Ed. Inst. European, Col. "Memorii", Nr. 7, Iasi, 1997

 În sfirsit, dupã 45 de ani cortina de fier ce separa România de lumea civilizatã, a cãzut. Asteptam acest mare eveniment de atîta amar de ani. Ani in sir, cei care, în aceastã tarã, s-au opus comunismului au fost aruncati într-o adevãratã groapã a tãcerii, peste care s-a asezat o lespede de piatrã. Acum a sosit momentul dezvãluirilor, al îndepãrtãrii acestei lespezi, pentru a putea afla adevãrul crud, modul in care au fost terorizati, batjocoriti, umiliti - ca detinuti politici - oponentii sistemului politic instaurat la noi dupã 1945.
   Cu alte cuvinte, doresc sã întocmesc un document istoric pentru viitor. Asadar, voi prezenta opiniei publice suferintele prin care am trecut. Atrocitãtile îndurate vreau sã le fac cunoscute tuturor românilor si in primul rind tineretului victorios in revolutia din decembrie 1989.
   Scopul urmãrit de regimul comunist a fost exterminarea, fie fizicã, fie moralã, a tuturor adversarilor. Dacã unii, sute de mii, au împînzit tara cu mormintele lor, altii, ca prin miracol, au supravietuit.
   Este cunoscut faptul ca, înainte de stãpînirea comunistã, detinutii politici aveau dreptul la contacte cu familiile lor, prin scrisori, pachete, vorbitor, precum si acces la bibliotecã sau cãrti, iar in zilele de sãrbãtoare puteau frecventa biserica. Dar oponentii comunismului, o datã închisi, nu aveau astfel de drepturi. Si aceasta pe toatã durata detentiei. Ceva incredibil. Despre familii aveau vesti vagi, cu întîrziere de ani de zile si numai întîmplãtor.
   Ceea ce ne-a ajutat sã rezistãm a fost ancorarea noastrã in spiritualitatea crestinã, element fundamental de fortificare moralã si sufleteascã. Speranta nu ne-a pãrãsit niciodatã. Toate necazurile, toate mizeriile si batjocoririle la care am fost supusi nu ne-au clintit din lupta noastrã.  Cãci a fost într-adevãr o luptã: cu noi însine in primul rind, si cu asupritorii nostri, in aceeasi mãsurã.
   Mi-am intitulat lucrarea Muntele suferintei. Oricine va citi aceste pagini in mod firesc îsi va pune întrebarea: dar înainte de 1945, ce fel de om era, ce pozitie a avut in viata publicã?
   În 1930, terminînd liceul, am luat contact cu viata studenteascã din Centrul universitar Iasi. Veneam cu educatia primitã de la pãrinti, îndeosebi de la mama si de la profesori, educatie marcatã de douã jaloane directoare: unul, pe linia spiritualitãtii crestine, cu acel summum de virtuti morale ale ei, iar altul, al iubirii de tarã, la a cãrei unire a contribttit si tata, in primul rãzboi mondial, iar fratele bunicului, in rãrboiul de independentã, luptînd la Plevna. Acestea au fost coordonatele cu care am pomit in viatã, dupã absolvirea liceului.
   La Iasi, m-am aliniat studentului care, in 1919, in locul steagului rosu comunist, a înãltat drapelul tricolor pe fabrica "Regie" si pe Atelierele CFR Nicolina. Sesizase primejdia care ameninta tara: comunismul. Pe aceastã pozitie am rãmas. Gîndurile cele mai nobile, pe care le aveam, le puteam manifesta, datoritã libertãtilor înscrise in Constitutia din 1923.
   Realitatea dovedea cã asa-zisa „pãturã suprapusã", profitînd de acele libertãti, a adus multe prejudicii neamului nostru.
   Împotriva acestor stãri de lucruri ne-am ridicat atunci noi, tinerii tãrii, care tineam cu toatã tãria la respectarea legilor si a constitutiei.
   Din cauza aceasta, la începutul lui 1938, cînd pãtura conducãtoare a aruncat poporul român din raportul de drept, înscris in Constitutia din 1923, in cel de fortã impus dc Dictatura regalã, generatia noastrã n-a acceptat provocarea. Pentru a evita violenta, a suportat, in tãcere, loviturile ce au urmat.
   Personal, mi-am exprimat deschis pozitia, spunînd "Nu" Dictaturii regalc care îngropase libertãtile constitutionale. Acecasi atitudine am avut-o exact peste trei ani, in 1941, cînd s-a întronat o a doua dictaturã, de astã data militarã. Am spus tot "Nu" celui de al doilea plebiscit lansat in România, sfîrtecatã de-acum in fruntariile ei.
   La toate acestea au contribuit atît convingerilc mele cît si profesia pe care o exercitam - avocatura - strîns legatã de notiunea de libertate. Ele mi-au adus necazurile pe care le-am îndurat.
Îmbrãcînd uniforma militarã, ca ofiter in rezervã, am participat la luptele din Rãsãrit, cunoscînd greutãtile si riscurile unui rãzboi. Dela Capul de pod Cuban, prin încercuirea din Crimeea, m-am întors in tarã in 1944, fiind evacuat pe mare. Primisem decoratia ordinului Coroana Romaniei cu spade si panglica Virtute militara.
   În acel august 1944, mi-a fost greu sã fac alegerea. Eram in mare cumpãnã. Îmi amintesc faptul ca, din cei trei frati aflati pe front, doar cel mic scãpase de prizonierat, in urma spargerii frontului de la Iasi. Venise acasã si stãtea in espectativã.
   Mi-am pus si eu problema încotro sã mã îndrept. Puteam pleca împreunã cu trupele, foste aliate. Sã ma fi orientat altfel`?
   Vãzîndu-mi frãmîntãrile, mama m-a întrebat:
   „Ce sã faci? Sã pleci? Unde? Rãmîi aici, sã lupti unde-i drapelul Tãrii. Acolo ne este locul. Îti amintesc o vorbã din bãtrîni: fie pîinea cît de rea, tot mai bine-n tara mea."
   Am stat, am meditat prelung si i-am dat dreptate. Mi-am adus aminte si de dictonul latin, învãtat la scoala «ubi patria, ibi bene». Nu trebuie confundata ideologia cu idealul sublim al tãrii, pe care-l îmbrãtisasem. I-am dat dreptate mamei si am ascultat-o.
   Fratelui meu, care abia scãpase de urmãrirea rusilor si care nu mai voia sã audã de nici o luptã, i-a spus:
   ,,Cum sã devii un dezertor? Sã fii de rîsul lumii? Ce-ar spune tatãl vostru, care a luptat in primul rãzboi, sub acclasi drapel ca si voi? Duceti-vã, bãietii mei, si faceti-vã datoria fatã de tarã, asa cum si tatãl vostru si-a fãcut-o la vremea lui."
   În adevãr, ascultîndu-i înteleptele povete, in zorii zilei urmãtoare, dupã ce mi-am pus familia la adãpost, am pornit amîndoi cãtre unitãtile noastre. Fratele meu, Victor, cãzînd prizonicr, s-a înapoiat acasã abia dupã rãzboi.
   În ce mã priveste, am participat la eliberarea vestului tãrii si am continuat lupta împreunã cu unitatea mea, pînã-n Budapesta si muntii Tatra. Ca urmare, am dobîndit Ordinul Steaua României in gradul de cavaler cu spade si panglicã de Virtute militara.
   Întors acasã, am început a urca muntele suferintei descris in lucrarea de fatã. Securitatea mi-a confiscat, in 1954, doua manuscrise: Drumul generatiei mele si Sub faldurilc drapelului tricolor.
   Prin urmare, voi face cunoscute cîteva picãturi din oceanul amar in care-a înotat o întreagã generatie, vreme de aproape 20 de ani: in temnite, in mine sau la canal.
   Toate acestea trebuie sã fie cunoscute pentru a nu fi uitate niciodatã, de nimeni.
   La începutul anului 1945, ma aflam de sase luni pe front, in Cehoslovacia. Majoritatea ofiterilor îsi fãcea formele pentru înapoierea in tarã, la implinirea stagiului de sase luni, efectuat in zona de lupta. Se proceda astfel fiindcã soseau mereu ofiteri fãrã stagiu în zone operative. Zis si fãcut. Dupã îndeplinirea formelor, îmi venea si mie rîndul sã plec in interior. Cu familia corespondam regulat. Aflasem ca bãrbatul surorii mele Filita - nea Gheorghitã - fusese împuscat in împrejurãri care-mi dãdurã de gîndit. M-a durut mult pierderea acestui om. Mi-a fost ca un frate, mai ales dupã moartea tatei. Am gãsit sprijin si ajutor ori de cite ori am apelat la el. Multe întîmplãri m-au legat de acest om. Ultima datã cînd m-a ajutat a fost chiar a doua zi dupã 23 august. Cu cãruta lui mi-am dus la adãpost familia, in comuna Lopãtari, la munte, pe valca Slãnicului. Cîte peripetii am înfruntat arnîndoi la acest drum dus-întors, strecurîndu-ne printre trupele noastre, la ducere si printre cele germane, la întoarcere... Ajunsi la Buzãu, la mama, ne-am despãrtit unul de altul cu asigurarea ca va avea grijã si de-ai mei.
   Si, deodatã, iatã-l rãpus. Rãmãsese sorã-mea Filita, vãduvã cu cinci copii, toti minori. Aveam de-acum o povarã in plus, la înapoierea in tarã. Dupã bãtãlia pentru Budapesta, fusesem decorat cu Ordinal Steaua României, care-mi dãdea un atu, in fata oricãror eventuali adversari, in viitoarele mele actiuni publice. Asa gîndeam atunci. Nu oricine se poate mîndri cã vine de pe front cu "Steaua României". Distinctia era o garantie care mã apãra de orice neajunsuri. Mai mult decît atît, credeam cã, pe drumul ce urma sã-l strãbat, voi fi înconjurat cu amabilitãti din partea tuturor. Îmi fãceam si iluzia unor eventuale cinstiri din partea celor ce nu participascrã in nici un fel la luptã, dupã 1941 si mai cu seamã dupã august '44, Daca pînã în 1944 nu îmbrãcaserã haina militarã, pretextînd motive de ordin ideologic, dupã '44 nu mai aveau nici o scuzã.
   Sosit la Tumu-Severin, unde era partea sedentarã a regimentului, mi se încredinteazã diferite sarcini, farã sã fiu demobilizat. Între timp, familia ma informeazã cã au apãrut, in ziarul local, articolc critice la adresa mea. Sunt surprins, dar nu le dau prea mare atentie. Asa am dus-o pînã la începutul verii lui 1945. Rãzboiul se terminase si, vrînd-nevrînd, toti cei care participaserãm la rãzboi, din 1941 si pînã la terminarea lui, trebuia sã ne întoarcem pe la casele noastre. Dupã aproape cinci ani de rãzboi, schimb definitiv haina militarã cu cea civilã. Bucuria era si mai mare pentru ca nu fusesem nici rãnit, si nici nu cãzusem prizonier. Din cei trei frati, doi fuseserã prizonieri: Tãnase in Est (încã se mai afla acolo) si Victor-Rica in Vest, întors acasã cam odatã cu mine. Acum aflu cum a fost împuscat nea Gheorghitã al nostru. Amãrîta de sorã-mea, cu ochii înlãcrimati, printre suspine, in disperarea ei, a început prin a-mi spune doar atît: „L-a împuscat jidanu", repetînd ultimele cuvinte ale victimei. Într-una din zilele lui octombrie 1944, cumnatul meu, împreunã cu fratele sãu, fuseserã la cîmp si se întorceau acasã pe jos. Amîndoi aveau ceva pamînt pe Verguleasa. Drumul trecea pe lingã un izlaz, folosit de sãtenii din comuna Tintesti drept pãsune. Stîna se afla cam la douã sute de metri de drum. Ajungînd in dreptul stînei, cei doi frati vãd patru uniforme rusesti. Destinul lui tragic face sã se abatã din drum, sã vadã ce se-ntîmplã. Se distingea clar vocea unor sãteni care protestau si-i implorau pe ostasi sã-i lase in pace. Sosit la stînã, cumnatul men îsi dã seama ce se întîmplã. Ostasii voiau sã ridice cîteva oi de ale oamenilor. Si o fãceau sub amenintarea pistoalelor automate. Cînd, ce-i fu dat sã vadã? Unul din „ostasi" vorbea româneste; era fiul unui ncgustoras sionist care-o fãcea pe interpretul. Cumnatul îl recunoaste numaidecît si, impresionat de vãicãrelile sãtenilor, i se adreseazã: „Nu ti-e rusine? Nu ti-e milã de bietii oameni, sã le iei oile, in modul acesta'?" Respectivul, vãzîndu-se descoperit, fãrã nici o vorbã, descarcã arma drept in inima lui Gheorghe, spre groaza oamenilor ce priveau neputinciosi. Rusii n-au intervenit cu nimic, fiind si ei surprinsi de cele vãzute. Cumnatul, într-un lac de sînge, este dus de frate-sãu cu o cãrutã, in grabã, la spital. Acolo, între viatã si moarte, întrebat de judecãtorul de instructie si de procurorul anchetator al faptei, atît a putut rãspunde: „M-a împuscat bãiatul jidanului", pronuntînd si numele respectivului. Oamenii prezenti au relatat pe scurt toate cite se petrecusera. Cercetãri, acte încheiate, si-ncolo - nimic concret. Sorã-mea astepta sã vadã rezultatul anchetci, dar nici in iunie 1945, dupã opt-nouã luni de la crimã, nu se stia finalul. Îsi pusese nãdejdea ca voi lãmuri cu totul, cînd voi sosi.
   Sunt împietrit de cele auzite. Socrul meu încearcã sã ma linisteascã, povestindu-mi alte asemenea întîmplãri. El, om cu expcrienta vietii (fãcuse primul rãzboi mondial) a cãutat sã ma tempereze, atentionîndu-mã ca pot avea surprize. Mai aflu ca vecinul nostru, Comãnici, mecanic de locomotivã, fusese împuscat in pragul casei. A doua zi, sotia victimei mi-a informat familia ca „rusii" cãutau „fascistul", unul din ei vorbind româneste si pronuntîndu-mi numele. Gresiserã adresa cu o casã. Pînã sã se lãmureascã, au slobozit armclc asupra vecinului. Toate acestea m-au îngrijorat si mai mult. Stãteam si mã gîndeam: oare va folosi la ceva faptul ca îmi fãcusem datoria pe front, mai cu seamã in Vest, ca obtinusem decoratia? Vor tine cont de faptele mele? Începusem a mã îndoi de una ca asta. Dar nu puteam sta in casã. Obligatiile mã fãceau sã-mi încep activitatea profesionalã.
   Cînd am intrat in tribunal, toti colegii, tineri si bãtrîni, m-au întîmpinat cu bucurie si simpatie; care mã salutã, care mã îmbrãtiseazã cu dragoste. Nimic deosebît, la prima vedere. Observ, însã, cã o tînãrã colegã tresare si mã priveste cu oarecare mirare. M-am lãmurt imediat ce era cu ea. O chema Horovitz si se pripãsise la noi, de la Iasi, in urmã cu cîteva luni. Era stagiarã, dar nu stiu cum se facea ca era deja in consiliul de conduccre al Baroului, curtatã de unii colegi, dar si de magistrati. Seful Baroului era Mihai Popescu, cel care, pe vremuri, facuse politicã liberalã dar acum, fiind cãsãtorit cu o prietenã a colegei Horovitz, avea mîna liberã in conducerea Baroului.
   Primul lucru pe care-l fac, odatã intrat in Tribunal, este sã merg la Cabinetul de instructie, sã mã interesez de stadiul in care se afla ancheta crimei a cãrei victimã fuscse cumnatul men. Ancheta o fãcuse judecatorul Ganea. Mai întîi mi se comunicã faptul ca dosarul a fost încheiat, o data ce instructia fusese terminatã. Doresc sã vãd dosarul, arãtînd gradul de rudenie cu victima. O prima surprizã.
   Sînt informat cã dosarul a fost predat la arhivã. Insist sã-l vãd, sã mi-l aducã de acolo, dar asemenea dosare nu se pot consulta. Pot afla doar ce scrie in registrul de intrare al cauzei data spre anchetã. În dreptul datelor privind dosarul, se face o mentiune sumarã, fara nici o altã specificatie: „crimã comisã de autori necunoscuti". Încerc sã-l lãmuresc pe bietul om, binevoitor si magistrat integru, însã el îmi spune:
   ,,Este inutil, domnule Pãun. Astfel de cazuri se închid, mai cu seamã cã-i vorba de ostasi sovietici sau de oameni îmbrãcati in uniforme." Am plecat abãtut de la cabinetul de instructic. Ma lãmurisem: Nu puteam face nimic.
   În citeva zile, incep sã-mi înfiripez clientela. Sînt cãutat, sînt consultat si mi se pare ca treburile merg cãtre normal. Totul dureazã pînã-ntr-o zi, cînd vãd ca un individ cu parul cîrliontat, blond, pistruiat la fatã, întreabã in stînga si-n dreapta "cine este avocatul Pãun".
   E îndrumat cãtre mine. Individul se apropie si începe sã vocifereze, adresindu-mli cuvinte tari, amenintãtoare: "A, d-ta esti cel care m-ai chinuit pe vremea voastrã. Ai sã mi-o platesti". Colegii intervin si-l domolesc imediat: „Cum nici asa, cînd nici nu-l cunosti, de vreme ce ne-ai întrebat pe noi care este? Vezi-ti de treaba d-tale, ca n-ai ce cãuta nici". Individul pleacã, nu înainte de a arãta amenintâtor cu degetul înspre mine: "Ai sã vezi tu ce-ai sã pãtesti. Nu te lãsãm noi cu una-douã".
   Dupã un timp oarecare, lucrurilc încep a se contura. Concomitant, se redactcazã douã reclamatii, una adresatã Baroului, alta înaintatã biroului de sigurantã ce functiona atunci pe lînga Politia localã (cu vremea, se va separa, devenind temuta securitate). Reclamatiile sînt redactate de un grup de cetãteni apartinind etniei ucigasului cumnatului meu si a celui ce venise in tribunal cu o avertizare. Respectivii arãtau necazurile suferite de ei in toamna anului 1940. Toate erau puse in sarcina mea. Subliniez faptul cã in Buzãu eram singurul dintre cei care nutrisem sentimente nationaliste si care se reîntorsese acasã. O fãcuscm fiindcã nu aveam nici un motiv sã n-o fac. Încã de la sfirsitul lunii ianuarie, începutul lui februarie 1938, nu mai avusesem nici o activitate politicã. Fapt stiut de toatã lumea.
   Asadar, n-am avut vreo activitate politicã in toamna lui 1940 si nici dupã aceea.
   Crima sãvîrsitã împotriva cumnatului meu, ca si faptul cã ma interesam de mersul anchetei deschise pentru stabilirea vinovatului, au fost cauzele ce au declansat reclamatiile contra mea.
   Conducerea Baroului i-a dat curs fãrã nici o verificare prealabilã. Colegii au cãutat sã împiedice luarea ei in considerare, dar Horovitz, care devenise tot mai influentã, a stãruit sã fie înaintatã comisiei de disciplinã ce functiona pe lingã Baroul de Ilfov, in Bucuresti. Urma sã hotãrascã epurarea mea, definitivã sau temporarã, din exercitarea profesiei.
   Cealaltã reclamatie încãpuse pe mîna sefului sigurantei, un oarecare Ion Sîrba, fost mecanic de locomotivã, venit in Buzãu de la depoul Pascani, desi era originar din Oltenia.
   Ambele reclamatii îsi gãsesc o rezolvare provizorie in toamna lui 1945. În august sînt internat in lagãrul de la Slobozia. Voi reda cîteva amãnunte. La biroul de sigurantã fusese angajat un sionist, pe nume Sepal. Tinerel, nu avea mai mult de 18-20 de ani. Reprezenta ochii si urechile Comunitãtii in siguranta localã. Sînt trimis in lagãrul Slobozia, escortat de acest Segal. Erau toti satisfãcuti de postura in care ma puseserã. Jubilau. Am tãcut si n-am reactionat in nici un fel. Pe drum, Segal îmi confirmã ca este omul Comunitãtii, unde trebuie sã raporteze total. Îl ascult si înregistrez tot ce-mi spune. De cîteva ori ma face sã-i vãd revolverul, pe care cred cã nu prea stie sã-l foloseascã. Mi-ar fi fost usor sã-l dezarmez, dar nu am fãcut-o, presupunînd cã nu voi fi tinut mult timp in lagar. Luasem cu mine acte doveditoare ca ma întorsesem de pe frontul de Vest. Si acum îmi vine sã rîd cînd ma gîndesc la acest om: mic de staturã, pirpiriu, de-l puteai lua sub brat.
   Lagãrul de la Slobozia functiona in clãdirile unei foste cazarme militare, înconjuratã de sîrmã ghimpatã. Cînd intru pe poarta lagãrului, dupã formalitãtile de înregistrarc ca nou pensionar, sînt întîmpinat cu bucurie de o multime de cunostinte din Bazãu, dar si din altc pãrti ale tãrii.
   In lagãr erau aproapc o mie de persoane, apartinînd tuturor orientãrilor politice, toti adversari ai noii cîrmuiri. Lagãrul era împãrtit in mai multc pavilioane, separate cu garduri de sîrmã ghimpatã. Un grup de femei ocupa unul din pavilioane. Sînt luat de grapul de buzoieni, care avea dormitorul aproape de birourile administratiei. Toti sînt extrem dc atenti cu mine. Erau acolo de zece, douãsprezece luni. Asteptau clipa eliberãrii. Îsi omorau timpul lucrînd la traforaj diferite obiecte, cruciulite, troite, piese de sah, table. Acolo mi-au confectionat si mie un joc de remi. Alimentatia nu era grozavã, dar oamenii îsi completau necesarul cu pachetele de acasã. Existau si cãrti care circulau de la om la om.
   În lagãr se discuta liber orice si, mai ales, despre iminenta eliberare. Am fost ultimul adus, ceea ce i-a cam pus pe gînduri pe optimisti.
   În jurul datei de 20 septembrie, vine vestea ca a sosit "comisia" pentru triere, in vederea eliberãrii. Sînt chemat printre primii, desi venisem ultimul. Probabil s-a avut in vedere faptul ca tocmai mã întorsesem de pe front. Presedintele comisiei era un oarecare Mihãileanu, din Ministerul de Interne. Dupã ce-mi citeste actele, dispune eliberarea cu primul lot. Ca sã mã consoleze, îmi spune ca se mai fac greseli.
   Iatã-mã liber, dupã aproape o luna de lagãr. Nici nu trãisem cu adevãrat viata de lãgãrist, cã mã si aflu dincolo de sîrma ghimpatã.
   Bucurie mare in familie, cînd ma vede scãpat de necaz. La Tribunal, colegii ma asalteazã. Încã o data, mi-am dat seama de simpatia lor. Îrni reîncep activitatea profesionalã, dar surprizele se tin lant, mai cu seamã cele neplãcute. Pentru moment, depãsisem un obstacol, cel care trecea prin securitate.
   Mai rãmînea sã fac fatã celuilalt necaz: dosarul întocmit de Horovitz, prin omul ei, decanul numit in timpul acela. Dupã cîteva amînãri obtinute la Consiliul Baroului Ilfov, in toanma lui 1945, spre sfirsitul lui noiembrie, se dã o solutie de suspendare a mea, pe timp de 5 ani, din exercitarea profesiunii. Consiliul era prezidat de un avocat de aceeasi etnie cu Horovitz. Se trimite o adresã cãtre Baroul de Buzãu, prin care sînt epurat pentru un termen de 5 ani. Hotãrîrea era redactatã laconic, pe o paginã si jumãtate. Ea oferea o ultimã sansã de rezolvare: recursul.
   Am declarat imediat recurs, judecat de Uniunea Gencralã a Avocatilor din România. Sediul ei era tot in clãdirea Palatului de Justitie. Dc acum voi avea de bãtut la alte usi, de apelat la alti oameni. Cu toate acestca, eram încrezãtor, data fiind dreptatea cauzei mele. Stiam ca totul era o mistificare pe care va trebui sã o înlãtur. Decizia primei instance era executorie. Deci, din acel moment, nu mai puteam profesa. Eram in afara categoriei profesionale al cãrci membru fusesem timp de zece ani.
   Mã vãd într-o posturã nouã, la care nu mã gîndisem cu cîteva luni înainte. Fãrã suportul profesiunii mele, urma sã mã orientez si sã actionez altfel pentru a-mi cîstiga onorabil existenta. Cu atît mai mult se impunea o actiune in aceastã directie, cu cît aveam si rãspunderea asigurãrii traiului unei familii pe care o întemeiasem in 1941. Mai era si mama si sora cea micã, Emilica, cu fratele Ricã, de care trebuia sã mã interesez. Trebuie adãugat faptul ca sora Filita, vãduvã cu 5 copii, toti minori, avea si ea nevoie de sprijin, ajutor, îndrumare.
   Drept e cã îmi rãmãsese o licãrire de sperantã in judecarea rccursului. Dar pînã atunci? Si chiar asa, prin judecare, nimeni nu-mi putea garanta cã voi avea cîstig de cauzã.
   Hotãrîrea am luat-o fãrã întîrziere. Sã ma zbat cu toate fortele, sã nu mã las doborît. Sã mã mentin pe linia de plutire. M-am gîndit sã actionez in douã directii. Una, aceea de a-mi pregãti motivarea recursului si a pãtrunde in meandrele culiselor înaltei instante de judecatã care era Uniunea Avocatilor, unica pe tarã. A doua, sã-mi asigur existenta, in raport cu ce-mi ofereau vremurile.
   M-am consultat cu Ricã. Mi-a propus sa lucrãm împreunã. Aveam o cunostintã comunã, pe Mitoias - Dumitru Albu - fost functionar comercial, specialist in problema articolelor de coloniale. A început prin a mã informa ca exista orez sau fidea de plasat, dar nu stia cum. Discutînd toti, am gãsit solutia imediat. Marfa o ducem la sate, cu ce avem la îndemînã. Unii îsi improvizaserã camioane din ce putuserã strînge de pe urma armatelor care se perindaserã pe la noi si erau amatori sã facã transporturi contra cost, la pretul zilei. Asa am început-o. Mai întîi cutreieram satele de cîmpie - douãzeci-treizeci kilometri depãrtare. Oamenii ar fi putut oferi bani, dar le era mai convenabil sã facã întelegerea prin sistemul trocului. Ofereau din ce aveau: orz, ovãz, porumb. Distribuiam ce aveam si ne înapoiam cu ce strîngeam de pe acolo. Toti erau multumiti. Cerealele le vindeam la oborul comunal, o data pe sãptãmînã. Veneau multi oameni de la munte, care cãutau asa ceva. Uneori, cînd aveam mai multe cereale, le depozitam într-una din camerele mele, transformînd, pentru cîteva zile, sufrageria in magazie; alteori le duceam acasã la mama, dupã cum ne venea mai bine. Se mai întîmpla ceva. Trenuri dupã trenuri transportau spre Brãila sau Constanta mãrfurile uzinelor demontate, dinspre Apus, si alimente ce puteau fi de mare folos populatiei. Trenurilc erau sub paza militarã sovicticã. Pe traseul cãii ferate, ici-colo, se puteau gãsi de toate, lãsate de ostasii ce le aveau sub pazã. Cei ce le procurauu erau bucurosi sã scape de ele. Asa se face ca unele din aceste articole ajungeau si pe la noi. Le distribuiam cu amãnuntul si mergea din plin. Bursa neagrã procura mãrfuri ce lipseau de pe piatã. Toti o practicau, iar autoritãtile o tolerau, fiindcã n-aveau încotro.
   Si iatã cã, la un moment dat, in piata oborului, gãsim un amator care avea presantã nevoie de marfa noastrã. Era Eugen Iliescu. Avea o crescãtorie de porci, din rasa Edelschwein si, zi de zi, era in cãutare de hranã pentru animale. Mai avea zeci de hectare plantate cu vie, livezi cu pomi fructiferi si ceva pãdure, toate rãmase dupã marca expropriere. Bucuria ne-a fost comunã: el, pentru cã si-a gãsit un furnizor sigur care sã-l aprovizioneze cu cereale, iar noi pentru cã ne plasam „marfa". Mai mult, convenim sã-i aducem „marfa" direct in comuna Cîndesti. Era convenabil si pentru el, si pentru noi. Fãceam acest lucru cam de douã ori pe sãptãmînã. Ne extinseserãm activitatea pînã cãtre limita de sud a judetului, spre cîmpie, dupã care am intrat si in judetele de dincolo, mai înspre sud, Ialomita si Brãila. De-acum, plãteam in bani cerealele si le vindeam. Preturile urcau de la o zi la alta. Nu era recomandabil sã tinem banii in casã, fiindcã se devalorizaserã. Ne gãsim in primãvara si spre vara lui 1946. Eram satisfãcuti de rezultatele negustoriei.
   Ricã, mai practic, are o idee, pe care o analizãm împrcunã. El remarcã faptul cã oamenii, din ce cîstigã, sau cît cîstigã, nu prea sînt dispusi sã strîngã bani, ci sã mãnînce si sã bea. Cu alte cuvinte, sã cheltuiascã. Asa se naste ideea deschiderii unei cîrciumi. N-am stat mult pe gînduri: am înscris firma pe numele lui Rica, numind-o "Pãunasul Codrilor", iar localul l-am gãsit in mahalaua noastrã, transformînd douã camere închiriate, in prãvãlie. Bãuturã? Pe credit, la Eugen Iliescu. Avea vin din vita nobilã, mult cãutat. Pe mãsurã ce se vindea, îi restituiam datoria. Initial, am avut nevoie si de ceva capital. L-am gãsit si pe acesta. Presedintele Camerei de comert era Bucur Constantinescu, un amic de-al meu. Era negustor de vazã in orasul nostru si încuraja elementele tinere in comert. Banii necesari i-a dat el, el semnînd politele, ca girant, pentru Rica. Si treaba mergea de minune. Carne? Mai erau mãcelãrii care-si distribuiau crnea la cerere. Ea se vindea in cîrciuma noastrã, sub forma de mititei, mult cãutati de consumatori.
   Mergeam la prãvãlie in fiecare searã. Vindeam si eu cînd localul era aglomerat. Dar ceea ce aveam grijã mai mare era sã tin evidenta scripticã a negustoriei noastre. Pe una din fetele surorii Filita, Margareta, de vîrsta scolarã, o luaserãm la noi. Sta cu sora Emilica si servea si ea la prãvãlie, cînd venea de la scoalã. În vara lui 1946, Rica a gãsit un bãiat al unei femei vãduve din Vadu-Pasi, bãiat pe care mama sa l-a dat la stãpîn, sã învete negustorie. Deci iatã-l pe Rica patron. Bãiatul, Nicusor Burcus, era foarte istet. Dupã ani si ani l-am întîlnit in Brasov. A fost sef al U.T.C. si apoi primarul orasului Rîsnov. Nu uitase vremea aceea, de început in viatã.
   Cîrciuma mergea strunã. Existenta ne era asiguratã fãrã nici o problemã.
   Paralel cu aceasta, ma frãmînta si evolutia recursului. Nici vorbã sã renunt la cîstigarea lui. Întîi mi-am redactat motivarea. Dupã aceea, m-am dus cu motivele la cei mai buni civilisti dintre colegii mei: Alexandru Iacovescu, Leon Stroicescu si apoi Gcorgicã Marinescu. Fara sã stie unul de altul, au vãzut motivele întocmite de mine, le-au cercetat si fiecare a avut cite ceva de adãugat sau de scos. Apoi i-am dat forma definitivã, si gata. Motivele recursului le-am depus in termen la secretariatul Uniunii. Acolo l-am cunoscut pe avocatul Vlãdescu. Un om amabil. M-a pus in temã cum merg lucrurile; cunostea toate itele din culise. M-a informat cine-s membrii Uniunii care vor forma consiliul de judecatã al recursului. Raportor al cauzei mele fusese numit Paul Iliescu. Îl stiam din citite. Era in vîrstã. Devenise un nume in Baroul de Ilfov si se numãra printre fruntasii acestuia.
   Ca urmare, am vorbit si cu el. Mi-a arãtat o deosebitã simpatie si întelegere. Era convins cã voi avea cîstig de cauzã. În sfîrsit, a venit si ziua de judecatã. Asteptam cu înfrigurare afarã, fiindcã se judeca recursul numai pe bazã de acte-membrii. Au fost aproape douã ore de încordare. În sfîrsit, îl vãd pe primul iesit, pc Paul Iliescu. Mi-a zîmbit binevoitor si mi-a strîns mina cu afectiune. "Ai cîstigat, domnule Pãun. Greu s-au lãsat. Am insistat sã-mi admitã concluziile raportului pe care l-am întocmit. Te felicit din toatã inima. Multe mãgãrii se petrec acum, dupã august 1944. Astea-s vremurile". Între timp, dispune secretarului Vlãdescu sã redacteze adresa de comunicare cãtre Baroul Buzãu, prin care se anunta cã epurarea fusese anulatã si ca pot profesa din nou avocatura. L-a grãbit s-o scrie imediat, ca s-o poatã semna I.Gr. Perieteanu, presedintele Uniunii care prezidase Consiliul. Cînd am avut documentul in mîna, am sãrit sã-l îmbrãtisez pe Paul Iliescu. Nu m-am putut abtine.
   Asa s-a terminat unul dintre necazuri. Puteam sã-mi reîncep activitatea profesionalã, dupã o întrerupere de aproape unsprezece luni.
   Sosit acasã, bucurie pe toatã lumea, in primul rînd a familiei. A doua zi dimineata, in posesia documentului, îmi fac intrarea in Tribunal. Colegii se bucurã. Înainte de a o prezenta lui Mihai Popescu, decanul, înregistrez adresa-comunicare adusã. Mihai Popescu o citeste, o reciteste, sta locului, dupã care îmi dã un rãspuns care mã surprinde, clar, in acelasi timp, grãitor in ceea ce priveste intentiile lui si ale sprijinitorilor lui: "Nu cunosc nici semnãtura si nici pe acest om, care semneazã adresa. Pentru mine nu-i valabilã." Vãzîndu-i îndãrãtnicia, îi dau replica: „Indiferent ce spui d-ta, eu încep de azi activitatea profesionalã. Omul care semneazã documentul este seful avocatilor pe tarã si el te-a numit decan nici. N-as vrea sã mã duc sã-i spun aprecierile d-tale la adresa lui". "Aici in Buzãu nu poti profesa". „Ba voi exercita profesiunea contrar vointei d-tale si a celor care manevreazã din umbra toatã aceastã treabã murdarã". Si cu asta am încheiat discutia, întorcîndu-i spatele.
   Din acea zi, drumul meu in fiecare dimineatã ducea spre tribunal sau la alte instante. Curînd, vestea se rãspîndeste si oamenii care mi-au fost clienti revin, unul cîte unul.
   La prãvãlia lui Rica mã duc cînd si cînd sã-i verifc scriptele. Uneori, vine el, cu ele, la mine. Scãpasem dc necazuri? Nici vorbã. Ele se înlãntuiau. Sîrbu, si el nemultumit de întoarerea mea din lagãr, tot agita celãlalt dosar, ce-l întocmise la securitate. Mã zbat cît pot ca sã-l anihilez. Am reusit, cãci ani si ani nimeni nu m-a mai deranjat pe aceastã temã. Dar am avut multe emotii.
   Precum se vede, aveam satisfactii dupã satisfactii, dar si îngrijorari care dãinuiau (...)

* * *

Indiferent ce gîndeau "apusenii", indiferent ce pãrere aveau ei, in momentele acelea am judecat cã trebuia luatã o atitudine care sã fie a noastrã, dincolo de sfera politicului. Trebuia sã construim o stavilã, aici la baricada sud-est europeanã, asa cum au fãcut-o, in decursul veacurilor, înaintasii. Asa judecam in vremea aceea. Si mai judecam ca vocile noastre nu vor rãsuna in pustiu. Eu mi-am ales Capitala, unde mã puteam mai lesne strecura, dat fiind cã era un centru aglomerat. Acolo mã puteam mai lesne informa asupra evenimentelor.
   Într-una din zile îl întîlnesc pe Eugen Iliescu. Avea o sforicicã de mosie, din ce-i rãmãsese dupã marea expropriere. Conacul si terenul erau in comuna Cîndesti, judetul Buzãu. Pentru a evita uncle neplãceri locale, dupã 1944, a socotit cã-i mai prudent sã se stabileascã in Bucuresti. Închiriase un mic apartament pe strada Ionescu-Gion, unde locuia cu sotia. Era o pariziancã pe care o întîlnise si cu care se cãsãtorise in timpul studiilor fãcute in capitala Frantei. Cînd si cînd venea la Cîndesti, doar pentru a urmãri cum merg treburile gospodãriei. Avea acolo un om al sãu, de încredere.
   Ne-am bucurat mult de revedere si ne-am împãrtãsit impresiile. Ne aflam, amîndoi, in postura de fugari.
   Avea un optimism exagerat si cãuta sã mi-l transmitã in toate întrevederile noastre. Considera cã totul este provizorat.
   Într-una din zile insistã sã-l cunosc pe "diplomatul" nostru, pe numele lui, Vicã Negulescu.  Locuia împreunã cu mama sa, undeva in jurul pietei Galati de azi, dacã retin bine, aproape de strada Aurel Vlaicu. Mai înainte, Eugen Iliescu îi vorbisc de mine. Se bucurã de sosirea mea. Acolo îl gãsesc si pe Nicolae Petrascu, sosit in acea diminealã de la Sibiu. Nu-l mai vãzusem de opt ani. Cînd ma vede, primul lucru pe care îl face este sã-mi multumeascã pentru sprijinul ce-l dãdusem unei doamne sibience Paulescu, sã-si ridice o parte din mobila cu care se refugiase la Vatra Domei. La Buzãu, cineva încercase s-o confiste. Petrascu îmi trimisese o carte de vizitã cu rugãmintea sã fac tot posibilul ca respectiva doamnã sã-si reia lucrurile. Sotul ei era încã in Apus, refugiat.
   Aici, in casa lui Vicã Negulescu, discutãm situatia noastrã la zi, respectiv relatiile dintre miscarea condusã de Petrascu si oficialitãtile guvernamentale comuniste. El încheiase un fel de înlelegere sau pact de neagresiune. Aratã cã, formal, el voise sã legalizeze situatia oamenilor parasutati dupã 1944. Avea asigurãri cã vor li eliberati si cei din închisori încã de pe timpul lui Antonescu, pe lîngã legalizarea parasutistilor. În schimb, se obligase sã nu întreprindã nimic ostil regimului comunist. Aparent, ambii parteneri erau multumiti. În fond, Petrascu a procedat imediat la reorganizarea amicilor sãi - a legionarilor - pregãtindu-i pentru imediatã si iminentã actiune armatã. Totul trebuia fãcut in mare secret. Pînã atunci reusise sã refacã structura întregii miscãri pe tara, începînd cu centrele universitare. Pe de altã parte, regimul comunist, care-si urmãrea si el telurile, îsi consolidase puterea. A epurat armata, apoi a anihilat încetul cu încetul partidele politice cu care dãduse lovitura la 23 august 1944. Pe noi ne-a lãsat mai la urmã. Aceasta a fost realitatea, asa cum am cunoscut-o.
   Atunci, cînd discutam toti patru, Petrascu era sigur cã in curînd va începe actiunea armatã.  Conta pe interventia apusenilor. Pentru aceasta urmãrea cum evolueazã reorganizarea, regruparea si dotãrile cu armament. Eugen Iliescu era satisfãcut, entuziasmat chiar de tot ce auzea. Îi împãrtãsea total pãrerile.
   Vicã Negulescu era mai calculat, mai prudent sau, mai exact, mai ponderat in vorbire. Cînd Eugen Iliescu mi-a spus ca tine neapãrat sã-l cunosc pe "diplomatul" nostru, avea certitudinea cã acesta, in convorbirile cu mai marii regimului - respectiv cu Nicolschi, de care atunci auzisem prima oarã - le poate tine piept. Îl asigura ca legionarii nu întreprind nimic, ca-si vãd de treburile obisnuite, banale.
   Din discutie a reiesit cã in acea zi el trebuia sã aibã o nouã convorbire cu Nicolschi. Pentru a stabili ora întrevederii, dã un telefon. Toti trei sîntem atenti. Vicã era ferm in ton, exprimîndu-si nemultumirea cã puterea nu respectã unele angajamente fatã de miscare. Îi reprosa unele mãsuri abuzive luate de oamenii regimului, deci de subalternii lui Nicolschi. În fine, dupã încetarea convorbirii telefonice, Vicã Negulescu atît ne spune, revoltat cumva: „... mama lui de rusnac! Noi ne credem prea destepti, iar pe ei îi credem prea prosti. Se pare cã lucrurile stau altfel, chiar contrariu". Ne uitãm unii la altii si tragem concluziile. Dacã noi intensificãm reorganizarea, regruparea si pregãtirea pentru o iminentã actiune armatã, sã întelegem cã nici regimul nu stã pc loc. Ne urmãrea continuu si culegea date despre tot ceea ce îi era necesar sã cunoascã.
   Petrascu însã era form convins cã, in cel mult un an, lucrurile vor lua o turnurã favorabilã nouã. Credea cã apusenii nu vor întîrzia sã intervinã si cã nu vor permite colosului rãsãritean sã rãmînã in teritoriile ocupate, ajungînd in centrul Europci. Eugen Iliescu era încîntat de varianta optimistã a lui Petrascu.
   Vicã Negulescu, cum am spus, era mai retinut. A tinut sã-si tempereze musafirii. Cuvintele lui reprezentau o altã variantã, ceva mai nuantatã. Timpul a dovedit cã el avea dreptate.
   Cu Petrascu m-am întîlnit de douã ori. Fuseserãm invitati la masã de familia lui Eugen Iliescu. Acolo, in trei, am continuat convorbirea pe marginea potentialului nostru uman si armat. Aflase de situatia in care mã gãseam si considera cã trebuie sã mã ocup de o regrupare a noastrã, in arcul de curburã a Carpatilor, pentru momentul actiunii armate.
   La putin timp dupã aceea, evenimentele s-au precipitat. Regimul ne-a luat-o înainte, dupã un plan întocmit din timp.
   Ceva mai încolo, în paginile urmãtoare, redau pãrerea profesorului Serban Ionescu, unchiul lui Sercãianu. Este pãrerea unui om matur, cu judecatã sãnãtoasã, chibzuitã, cunoscãtor al problemelor in ansamblul lor, in contextul istoriei, in vreme ce noi eram simpli diletanti in politica.  Nu stiam ca lucrurile se aranjaserã, cu ani înainte, in culisele învingãtorilor, noi fiind sacrificati la masa tratativelor. O vom afla mult mai tîrziu.
   De altlel, n-am fost singurii necunoscãtori. Aflasem de la Nicolae Anghel, Seful organizatiei national tãrãniste din Buzãu, care avusese o convorbire cu Iuliu Maniu, dupã întrevederea acestuia cu diplomatii anglo americani, ca problemele europene se vor rezolva numai dupã ce si cele asiatice îsi vor gãsi rezolvarea. Cu toate acestea, crcdeam ca-i chestie de timp, ca acusi-acusi se va întîmpla ceea ce doream. Dar n-a fost asa. Anghel a luat drumul închisorilor, ca si noi, ceilalti.
   Am consemnat toate acestea in amãnuntime, pentru a se întelege atmosfera de atunci.
   Mai tîrziu, am citit un studiu al lui Mircea Eliade, adresat tineretului. El îl îndemna sã studieze problemele tuturor popoarelor, ale celor slave, arabe, asiatice, ca si comunismul in toatã complexitatea lui din punct de vedere social, politic si economic. Numai astfel se putea face o justã judecare a situatiilor politice ale lumii. Îndemnul lui Mircea Eliade era dat cam prin 1950.
   Dupã ani si ani, sfirsitul celor cu care am luat contact in primãvara lui 1948 a fost urmãtorul:
   - Vicã Negulescu a avut un sfirsit cu adevãrat de martir. Torturat sub toate formele, n-a cedat nici o iota de la crezul care-l anima. N-a acceptat nici un compromis cu asupritorii lui. Înainte de a-si da sufletul, am auzit ca a fost zidit undeva, in fortul Jilava.
   - Nicolae Petrascu, dupã ce a suferit chinuri immaginabile, a iesit din închisoarea Aiud, asa cum aratã Nistor Chioreanu in cartea sa Morminte vii, scrisã in 1992. Si-a sfirsit viata acasã. Sînt douã variante. Cea oficialã, sinucidere. Gh. Brahonschi, sibian, bun cunoscãtor al cazului, sustine si demonstreazã cu argumente logice cã a fost asasinat de organele securitãtii. E o pãrere la care subscriu acum, desi mai spre sfirsitul acestei lucrãri, in necunostintã de cauzã, afirmam contrariul.
   - Eugen Iliescu a murit la Gherla, in chinuri si umilinte provocate de elementele reeducate de oamenii lui Nicolschi.
   Am rãmas eu ca sã astem pe hîrtie toate cîte am cunoscut si trãit in rãstimpul acelor ani grei, îndurati de generatia noastrã.
    Primesc o veste rea: sotia si fetita in vîrstã de sapte ani fuseserã arestate si tinute in beciul Securitãtii. Erau cercetate cu privire la persoana mea; neputînd afla ce urmãream, le-au retinut ca ostatece. Vestea aceasta m-a îngrijorat întrucîtva. Totusi, presupuneam ca in douã-trei zile vor fi eliberate. Dupã un timp de la arestarea sotiei, sînt informat cã au eliberat-o, însã, in locul ei, fusese arestat, Ricã, fratele meu. El, bietul, va avea de îndurat regimul sever al Securitãtii buzoiene vreme de un an si jumãtate.
    Acum, cu arestarea lui Ricã, in jurul lui 4 mai 1948, încep sã privesc lucrurile cu mai multã seriozitate. Era doar un început al cãrui contur nu mi-l putcam imagina. Pentru siguranta mea personalã, ca fugar in Capitalã, mi-am ales gazdele in asa fel încît sã mã poatã adãposti cite una din ele, cam la cite o sãptãmînã. Deci, la aproximativ patru-cinci sãptãmîni, veneam la aceeasi gazdã, ca sã nu atrag atentia vecinilor asupra mea. Eram considerat o rudã, venitã din provincie, cu treburi prin Capitalã. Dormeam si mincam pe unde se nimerea.
    In noaptea de 14/15 mai 1948, in toatã tara s-au efectuat masive arestãri. Duba neagrã, devenitã celebrã, functiona fãrã întrerupere in cursul noptii, dupã procedee necunoscute pînã atunci. Sînt informat cã in Buzãu fuseserã arestate cam 60-70 de persoane, din toate categoriile sociale: muncitori, tãrani, intelectuali. Fiecare, luat de pe la rosturile lui, cercetat, anchetat in modul cel mai diabolic posibil, zãcea de-acum in beciurile Securitãtii sau la penitenciar. Mandat de arestate? Nici vorbã de asa ceva.
   La cîteva zile, mã întîlnesc cu medicul veterinar Cornel Sercãianu, scãpat de primul val al arestãrilor din Buzãu. Venit in Bucuresti, se stabilise la o gazdã veche de cînd era student, însã avea in Capitalã si o rudã apropiatã, pe profesorul universitar Serban Ionescu, frate cu mama lui.  Acesta predase la Facultatea de Teologie din Bucuresti. Era un reprezentant de frunte al Bisericii si al teologilor ortodocsi români. Reprezenta Tara noastrã la diferite congrese in domeniu, din strãinãtate. Era, deci, un om umblat in lume, iar acum, la bãtrînete, suferind, ducea o viatã linistitã, departe de orice frãmîntãri politice. Sotia lui, ceva mai tînãrã, era mai activã, mai in vederile nepotului. Avea discutii in casã cu sotul ei, privind iminenta dezlãnluire a unor ostilitãti. Cînd aude Sercãianu cum stau lucrurile cu unchiul sãu, abordeazã o convorbire pe aceastã temã. Ce-mi relateazã medicul veterinar a doua zi?
   Unchiul a încercat, fãrã folos, sã-l convingã sã nu ne lãsãm amãgiti de unele voci ale posturilor de radio strãine, fiindcã nu se va întîmpla nimic, cel putin cîteva zeci de ani. De ce?, întreba nepotul. Apusenii sînt obositi, egoisti, procupati numai de problemele lor. Au greutãlile lor, sînt oameni de afaceri, oameni ai banului, putin interesati sã-si arunce in foc tineretul pentru salvarea tãrii noastre. Rusii nu vor pãrãsi aceste tãri cu una cu douã. Le vor îndoctrina ideologic an dupã an. Vor crea la frontiera lor europeanã un sistem defensiv din aceste state, înglobîndu-le complet sistemului lor economic, social si politic. El îl îndemna pe nepot sã-si facã socotelile avînd in vedere si o asemenea realitate, care se contura destul de bine încã de pe atunci. Ca sã-l consoleze îi dãdea o sperantã îndepãrtatã: poate copiii vostri, cînd vor ajunge la maturitate, vor trãi sã apuce schimbarea pe care o doriti voi. Dar schimbarea nu poate veni acum. Cam in felul acesta îi argumenta unchiul nepotului punctul sãu de vedere. Nepotul, însã, il trata ca pe un mosneag depãsit, timorat, rãmas la unele idei ce nu tin seama de evenimentele prezentului.
   Nici pe Sercãianu nu l-au gãsit cînd au venit sã-l aresteze. Dar au arestat-o pe sotia lui si au adus-o in beciul Securitãtii, alãturi de sotia mea. Fetita ce trebuia alãptatã la sîn i-o lãsaserã acasã.  Din aceastã cauzã, o vecinã, inginera Dida Tãtusescu, s-a dus acasã si a luat fetita spre a o îngriji. Dida Tãtusescu a fost arestatã, împreunã cu sotul ei, inginer Radu Tãtusescu si tinuti vreme de un an si jumãtate, fãrã acte de trimitere in judecatã.
   Dupã eliberare, sotia a venit, pentru o vreme, la surorile ei. Ma întîlnesc cu familia si, pentru un timp, sîntem gãzduiti la fratele mamei ei. Locuia pe lîngã Foisor, pe Aleea Rumeoarã. Avea acolo un apartament confortabil, unde stãtea numai el cu sotia, neavînd copii. Ca situatie materialã, dispunea de o avere acumulatã între cele douã rãzboaie, prin mijloacele oferite de regimul vechi, cel al formulei „îmbogãtiti-vã". În Constanta avea proprietãti in plin centrul orasului. La fel si in Bucuresti, dispunea de multe proprietãti pe care le închiria si care-i aduceau venituri substantiale.  În timpul rãzboiului preluase, de formã, mai multe firme evreiesti. O fãcuse numai de formã, fiindcã evreii patroni îsi vedeau in continuare de afacerile lor, bineînteles, sub numele si protectia unchiului. Dupã august 1944, a fãcut formele de retrocedare, toatã lumea fiind multumitã. Cu alte cuvinte, era omul cu avere, produs tipic al burgheziei de ieri. Ne-a gãzduit un timp pînã cînd, într-o searã, pe neasteptate, ne-a fãcut cunoscut cã n-o mai poate face. Cu toate stãruintele nepoatei, sã ne mai permitã sã stãm, mãcar o searã, n-a vrut in nici un chip. Cu bocceaua in mînã, toti trei, noaptea, am trecut pe la gazdele mele, pînã ce am fost opriti de una din ele.
   Atunci si mai apoi ani in sir, am fãcut reflectii asupra gestului acestui unchi. El, putred de bogat, nu putea face un mic sacrificiu pentru nepoata sa? Chiar si pentru cauza pentru care mã angajasem, socoteam ca avea obligatia sã-si aibã aportul lui. În definitiv, pentru ce gîndeam noi sã ne zbatem?  Nu ca sã-mi apãr sãrãcia, ci sã salvez de la pieire proprietãtile lui. Sã fac sã revinã la suprafatã sistemul economico-politic care l-a ridicat de la un simplu cojocar la rang de mare proprietar.   Acest gest m-a zguduit si m-a fãcut sã reflectez asupra unor astfel de oameni. Ceea ce era el, in mic, luat ca persoanã, erau, in mare, bogãtasii din Apus, spre ale cãror popoare naivii îsi îndreptau privirile atunci.
   Între timp sînt informat cã acasã s-au petrecut alte lucruri, soldate cu mãsuri coercitive. Putin de la plecarea din Buzãu, casa ne-a fost ocupatã de o familie de activisti, Damian Botezatu si sotia lui, Tasia. Functia si-o îndeplineau in cadrul organizatiei judetene de partid. Sînt anuntat cã a produs mare efect in oras faptul cã acest activist a devastat tot, in primul rînd, a scos din bibliotecã toate cãrtile pe care le aveam. Cu ele a aprins un foc in mijlocul curtii, pe care l-a alimentat pînã la ultima hîrtie gãsitã in casã. Si aveam destule cãrti de specialitate, cumpãrate de-a lungul anilor, încã de pe vremea studentiei. Aveam cãrti de literaturã si, fiindcã urmasem si Filosofia, posedam si cãrti din acest domeniu. Respectivul activist, cu sotia lui, se delecta, spre stupoarea vecinilor, pronuntînd sententios: "sã disparã cãrtile astea de care nu avem nevoie". Probabil era un consemn, fiindcã Sercãianu îmi relatase cã tot asa procedase si unchiul sãu, care-si lichidase singur o multime de cãrti de mare valoare. Era linia nouã a vremii. Aveam opera politicã a lui Eminescu, a lui C. Stere, cãrtile care tratau probleme neactuale incomodau. Trebuiau distruse pentru ca sã disparã astfel orice urmã a adevãrului cunoscut de o generatie. Generatia nouã nu va mai lua cunostintã de pãrerile lui Eminescu in materie de ziaristicã si doctrinã nationalã sau de ale lui Stere ori Panait Istrati.
   Ma gîndesc sã plec pentru un timp din Bucuresti, dat fiind cã nu ma simteam in sigurantã. M-am dus in Constanta, la o mãtusã a sotiei, sorã cu mama ei. Ne-a gãzduit fãrã nici o teamã. Era la curent cu tot ce se întîmpla. Si aici, la Constanta, functiona "duba" neagrã. Trebuia sã fiu in permanentã, foarte prudent.
   Într-o dimineatã, apare in pragul casei sora mea Marita, venitã de la Buzãu. Primul gînd mi-a fost s-o întreb dacã nu-i urmãritã. M-a linistit, asigurîndu-ma cã a luat trenul din gara Tabãrãsti, cea mai apropiatã de Buzãu, ca sã fie sigurã cã n-o vede cineva. O vãd plînsã. Si începe sã se rãcoreascã, destãinuîndu-se in amãnunt asupra celor întîmplate in Buzãu.
   Cu douã zile mai înainte, fusese chematã la securitate, unde Sîrbu i-l prezentase pe fratele Rica. A chemat-o sã-l vadã. E îngrozitã si acum de starea in care se afla Rica. Plin de sînge pe fatã si tumefiat, cu o cîrpã peste cap, spre a-i opri sîngele ce se prelingea de undeva, din crestet. L-au pus sã-si scoatã cãmasa. Corpul îi era plin de vînãtãi, pe spate, pe brate, pe picioare. L-au descãltat si i-au arãtat tãlpile, lovite si ele. Toate cu sînge rece, sadic, i le-a arãtat Sîrbu sorã-mi, care de-abia-si tinea rãsuflarea vãzînd starea in care fusese adus Rica al nostru. El, dacã putea lega cîteva vorbe. „Sorã, sînt cum mã vezi ca sã spun unde-i fratele nostru, Nicu. Nu vor sã mã creadã cã nu stiu. Eu nu stiu nimic de el". Cu asta întrevederea s-a terminat. Sîrbu încearcã s-o determine pe sorã-mea Marita sã facã ce stie ca sã-mi dea de veste sã mã predau. Altfel, Rica va fi omorît in bãtãi.
   Ea atît îi rãspunde: „Cum, domnule, sã vã purtati cu el asa? L-ati desfigurat. Ce lcgãturã este între el si celãlalt frate? Cînd îl veti prinde, o sã vã lãmureasca el. Noi nu stim unde-i fugit". La plecare, cãlãul o mai avertizcazã: „Sã stii cã ãsta care-i in mîna noastrã, n-o sã-l mai vedeti." Marita, îngrozitã, sub impresia celor vãzute, nu-mi spune decît: "Faci cum crezi tu, dar pe fratele Rica mã tem ca-l pierdem".
   Caut s-o linistesc, sustinînd cã acela a fost punctul culminant al torturilor la care a fost supus. Si-i mai arãt cã, dacã pe el l-a chinuit astfel, ce-mi vor face mie? La ce suplicii ma vor supune? Îsi dã seama de toate. Atunci îmi vine in minte ideea sa fac o plîngere organelor competente - respectiv Parchetului Tribunalului Buzãu, ca sã se sesizeze de cele petrecute in beciurile securitãtii Buzãu. Astern pe o coalã de hîrtie plîngerea, prin care semnalez brutalitãlîle sãvîrsite de Sîrba, ca sef al sccuritãtii, si de echipa lui, brutalitãti a cãror victimã este si fratele meu, Victor Pãun. Îi cer primului procuror sã se deplaseze acolo, împreunã cu mediicul legist, sã întocmeascã acte de constatare a stãrii fratelui meu, si, in baza lor, sã dispunã deschiderea actiunii penale împotriva lui Sîrbu si a celorlalti infractori, care, prin abuz de autoritate si teroare, încalcã grosolan legea penala. Mai scriu cã, dacã pe fratele meu l-au torturat in halul in care se aflã, neputîndu-i-se imputa nimic, sã-si imagineze ce pot întreprinde împotriva mea. La momentul potrivit, voi avea de dat socotealã celor in drept, in cazul in care se va stabili ca am înfruntat legea. Pînã atunci, îl rog sã ia mãsurile legale, ca sã nu mai fie torturati cei luati in locul meu. Plîngerea, scrisã de mine, o semnez si o înmînez sorã-mi, cu îndemnul de-a o pune la o cutie postalã in gara Buzãu. Stiam ca, trenul sosea in cursul noptii, asa cã eram sigur ca nu va fi observatã cînd va coborî din tren.
   Dupã ani si ani, 16 la numar, Rica mi-a dat unele amãnunte. Atunci l-au adus si pe Costicã Nicolescu, fratele sotiei, si l-au tinut cîteva ceasuri împreunã cu fratele Rica. Au procedat la fel ca si cu sora Marita. Cumnatul i-a spus cã va divulga locul unde mã allam, si anume la "tanti" de la Constanta. Speriat, Rica l-a implorat sã sustinã sus si tare ca nu stie nimic. Desi stia unde mã aflam in momentul acela, fratele meu a saportat chinurile. Este un gest care grãieste de la sine despre solidaritatea dintre noi. Pe cumnat l-au lãsat sã plece, dupã ce-a declarat ce-l îndemnase fratele meu.
   Asadar, rãmîn cu o povarã in plus pe suflet. Ma chinuicevestea adusã si încep sã-mi fac reprosuri. Sã sufere atît fratele meu pentru mine'? Era prea mult, judecam de unul singur. Dar priveam situatia si din alt punct de vedere, sub alt aspect. Dacã mã vor prinde, vor încerca sã mã mutileze sau chiar sã-mi ia viata prin torturi, asa cum începuserã sã vinã vesti, de ici, de colo. Am ajuns la concluzia, mai apoi, ca momentul critic pentru fratele Rica a fost acela cînd au chemat-o pe sora Marita sã-l vadã.
   Presupuneam cã-l vor lãsa in pace. Ma gîndeam cã si plîngerea aceea a mea îsi va face efcctul. Nici nu puteam concepe ca primul-procuror sã nu ia mãsuri.
   Rezultatul plîngerii a fost zero, totusi pc Rica nu l-au mai bãtut. Începuse a-si face loc in judecata mea faptul ca intrasem într-o prigoanã atît de cruntã, cum nimãnui nu-i trecuse prin minte. O asemenea vifornitã nu se mai abãtuse peste capetele generatiei noastre. Si cînd te gîndesti ca ne gãseam de abia la începutul unui drum spinos, drum cãruia unii îi simteau, pe propria piele, greutãtile. Eram pregãtit sã îndur toate silniciile ce-mi vor fi sortite. Constatasem deja cã, in faza de cercetãri, se foloseste luarea de ostatici, se tortureazã pînã la desfigurãri fizice, ajungîndu-se, asa cum avea sa se întîmple mai tîrziu, la crime. Îmi treccau prin minte toate procedeelc folosite de regimurile totalitare pentru smulgerea unor declaratii sau pentru recunoasterea unor fapte de care oamenii erau strãini. Victimele erau aduse in stare sã semneze orice declaratii. Din familia noastrã, fratele Victor a fost primul care a luat contact cu metodele acestea diabolicc. Cîti n-or fost in postura lui? Ce mi-a povestit sora mea a fost numai o frînturã dintr-un întreg sistern al supliciului, sortit persoanelor ce aveau nesansa sã-si piardã libertatea sub noua stãpînire.
   Mã întorc in Capitala, asigurîndu-le loc de cazare sotiei si fetitei, dat fiind ca, nu se mai puteau duce la Buzãu. Casa fusese deja ocupatã. Sora Marita ne adusese vestea ca nu primeau pe nimeni, din familie, nici sã deschidã poarta casei.
    Sofia stãtea la fiica mãtusii din Constanta. Acolo a venit si fratcle Tãnase, întors din prizonierat.  Ne revedeam dupã 6 ani. Cu el am tãinuit multe, o noapte întreagã. Pentru fratele Tãnase începea o viata noua; pentru mine un episod nou. Am rãmas impresionat de concluziile cu care se înapoiase din captivitate:
   ,,Am întîlnit acolo tot felul de oameni, din toate categoriile sociale. Nu contau diplomele, nici starea socialã. Esentialul era sã rãmîi om de caracter. Pe scara valorilor, am întîlnit oamcni simpli, tarani sau muncitori, situati in vîrful piramidei. Ceea ce ne-a mentinut pe linia de plutire a fost virtutea crestinã a «sperantei». Poti pierde onoarea într-un moment dat, dar o poti recuceri printr-un alt gest de onoare. Poti pierde averea, o poti reface, cu efort si perseverentã, dar odatã ce ti-ai pierdut speranta, atunci te poti usor prãbusi in marele necunoscut. Poti fi manevrat si deveni neom".
   Am cãutat sã-mi însusesc pe deplin virtutea «sperantei». În adevãr, mi-am lipit-o de inirnã, de mintea mea, pe tot parcursul celor aproape 16 ani cît am trait pc celãlalt tãrîm, cãtre care tocmai ma îndreptam.
   Fusesem de acord sã pãrãsesc Capitala si sã ma retrag undeva in munti, sã organizez un centru de rezistentã. Spcram ca va fi ales ca presedinte al SUA Truman, considerat o persoanã in stare sã rezolve manu militari problemele rãmase in suspensie la terminarea rãzboiului. Tot atunci am hotãrît ca Tãnase sã aibã grija familiei rnele. M-a asigurat cã nu va mînca pînã ce nu va fi sigur cã sotia si fetita, luate de el in grijã, nu vor mînca ele mai întîi.
   Cu aceste asigurãri ne-am despãrtit. Aveam sã ne revedem abia peste 16 ani si sã constat ca s-a tinut de cuvînt.
   Într-una din zile, ma întîlnesc, din întîmplare, in Bucuresti, unde eram fugar, cu un buzoian.  Fusese pe vremuri functionar comercial la unul din magazinele centrale ale orasului. Îl cunosteam destul de bine, de multi ani si-l consideram om serios si de încredere. Bucurosi de întîlnire, înfiripãm o scurtã convorbire. Stia cã eram urmãrit, cã plecasem din Buzãu din motive politice.  Dupã un timp, îsi cxprimã dorinta sã ne mai întîlnim, pãrînd a fi destul de binevoitor. Am ezitat, însã i-am dat a întelege ca m-ar putea vedea într-o zi si la o orã anume, in preajma statuii lui Tudor Vladimirescu. I-am fixat acest loc, deoarcce cam pe acolo îl întîlnisem.
   În ziua si la ora stabilitã cu el evit sã vin la întîlnire. Stau cu mult mai departe, sã nu fiu observat. În jurul statuii, însã, îl vãd asteptînd pe un alt buzoian, George Bîrlea. Îl cunosteam din copilãrie. Era fiul unei vãduve din partea orasului in care am trãit si eu cu familia mea. Fusese coleg in clasele primare si la liceul industrial cu fratele Ricã. Îsi fãceau lectiile si se jucau împreunã. De multe ori îl ajutam la pregãtirea lectiilor. Asadar, era mai totdeauna in casa noastrã. Ma îndrept spre el si ne strîngem mîinile, ca doi vechi cunoscuti. Nu-l mai vãzusem de multi ani si mã bucuram.
   George Bîrlea rãmãsese asa cum îl stiam eu, pc vremuri. Îmi spune cã s-a angajat muncitor la una din fabricile bucurestene. Se cãsãtorise, fiind stabilit in Capitalã. Fãrã sã-l iscodesc mai mult, el îmi propune sã ne plimbãm pe strãzi mai izolate, in vreme ce se uitã cu oarccare îngrijoare in jurul nostru. Îndatã mã lãmurcsc de ce aceastã precautie. Îmi destãinuie ca este locotcncnt de securitate si ca actioneazã chiar in ministerul de interne. Venise la acel loc, in jurul statuii lui Tudor Vladimirescu, trimis de celãlalt buzoian, despre care am amintit. Era informatorul lui, aici in Bucuresti. Îi aducea informatii si, dupã selectare, proceda in consecintã. George Bîrlea mã asigurã de toatã sinceritatea lui. Din notele de serviciu stia ca sînt urmãrit pretutindeni. Eram dat in urmãrire pe întreaga tarã. Buzoianul cu care vorbisem îl trimisese la întîlnire, sã ma aresteze. Bîrlea, ca sã fie sigur cã nu va apãrea acolo, îi dãduse altã însãrcinare, in altã parte, dar la aceeasi orã. Tot el ma previne sã fiu atent, sã evit rudele din Bucuresti si, dacã pot, sã plec o vreme din oras. În cartierul Militari, in care locuia, stãtea si o verisoarã de-a mea - Victoria, cãsãtorita. Verisoara copilãrise cu el, ca si cu fratele Ricã. M-a îndemînat sã caut s-o vãd. Îi pãrea rau ca nu ma poate gãzdui la el acasã, din lipsã de spatiu. Era cam complicat. Îi era teamã de vecini, dar crede cã la Victoria lucrurile s-ar putea aranja. Retin cele ce-mi sugereazã bãiatul acesta, cãruia îi acordasem credit din primul moment. Viitorul a dovedit buna lui credintã, fiindcã sotia cu fetita au stat la Victoria vreme de un an de zile, dupã ce nu i s-a mai permis sa intre in casa noastrã din Buzãu. Dupã multi ani, am aflat cã el si sotia sa contribuiserã la ajutorarea sotiei mele, cît timp a fost gãzduitã de verisoara Victoria.
   Tot el îmi mai spune cite ceva despre regimul aplicat detinutilor in arestul securitãtii, unde sînt supusi cercetãrilor. Îmi citeazã cîteva nume. Multi dintre cei arestati vorbesc si despre fapte reale, si despre fapte imaginare, ceea ce complicã situatia altora, liberi încã sau aflati in arest. Din accastã cauzã au foarte mult de lucru, fiindcã nu stiu sã clarifice unele aspecte ale faptelor cercetate. Îmi mai spune cã a cãutat si cautã sã usureze situatia unora, înlesnindu-le legãtura cu familiile lor. Riscã foarte mult pentru aceste scrvicii, însã nu poate rãmîne nepãsãtor. Ascult cu multã atentic tot ce-mi relateazã George Bîrlea. Retin pãrerea lui sã nu ma las prins, insistînd sa fiu prudent cu vechile mele cunostinte, fiindcã multi s-au pus in slujba noii stãpîniri. Pe lîngã aceasta, odatã arestat, voi avea multe de îndurat din partea anchetatorilor.
   N-a rezistat la securitate. Dupa un timp, au fost depistate legãturile cu familiile unora dintre cei cu care avea contact in arestul securitãtii. Primea deseori reprosuri ca este prea tolerant cu arestatii repartizati spre cercetare.
   Dupã trecerea anilor, am aflat ca fusese degradat, dat afarã, cu perspectiva de a fi încarcerat.  Contractase o boalã incurabilã, ceea ce i-a grãbit sfirsitul.
   Consemnez acest caz ca o exceptie printre cei care-si fãcuserã o regulã din torturarea si umilirca semenilor lor, privati de libertate, in vremuri de adevãrat apocalips românesc.

* * *

   Dupã convorbirea cu fratele Tanase, in urma celor stabilite cu el, mã mai linistesc putin. Un an-doi nu conteazã in viata unui om; totul va reintra in normal. Asa judccam si tot asa credea si fratele Tãnase. El venea din acel imens imperiu rãsãritean si-i cunostea rezervcle uriase in oameni si bogãtii naturale, care i-ar fi permis sã se încaiere cu oricine l-ar fi incomodat.
   Am convenit amîndoi cã este neapãrat nevoie sã pãrãsesc Capitala si sã mã stabilesc undeva prin muntii Buzãului, unde cunosteam multi oameni. Prin el i-am trimis vorbã lui Bogza, un amic, despre hotãrîrea de a ne duce in locurile unde avea el legãturi - zona muntilor subcarpatici, sau învãtãtorul Ion Constantinescu - pe fundul vãii Slãnicului, dincolo de Lopãtari.
   Cu aceste gînduri m-am despãrtit de fratele Tãnase, in primele zile ale lui septembrie 1948. Sotia ducea fetita la scoala primarã Elefterie, unde o înscrisesem. Puteam eu sã bãnui in momentul acela cã voi reveni peste 16 ani, cînd ea va fi profesoarã?
    Stabilesc cu Sercãianu data plecãrii din Bucuresti, ora si trenul. În Gara de Nord ne astepta Bogza, care ne-a urmãrit cu privirea pînã am urcat in tren. În prealabil, ne comunicase sã luãm bilet pînã la gara Sãhãteni, cea mai apropiatã de zona lui. Odatã coborîti din tren, in bezna noptii, sîntem condusi de Bogza, cu rol de ghid, pe poteci si viroage numai de el stiute, pînã in comuna Nãeni. Ca sã ajungem acolo, urcãm încet-încet, vorbind in soaptã si feriti de privirile oamenilor. Pe drum, ne pune in temã despre situatia din zona cunoscutã de prietenii lui. Stiam cã multi fuseserã arestati, însã mare parte se fãcurã nevãzuti, plecînd la lucru prin alte pãrti. El însusi era cãutat, însã mentinea legãtura cu familia. Încã nu se înãspriserã mãsurile de identificare a persoanelor.  Vorbindu-ne doar in soaptã, noi mai mult ascultîndu-l, ne apar in fatã primele lumini ale caselor. Stiam cã ne duce la o gazdã sigurã, aleasã de el. Mi-amintesc un amãnunt. Trecînd pe o ulitã, îmi atrage atentia, in plinã noapte, ca vom da peste o cruce de piatrã, ridicatã in vremuri trecute, in cinstea luptei data de Mihai Viteazul cu polonezii potrivnici domnitorului român. În adevãr, o vãd, înaltã de aproape doi metri, o ating cu mina in trecere si îmi fuge mintea cu aproape 350 ani in urmã. Vremuri de restriste trãite de înaintasii nostri; si noi, urmasii lor, ne vedem siliti sã luãm calea codrului. Sper cã norocul ne va urmãri pe unde ne îndreptãm pasii, cãlãuziti de prietenul Bogza. Iatã-ne sositi la portita unei gospodãrii modeste, in margine de sat. Cãsuta se afla pe marginca unei rîpe, formatã de un firicel de apã, in scurgerea lui spre vale. Sîntem întîmpinati de o bãtrînicã trecutã de 60 ani si de fata ei, Lenuta, si fi avut peste 25 de ani. Pe bãtrînã stiam cã o chema Constantin, ca nume de familie. Aici, in aceastã casã izolatã, facem primul popas. Din locul unde era plasatã cãsuta, te puteai uita pînã departe, ceca ce ne dãdea sigurantã, mai cu seamã in situatia in care eram noi si Bogza. Alesese acest loc de refugiu si pentru alt motiv. Dintr-o vatrã, loc de fãcut focul si de gãtit, amenajase un mic tunel de cîtiva metri care, prin peretcle din spate al clãdirii, da într-o rîpã, adîncã de opt-zece metri. Prin urmare, o iesire nebãnuitã de nimeni, oferind o sigurantã in plus, in caz cã ar fi fost surprins in casã dc oameni nedoriti. Nici cel mai inventiv om nu s-ar fi gîndit la o asemenea ascunzãtoare. Dupã cite am auzit mai tîrzin, a fost portita prin care el si fata batrînei si-au gãsit scãparea dintr-o incursiune facutã de organele securitãtii, peste doi ani. Bãtrîna ni s-a prezentat, fiindcã pînã atunci Bogza nu ne vorbise rnai nimic. Era sora preotului Costicã Burducea, fostul ministru al Cultelor. Acest cameleon politic cãzuse in dizgratie si era cãutat peste tot pentru a fi arestat. Era de negãsit. Sorã-sa ni se tînguie, arãtîndu-si nemultumirea ei, expusã sincer si fãrã înconjur. Cu douã zile înainte, preotul Burducea venisc la ea. Noaptea venise si tot noaptea plecase. Era de nerecunoscut. La fatã era smolit de credeai cã-i tigan, iar hainele de pe el, botite si jerpelite, de gîndeai cã-i un vagabond. Venise la sorã-sa sã-si is rãmas bun. Îsi lãsase familia - sotia si fata - undeva pe lîngã Turnu-Severin. Era hotarît sã treacã Dunãrea si apoi sã meargã undeva, înspre Apus. Bãtrîna era tare nemultumitã de frate-sãu: "Ne-a fãcut neamul de rusine, maicã".
   Aici, la Nãeni, am stat cîteva zile. Ne sfãtuirãm toti trei, cu Sercãianu si Bogza, încotro s-o luãm. Bogza spunea ca alt loc mai sigur decît acolo, in zona pe care o cunostea el. nu vom gãsi. Îsi asuma rãspunderea, garantîndu-mi siguranta. Insista ca eu, cel putin, sã rãmîn cu cl, Sercãianu preferînd sã ne strãmutãm in pãrtile comunei Plescoi, satul lui de origine.
   Am cumpãnit toate variantele posibile. Cunosteam foarte bine satele, casele izolate, toate coclaurile de pe Valea Slãnicului, in partea de sus a ei, asa ca am optat pentru cealaltã variantã. Am trimis pe Lenuta Constantin in Buzãu, sã întrebe pe învãtãtorul Ion Constantinescu din Vintilã-Vodã dacã-mi poate asigura gãzduire in zonã. În cîteva zile, am primit un rãspuns pozitiv.  Voiam sã încep organizarca unui punct de rezistentã in pãrtilc acelea ale muntilor Buzãului, mai ales ca era o zonã situatã in partea de curburã a Carpatilor. Consideram cã acolo era necesarã formarea unui asemenea punct, in eventualitatea unor confruntãri militare, in care mai credeam atunci.
   Asadar, trebuia sã ne strecurãm pînã acolo numai pe jos si, desigur, numai la adãpostul întunericului. Trebuia sã traversãm o arterã principalã - soseaua Buzãu-Brasov si apa rîului Buzãu si sã ocolim localitãtile.
   Constantinescu ne-a indicat o gazdã, pregãtita din vreme. Era un gospodar in vîrstã, din satul Deleni, ce tinea de comuna Coca.
   Înainte de a povesti mai departe, mã întorc la casa bãtrînei din Nãeni, sã amintesc cîteva cuvinte despre fatã. Lenuta Constantin, pe care o folosisem drept curierã, era un bãictoi, nn altceva. La plecare, ne-a strins mina cu încrederea ca ne vom revedea curînd. N-am mai vãzut-o. Dupã ceva ani, a fost prinsã si ea, odatã cu Bogza si, cu o condamnare grea, a intrat pe poarta închisorilor.  N-a mai iesit de acolo niciodatã. Regimul aplicat la securitate si in tcmnitã i-a grãbit sfirsitul. Aceastã fatã voinicã si-a lãsat trupul într-o groapã comuna - pare-mi-se la Mislea, dar sufletul ei nobil si l-a alãturat altora, asemãnãtoare ei. Plãmînii n-au putut rezista si o boalã nemiloasã i-a curmat zilele.
   Ca sã ajungem la Deleni, ne trebuiau earn patru, cinci zile. Bogza ne-a condus pe poteci si prin codri necunoscuti. Am strãbãtut valea Niscovului si, urcînd din culme in culme, am poposit peste noapte in mijlocul carierelor de piatrã din Mãgura. Sub cerul înstelat, am atipit cu sau fãrã voie, dar cu certitudinea cã ne îndreptam spre ceva mai bun si mai sigur. Ziua am stat acolo, sã ne mai odihnim. La cãderea serii, farã Bogza, numai cu Sercãianu, ne îndreptam cãtre satul Gura Aninoasei, comunã si zonã pe care o cunostea foarte bine însotitorul meu. Fusese medic veterinar in acele pãrti.
   Am fost gãzduiti la Diogen Popescu, ce-si avea gospodãria in comunã. O zi-douã, cît am stat aici, nu i-am iesit din casã. Nu cunosteam locurile, însã ma conducea Sercãianu, care se considera acasã la el. Am trecut pe la Pîclele, printre vulcanii noroiosi, avînd ca punct final satul Deleni.  Acolo era punctul de întîlnire cu Constantinescu. Ajungem sub clar de lunã si Constantinescu ne întîmpinã.
   Ne lãsãm in grija si protectia lui. Ne va fi cãlãuzã si va veghea la siguranta gãzduirii noastre. Pe Constantinescu il cunostcam de pe vremea studentiei. Venea in casa mea oricînd avea treburi prin Buzãu, iar eu mergeam la el, in Vintilã-Vodã, cînd ma retrãgeam la odihnã, înspre munte. Avea ca pregãtire scoala normalã si, in tinerete, fusese învãtãtor. Constantinescu era vioi in miscãri si-i citeai pe fatã cînd treburile îi mergcau bine sau cînd ceva nu era in rcgulã. Sever cu respectarea unor reguli de conduitã, era cunoscut sub numele de „Mos Girbaci". Biciuia orice abatere de la norme. Era respectat de toti cunoscutii si inspira încredere in ce fãcea, in ce gîndea, in cum actiona.
   Îmi pare rau ca, nu mai retin numele gazdei alese de Constantinescu; doar numele cel mic, Stan. Casa era într-o poianã, înconjuratã de-o pãdure de foioase. Era izolatã, astfel ca, îndatã intrati, pe întuneric, n-aveam nici o grijã. M-a impresionat înfãtisarea bãtrînului. Cu plete, îmbrãcat cu costum national, cu itari si opinci, parcã aveam înaintea ochilor un dac de pe columna din Roma. Am vorbit cu el mult si spera ca, lucrurile vor merge, cãtre îndreptarea lor. Îi era teama ca si la noi se va introduce sistemul din rãsãritul tãrii. Nu starea materialã îl îngrijora, mai ales ca era in vîrstã.
Teama si-o arãta pentru ziua de mîine a copiilor si nepotilor lui. Mosul acesta era constient de primejdia îndepãrtatã ce pãstea neamul cãruia apartinea. Era impresionat cã vorbeste cu doi intelectuali - un avocat si un medic veterinar - oameni cu stiintã de carte, dupa aprecierile lui, care au luat calea codrului, cu intentia de a face „ceva" care sã ducã la prãbusirea unui regim neagreat si nedorit de nimeni. Am stat cîteva zile la el.
   Noi ne pregãteam pentru o luptã clectivã, armatã, care „sigur", credeam atunci, va avea loc anul viitor. Cînd mã despãrtisem de Bogza, acesta îmi dãruise un revolver, un Parabellum. Îl purtam cu mine, dar nu era suficient.

Ne trebuia neapãrat armament cu putere mai mare de foc. Problema o consideram, într-un fel, ca putînd fi rezolvatã, fiindcã Sercãianu avea ascuns in comuna sa, Plescoi, ceva armament portabil, cu munitia respectivã. Îndatã cc am ajuns la Deleni, stabilisem ca el sã se ducã în comunã sã aducã armamcntul. La cãderea serii a ponit la drum. A doua zi in zori, sau a treia zi, într-un anumit loc, urma sã fie asteptat.
   Am stat, cu oarecare îngrijorare, pînã ce a aparut Sercãianu cu armamentul strîns in rãstimpul de la terminarea rãzboiului. Veni însotit de un student din Plescoi, Iamandi Teodor, si el hotãrît sã ni se alãture. Ne aducea si ceva vesti: dupã eliberarea sotiei sale, fuseserã arestati sotii Dida si Radu Tatusescu. Tatãl sãu, preot in Plescoi, era si el arestat. Avusese aceeasi soartã ca si fratele meu Victor, tinut zãlog vreme de un an si jumãtate, fãrã nici un fel de proces.
   Sistemul acesta de „zãlog", practicat în acea vreme, îngrozise lumea. Oamcnii care-si manifestaserã într-o oarecare forma aversiunea fatã de noul regim sau care nutriserã convingeri contrare noii ideologii atotstãpînitoare dormeau prin vecini, pe la rude, sau îsi gãseau refugiu in alte localitãti, dupã cum aveau posibilitatea s-o facã.
   În urma vestilor aduse, am apreciat ca mãsurile întreprinse de organele Ministerului de Interne nu cunosteau limite. Se zvonea ca la securitate se comit schingiuiri, atrocitãti si chiar crime. Era greu de conceput, de crezut asa ceva, dar toti ne gîndeam in primul rind sã ne luam mãsuri de asigurare. Stiam sau presupuneam ca eram cãutati pretutindeni.
   Încotro s-o luãm? Ma consult cu Constantinescu. Trebuia sã gãsim un loc sigur, undeva in munti, era cert. În prealabil, trebuia sã stabilim ce traseu sã alegem pînã in acea zonã. Dupã un scurt popas. facut la un fost client al men, Ion Aron, din Vintilã-Vodã, Constantinescu ne ia in primire, spre a ne conduce acolo sus, in munti.
   În decurs de o sãptãmînã de la plecarca din Deleni, schimbaserãm trei locuri, gest imprudent, dar n-am avut încotro. Aveam toatã încrederea in Constantinescu, in destoinicia lui in privinta asigurãrii locului nostru de gãzduire. Eram convins ca avea ceva organizat, in prealabil, temeinic, cum procedase si Bogza. Am constatat, însã, cã se vedea pus in fata unor probleme dificile, carora se strãduia a le face fatã de la o zi la alta. Circula nestingherit prin satul Vintilã-Vodã. Sigur, nu se arãta prea mult in vãzul tuturor, însã îsi vedea de treburile gospodãresti, ca si cînd nu intervenise nimic in programul sãu. Noaptea ne vizita, aducîndu-ne ziare si vesti, atît cît putea aduce de ici, de colo. În ultimele zile fusese prevenit de un binevoitor ca este vizat sã fie ridicat.
   În fine, ne propune si acceptãm sã ne conducã in vîrful muntelui, unde cunostea o "odaie", abandonatã pe vreme de iarnã de cãtre proprietar. Acolo eram in sigurantã. Oricum, ne va însoti si el, avînd certitudinea cã este cãutat. Eram deci trei, fiindcã studentul Iamandi, care ajutase pe Sercãianu sã aducã la Deleni bagajele cu tot armamentul necesar fiecãruia, se retrãsese la Plescoi, unde stãtca ascuns.
   Sîntem, acum, acolo sus, aproape de vîrful muntelui Mãciesul, deasupra comunei Lopãtari. În adevãr, "odaia" prezenta sigurantã, in sensul cã cra înconjuratã de pãdure si ne oferea posibilitatea de a locui toti într-însa.
   Sercãianu mai avea un tînãr de încredere din satul lui, de mare credintã, nevizat de securitate, pe care stabilisem a-l folosi drept curier, Petricã Grigorescu. Prin el ne soseau vesti din oras si din tarã, precum si alimente. Într-una din zile ni-l aduce si pe studentul Iamandi Teodor, care nu mai putea sta ascuns in satul lui, de unul singur. De-acum sîntem patru in adãpost, in acea odaie abandonatã pe vreme de iarnã.
   Prin Grigorescu, încercam sã facem legãtura cu un grup, in curs de formare in zona de curburã din tinutul Vrancei. Stabiliserãm drept punct de întîlnire un loc cunoscut cu numele Dealul Sãrii, care dãdea spre valea Rîmnicului. Mã duc acolo, in ziua fixatã, împrcunã cu Sercãianu. Era vorba sã vinã si un învãtãtor, Ghitã Militaru, din comuna Modnãu, care tocmai se întorsese din prizonierat. Aflasem cã si el avea, in curs de organizare, un grup similar celui pe care încercam sã-l facem noi, pe valea Slãnicului. În ziua stabilitã, dupã un anumit consemn de recunoastere, soseste un amic al lui Ghitã Militaru, si el învãtãtor. Avea mandat sã vorbim deschis unii cu altii. Cãdem de acord sã mentinem legãtura si sã ne informãm asupra evenimentelor si eventualelor mãsuri comune de luat, in caz de nevoie. Acum îmi scapã numele interlocutorului nostru, însã, dupã trecerea anilor, Ghitã Militaru, la mina Cavnic, mi-a confirmat cele ce stabilisem cu amicul sãu, care, dupã ani si ani, a intrat si el la închisoare.
   Era de-acum in noiembrie si începusc sã cadã prima ninsoare. E drept, ceva trecãtor, însã era o atentionare. Mi se adusese de jos îmbrãcãminte groasã, o scurtã îmblãnitã, cizmele mele militare, cãciula. Si ceilalti erau îmbrãcati pentru iarnã. Pe timp de ziuã nu ieseam din odaie si nici foc nu fãceam. Noaptea, încingeam soba, gãteam, ne încãlzeam.
   La cãderea serii, in cîteva rînduri, am plecat cu Constantinescu spre nord, in fundul lanturilor de munti, spre curbura Carpatilor. Odatã, am rãmas si peste zi in mijlocul codrului. Am pãtruns in imensitatea pãdurii muntilor Furu, cãruia îi cãlcam poteci umblate numai de fiare sãlbatice. M-a înfricosat mutenia pãdurii. Eram atenti la fiecare trosnet de vreascuri sau fisîit de frunzis. Totusi, acolo, in mijlocul codrului si mai adînc, departe de orice asezare omeneascã, mã simteam in sigurantã, chiar mai mult decît in «odaia» noastrã.
   Vorbeam cu Constantinescu de o eventualã dispersare pe vreme de iarnã. O mare problemã era aprovizionarea. Pentru primãvarã, ne erau asigurate toate cele nccesare: alimente si, mai cu seamã, arme. Nu era vorba numai de armele ce le aveam asupra noastrã. Contam pe mãrirea efectivelor, pe numãrul celor care-si manifestau dorinta sã ni se alãture. Cunosteam oameni din judet si, prin Grigorescu, reusisem sã iau legãtura cu ei. Desigur, contam numai pe cei hotãrîti sã lupte efectiv.
Cele discutate cu Constantinescu le împãrtãsim si celorlalti. Sîntem de acord ca dispersarea s-o facem cu începcre de la 1 sau 2 dccembrie. Fiecare alesese directia si locul unde sã se stabileascã pe vreme de iarnã. În primãvarã urma sã ne regrupãm, mai ales cã asa ni se conturau pcrspectivele optimiste. Cunosteam si rezultatul alegerilor prezidentiale din America, care dãdea sperante in rezolvarea situatiei europene, in sensul dorit de toatã lumea.
   Cum am spus, îl aveam pc Grigorescu, care urma sã facã legãtura permanentã între noi, precum si cu restul oamcnilor. Voiam sã depozitãm alimentele si armele ce trebuiau colectate.
   În dimineata zilei de 30 noiembrie 1948, treziti din somn, ne împãrtãsim gîndurile ce ne frãmîntaserã in cursul noptii, asa cum fãceam de obicei. Ne-a atras atentia, in mod deosebit, relatarea lui Constantinescu.
   Avusese un vis care l-a pus pe gînduri. Era cuprins de neliniste si agitatie, tulburat cum nu-l vãzusem niciodatã pînã atunci. Era tulburat cã se luptase cu cineva, pe viatã si pe moarte si mai-mai ca fusese sau era gata sã fie rãpus. S-a trezit lac de sudoare. La terminarea povestiriî, ne împãrtãseste hotãrîrea lui:
   „La noapte trebuie sã plecãm de aici, neapãrat. Nu mai putem rãmîne nici o zi in plus". Era asa de hotãrît încît ne si anuntã ca, dacã noi mai rãmînem, va pleca de unul singur.
   Ma uit la el cu toatã atentia si-l privesc in ochi. Îmi apare cu totul schimbat. Se uitã la noi. Îl privesc si mai insistent si parcã ne avertizcazã de un iminent pcricol ce ne-ar paste. Cãdem de acord ca la noapte vom pãrãsi locul.
   Pînã atunci, cu toatã izolarea in care ne aflam, fãceam, pe rînd, de pazã. Ne urcam din pod pe acoperis si, de acolo, supravegheam împrejurimile. În acea dimineatã n-am mai fãcut-o si nici afarã nu iesise vreunul.
   Deodatã, fãrã sã fi sesizat ceva zgomot, vreo crengutã ruptã sau vreun fîsîit de frunze, auzim împuscãturi trase de aproape si suierat de gloante. Geamul odãii se sparge, gloantele pãtrund prin grinzile camerei si le simtim pe la urechi. Rafalele nu se opresc. Vin din toatc pãrtile.
   Primul care înecarcã sã dcschidã usa si o face, fiind mai aproape de ea, este Constantinescu.  Lîngã el sînt eu. În prag fiind, un glont îl atinge direct in inimã. Cade in bratele mele. Se uitã in ochii mei si mai poate scoate doar un "ahhh" prelungit. Si-a dat ultima suflare într-o fractiune de secundã.
   Cînd privesc afarã, vãd unul, doi, mai multi trãgînd in directia noastrã. Am tipat la ei, am strigat, înnebunit de mînie, in urma celor întîmplate doar cu cîteva secunde mai înainte. Le fac semn sã înceteze si unul din ei strigã sã ne predãm, sã ridicãm mîinile-n sus. E ceea ce facem, înlemniti de cele petrecute fulgerãtor.
   Îi vãd cum se reped spre noi, vreo doi, trei din wi, si încep a ne scotoci de armw. Strig la ei cã au comis o crimã pentru cã n-au facut somatia legalã: „Criminalilor, ati ucis un om, ati tras in plin, fãrã nici o avertizare. Veti avea de rãspuns in fata legii".
   Ma opresc, unul din ei se repede la mine sã-mi smulgã ceasul de la mînã, dar îl resping cu dispret. "Borfasilor", le strig, dupã care incearca sã-mi scoatã verigheta din deget. Aceeasi opunere, cu aceleasi apostrofãri.
   Glontul ucigas, in loc sã mã nimereascã pe mine, mi-a lovit prietenul cel mai statornic. Momentul accla mi s-a întipãrit atît de puternic in toatã fiinta, încît, de atunci, am auzit o voce lãuntricã soptindu-mi in urechi cuvintele: „Încã nu ti-a sosit ceasul! încã nu ti-a sosit ceasul!"
   Vorbele acestea, rostite neîntrerupt in stare de veghe sau in somn, îmi apãsau timpanele si-mi aduceau in minte clipele trãite in acea zi de sfîrsit de noiembric 1948. Situatia a durat sãptãmîni, luni, s-a prelungit ani in sir, estompîndu-se, apoi, cu timpul. Rãmîneam cîteodatã cu gîndul pierdut la ziua si ora cînd acel prieten bun si-a dat sfirsitul sub privirea mea neputincioasã.
   Din acest moment nu mai dispun de vointa mea. În viata mea se încheie un capitol. Toate iluziile ca voi avea de îndeplinit o misiune activã, cã voi juca rolul unei rotite in angrenajul menit sã contribuie la rãsturnarea regimului si a sistemului comunist se nãruiserã. Ma uitam la trupul neînsufletit al prietenului lãsat acolo, care lua cu el toate iluziile fãcute de amîndoi, si, ca noi, de multi altii.
   Nici nu observ ce se întîmplã cu ceilalti fîrtati. Constantinescu rãmãsesc acolo unde glontul ucigas îl lãsase fãrã viatã, cu visul lui neîmplinit. Consemnez cîteva constatãri:
   1. Crima s-a datorat pãdurarului, care, in mod cert, a sesizat ceva deosebit in partea aceea a muntelui. Nu l-am putut identifica niciodatã. Era înalt, cam pînã-n 40 de ani. Sigur, el a condus, in mare tainã, potera comunistã. Ulterior, cei arestati ne-au dat unele informatii cu privire la elogiul adus pãdurarilor care supravegheau cu atentie sectorul lor, elogiu publicat într-un ziar central.
   Asa au început sã aparã cozile de topor, turnãtorii, trãdãtorii.
   2. Recent am fost cãutat de fiul prietenului meu, sã-i dau amãnunte in legãturã cu moartea tatãlui.  A început investigatiile acolo, pe plan local.
   Nimeni nu l-a putut lãmuri. Muriserã aproape toti cei care l-ar fi putut informa. Pe atunci era un copilandru, plecat din sat pentru studii. Atît a putut afla: cã tatãl sãu fusese adus de sus, din munte, tîrît de un cal, pe cîteva crengi de brad, mînat de un necunoscut. Atît.
   3. Fiul mi-a arãtat actul de deces, întocmit in comuna de care apartinea locul uciderii tatãlui sãu.  În actul dc deces se arãta la rubrica despre cauza decesului: "prin glont". Asadar, se confirma, printr-un act oficial, cã glontul îi provocase moartea. Încã nu recurgeau la acte false pentru a-si camufla crimele. O vor face mai tîrziu, dupã ce vor cãpãta experientã si vor învãta la scolile rãsãritene.
   Închei aici acest trist episod al drumului parcurs pînã sus, in vîrful muntelui Mãcesu, din curbura Carpatilor.
   Aici se opreste încercarea mea de a organiza un punct de rezistentã activã împotriva comunismului...

Nicu PÃUN