continutul manifestului, bazat pe o realã cunoastere a situatiei din Romania, dar si de larga si precisa lui rãspândire. Aria lui de difuzare demonstreazã existenta unei organizatii închegate.   Securitatea nu a putut descoperi nimic, nici un fir, nici inainte si nici in cursul operatiei de difuzare, desi o barierã de agenti îi izolau pe oaspeti de restul populatiei. Manifestul era acolo unde se gãseau oaspetii strãini.
   Un ziarist suedez, participant la Festival, in reportajul ce l-a fãcut la întoarcere, scrie urmãtoarele:
   - Dacã te urcai în tramvai, la coborîre, cãutându-te in buzunare, gãseai un manifest.
   - In restaurante, la mesele rezervate strãinilor, sub farfurie gãseai un manifest.
   - La hotel, când deschideai camera, jos pe dusumea gãseai un manifest.

 

LA 30 DE ANI DE LA PROCES

   In 1983, la împlinirea a 30 de ani de la proces, in lumea liberã Miscarea a scos a 3-a editie a "Procesului legionar din România, 1953", in care este redat întreg textul manifestului lansat de echipa Golea in timpul Festivalului. Cu aceeasi ocazie in tarã revista fortelor armate "Pentru Patrie", Nr. 10, din Octombrie 1983, sub titlul "Drumul spre neant al trãdãrii", a publicat un lung articol in care descrie actiunea cu manifestele din timpul Festivalului, pe care-l redãm in continuare:

 

Omul ca sumã a faptelor sale

 

Era soare, era veselie si foarte multã cãldurã in Bucurestiul anului 1953. Cãldura datã de soarele torid, dar si de cãldura inimilor tineretului adunat in capitala României noi pentru a-si striga crezul sãu: pace si prietenie.  Dar undeva, prin niste coclauri sau hrube întunecoase se ascundeau, ca sobolanii, temându-se de lurninã, niste rãtãciti care adoptaserã interesele altora ca scop al vietii lor stâlcite.
   Erau patru cu totii. Tineri si ei, cu trupuri atletice, dotati de naturã cu o inteligentã corespunzãtoare unor oameni socotiti, dupã toate regulele biologice, normali, cu bunã stiintã de carte, care si-ar fi gãsit locul, ca toti tinerii tãrii in noua orânduire. Pentru ce pãseau contra timp? Ce-i fãcea sã se ascundã?
   Riul care-si iese din matcã, nu mai este rîu, ci o revãrsare stihinicã, tulbure si rãu mirositoare.
   Când au trebuit sã dea socotealã pentru faptele lor, n'au stiut sã arate resorturile care-i propulsaserã in afara cursului normal al unei vieti de oamei normali. Niste rãtãciti. Da, rãtãciti, dar foarte periculosi pentru societate prin faptele lor abominabile.
   Cel care se gãsea in fruntea lor avea o biografie pe cât de romanticã, pe atât de absurdã.
   Ion Galin (Ion Golea, nn), asa se numea, originar din judetul Mures, a vrut, cu orice chip, sã urmeze exemplul fratelui sãu mai mare, Traian, fãcându-se legionar, prin 1948, tocmai dupã ce patronii legionarismului îsi zburaserã creierii in buncãrul cancelariei celui de al III-lea Reich, sau atârnaserã in streang, conform hotãrîrii Tribunalului International de la Nuremberg. Un anacronism, desigur, dar este un fapt de viatã. Galin Ion fiind student in medicinã la Cluj, împreunã cu altii, a trecut la organizarea unei grupãri legionare, asa cum aflase de la fratele sãu cã fãcuse înainte de rãzboi, când era student la agronomie in Chisinãu.
   Aventura nu a durat mult, entrucã organele securitãtii poporului, de curând înfiintate (30 August 1948) le-a dibuit urma, fãcând ceeace se face in asemenea împrejurãri: arestarea "rezistentilor". Galin Ion a reusit sã disparã.
   Luni in sir rãtãci in nestire si fãrã sperantã. Isi formase un mers de nici nu se auzea când cãlca. La orice fosnet suspect se încorda ca un arc, gata sã se destindã, sã loveascã, sã ucidã. Simtea in ceafã suflarea urmãritorului, fãcându-l sã trãiascã un perpetuu cosmar. Lumina si oamenii îi repugnau. Numai noaptea îsi punea pasii in miscare, ca animalele de pradã.
   Intr'o noapte de toamnã, ploioasã si neagrã ca cerneala, dacã simturile ascutite l-ar fi trãdat, ar fi cãzut in mâna urmãritorilor
   Se afla in locuinta unui prieten din Sibiu, care, desi observase cã ceva nu este in regulã cu el, nu stia însã cã Galin se ascundea. Când a apãrut ofilerul de securitate, somând gazda sã deschidã usa, Galin Ion fulgerãtor scoase pistolul din teaca de sub brat, trase si sari pe fereastrã si dispãru in noapte.
   Urmaritorii sãvârsiserã, o gravã abatere de la regulele muncii si plãtiserã un tribut greu. Lui Galin nu i s'a mai dat de urmã pânã...

In scoala de spionaj

   Infruntând riscurile unei calatorii in necunoscut, Galin a trecut clandestin frontiera, ajungând in Germania apuseanâ, unde se afla si fratele sãu încã din timpul, rãzboiului, dupã acea tentativã nereusitã de a-l înlatura pe generalul Antonescu de la cârma tãrii.
   O Germanie iesitã din cosmarul rãzboiului, care fãcea eforturi sa-si vindece rãnile, încercând sã dea de lucru tuturor. Ce stia sã facã noul venit? Sã care cãrãmidã, sã facã zidãrie, ce altceva putea face atunci?
   Mai întâi însã trebuia sã spunã ce mai este prin tarã, si ce sperantã, mai puteau avea nãimitii care nu depuseserã armele. "Comandamentul" legionar, in frunte cu Horia Sima, se descurcau de minune cu noul patron: spionajul american.
   Galin a scris sãptãmâni întregi zeci de pagini, a desenat, a fixat pe hartã tot ce vãzuse si auzise in noua Românie. Si a întocmit o listã lungã de "relatii", descriind pe fiecare, fãcând recomandãri sau exprimându-si îndoieli asupra loialitãtii unora...
   Se contura o misiune pe care avea s'o primeascã, dar despre care, in acel stadiu, nu bãnuia nimic. Se grozãvea ca sã parã cât mai interesant si sã intre in gratiile noilor cunostinte, fiind îndemnat in acest sens si de fratele sãu.
   Dupã un respiro de nici doi ani, a ajuns "elev" într'o scoalã de spionaj in care se pregãteau agenti pentru a fi lansati clandestin in România.
   Ziua fatidicã pentru el a venit in Noembrie 1951 când, dintr'un avion american fãrã insemne, a fost lansat cu parasuta, in echipã cu un altul, pe dealurile din preajma Agnitei.
   Au procedat ca si cei dinaintea lor, ca si cei care au urmat: au deschis cusca cu porumbei-postasi, in speranta cã vor ajunge acolo unde trebuie, ducând mesajul cã parasutarea s'a infãptuit cu succes. Au îngropat parasutele, statia de radio emisie-receptie si cifrurile, dupã care s'au îndreptat spre prima gazda. Au avut noroc: nu au fost asvârliti in stradã si nici nu au fost anuntati autoritãtilor; gazda era un vechi legionar, bine stiut de Galin.
   Tandemul nu a rezistat in timp, cei doi parteneri ajungând repede la conflicte, bãtaie si "divort". Mai departe fiecare se va descurca cum va putea. Misiunea pentru care fuseserã trimisi in România? Ce importantã mai avea avea misiunea când asupra capului lor atârna o sabie amenintãtoare. Totul era sã-si protejeze "pretioasele" lor vieti. Dar pânã când o puteau face? Promisiunea facutã de "patroni", cã vor fi scosi din România când viata le va fi in pericol, nu cãpãta consistentã. In pericol se a au de când puseserã piciorul pe pâmântul românesc. Si apoi nici unul, nici celãlalt nu avea posibilitatea de a comunica cu "Centrala", statia de radio se defectase, iar scrisorile, care sã ascundã un scris invizibil, puteau fi periculoase. Asa cã in asteptarea unei schimbãri in bine se ascundeau.

 

Securitatea intrã in alertã

   Mai întâi, ofiterul Saftu, din Brasov, primeste o informatie (1952) cum cã Maria Muncelu (Muscalu, nn) ar fi pe cale sã dea nastere unui copil care, probabil sã fie facut cu...
   - Fugi dom'le, ca ãla se aflã in Germania; chiar zilele trecute rudele sale au primit o scrisoare de la el.
   - Totusi, nimeni nu cunostea sã aibã un prieten... Face si cam multe târguieli, a cumpãrat si câteva perechi de ciorapi bãrbãtesti. Stiti, înainte de a fugi din tarã Galin, erau ca si cãsãtoriti.
   - Bine. Dacã mai afli ceva, sã-mi spui.
   Si cu asta pretioasa informatie a fost cusutã la dosarul Galin, fãrã sã se ia vreo mãsurã de verificare a ei.
   Saftu, de altfel un ofiter competent, lucra in alt gen de probleme si nu avea habar de agenti parasutati sau trecuti altfel granita tãrii. El a gresit grav când nu a prezentat informatia sefilor sãi care, desigur, i-ar fi înteles tâlcul, luând mãsurile ce se impuneau.
   In acest caz, faptele descrise in continuare, nu ar mai fi avut loc si ar fi fost mai bine asa. Dar întâmplarea determinã fapte neprevãzute, schimbã destine...
   Galin Ion pãrãsise gazda din Brasov si se mutase in Bucuresti. E un fel de a spune se mutase, pentrucã prietenul fratelui sãu, legionar si el, la care apelase pentru gãzduire, îi spusese scurt:
   - Fugi. Nu te-am vãzut, n'am auzit de tine. Dispari, ia de-aici, si îi intinse o sutã de lei.
   Câteva nopti a dormit in Gara de Nord. A sondat o a doua cunostintã, tot un legionar.
   - Mai mult de trei zile nu te tin. Intelegi cât risc eu... 

Galin, in disperare, a recurs la un siretlic. In prag de searã, a acostat pe stradã o tânãrã, pe care a invitat-o la cinematograf.
   - Am un bilet in plus si dacã vã face plãcere...
   Norocul i-a surâs, fetei i-a fãcut plãcere compania tânãrului chipes, cu trãsãturi viguroase. Locuia singurã într'o garsonierã. Ba mai avea o locuintã si într'o comunã de lângã Giurgiu, unde îsi exercita profesia de doctoritã. Nici cã se putea mai bine pentru Galin: gãsise un adãpost sigur.
   Dar cat de sigur poate fi adãpostul unui clandestin?
   Pe prietenul care-l gãzduise câteva nopti si care la plecare îi daduse o sutã de lei, îl "usurase" de buletinul de identitate, pe care lipise fotografia sa. Oricum, avea un document.
   Vãzând cã totul îi merge bine, a început sã capete curaj, iesind "în lume", cum se spune. Numai cã tot ce-i mult, stricã. Si lui Galin acele plimbãri in lumina zilei, prin Bucuresti si prin comuna unde "logodnica" exercita nobila meserie de medic, i-au dãunat.
   - Alo! Securitatea? Aici un binevoitor. L-am vãzut prin Bucuresti pe Galin Ion, fost student cu mine la Cluj.
   - Cine sunteti dvs?, întreabã ofiterul de la celãlalt capãt al firului.
   Dar mai mult de faptul cã Galin fusese student la medicinã si cã, dupã cum auzise el, ar fi fugit in Germania, binevoitorul nu a vrut sau nu a stiut sã mai spunã ceva. Investigatii, cãutãri febrile, sperante si îndoieli.   Locotenentul Ileasa Mihai, care primise de la maiorul Hontãu misiunea sã verifice acea informatie, a fãcut primul drum la Cluj. Da, Galin Ion, student la medicinã, in anul trei de facultate, nu se mai prezentase la cursuri si la examene, motiv pentru care fusese exmatriculat. Locotenentului Ileasa nu i-a fost greu sã afle povestea lui Galin din 1948, inclusiv o listã a celor implicati in organizatia legionarã depistatã atunci.
   Pe drumul de întoarcere spre Bucuresti, ghemuit într'un compartiment de clasa II-a, lasase gândurile sa-i zboare in voie. Pentru ce Galin îsi cãlãuzise pasii pe o cale care ducea la pierzanie? Ce resorturi intime actionaserã de-i formaserã convingeri atât de puternice? Sau poate simplu spirit de aventurã? Un rãtãcit ca toti ratãcitii?
   Iesind din reverie, locotenentul începu sã încropeascã un plan de actiune, care sã-l dibuie pe Galin.
   "Mai întâi am sã-l caut pe prietenul sãu bucurestean, inginer Dincã Gheorghe."
   Despre prietenia cu studentul Dincã, de la Politehnicã, îi vorbise unul din fostii colegi ai lui Galin, rãmas asistent la medicinã.
   -Erau prieteni la cataramã, dom'le." Dincã a fost cercetat in afacerea legionarã, dar a scãpat. Prieten tot atât de bun fusese si cu Budaru (Buda Ion nn) tot medicinist, si cu Stamate (Vlad Mihai Vasile ? nn) de la geologie.  Astia doi au dispãrut si ei odatã cu Galin.

Se strânge cercul

   Undeva, la periferia Bucurestiului, pe Pantelimon, locuiau pãrintii inginerului Gheorghe Dincã. O casã de chirpici, de oameni modesti, fãcutã si ea cu sacrificii.
   Mândria lor era fiul lor, Gheorghe, ajuns inginer, depãsind conditia pãrintilor si a tuturor neamurilor si din partea mamei si din partea tatei. Numai cã Gheorghe nu gândea cum trebuie, nu gândea in spiritul vremurilor noi. Tata, ca muncitor, se bucura de înnoirile ce cuprinseserã tara, in timp ce fiul gãsea tot felul de cusururi.
   Si-l mai supãra ceva pe tata: acele aparitii: Budaru, Stamate. "Pentru ce vin si pleacã numai noaptea? Iar dacã rãmân si peste zi, pentru ce nu ies din sopron?"
   In curtea casei, cum se intra, pe stânga, se afla sopronul pentru lemne si depozit a tot felul de hangarale: butoaie dogite, mãturi tocite, sapa, hârletul, grebla.
   In ultimii doi-trei ani Budaru si Stamate fãcuserã - împreunã sau separat - nenumãrate vizite familiei Dincã, atâta timp cat Gheorghe nu se însurase si locuia aici. Pe urmã, dupã plecarea lui Gheorghe, dispãruserã si cei doi. Din luna Mai 1953, au reapãrut si odatã cu ei încã unul, cãruia îi spuneau Nelu. Mestereau ceva in sopron. Ce anume, bãtrânul nu stia si nici nu avea voie sã intre acolo, atâta timp cat ei "lucrau".
   - Vom inventa ceva grozav, tatã, încearcã Gheorghe sã-l linisteascã. Ai sã fii mândru de mine, mai adãugase el, apelând la coarda sensibilã a bãtrânului.
   "Inventie" se numea activitate subversivã-contrarevolutionarã. In acest sopron dãrãtãpãnat, "mândria" bãtrânului Dincã, inginerul Gheorghe Dincã, împreunã cu cei trei "prieteni": Galin Ion, Budaru Ion si Stamate Constantin, au "inventat" cum se confectioneazã manifeste calomnioase, cu ajutorul cãrora sã informeze "corect si cinstit" pe participantii la Festivalul Mondial al Tineretului, despre realitãtile din Româma, in urma "uzurpãrii drepturilor si libertãtilor sãrmanului popor român".
   Aici, in sopronul dãrãpãnat, cei patru care au redactat un text "trãznet", pe care l-au tradus in cinci limbi (germanã, englezã, francezã, spaniolã si rusã), au confectionat matrite, au reparat un vechi gestetner, gãsit in podul casei in care se mutase inginerul Dincã, cu tânãra lui sotie, au multiplicat in câteva sute de exemplare "manifestul" care avea sã "demonstreze" cã mai sunt si români ce "nu dorm, nu înclinã steagul".
   Dar actiunile bine gândite si corect executate ale organelor de securitate conduseserã la identificarea lui Galin Ion, a gazdei sale doctorita Cãpraru, precum si a tot felul de alte legãturi ocazionale. Se stabiliserã si vizitele pe care le fãcea cu regularitate inginerului Dincã la noua sa locuintã sau la locuinta pãrin~ilor acestuia, din Pantelimon.
   Si astfel se adunase un material voluminos, care, pentru a fi triat, selectat, clasificat, necesita o muncã uriasã.
   Forte erau putine si nu tocmai experimentate. In proportie de 80 la sutã erau tineri între 20-25 ani, cu 2-3 ani in munca de securitate. Erau însã entuziasti si cu simtul datoriei foarte desvoltat.
   Maiorul Hontãu, locotenentul Ileasa si ceilalti colegi antrenati in afacerea Galin depuneau maximum de efort pentru a desira ghemul ce se arãta a fi destul de încâlcit. Se lucra cu sârg, dar si cu multã prudentã. Ofi jerii au apreciat cã nu si-au fãcut pe deplin datoria, când in luna urmãtoare - August - din ancheta celor arestati au aflat - in sfârsit - cã ei sunt autorii manifestelor tipãrite si difuzate.
   Aflaserã si ei de manifestele difuzate in zilele Festivalului, dar nu-si imaginau cã prezenta in sopronul bãtrânului Dincã a lui Galin si a prietenilor sãi ar avea vreo legãturã cu aceasta. Crezuserã cã aici ei incercau sã repare statia de radio emisie-receptie, cu care fusese parasutat Galin si care, într'adevãr, era defectã.
   Cã acest grup era foarte preocupat sã punã in functie statia de radio, rezulta si dintr'un raport înaintat de Galin "Centralei", printr'un curier, raport intrat in fotocopie, in posesia lui Ileasa.
   "Echipa functioneazã ca un ceasornic. Pot furniza informatii pretioase, dar nu le pot încredinta oricui. Si asa am riscat in cele câteva ocazii, sper cã ati primit materialele. Pãcat ca statia-i defectã. Sper ca in curând sã functioneze."
   Lui Ileasa nu i rãmânea decât sã introducã in "dosarul Galin" si asa destul de voluminos, încã o filã, care încrimina pe acesti înrãiti.

Scurt epilog pentru trãdãtori

   In procesul care a avut loc in Octombrie 1953, în Bucuresti, Galin Ion, Dincã Gheorghe, Budaru Ion, Stamate Constantin, au fost condamnati la moarte. Sentinta a fost dusã la îndeplinire.

Neagu Cosma

......

Revenim la prefata dlui Horia Sima:
   "Mai mult de doi ani Golea si Samoilã au tinut guvernul in alarmã, dând lovituri si apoi dipãrând. Dar totul merge pânã la un punct, pânã intr'o zi.
   Nu stim exact in ce împrejurãri au cãzut. Versiuni sunt mai multe si încã nu stim ce contin dosarele Securitãtii despre împrejurãrile în care au reusit sã punã mâna pe ei, dar ne imaginãm imensa satisfactie a organelor de represiune când au reusit sã punã mâna pe ei. Ce chinuri groaznice. La ce torturi au putut fi supusi de cãtre specialistii lor tortionari. Cred cã moartea a fost cu adevarat o eliberare pentru ei. Când oasele lor zdrobite au primit lovitura de gratie, sufletul lor nemuritor s'a urcat la cer pentru a da raportul Cãpitanului si pentru a se întâlni cu cohortele de legionari cazuti înaintea lor.
    Aceasta este viata luptãtorului. Dar Ion Golea mai are si o viatã intima, ancoratã in viziunea poeticã a neamului. Haiducul îsi trãgea seva din basmele, legendele si doinele neamului.

"De vorbã cu neamul" si-a intitulat singur colectia de poezii. Sunt putine, dar suficiente pentru a pãtrunde in lumea lui de visuri si idealuri. In ele se reflectã aceeasi aspiratie fundamentala a sufletului sãu, de a fi in viatã un crainic al neamului, fie când avea mâna pe armã, fie când îsi exprima sensibilitatea poeticã.
   Fiinta lui interioarã nu se scindeazã, nu curge paralel pe douã planuri. Ea e întreagã si imaculatã atât in luptã cât si in creatiile sale poetice. Poetul si luptãtorul sunt cele douã tulpini care rãsar din acelas falnic stejar al Neamului." 

Comparând cele scrise de Nelu Golea in 1946 cu cele relatate de Comandant in acea prefatã, nu mai persistã nicio îndoialã cã linia vietii luptãtorului si cea a poetului, urmeazã o singurã traectorie, farã oscilatii sau ezitãri, spre jertfa supremã pe deplin acceptatã. A mers împãcat la moarte pentru Hristos, Neam si Cãpitan. Asa si-a înteles el datoria vietii sale.
   Incheind aceste gânduri cu privire la camaradul Nelu Golea, mã intorc la viata studenteascã clujeanã, a centrului studetesc Ion Mota din perioada 1945-1948, încercând sã schitez câteva din activitãtile noastre in cadrul acestui centru, respectiv a celor trei, Golea-Pãcurariu-Mija. Intorcându-ne din nou in mediul studentesc, fatã de ceilalti studenti am avut de la inceput un plus de experientã si trãire legionarã realizate in anul acela, când ne-am angajat cu trup si suflet in centrul de rezistentã de la Fetea. Asa am rãmas in continuare in legãturã si la dispozitia Comandamentului Miscãrii, asta pe lângã activitatea ce-o desfasuram in cadrul Centrului. Mai bine spus, la anumite actiuni ale Comandamentului era implicat si Centrul studentesc. Desi nu am avut functii in Centrul Cluj al studentimii decât in anul scolar 1947-1948, când Golea a condus studentimea de la Facultatea de Medicinã, iar eu am condus anul nostru care avea cei mai multi legionari, totusi am fost mereu alãturi de cei ce aveau functiuni in Centru, ajutându-i si consultându-ne. Actiunile noastre cu realizãrile cele mai bune au fost:

- A jutorul reciproc material si spiritual.

- Legãtura si ajutorarea detinutilor politici din închisori, in deosebi a celor din Aiud, actiune pe care o fãceam prin Dr. Utã, supranumit si îngerul pãzitor al Aiudului pentru perioada 1941-1948, si prin fratii Bãrbat, pe care îi cunosteam din Medias. Scoaterea din închisoare a obiectelor de artizanat lucrate de camarazii talentati si vânzarea acestor obiecte sau donarea lor la institutii si personalitãti care ne sprijineau moral.

- Legãtura cu Centrul studentesc Brasov, bãieti si fete de la Academia Comercialã, prin Nicolae Purcãrea.

- Tipãrirea si difuzarea de texte adecvate din literatura legionarã. In acest scop ne procurasem un Gestettner pãstrat la noi, ceeace ne obliga sã ne schimbãm mereu adresele.

Dotarea cu materiale documentare necesare educatiei legionare. Aceastã educatie se facea fie prin discutii, desbateri in grupuri, fie prin lecturi individuale. Dispuneam de toatã biblioteca legionarã, cãrti, reviste, colectia de ziare, etc. Studentii de la Litere si Filosofie (Cotrus, Gheorghitã, Maxim, Oprisan) erau cei ce prezentau si desvoltau in grupurile noastre probleme de doctrinã legionarã.

- Refacerea legãturilor cu fostii legionari de încredere, marea grijã fiind îndreptatã înspre pãstrarea puritãtii liniei morale a Miscãrii.

- Punerea la dispozitie de material educativ, in special pentru Frãtiile de Cruce.

Ceea ce am putut remarca aici, de altfel ca si la Iasi, a fost faptul cã cei mai buni studenti la carte si cei cu tinuta moralã cea mai corectã au fost studentii legionari. Dintre acestia amintesc pe:
   Dr. Bãncilã, seful promotiei 1946 de la Medicinã, decedat in închisoarea Aiud, lãsat farã asistentã medicalã. Era unul din elementele de mari sperante ale Miscãrii si ale Neamului.
   Dr. Burlacu Nicolae la fel de bun la carte ca si colegul sãu Bãncilã, consecvent pe o linie de înaltã tinuta moralã. A fost condamnat la moarte, pedeapsã ce i-a fost apoi comutatã in muncã silnicã pe viatã, pentru faptul ca, medic fiind, a acordat asistentã medicalã partizanilor din muntii Fãgãrasului.
   Dr. Buda Ion, Sef de promotie 1947, condamnat la moarte si executat la Jilava in Noembrie 1953 împreunã cu Golea si Samoilã.
   Dr. Traian Maniu, promotia 1948, element de mare valoare moral-profesionalã, decedat in închisoarea spital de la Tg. Ocna.
   Vlad Vasile, student anul IV, originar din Dragomiresti, Maramures, rãmas fugar in Bucuresti din 1948 pana in 1953. Un exceptional exemplu de credintã, cinste sufleteascã si de jertfã, executat la Jilava in 1953.
   In rândul decedatilor trebue amintiti si urmãtorii studenti legionari medicinisti: Rednic, Sãbãdus, Moga, Nicoarã Copãceanu, Voin, Mârz.
   Dintre colegii supravietuitori amintesc pe Nicoarã Grigore, Popa Eugen. Pop Marius, Mezin Ion, Florea Victor, Titi Egri, Ambrus Remus, Cãlinici, Tãreanu, Scrob si Gruitã.
   Dr. Burlacu Nicolae, care a dat cele mai bune rezultate la învãtãturã. Condamnat la moarte pentru activitate in grupul de rezistentã anticomunistã din muntii Fãgãrasului, prin comutare de pedeapsã, a executat osânda pana la capat.
   La Litere si Filozofie s'au remarcat Ovidiu Cotrus, care i-a uimit pe toti cei întâlniti prin închisori prin bagajul sãu de informatii literare si filozofice, fiind unul dintre cei mai iubiti studenti ai lui Lucian Blaga, impreuna cu Ioan Maxim si Gheorghita Viorel...
    Acesta a fost Ovidiu Cotrus, sef al studentilor legionari de la Facultatea de Litere si Filozofie din Cluj, care s'a eliberat bolnav dupã 7 ani de detentie si a murit curând dupã aceia. El ar fi treboit sã fie urmasul la catedra lui Lucian Blaga, dacã Pavel Apostol, alias Erlasi Pal, nu l-ar fi înlãturat pe Blaga din învãtãrnântul superior, împingându-l într'o mizerie materialã pânã la sfârsitul vietii lui in 1962. 

Ovidiu Cotrus a fost foarte bun prieten cu Nelu Golea. Impreunã aveau de discutat multe si variate probleme. Ovidiu era aproape nelipsit dintre vizitatorii nostri de la Ghetãrie. Il cunoscusem prin Nicoarã Grigore, colegul nostru care a fãcut parte din cenaclul lui Blaga. 

Am tinut sã depãsesc relatãrile mele despre grupul studentilor medicinisti, in mijlocul cãrora am trãit la Cluj si i-am cunoscut mai bine, ca sã demonstrez, dacã mai era nevoe, cã si la celelalte facultãti, cele mai valoroase elemente au fost formate si si-au gãsit mediul de afirmare tot in Centrul Ion Mota. Si cred cã nu mai e nevoe de alt argumente si mãrturii la afirmatiile facute in aceste pagini, cã adevãratul genocid efectuat de comunisti, a acelora car l-au adus in tarã si l-au mentinut prin cârdãsie, este tocmai aceastã exterminare lentã a elitei neamului, in mod deosebit a studentimii si înlocuirea lor cu elemente inconstiente, lipsite de orice constiintã moralã. Ei sunt aceia care au adus tara la dezastrul moral si material in care ne gãsim si astãzi...

Dr. Teofil MIJA

Inregistrat ca refugiat în Campul Trieste...