,,Iatã, trimit între voi niste serpi, niste basilici, împotriva cãrora nu existã descântece si vã vor musca"

(Ieremia)

Scriitorul francez, Maurice Druon, autorul ciclului de romane "Regii Blestemati", scrie in unul din volumele sale, subintitulat „Când un rege pierde Franta":

„Tragediile istoriei îi dezvãluie pe oamenii de seamã; dar mediocrii sunt cei care le provoacã." La începutul secolului al XIV-lea, continuã autorul, Franta este regatul crestin cel mai puternic, cel mai populat, cel mai activ, cel mai bogat, cel ale cãrei interventii au devenit de temut, arbitrajele respectate, protectia cãutatã. Este limpede, asadar, cã pentru Europa începea un secol francez..." Atunci, ce anume a facut ca peste patruzeci de ani, aceeasi Frantã sã fie strivitã pe câmpurile de bãtaie... Pentru ce asemenea prãbusire? Ce anume a inversat destinul? se întreabã autorul; si tot el rãspunde: „Mediocritatea. Mediocritatea câtorva regi, vanitoasa lor infatuare, usurãtatea in afaceri, incapacitatea de a se înconjura de oameni valorosi... Pe tãrâm politic nimic grandios nu poate fi sãvârsit si nimic nu dãinuie fãrã prezenta unor oameni al cãror geniu, caracter si vointã sã inspire, sã înmãnuncheze si sã îndrume energiile unui popor. Totul se destramã de îndatã ce la conducerea unui stat se perindã personaje insuficient dotate. Unitatea se dizolvã când mãretia se prebuseste."

Am reprodus aceste pasaje din cartea mai sus citatã pentru a aminti cã, desi istoria nu se repetã, totusi, aceleasi cauze genereazã aceleasi efecte, lege inexorabilã ce nu tine cont de tarã si epocã. Parafrazându-l, deci, pe scriitorul francez, domnia lui Carol al II-lea ar putea fi numitã „Când un rege pierde România".

Un rege corupt si o clasã politicã pe mãsura lui, nu putea duce decât la dezastrul national din 1940: Dezmernbrarea României Mari. Anii 1930 - 1940, cât a durat domnia acestuia, sunt anii de dinaintea Apocalipsului bolsevic, care coincid cu sfârsitul democratiei si monarhiei Constitutionale.

Regele Carol al II-lea a desacralizat mitul regalitãtii - monarhul ca „Unsul lui Dumnezeu" - si ceea ce este si mai grav a întinat prestigiul unei Dinastii glorioase, care desi strãinã, s-a identificat cu Istoria românilor prin cei doi mari regi, Carol I si Ferdinald I, numele lor fiind înscrise de-apururi in Cartea de Aur a Neamului prin cele douã acte majore care au avut loc in timpul domniei lor: Independenta din 1878, fatã de Imperiul Otoman si Marea Unire din 1918.

Numele lui Carol al II-lea se înscrie pe lista regilor blestemati de care istoria n-a dus lipsã. ,,Sunt regi buni si regi rãi spunea Corneliu Codreanu, vizându-1 pe Carol. În zilele fierbinti ale acelui Septembrie 1940 (Cãpitanul nu mai era in viatã) Miscarea Legionarã a redactat un manifest, difuzat in întreaga tarã, cuprinzând treisprezece capete de acuzare, de la dezertarea de pe front, când a contractat o cãsãtorie morganaticã, la cel de genocid. Destinul a facut ca românii sã aibã parte nu numai de un rege blestemat, ci si de o clasã politicã, care a facut posibilâ o asemenea domnie funestã. Iatã ce se putea citi in coloanele ziarului „Dreptatea", in iunie 1935 despre unul din membrii odioasei Camarile regale, singura care dispunea in acel moment de soarta poporului român:

„Generalul Gavrilã Marinescu este un exponent. Un specimen dintr-o serie de cuibare cu plosnite sugãtoare de sânge din trupul sãnãtos al natiei. Focare de infectie. Nici viata filmatã a gangsterilor, nu întrece in peripetii si tertipuri, activitatea acestui borfas de junglã". Istoricii care se ocupã de aceastã epocã, vor fi neputinciosi încercând sã explice cum de-a fost posibil ca oamenii politici sã facã cauzã comunã cu aceastã lume decãzutã, coborâtã pânã la treapta cea mai de jos a imoralitãtii, in fruntea ei aflându-se însusi marele Nicolae lorga - pe cât de mare ca istoric, pe atât de mic ca om politic - si ca om pur si simplu. Într-adevãr, ce cãuta el in aceastã cloacã imundã? În acest focar de infectie? Cum de s-a simtit bine in tovãrãsia acestor gangsteri? Acestor borfasi de junglã? Rãmâi perplex, nu-ti vine sã crezi cã el n-a fost in stare sã se ridice la înãltimea fermitãtii bãtrânului om politic conservator din secolul trecut care a avut tãria moralã si curajul sãsi contrazicã Suveranul prin celebra ripostã: ,,Aiasta nu se poate Mãria Ta!"

Aceasta era lumea partidelor politice, cu mici exceptii, de dinaintea Apocalipsului bolsevic. Lume care, fie va asista indiferentã, fie cã va contribui activ la actiunea de exterminare a legionarilor, care n-aveau altã vinã decât cã, presimtind apropierea Cataclismului, au dat alarma in speranta cã va putea fi evitat. Lume care, ea însãsi, va fi înghititã curând de puhoaiele in revãrsarea lor turbatã dinspre Rãsãrit - si care va sfârsi in gropile comune de la Aiud, Sighetul Marmatiei, Canalul Dunãrea-Marea Neagrã.

Se spune in Biblie cã Dumnezeu, dacã ar fi gãsit mãcar zece oameni drepti in cetãtile Sodoma si Gomora, s-ar fi înduplecat si nu le-ar fi dat pieririi. În cetatea noastrã se gãseau atâtia oameni drepti care au fost însã ucisi, nelegiuirile erau asa de mari, pãcatele asa de înrãdãcinate încât Dumnezeu s-a mâniat in asa mãsurã încât a îngãduit sã se abatã asupra ei toare urgiile Apocalipsului din acest secol: când ura devastatoare a cuprins sufletele a milioane de oameni: când s-a vãrsat atãta sânge si au curs atâtea lacrimi, ca în nici o altã perioadã din trecutul zbuciumat al neamului nostru; când pe cãrãrile muntilor, in adâncul temnitelor, in satele sterse de pe fata pâmântului s-a auzit strigãtul disperat de sfarsit de lume: ,,Sculati voi cei morti, ca sã intrãm noi cei vii!".

In lupta cu fortele demonice ale timpului, în care era angajatã Miscarea Legionarã; în repetatele prigoane la care a fost supusã, femeea legionarã a dat dovadã de fidelitate si bãrbãtie, apãrându-si cu demnitate ideile de care era animatã. De multe ori, atitudinea ei sfidãtoare fatã de prigonitori, ne creia un complex de inferioritate. Eram gata sã admitem cã ea se purta mai vitejeste decât noi bãrbatii. Spre a ne linisti constiinta, încercam sã gãsim si explicatia cât de cât logicã. In sufletul bestiilor, oricâtã urã s-ar acumula, tot mai rãmâne loc si pentru acel simtãmânt vag de respect impus de fragilitatea ei fizicã. Vai, cât ne înselam! Nu era decât o iluzie. Eram victima propriilor noastre criterii morale: mentalitãtii si educatiei noastre. In revãrsarea instinctelor lor agresive, de fiarã apocalipticã, tortionarii s-au dovedit insensibili, strãini de rationamentul nostru. Odatã cu instaurarea dictaturii regelui blestemat, femeea legionarã era chematã la marele examen al supliciului: când supusã unor metode inumane, imaginate de minti bolnave, apartinând aparatului represiv, avea de ales între abdicare si jerfa supremã.

În toamna anului 1933, adunati in jurul focului, intro searã, pe santierul de la Casa Verde, Cãpitanul, Seful Miscãrii Legionare, ne-a spus: ,,Vreti un model de legionar autentic? Vi-l dau: camarada noastrã Nicoleta". Sefa Cetãtuilor - Organizatia femeilor legionare - care era de fatã, a lãsat capul in pãmânt. Când l-a ridicat avea lacrimi in ochi. Stia cã a fi legionar, asa cum îl vedea Cãpitanul, însemna, in primul rând, sã nu-ti fie fricã de moarte. Si ea se temea cã, aflându-se într-o zi in fata mortii, ar purta sã sovãie, sã dea dovadã de slãbiciune si sã-l dezamãgeascã pe Cãpitan.

În 1938, dupã arestarea Cãpitanului, am întâlnit-o in casa generalului Bagdat. Era de nerecunoscut. Plânsese atât de mult încât îi secaserã lacrimile. Postea zile întregi si se ruga pentru viata Cãpitanului, aflatã in mare primejdie. Era o atmosferã de doliu, ca dupã înmormântare: de îngrijorare pentru ceea ce ne-ar putea aduce ziua de mâine. Toti eram convinsi cã viata Cãpitanului se afla in pericol, dar nimeni nu avea curajul s-o spunã cu voce tare. Lenuta Bagdat, gazda, pentru a ne da, parcã, curaj, spuse cu voce fermã: ,,Am mãrsãluit pe strãzi, cântând, anuntând învierea Neamului. Tot asa vom mãrsãlui si in moarte, tãcuti in înfrângerea noastrã dar încrezãtori in biruinta de mâine."

Curând, au fost arestate amândouã. Într-o zi, fiinta plãpândã bolnavã de ftizie, a fost scoasã din Sanatoriul de la Bârnova, unde era internatã si dusã la locul de executie. Aici in fata mortii, Lenuta n-a mai tãcut. Înainte de a se prãbusi la pãmânt, sub ploaia de gloante, a mai apucat sã strige: ,,Trãiascã Legiunea si Cãpitanul!"

Pe Nicoleta, dupã ce au schingiuit-o pânã la epuizarea fortelor fizice, la limita dintre viatã si moarte au transportat-o la Crematoriu. Mai pâlpâia viata in trupul ei zdrobit: mai scotea din pieptul ei gemete anemice când au introdus-o in împãrãtia focului mistuitor, pentru ca numai in câteva clipe din fiinta ei pãmânteascã zãmislitã si modelatã de Creator, sã nu mai rãmânã decât un pumn de cenusã.

Punem o întrebare, întrucât n-am aflat pânã astãzi cã cei introdusi in camerele de gazare de la Auschwitz - in cazul cã au existat într-adevãr- dacã au fost si torturati in prealabil.

Dar orgia violentelor si al crimelor abominabile nu se va opri aici. Moartea lacomã avea nevoie de cât mai multe victime. Camarada lor Constanta Grecu a adus si ea suprema ofrandã cauzei pentru care lupta, prin sfârsitul ei tragic. Schingiuitã si necinstitã de tortionari, s-a aruncat in gol de la etajul patru. Gest eliberator prin care pãrãsea aceastã lume invadatã de monstri, spre a se instala de-a pururi in alta, mai bunã, mai dreaptã, unde nu existã nici suspin, nici durere, nici umilinte, nici scrâsnete din dinti, nici lacrimi.

In 1948, Titi Gâtã, care o înlocuise pe Nicoleta la conducerea Cetãtuilor, a împãrtãsit aceeasi soartã. Dupã ce i-au mutilat sânii cu clestele a preferat sã-si ia singurã viata, spânzurându-se in celulã, decât sã-si denunte camarazii, încã nearestati, care continuau lupta împotriva bolsevismului.

Dupã cum se poate observa din cele relatate mai sus, existã o asemãnare izbitoare între metodele folosite de aparatul represiv din timpul dictaturii regale si cele practicate in perioada bolsevismului de mai târziu. Dupã 23 August 1944, legionarii care au fost anchetati de N.K.V.D-ul rusesc, s-au putut convinge din proprie experientã, de aceastã similitudine. Faptul se explicã prin prezenta lui Moruzov in fruntea Serviciului Secret de Informatie atasat cu trup si suflat sinistrei Camarile si agent al Moscovei, de unde s-a putut inspira si lua lectii de cum sã-ti tratezi adversarii pentru a-i face cât mai inofensivi.

Generatia tânãrã de azi ar putea presupune cã au existat proteste in numele Drepturilor Omului. Nimeni n-a suflat nici un cuvânt. Nici in tarã, nici in strãinãtate. Dimpotrivã, in tarã, Dinu Brãtianu, om politic mediocru si decrepit, îi scria cãlãului Armand Cãlinescu o scrisoare in care justifica uciderea lui Corneliu Codreanu gãsind-o ,,necesarã". O patã de sânge aruncatã in obrazul familiei Brãtianu de cãtre chiar unul din membrii sãi.

O explozie de bucurie s-a produs in presa Occidentalã la vestea crimei din pãdurea Tâncãbesti. Armand Cãlinescu primi titlul de „Omul de fier". Ziarele din Marea Britanie l-au declarat eroul zilei. Omul providential care a „salvat" România. Mai mult, ambasadorul Angliei la Praga s-a crezut dator sã-i facã o vizitã ministrului român Radu Crutzescu si sã-l felicite.

Sã vezi reprezentantul unei mari democratii felicitându-i pe micii tirani localnici, exersati in crime, autori ai lichidãrii democratiei române, e aproape halucinant. Cum halucmantã e si Apocalipsa lui Ioan, reeditatã in plan istoric de Oculta Internationalã, care si-a pus pecetea pe acest secol infernal.

Simion Ghinea

"Pângãrirea fecioarelor", Ed. Buna Vestire - 1995

 

,,Cei care, poate, ne-ar fi crutat de Apocalipsul bolsevic, au fost ucisi în cel dintâi, tot atât de devastator."

 

,,Au trecut prin foc pe fiii si fiicele lor, s-au dedat la ghicire si vrãjitorii si s-au vândut ca sã facã ce este rãu inaintea Domnului mustrându-i."

Impãrati (2 regi) 17

 

„In genunchi în fata altarului pe care te-ai jertfit, privesc cu evlavie obiecte scumpe,  rãmase acolo, in cuptorul crematoriului". Mãrtisorul Majadahonda dat de Cãpitan. O iconitã in formã de inimã cu chipul Maicei Domnului, cu Isus in brate, îmi aminteste de Vinerile de post si rugãciune, când in trecerea serii, înaintând cu lumânarea aprinsã spre altar si îngenunchiai in fata icoanei Prea Sfintei Fecioare, Nicoleta, dragostea ce ne-ai sãdit-o in suflete e temelia sfintã pe care vom ridica cetate mândrã neamului noastru." (Cornelia Novacu)

 

 

Arsã la tãlpi, bãtutã zi de zi pânã la sânge, supusã supliciului ,,scobitorilor", este tinutã sub teroarea aceasta, ca sã mãrturiseascã,  luni întregi. Lucia Constanta Grecu, licentiatã in fizicã-chimie, ajunsã in beciurile închisorii inchizitoriale ale Politiei implora cãlãii: ,,Mai repede... terminati mai repede..." Sufletul ei nu este mort; simte cã no poate si fie prezentã la cununie si de aceea fecioria ei strigã cu tot ce a mai rãmas viu. Apoi glasul i-a înghetat pe buze.

 

 

In timp ce Victor Dragomirescu, comandant legionar, îsi revenea la viatã dupã zile si nopti de torturã, comisarul Davidescu împinge in cuptor - cu piciorul - sicriul in care era un om viu. A fost ars de viu întocmai ca martirii de altãdatã ai crestinismului.