CÃRTI LEGIONARE - MEMORII

Organizarea coloniilor

La începutul lunii Mai am ieşit cu ultima grupă programată pentru Galda: Trifan Traian, Marian Traian, Anghel Papacioc, Schiau Ion, Valeriu Gafencu, Dragon Gheorghe, Ţâru Victor, Jacotă Vasile, Mazăre Nicolae, Pascu Constantin, Bălan Iulian, Naidim Marin, Iordache Ion, Sandu Ştefănescu, Andrei Popescu, Costică Dumitrescu. Administraţia încerca să-i facă pe cei deja ieşiţi să cedeze din condiţii, în special sâmbăta liberă – pentru probleme de ordin administrativ - şi mersul la Biserică, duminica. Nereuşind, ne-a scos şi pe noi, infiltrându-l pe un oarecare Rogojanu, om nehotărât, care credea că făcând formal jocul administraţiei vom câştiga avantaje materiale. Se înşela. În colonie a stat mai rezervat.

Am scris acasă şi au sosit bani, colete sau membri ai familiilor, la vorbitor. Am constituit de la început o comunitate de viaţă ca în timpurile primare creştine. Toate le aveam de obşte. Nu comunism, ci comunitarism creştin. Colonia activa ca o tabără de muncă legionară. Fiecare a fost încadrat într-o echipă, după pricepere şi aptitudini. Pentru a nu se irosi forţele - şi aşa puţine, căci nu toţi puteau munci efectiv - nu muncea fiecare pentru ziua de muncă săptămânală, ci am constituit echipe care lucrau permanent prin satele din împrejurimi la săpat de porumb, la secerat, la lucrări viticole, la cosit de fân, la tăiat de pădure, lucrând pe bucate, cu plata în natură, asigurându-ne o aprovizionare mulţumitoare cu cartofi, fasole, grăsimi şi chiar carne.

Având foarte buni grădinari: Stan Marin, Ilie Fierascu, Vişan Nicolae, Paul Vilescu, am făcut o grădină „la apă” şi una „la uscat” pe terenul acordat. Când a început să rodească, zarzavaturile proaspete au completat îndestulător bucătăria noastră. Cu banii câştigaţi, la care i-am adăugat pe cei primiţi de acasă, am cumpărat 50 de miei, ieftini în regiune, câţiva viţei, porci, păsări, realizând o mică fermă şi având din când în când carne proaspătă.

Scăpam de spectrul foamei. Pentru cei din închisoare am recurs la bunăvoinţa tacită a câtorva gardieni care ne fuseseră mereu apropiaţi. Când mergeam sâmbăta după raţia de mălai şi sare, cu căruţa trasă de bivoliţele proprietarului, pregăteam pachete cu felii de zahăr, carne şi slănină, pâine şi fructe, roşii şi morcovi pentru celulele ocupate de criminalii de război; pentru ai noştri nu întâmpinam restricţii. Gâlea juca rolul prostului, nu vedea, n-auzea; aşa, săptămânal realizam această bucurie şi pentru noi şi pentru ei.

Toamna cele 30-40 jugăre de vie trebuiau culese în timp scurt pentru a realiza mustirea şi tragerea vinului în vase. Convingând administraţia că e nevoie de un număr mare de muncitori, au fost aduşi toţi deţinuţii legionari şi o mare parte din criminalii de război care au vrut să iasă sau le-a îngăduit administraţia. Am pregătit condiţii de cazare pentru toţi, am organizat tăierea unei vite, afară de miercurea şi Vinerea, şi s-au bucurat toţi de un regim de refacere fizică, cei mai mulţi făcând şi o cură de struguri.

Cei doi gardieni care ne supravegheau, Rusu şi Avram, de fel de pe lângă Aiud, aveau mai mult rol de asistenţi şi însoţitori când mergeam la Teiuş sau Alba Iulia pentru cumpărături. Noi nu aveam acte de identitate şi ei acopereau oficial prezenţa noastră în localitate. În cursul săptămânii şedeau acasă, veneau numai sâmbăta pentru a ne însoţi la penitenciar. De acolo numai pe scripte luam mălaiul şi sarea, căci scopul era să ducem şi celor din celule obolul nostru.

Închisoarea abia făcea faţă situaţiei alimentare la sosirea iernii. Oamenii trăiau la limita dintre viaţă şi moarte. Administraţia ne-a lăsat libertatea să alegem între a muri de foame în închisoare sau a ne descurca cum vom putea în colonie. Am optat pentru colonie. Am încheiat pe cont propriu contracte verbale pentru lucrări la pădure, în masivul Roica din munţii Trascăului pe proprietatea obştească a comunei Galda de Jos, pentru plantarea viei, pentru desfundări de terenuri, pentru facerea rachiului. Plata se făcea în natură (porumb, grâu, cartofi etc.).

Prin unitate şi înţelegere am trecut cu bine încă un prag al suferinţei.

Când vremea nu ne permitea să lucrăm, viaţa coloniei se transforma în viaţă de mânăstire, cu program de rugăciuni, studiu, meditaţii, convorbiri duhovniceşti. Părintele Arsenie Boca de la Mânăstirea Sâmbăta-Făgăraş, ne-a trimis în dar primele trei volume din Filocalia, hrană spirituală care ne lumina sufletele cu învăţăturile Sfinţilor Părinţi ai Bisericii.

O parte din familiile camarazilor noştri, aflate în mari nevoi din cauza secetei din Moldova şi Muntenia, au iernat în sat.

Până în primăvară rămăsesem la Galda vreo sută de oameni; din cursul verii cei cu pedepse mai mici s-au eliberat: Anghel Papacioc, Schiau Ion, Pascu Constantin şi alţii. Gândindu-ne la iarna ce urma, 1947/48, am întrebat administraţia închisorii dacă ne va lăsa în colonie şi în iarna următoare. Administraţia ne-a răspuns că nu depinde numai de ea, ci şi de dispoziţiile Bucureştiului. Totuşi ne-am pregătit, am mărit suprafaţa de grădină „la apă”, parcul „zoo” şi am angajat lucrări în sat, la vii, la câmp, la pădure, cu plata în natură şi bani.

În 1947 deveniserăm bogaţi în produse alimentare, contrar situaţiei generale din ţară unde seceta făcea ravagii, datorită dezorganizării produse de sovietici prin inflaţia monetară - deşi vinovăţia era aruncată regimului burghezo-moşieresc. Cotele impuse ţăranilor gospodari (chiaburi) şi micilor proprietari, negustorilor, marilor proprietari şi la urmă chiar şi celor săraci, şi jefuirea ţării în contul armistiţiului prin sovromurile care umpleau măsura jafului, toate creau o stare de panică generală. Trenul foamei, plin cu muribunzi, circula din Moldova în Banat; oamenii îşi vindeau ţoalele din casă pentru o dublă de mălai. Copiii moldovenilor erau aduşi în Transilvania, Oltenia, Banat, unde seceta s-a resimţit mai puţin, şi încredinţaţi familiilor milostive.

Sosise şi în comuna Galda de Jos un lot de 50 de copii moldoveni între 7 şi 14 ani care au fost preluaţi de familiile mărinimoase ale satului. Am cerut şi noi pe ultimii, o fetiţă de 10 ani şi fratele ei de 7 ani. Copiii erau aşa de anemici că gospodarii refuzau să-i ia de teamă să nu moară la ei. I-am convins pe primarul şi secretarul comunei – căci la primărie se „distribuiau” copiii - să ni-i dea nouă. Doctorul Uţă, chemat special, le-a făcut un control medical amănunţit şi le-a prescris un regim alimentar bogat în vitamine şi proteine. Ne-am rugat lui Dumnezeu să ne ajute să-i salvăm. După o lună de tratament fetiţa a revenit la normal; băieţelul abia toamna şi-a revenit. Sandu Ştefănescu îi avea sub observaţie directă. Am corespondat cu părinţii lor; pe fetiţă au luat-o în August 1947, pe băieţel la sfârşitul lui Octombrie.

Doi gardieni de la Aiud, de loc unul din Dâmboviţa şi altul din Olt, auzind de viaţa îndestulătoare, au cerut administraţiei să fie daţi în serviciul de pază al coloniei noastre. Ne-au rugat să îngăduim să-şi ducă familiile în colonie ca să muncească alături de noi. Le-am acceptat dorinţa. Unuia în afară de soţie şi copii i-a venit şi un nepot cu soţia lui. Când au văzut bogăţia de produse s-au entuziasmat şi lucrau toţi alături de noi bucurându-se de toate avantajele. Respectul lor era cu atât mai mare pentru noi, cu cât şi noi îi respectam pentru cinstea şi viaţa lor morală. Pentru a nu se simţi umiliţi, i-am rugat să se constituie ca o familie mai mică în familia noastră. Locuiau în două apartamente, iar copii lor erau şi bucuria noastră.

Banii erau ai comunităţii. Aveam casă de bani, iar din cauza inflaţiei devenisem şi noi milionari.

Gardienii mai tineri din Aiud, reangajaţi după militărie, cereau administraţiei trimiterea la colonia Galda. În toamna anului 1947 ne-am pomenit cu un pluton întreg de gardieni. Unii, cei mai lacomi, voiau să dea ordin peste capul şefilor noştri, să controleze magaziile, să-şi ia porci, miei, păsări, să facă petreceri. Ceilalţi i-au oprit; le-au făcut raport la penitenciar scăpându-ne de ei. Din plata pentru paza la vii din vară, umpluserăm două butoiaşe a câte 2.500 litri de vin. L-am valorificat primind în schimb cereale. Am oprit pentru noi să avem pentru Crăciun şi Paşti.

Lucrul în timpul Duminicii la colonia Unirea

Toamna, colonia Unirea rămăsese deficitară de oameni; multora le expira pedeapsa şi colonia nu-şi putea onora lucrările. Cei 25-30 de inşi transferaţi la Unirea am reuşit să scoatem din impas în două-trei săptămâni camarazii de acolo.

Colonia Ciuguzel după culesul viei şi-a trimis oamenii la Galda, pentru iernat; rămăseseră douăzeci de oameni, între care se aflau Aurel Dragodan şi nea Doncea.

În Unirea deţinuţii legionari nu şi-au menţinut prestigiul şi autoritatea faţă de gardieni. O parte din cei mai în vârstă plecaseră, iar cei rămaşi ignoraseră puterea unităţii şi a ascultării de un singur şef. Îşi împlineau obligaţiile de muncă şi disciplină aşa cum credeau fiecare. Se ajunsese la un conflict permanent cu gardienii, care impuseseră programul de lucru şi ameninţau cu trimiterea în penitenciar, acolo unde se murea de foame.

La sosirea noastră n-am putut impune programarea lucrărilor şi a timpului. Se lucra chiar Duminica. Sosisem într-o joi şi până sâmbăta reuşisem să scoatem cartofii. Împreună cu Florea Trandafir făceam parte dintr-o formaţie alcătuită cu douăzeci de deţinuţi de drept comun. Cosisem fânul ce urma să fie strâns săptămâna următoare. Duminica, noi, cei sosiţi de la Galda, ne pregăteam să mergem la Biserică, în sat. Dar cei doi gardieni ne-au oprit şi ne-au dat ordin să mergem la strânsul fânului. Le-am amintit gardienilor dreptul de a nu lucra Dumineca. Nervoşi, au început să ne ameninţe, să ne insulte. Au scos pistoalele, acuzându-ne de revoltă în colonie. Atunci Valeriu Gafencu le-a răspuns:

- Puneţi-vă pistoalele în tocuri! Mergem la muncă! Dar să ştiţi că Dumnezeu n-o să vă ajute!

Am luat furci şi greble, ne-am încolonat şi am plecat. Până la locul respectiv erau 3 kilometri. La ora 9 am ajuns. Am început să strângem fânul, să-l facem poloage, apoi clăi, să poată fi încărcat. În văzduh sunetele clopotelor anunţau intrarea la Liturghie. Ne-am oprit din lucru şi am rostit un Tatăl nostru şi Născătoare de Dumnezeu. Domnul Trifan, domnul Marian şi Valeriu Gafencu întârziau să se ridice din genunchi. Mai aveam o postaţă bună de strâns. Ar fi trebuit să facem şi pauză fiindcă se apropia prânzul. Masa se aducea la locul de muncă, în marmite, de către bucătari. Pentru a termina mai repede n-am mai făcut pauză, am uitat şi de masă, care de altfel nici n-a mai venit.

Era 3-4 după-amiaza când am terminat. Abia atunci ne-am aşezat să ne odihnim puţin. De pe vârful unei coline se apropia un bărbat; era un gardian. Ne anunţa să aşteptăm cele trei maşini mari şi cele şapte căruţe pentru a încărca fânul până seara.

Un vânticel ridica în văzduh puful păpădiilor şi frunzele uscate de porumb de prin lanurile vecine. Cerul a început să se înnoureze şi vântul, transformat în vijelie, smulgea vârful căpiţelor; crescând în intensitate s-a prefăcut în furtună şi umfla în văzduh toate căpiţele purtându-le ca pe nişte păsări jumulite peste culmile colinelor. În mai puţin de un sfert de oră nu mai era nici un fir de fân pe teren şi o ploaie măruntă a început să cadă. Zarea se întuneca şi fulgerele brăzdau cerul însoţite de tunete năprasnice. Gardienii se uitau disperaţi la noi, ca şi cum ar fi trebuit să facem ceva spre a salva situaţia. Ne-am încolonat şi am plecat spre colonie, fără a aştepta comanda lor. Ne urmau aproape. Apoi ploaia s-a oprit. Când am ajuns în colonie se însera de-a binelea. Maşinile şi căruţele aşteptau în incinta coloniei. Miliţienii au explicat delegatului ce se întâmplase pe câmp.

S-a întocmit un raport care arăta că din cauza furtunii şi ploii dezlănţuite recolta de fân a fost compromisă. Ni s-a cerut confirmarea. Am dat-o specificând că această calamitate a avut loc Duminica. Fără comentarii.

Sandu Ştefănescu şi un gardian prostănac

Duminica următoare am avut altă aventură. Un lan de floarea soarelui trebuia recoltat, floarea bătută şi depozitată, iar cocenii legaţi în snopi şi făcuţi şiră. Fiind ultima restanţă, am hotărât să se înapoieze la Galda cei mai în vârstă, între ei domnii Trifan şi Marian, iar după lichidarea lucrărilor ceilalţi. Cei rămaşi, vreo 10-15, am recoltat în cursul săptămânii „pălăriile” de floarea soarelui, le-am depozitat într-o baracă-magazie pe câmp, am tăiat cocenii. Urma să batem pălăriile şi să depozităm sămânţa. Miliţienii care păţiseră ruşinea cu fânul plecaseră la Aiud; în locul loc era unul venit de curând în colonie, cam prostănac. Iertaţi-mi aprecierea, cred că nu i se potrivea alt calificativ. „Bă! Eu sunt cineva aici! Aţi înţeles?”, era repica lui. Tot ce voia şi ordona trebuia executat fără comentarii. Sâmbătă seara a fost anunţat că Duminica vom merge la Biserică.

- Vedem noi până mâine, a zis el şi a intrat în corpul de gardă.

S-a sculat cu noaptea în cap şi a dat deşteptarea pentru toată colonia. Abia terminasem de aranjat paturile:

- Adunarea! Încolonarea şi direcţia floarea soarelui!

Printre cei rămaşi la Unirea erau Valeriu Gafencu, Nicu Mazăre, Bălan Iulian, Naidim Marin, Ianolide Ion, Florea Trandafir, Sandu Ştefănescu. Dintre noi, pentru a ne obişnui cu actul conducerii şi al răspunderii, fiecare comanda formaţia o anumită perioadă. În săptămâna respectivă Sandu Ştefănescu avea această misiune. Ne-a prevenit:

- Ce credeţi, fraţilor? Putem intra în conflict cu un om care nu are nici un fel de cenzură morală? Mergem la lucru şi vedem apoi ce vom face!

Lucrarea am încheiat-o repede; spre ora 10 treaba era terminată. Puteam prinde slujba la Biserică dacă ne grăbeam pe drum.

- Nu! Ce Biserică? Trebuie să vânturaţi sămânţa, s-a răstit gardianul.

- Domnule gardian, i-a zis Sandu. Nu se poate vântura sămânţa, nu adie nici un vânt. E păcat să facem o muncă degeaba. Vă rugăm să ne lăsaţi să mergem la Biserică.

- Nu! Faceţi ce vă ordon eu! Că eu sunt cineva aici.

Sandu Ştefănescu, stăpânindu-şi tulburarea, i-a răspuns calm:

- Domnule gardian, fiţi om înţelegător. Când va bate vântul vom vântura floarea soarelui. Lăsaţi-ne la Biserică.

- Nu! Eu hotărăsc aici, a zis el, înroşindu-se la faţă.

- Încolonarea, direcţia Biserică!, a hotărât Sandu Ştefănescu.

Toţi ne-am încolonat şi am pornit imediat. Sandu intuise de ce ar fi în stare prostănacul şi a rămas mai aproape de el. Gardianul, enervat că nu i se execută ordinul, a pus mâna pe carabină ameninţând:

- Stai! Stai, '..ţi '…zeii mă-ti, că te-mpuşc!

În aceeaşi secundă nu mai avea arma în mână. Ne-am oprit şi am privit scena. Arma era în mâna lui Sandu. Gardianul buimăcit manevra în mâini o armă imaginară; dându-şi seama, a început să se învârtă în loc disperat şi să strige:

- Dă-mi, mă, arma! Dă-mi, mă, arma că te-omor!

- Ce ai de gând să faci? Gândeşte-te bine, i-am spus noi lui Sandu.

- Cum o să-i dau arma? Nu vezi că ăsta-i prost. Trage în noi, netotul. Apoi către gardian: vino după mine, dar să nu te apropii mai mult de 10 paşi, că nu ştiu ce o să păţeşti.

Gardianul ne urma la distanţă şi cerea arma cu lacrimi în ochi:

- Dă-mi arma, că mă nenoroceşti!

- Ţi-o dau dacă-mi dai cartuşiera, i-a zis Sandu.

- Ţi-o dau, mă, ţi-o dau. Na, ia-o, o aruncă lui Sandu.

- Încă cinci paşi înapoi, i-a zis gardianului. Acum dezbracă tunica şi intră în rândul trei între deţinuţi. Nu mai scoţi o vorbă până ţi-oi spune eu!

- Dă-mi, mă, arma, ai zis că-mi dai arma!

- Ţi-am spus că ţi-o dau! Dar ţi-o dau când vreau eu, că tu eşti prost şi nu ştii ce să faci cu ea. Şi-acum, tăcere!

La intersecţia şoselei asfaltate pe drumul comunal, se afla postul de jandarmi. Sandu ne-a oprit. A intrat în postul de jandarmi cu arma şi cartuşiera gardianului, după ce l-a avertizat:

- Tu, rămâi acolo! Să nu te mişti!

După cinci minute Sandu a ieşit cu şeful postului şi l-a chemat pe gardian. Acesta tremurând şi bălăbănindu-se ca un om beat a intrat în post. După alte zece minute Sandu a ieşit singur şi ne-a zis:

- Hai la colonie, fraţilor. Vă spun acolo ce am făcut.

Sandu spusese şefului de post ce se întâmplase şi îl rugase să-i facă gardianului un referat de trimitere înapoi la Aiud pentru o altă vină. Gardianul a acceptat şi el propunerea. Şeful postului l-a asigurat pe Sandu că-l va expedia pe gardian la Aiud chiar în seara aceea.

- Sandule, i-am zis, după ce ne liniştisem, de ce i-ai cerut şi cartuşiera şi l-ai băgat în coloană fără veston?

- Nu-ţi dai seama, măi frate, că era bătător la ochi să vadă oamenii din sat un gardian dezarmat, plângând în urma coloanei de deţinuţi? Ei ar fi anunţat jandarmul înainte de a ajunge noi acolo şi lucrurile puteau avea o altă întorsătură.

Controlul nostru: conştiinţa răspunderii în faţa lui Dumnezeu

Pentru a obţine îmbrăcăminte călduroasă şi încălţăminte pentru sezonul de iarnă, s-a făcut o notă cu cele necesare şi 4-5 băieţi am plecat cu o căruţă, îmbrăcaţi în civil, la Alba Iulia să cumpărăm haine, cojoace, bocanci. Gardienii ne-au însoţit. Stan Marin şi Vişan Nicolae au umplut traista cu milioane, fără să numere ban cu ban. La Alba Iulia am umplut căruţa cu cumpărături, iar Stan Marin a mai adăugat două colete frumos ambalate, în care nu ştiam ce este. Împreună cu gardienii am luat masa într-un restaurant.

La întoarcere Stan Marin a deschis casa de bani şi a depus acolo restul, predând cheile inginerului Georgescu care ţinea evidenţa contabilă. S-a bătut toaca pentru adunare - aveam semnale pentru fiecare activitate din colonie. Ne-am strâns în sala de mese. S-a dat fiecăruia ceea ce a solicitat. Gardienii, curioşi, erau de faţă. Fuseseră auziţi discutând între ei:

- Mă, zicea Rusu, ăştia şi când gândesc, gândesc toţi la fel.

După distribuirea lucrurilor, Stan Marin şi Vişan Nicolae au oferit gardienilor coletele frumos ambalate din partea noastră, în cinstea Crăciunului. Gardienii s-au fâstâcit. Până la urmă au primit darurile. S-au dus în camera de gardă şi le-au desfăcut. Primiseră câte un costum de haine, căciulă şi bocanci, pentru soţiile lor rochii şi pentru copii jucării şi bomboane. I-au spus toată povestea inginerului Georgescu.

- Şi de ce îmi spuneţi toate acestea?

- Ca să ştiţi că noi n-am cerut nimic şi n-avem nici un amestec în mânuirea banilor. Nu ştim nici cât au costat hainele, nici dacă au oprit şi ei ceva. Dumneavoastră să-i controlaţi!

- Bine, să le purtaţi sănătoşi. Noi avem un singur control: conştiinţa noastră în faţa lui Dumnezeu.

Gardienii au plecat uitându-se unul la altul făcându-şi cruce.

Evenimente frumoase. Inspectorul Temirovschi

Prin luna Mai a sosit în colonie un inspector, activist de partid, sovietic, însărcinat cu agitaţia prin penitenciare şi care s-a recomandat Temirovschi sau Tomirovski; luând informaţii despre organizarea coloniilor de muncă cu deţinuţii politici. A venit mai întâi la Galda.

Era Duminică şi tocmai ne întorsesem de la Biserică. Un gardian de la Aiud care îl însoţea ni l-a prezentat ca inspector ministerial. Gardienii noştri, Rusu şi Avram, erau acasă. Activistul ştia destul de bine româneşte. Era un bărbat spre 50 de ani, elegant în ţinută, cu prestanţă fizică şi nu era deloc incult. Ne-a vorbit destul de decent şi ne-a mărturisit că a făcut seminarul teologic la Kiev, dar acum este convins că idealul lumii nu mai poate fi ancorat în transcendent, ci în imanent, ideea Dumnezeirii fiind o utopie perimată, doborâtă de realitatea descoperirilor ştiinţifice, materialiste pe care le deţine Uniunea Sovietică.

I-a răspuns domnul Trifan. Discuţia a durat două ore. Am reţinut finalul: inspectorul căutase să-l domine, nu atât prin argumente teologice sau măcar raţional-ştiinţifice, ci prin afişarea autorităţii căreia trebuie să ne supunem.

- Şi dacă nu ne supunem?, a întrebat domnul Trifan.

- Dacă nu vă supuneţi, veţi avea de suferit.

- Dumneata de aceea te-ai supus, ca să nu suferi? De aceea ai abdicat de la mărturisirea Adevărului? Noi acceptăm să suferim, mărturisind Adevărul.

Activistul a plecat fără să se uite înapoi. Ce s-o fi întâmplat în sufletul lui, nu ştim. Ştie Dumnezeu. Dar am aflat mai apoi că la Aiud n-a spus nimic şi a plecat la Bucureşti.

Escapade în munţi. Inspecţie inopinată

Munca la vie lasă ferestre de timp între diferitele lucrări. Dacă nu aveam alte treburi, câte 2-3, mai pe ferite, luam rucsacurile şi porneam la munte în mici excursii. Vizitam biserici, mânăstiri, stând de vorbă cu drumeţii sau cu gospodarii pe la care adăstam un ceas-două sau o noapte chiar. Făceam cunoştinţă cu oameni, obiceiuri şi locuri. Aflam de necazuri şi încercam să dăm speranţă oamenilor terorizaţi de sloganurile comuniste şi de ameninţări. Probabil cineva a informat Bucureştiul despre această activitate a noastră, căci într-o sâmbătă ne-am pomenit cu un inspector care ne-a luat prin surprindere.

De obicei băieţii noştri de la grefa închisorii ne telefonau la primăria comunei şi, fiind preveniţi, ne pregăteam din timp. Dar atunci din 80 de oameni câţi eram la acea dată în colonie, erau prezenţi 40-50. Ceilalţi erau plecaţi în călătorii montane. Inspectorul a parcat în parcul castelului; văzând un băiat i-a cerut să anunţe adunarea deţinuţilor. Era însoţit de un civil şi de şofer. Nici unul dintre gardieni nu era în colonie. Semnalul toacei anunţa că suntem luaţi prin surprindere. Cei mai mulţi ne spălam rufele şi am apărut cu mânecile suflecate sau dezbrăcaţi până la brâu, cu clăbuci pe mâini şi cu rufe în braţe.

- Raportul!, a ordonat inspectorul, după ce el însuşi s-a recomandat.

Nu i-am reţinut numele. Stan Marin, care era de serviciu pe colonie în ziua aceea, a dat raportul:

- Domnule inspector, colonia Galda, cu 80 de deţinuţi prezenţi, la ordinul dumneavoastră.

Numărându-ne, inspectorul s-a răstit la Stan:

- Cum 80 când eu văd doar 50?

- Restul sunt la o lucrare de defrişat pădurea în punctul Roica din masivul Trascăului, i-a replicat Stan.

- Vreau să merg să-i văd acolo.

- Poftiţi, i-a răspuns Stan, fără să clipească, dar e cam departe...

- Cât de departe?

- Cam 50 km.

- Unul să se urce lângă şofer şi să ne conducă la acel punct de lucru.

Stan Marin cu prezenţă de spirit şi o intuiţie deosebită a zis:

- Domnule inspector, va fi foarte dificil să mergeţi cu maşina, fiindcă drumul, pe o porţiune destul de lungă, este accidentat şi periculos.

- Nu are importanţă. Asta e maşină de război, rezistă la orice fel de drum. Era un Ford special, de război.

- Vă însoţesc chiar eu, a zis Stan.

Stan Marin cunoştea foarte bine toate drumurile din zonă, de car, de cal, de picior, potecile şi povârnişurile cele mai dificile. Au străbătut Mesentea, Benicul, Galda de Sus, Poiana Gălzii mergând în amonte pe firul apei. Aproape de Cheile Gălzii drumul se bifurca. Unul o lua spre Cheile Geoagiului (de Alba), altul trecea prin Cheile Gălzii, urca spre Întregalde şi Negrileşti unde se aflau mai multe culmi împădurite numite Roica. La ieşirea din Cheile Gălzii se află tăiate în stâncă nişele a două stăvilare, care baraseră apele râului pentru a crea un lac de acumulare. Fuseseră montate de mocanii şi moţii lui Horia şi au înecat armatele austro-ungare care urmăreau formaţiunile de luptă româneşti ale Crăişorului.

Pe aici drumul devenea anevoios. Urca pe povârnişul muntelui tăiat în stâncă doar atât cât să încapă un car sau o maşină. Din loc în loc erau refugii, pentru a lăsa cale liberă celor care ar fi venit din sens contrar. Ca să nu se întâlnească între refugii, oamenii îşi anunţau prezenţa pe drum cu strigăte. Bolovanii se prăvălesc primăvara, după ce dezgheţul sfărâmă rocile şi mai ales în urma ploilor. Acest parcurs e periculos pentru orice călător pe o lungime până la 4 kilometri. Pentru a-l provoca pe inspector să intre pe acest traseu, Stan i-a spus:

- Putem ajunge pe oricare din cele două variante; unul din drumuri, deşi este mai pe ocol, este mai sigur. Cel prin Cheile Gălzii este mai scurt, dar mai riscant din cauza drumului accidentat.

- Vom merge pe cel mai scurt, foia de nerăbdare inspectorul.

Pe drum, la un moment dat, bolovanii cădeau alături sau chiar loveau maşina. Şoferul opri şi coborî:

- Domnule inspector, n-ar fi mai bine să ne întoarcem şi să apucăm drumul pe ocolite?

- Dă-i drumul înainte, strigă nervos inspectorul.

În acel moment un pietroi destul de zdravăn s-a izbit de un colţ de stâncă şi o ploaie de alice a împroşcat maşina; câteva l-au atins peste picioare pe şofer. Acesta rămăsese paralizat în picioare, deşi Stan strigase: „Culcat!” Inspectorul şi ajutorul său au îngălbenit. Şoferul s-a uitat la Stan disperat.

- V-am spus că acest traseu e periculos.

- Mai e mult până la Roica?

- N-ar mai fi mult, a zis Stan, 10-15 kilometri, numai să ajungem.

- Voi cum ajungeţi acolo?

- Pe varianta de care v-am vorbit.

- Mai avem timp? Şi s-a uitat la ceas. Era ora 16.

- Ar fi, şi să dormim la noapte acolo. Dar pe această variantă 5-6 kilometri trebuie să-i parcurgem pe poteca de picior până la baraca de cazare.

- De ce?, întreabă inspectorul strâmbându-se.

- Din cauza pantei abrupte. Numai calul şi piciorul pot urca poteca.

Inspectorul a rămas pe gânduri. Apoi a zis şoferului:

- Încearcă să mergi în marşarier până mai e lumină.

Cu respiraţia întretăiată de năduf au ieşit din Cheile Gălzii unde au putut întoarce maşina.

- Înapoi la colonie, a ordonat inspectorul, scurt şi bosumflat.

Prevedeam deznodământul şi când am auzit maşina, am ieşit, ne-am aliniat şi aşteptam replica inspectorului.

- Da, zise inspectorul, cu un ton care încerca să fie convingător, deşi avea pe chip un surâs de om învins. Nu ştiu dacă oamenii absenţi din colonie sunt acolo, reluă el, dar îmi place cum aţi regizat acoperirea lor!

Spre surprinderea noastră a întins mâna fiecăruia dintre noi:

- E bine să fi inteligent, nu-i aşa, d-le Stan Marin?

- Eu sunt un biet ţăran, d-le inspector, care am făcut doar o şcoală de grădinari, nu ştiu la ce vă referiţi, a zis Stan, umilindu-se formal.

- La asta m-am referit, la ţăranul deştept!

Şi a plecat. Am aflat mai târziu, în 1948, când ne-am întors din colonie, de la băieţii de la grefă că inspectorul, ca să nu rămână de ruşine în faţa superiorilor lui, la Bucureşti, făcuse un referat foarte elogios despre activitatea şi ordinea pe care a găsit-o în colonie, implicit despre vigilenţa miliţienilor prezenţi la datorie.

Vizite la Mânăstirea Sâmbăta şi la Mânăstirea Râmeţ

Într-o zi a postului Sfinţilor Apostoli, Valeriu Gafencu, Ion Ianolide şi Marin Naidim au hotărât să meargă la Mânăstirea Sâmbăta, la părintele Arsenie Boca, cel pe care părintele Stăniloaie în prefaţa primei ediţii a Filocaliei îl numeşte Ctitorul Filocaliei româneşti. M-au chemat, dar împreună cu Nicu Mazăre şi Bălan Iulian, hotărâserăm să mergem la Mânăstirea Râmeţ (Alba) la părintele Oţea, Stareţul Sfintei Mănăstiri. Şi părintele Oţea şi părintele Arsenie veniseră în urma unor revelaţii avute la Sfântul Munte Athos şi începuseră restaurarea mânăstirilor, aşa cum le descoperise Dumnezeu.

Ceea ce făceam noi era un fel de evadare, căci deplasarea ne era limitată la satele din jur. Sâmbăta, după ce Nicu Mazăre găsise o hartă topografică militară cu toate cotele de nivel şi toate potecile şi l-am convins pe Avram să ne însoţească, am plecat de cu noapte. Valeriu, Ion şi Marin au apucat în sens invers, spre Făgăraş.

De tânărul gardian Avram ne-a legat o prietenie strânsă, încât devenisem ca fraţii. Pentru a nu atrage atenţia se îmbrăcase civil şi pregătise un fel de delegaţie, confecţionată ad-hoc, care motiva transportarea noastră de la o colonie la alta. Ne-am rătăcit în apropierea Cheilor Geoagiului; dar, deşi cu greu, am ieşit în drumul care duce de la Teiuş, prin Stremţ şi Geoagiu, spre Râmeţ. În apropierea Cheilor am întâlnit o Biserică arsă şi părăsită şi o piatră mare înfiptă lângă drum, pe care era trecut actul de devastare, incendiere şi distrugere a 30 de Biserici şi Mânăstiri săvârşit de armatele conduse de generalul von Bukow. Am plâns în suflet batjocura şi umilirea la care a fost supus nu numai neamul nostru, ci chiar Hristosul lui Dumnezeu, gândindu-mă cum ştie satana să dezbine fraţii de acelaşi sânge şi aceeaşi credinţă. Am ajuns la Mânăstire spre amiază.

Părintele Oţea era în mijlocul câtorva zeci de oameni, în majoritate bărbaţi, care tocmai terminaseră lucrul pentru ziua aceea şi se pregăteau să ia masa şi apoi să plece acasă. Era de fel din Râmeţ, sat situat pe culmea care mărginea valea râului Geoagiu. Plecase la vârsta de 13-14 ani la Sfântul Munte Athos şi crescuse acolo, trăind în duhul marilor învăţători athoniţi. Era acum bărbat la 30-35 de ani. Figura lui cu ochi ageri exprima voinţă sfântă şi blândeţe înţeleaptă. În 1940 avusese o vedenie. I se arăta pe apa Geoagiului, aproape de satul lui natal, o mânăstire frumoasă, iar un glas îi poruncea să se întoarcă în România şi să o rezidească aşa cum i se arătase în vis.

Încercând să reconstituie imaginea din vis, nu-şi amintea să fi văzut nicăieri urmă de zid sau ruină a vreunei mânăstiri sau biserici, deşi se jucase şi se scăldase în apa Geoagiului cu toţi copiii satului. Descoperind duhovnicului său vedenia, acesta i-a spus să mai aştepte şi dacă visul se va repeta, să-l încunoştinţeze. Visul s-a repetat şi i-a fost descoperit duhovnicului. Acesta i-a amânat plecarea şi i-a spus:

- Dacă şi a treia oară se repetă, întreabă-l pe cel ce-ţi vorbeşte unde se află locul şi ce trebuie să faci.

Visul s-a repetat şi a primit răspuns că mânăstirea se află chiar în vadul apei, acoperită de pietre şi aluviuni, dar abătând cursul apei şi săpând va găsi temeliile fostei mânăstiri. Aşa s-a întors părintele Oţea în ţară şi a cerut aprobarea Patriarhiei şi Ministerului Cultelor să înceapă lucrarea. Erau la guvern legionarii când, după pierderea Basarabiei şi Bucovinei, a Ardealului şi Cadrilaterului ţara era plină de refugiaţi.

Părintele Oţea s-a dus în sat la Râmeţ, la rudele şi cunoscuţii dânsului şi le-a făcut cunoscută porunca Duhului, pentru care venise de la Athos. Satul s-a hotărât să participe la această lucrare. Abătând cursul apei pe un vad mai vechi, au început săpăturile, oamenii rânduindu-se zilnic în echipe de lucru, bărbaţi şi femei, tineri şi bătrâni. Au găsit temeliile Bisericuţei, au construit un dig puternic, au descoperit chiar în piciorul Sfintei Mese a altarului un izvor cu apă miraculoasă, dulce. Au zidit o clădire ca adăpost în caz de intemperii a celor ce munceau şi pentru odihna de peste noapte a bătrânilor care făceau mai greu drumul până în sat. De asemenea, o trapeză unde puteau lua masa 100 de persoane. Părintele a desenat şi zugrăvit în două tablouri mari vedenia de la Athos cu imaginea mânăstirii aşa cum i se arătase în vis.

Ne-am prezentat părintelui cine suntem şi de ce am venit; i-a rugat pe oameni să intre în trapeză şi să se pregătească de masă. Pe noi ne-a condus la Biserică; zidurile erau înălţate din piatra râului, dar netencuite. Făcându-ne istoria Mânăstirii, ne-a dat să gustăm din apa izvorului. La masă am cunoscut oamenii care reconstituiau, plini de bucurie sfântă, ceea ce cu două veacuri şi jumătate în urmă distruseseră vrăjmaşii neamului nostru, lăcaşurile de închinare şi vieţuire sfântă.

În dreapta şi stânga părintelui şedeau cei doi mari meşteri, zidarul şi dulgherul, apoi meseriaşii şi salahorii, apoi feciorii satului, destul de mulţi, spre bucuria Părintelui, la urmă femeile în ordinea vârstei. Ne aflam în rânduiala sfântă a bisericii primare. Părintele a mulţumit lui Dumnezeu pentru lucrul săvârşit, a binecuvântat masa şi poporul. Am gustat mâncarea: ciorbă de cartofi, fasole cu murături şi pâine, aflată din belşug pe masă. În timpul mesei, un călugăr tânăr, singurul care venise de curând la această Mânăstire, a citit din învăţăturile Sfinţilor Părinţi. Pe pereţii trapezei erau icoane ale multor sfinţi şi martiri. Doi dintre săteni angajaseră în şoaptă o mică discuţie:

- Ni mă, zicea unul, văz'tai ce păpuci are Sân Medru în picioare?

- Da' păi, că nu-i Sân Medru, mă!

- Da cine-i, mă?

- Că-i Sân Giorgiu, mă, că-i pă cal şi omoară balaurul!

- No, mă, că bine zâci!

- No, aşa papuci să am io!, zise un tânăr care trase cu urechea.

- No, că praf i-ai face mâini la joc, îi replică părintele zâmbind, făcând aluzie la pasiunea feciorului.

Am zâmbit toţi. Masa s-a încheiat cu binecuvântarea oamenilor care plecau în sat, ca să revină luni la muncă. Înainte de a ne lua rămas bun de la părintele Oţea, care ne-a dat multe sfaturi duhovniceşti, l-am întrebat dacă nu cumva a avut în vizită la Mânăstire pe un oarecare Tarnovschi? Auzisem că acest agent sovietic umbla prin mânăstiri pentru a depista călugării legionari. Ne-a spus că a fost un individ îmbrăcat în sutana călugărească care invoca protecţie şi ajutor, zicând că e persecutat şi urmărit de organele de stat, pentru credinţa lui legionară, dar a băgat de seamă că e farsor şi l-a alungat. Ne-a spus că puţin timp după aceea a venit şi Valeriu Gafencu cu alţi doi prieteni, care l-au prevenit în privinţa lui Tarnovschi. Aşa am aflat că Valeriu fusese înaintea noastră la Râmeţ.

Ne-am întors în colonie când se înnopta de-a binelea, obosiţi de marşul forţat peste atâtea culmi, dar cu inimile pline de bucurie pentru cele ce aflasem. Purta de grijă Dumnezeu pentru sufletul şi pământul neamului nostru românesc. Atunci când satana dezlănţuia urgia întunericului lui, Dumnezeu aprindea în ungherele minţilor opaiţe care să ardă până neamul se va umple de lumină.

Peste trei zile s-au întors şi Valeriu, Ion şi Marin de la Sâmbăta. Erau plini de bucurie pentru cuvântul sfânt cu care se împărtăşiseră din gura părintelui Arsenie Boca.

O întâmplare alarmantă

Valeriu Gafencu prezenta o stare fizică îngrijorătoare: tuşea şi începuse să slăbească. Pentru a se reface a fost repartizat la paza viei. Paza se efectua în foişor sau cu cele două echipe mobile în timpul nopţii. Foişorul era aşezat cam la jumătatea suprafeţei cultivate, pe un mamelon mai înalt. Paznicul contempla o privelişte admirabilă. De o parte fiind vizibilă în zilele luminoase valea Mureşului, confluenţa cu Târnava, în câmpia prinsă între dealuri domoale. Spre răsărit-miazăzi, culmile Făgăraşului cu cele trei căciuli uriaşe, aruncate în cer: Omul, Negoiul şi Moldoveanul, o trinitate materială a pământului românesc, închinându-se aproape totdeauna, în haina curatei zăpezi, Trinităţii imateriale veşnice. La apus-miazănoapte, zidurile crenelate ale Apusenilor, fortăreţe inexpugnabile, păstrătoare ale celei mai pure fiinţe daco-romane, umilită trupeşte dar neînvinsă niciodată spiritualiceşte, împrospătătoare de minte şi inimă a întregului neam.

La începutul lui August începură să se coacă strugurii timpurii. Prin regiune mai bântuiau bande de dezertori sovietici, care fie se predau când nu mai aveau cum rezista, fie erau prinşi de populaţie.

Când Valeriu Gafencu era de pază în foişor şi se ruga, pe la miezul nopţii a auzit zgomote la baza foişorului: cineva încerca să deschidă uşa. Foişorul era construit din dulapi groşi, închis bine, având în interior o scară de acces la camera turnului, care se închidea cu un chepeng puternic. Valeriu, crezând că sunt paznicii mobili, a întrebat cine este, cerând parola. Două focuri de armă i-au răspuns, gloanţele trecând pe lângă urechile lui. A sunat alarma. Toaca avea o rezonanţă stridentă. După ce cu tras alte focuri indivizii au fugit, auzind paşii celor ce veneau în ajutor, însoţiţi de gardienii înarmaţi.

Eram expuşi să fim ucişi de răufăcători, neavând posibilitatea de apărare, mai ales cei angajaţi la paza viilor sătenilor, unde nu erau foişoare. Am convenit cu gardienii să ceară administraţiei să ne permită folosirea armelor în timpul nopţii. În caz de refuz, nu mai răspundem de apărarea recoltei şi nu mai făceam acest serviciu. Administraţia a admis cererea şi a trimis în colonie 4 arme Manlicher, vechi, cu cartuşe oarbe. Noaptea, din când în când, se trăgea câte un foc pentru a speria eventualii îndrăzneţi. Ziua, armele şedeau în rastel în corpul de gardă. Dar nu de puţine ori gardienii ne dădeau armele lor să vânăm iepuri, care erau din abundenţă prin vii. Prin 1955-56, în anchetele în legătură cu „reeducarea” ne acuzau că, vrând să dezarmăm miliţienii şi să evadăm, nu ne-am înţeles între noi şi, neînţelegându-ne pe acest motiv, ne-am luat la bătaie în închisoare. Le-am demonstrat că am fi putut evada, având şi arme asupra noastră. Anchetatorii rămâneau stupefiaţi:

- Cine v-a dat armele?

- Administraţia închisorii!

- Şi de ce n-aţi fugit?

- Pentru că ne-am dat cuvântul că nu vom fugi!

- Şi nu puteţi să vă călcaţi acest cuvânt?

- Dumneavoastră aşa aţi fi făcut? Noi nu săvârşim acte de mişelie. Între acceptarea suferinţei pentru o cauză de onoare şi binele egoist şi îngâmfat, noi acceptăm suferinţa. Aici e deosebirea de ideal şi de slujire. Aşa rămânem în Adevăr.

- Ce adevăr, mă? Adevărul e binele meu!

- Aşa a zis Pilat, osândind Adevărul. Hristos e mereu osândit în fiecare din cei care-L mărturisesc, răstignit de toţi pilaţii puterii pământeşti pentru a nu-şi pierde scaunele!

- Sunteţi nişte proşti!

- Ştiţi ce spune Hristos despre înţelepţii veacului acestuia? Înţelepciunea oamenilor veacului acestuia este nebunie înaintea lui Dumnezeu!

Poze şi Gică Bacă

În cursul verii 1946 am făcut câteva fotografii, care s-au păstrat în chip minunat peste ani. Un prieten care ne-a vizitat a adus un aparat foto. A fotografiat vechea bisericuţă ortodoxă a satului, distrusă de armatele habsburgice. Acoperişul fusese complet renovat de Institutul de protecţie a monumentelor istorice.

Gică Bacă, care s-a eliberat în toamna lui 1946, făcuse o pictură acestui Sfânt Lăcaş. Inspirat de martiriul trupului şi sufletului românesc a realizat o icoană excepţională, Martiriul Sfântului Arhidiacon Ştefan: Sfântul, pietre şi pietroaie sângerânde, parcă îndurerate de ura ucigaşă la care au fost supuse, stau împrejurul trupului mutilat de lovituri. Urmele lapidării, de la cap până la picioare, transfigurate în puncte de lumină, radiază din tot trupul îmbrăcat în lumina lină a Harului Dumnezeiesc care pluteşte asupra mărturisitorului lui Hristos. Nici un ucigaş. Într-un colţ al tabloului, un morman de haine, la picioarele unei umbre omeneşti, Saul, rămas singur în faţa prezenţei veşniciei Dumnezeieşti. Imaginea este de o expresivitate deosebită, deşi din punct de vedere tehnic poate are unele neîmpliniri. La data aceea Gică Bacă era un diletant, cu atât meritul lui este mai mare. A dăruit icoana părintelui Victor Oţoiu din Mesentea. Poate fi aflată la Biserica din sat sau la rudele părintelui. Icoana aceasta îmi aduce totdeauna în suflet miracolul transfigurării prin jertfă.

Vizita unui grup de cercetători

În Septembrie a sosit într-o vizită ştiinţifică profesorul Ionescu Siseşti, fost ministru, cu un grup de asistenţi şi studenţi, vreo 15 persoane. Era sâmbătă după amiaza şi cei mai mulţi lipseau din colonie.

Nea Fane Vlădoianu, care era foarte miop (12-13 dioptrii), repartizat permanent la bucătărie şi magazie, citea sub frasinii uriaşi din parcul castelului. Cunoştea perfect limba franceză, cu dialectele normand şi provensal şi jargoanele pariziene şi traducea atunci din Baudelaire. Încă nu terminase de tradus Les fleures du mal; prima poezie din volum, Cititorului, n-are egal în alte traduceri, şi cred că şi Baudelaire şi-ar revendica traducerea. Nea Fane asimilase din lumea interlopă a portului Constanţa limbajul auzit de Baudelaire în lumea periferiei pariziene. Concentrat cu problemele lui de lectură şi neajutorat de vedere s-a trezit interogat:

- Bună ziua! Aceasta este colonia de deţinuţi Galda de Jos?

- Da.

Se uita nedumerit şi prudent la cel ce-i adresase întrebarea. Sculându-se, s-a apropiat mult să-l poată vedea la faţă. Abia atunci a observat alaiul de însoţitori şi-şi făcea în minte planul de acoperire a celor absenţi.

- Dar nu vedem oameni la muncă!

- Punctele de lucru sunt la oarecare distanţă. Dar cine sunteţi dumneavoastră?

- Un grup de specialişti şi studenţi împreună cu domnul profesor Ionescu Siseşti. Vizităm această regiune viticolă pentru documentare.

- Atunci, bucuroşi de oaspeţi, a zâmbit nea Fane.

Profesorul aruncându-şi ochii pe cartea de pe masă întrebă:

- Dar dumneata cine eşti?

- Unul dintre deţinuţii politici, muncitor în această colonie.

- Deţinuţii politici?, au exclamat aproape toţi deodată. Ştim că deţinuţii politici au fost eliberaţi.

- Comuniştii da, nu şi legionarii, a replicat nea Fane.

- Cum, mai sunt legionari în închisori?

- Da, toţi cei ce au fost condamnaţi sub regimul antonescian, dintre care unii mai supravieţuiesc încă.

- Şi dumneata ce citeşti?, a reluat Siseşti intrigat.

- Lucrarea lui Lawrence, care probabil nu vă e necunoscută.

- Nu înţeleg, mi-ai spus că eşti muncitor? Văd că lucrarea este în franţuzeşte şi văd că mai ai şi altă lucrare pe masă, Baudelaire.

- Sunt muncitor în colonie, nu şi ca profesie, răspunse cu modestie.

- Şi sunteţi mulţi aici?

- Am fost mai mulţi, acum am mai rămas o sută de oameni.

- Toţi sunt intelectuali?

- Nu, cam jumătate: profesori, medici, avocaţi, ingineri, studenţi, elevi, restul ţărani şi muncitori.

- Extraordinar, suntem nişte victime ale inconştienţei. Am vrea să vizităm podgoria, cui să ne adresăm?

- Vă conduc chiar eu, s-a oferit nea Fane. Dar cum aţi venit de la gara Teiuş până la Galda, fiindcă nu există mijloc de transport?

- Pe jos! A fost foarte plăcut având în faţa ochilor aceste privelişti frumoase ale Apusenilor, căci suntem sătui de îmbâcseala capitalei.

Nea Fane voia să le facă o surpriză acestor respectabili musafiri.

- Totuşi înseamnă că sunteţi puţin obosiţi. Vă rog să luaţi loc la aceste mese comune, să staţi la umbră câteva minute şi să-mi îngăduiţi să lipsesc puţin.

Nea Fane le-a adus pâine proaspătă, brânză, unt, ouă, fructe şi lapte covăsit, lângă o pulpă de batal copt în vin.

- O gustare reconfortează organismul, i-a poftit zâmbitor la masă.

Toţi s-au repezit la friptura de batal şi la laptele covăsit, lăudând şi pâinea cu cartofi, pregătită ardeleneşte. S-au mirat cum şi de unde avem asemenea bunătăţi. Nea Fane le-a explicat pe scurt condiţiile în care am organizat munca şi viaţa în colonie, vorbind de idealul şi viaţa legionară care, realizată pe plan spiritual, aduce în chip firesc şi binele material. Apoi i-a plimbat prin toată podgoria cu plantaţia în terase, fiecare parcelă purtând eticheta soiului respectiv: Cabernet, Rulender, Fetească de Alba Iulia, Afuzaly etc., lucrate şi întreţinute la cel mai înalt stadiu al tehnologiei viticole. Din curiozitate, au vizitat bucătăria, magaziile de cereale şi alimente, parcul zoo şi dormitoarele.

Înainte de a-şi lua rămas bun au vizitat Bisericuţa, monument istoric, îngrijită de noi, loc de rugăciune. Interiorul era ruinat, tencuiala aproape complet căzută. Doar catapeteasma făcută din zidărie mai păstra pictate în culori de apă un obraz al Domnului Hristos, poate cel pălmuit de sluga Caiafei, Dreapta Sa binecuvântătoare, ochii înlăcrimaţi şi braţul făcut scaun al Maicii Domnului care păstra spre mângâiere picioarele Pruncului Sfânt. Expresiile, mai mult bănuite, erau stângace, realizate primitiv de vreun zugrav local, dar cu atât mai sfinte. Pe plafonul altarului în aceeaşi manieră primitivă Chipul Dumnezeului treimic, în forma la care Biserica a renunţat, socotind-o neconformă cu canoanele de reprezentare a persoanelor Dumnezeieşti, într-o singură fiinţă a Dumnezeirii: un cap enorm, care cuprindea toată bolta altarului cu trei nasuri, patru ochi, trei guri, trei bărbii şi două urechi. Această imagine impresionantă crea mai mult teamă decât îndrăzneală. Înfăţişarea plastică anula o parte din organele fiecărei persoane, ochii şi urechile, şi punea un semn de întrebare în mintea şi sufletul oricărui credincios, căci o astfel de fiinţă supranaturală, putea fi interpretată ca un zeu-idol.

La plecare, Ionescu Siseşti i-a promis lui nea Fane că va ridica în guvern problema deţinuţilor legionari. Probabil nu a mai putut-o face, evenimentele derulându-se nu în favoarea noastră, ci a demenţei atee comuniste.

Vizita fraţilor mei

În primăvara lui 1947 m-au vizitat fraţii mei, Ion şi Alexandru. Ion, cel mijlociu, era militar şi trecând de la Bistriţa spre Sibiu, într-o delegaţie, s-a abătut pe la Galda. Nu aveam să-l mai văd decât peste douăzeci de ani. Cel mai mic, Alexandru, venit împreună cu alţi doi consăteni, toţi de 18-19 ani, căutau de lucru, pe mâncare. S-a şi angajat ca argat la un fost notar, Hulea, câştigând pe lângă mâncarea lui, o dublă de mălai, una de făină şi ceva grăsime, pe care le ducea lunar acasă părinţilor. Îmi spunea că tata primea tain de la ferma unde era agronom 300 grame făină de orz şi un kilogram de carne odată pe săptămână. Din această raţie mama, care era de o bunătate aparte, avea la masă cel puţin odată pe zi trei sau patru copii ai vecinilor, părăsiţi de părinţii care alergau disperaţi, cu ţoale şi velinţe, să le vândă pe mâncare prin Oltenia şi Banat.

În această perioadă Alexandru i-a cunoscut în regiune pe cei ce mai târziu au organizat rezistenţa în munţi şi, ca mulţi alţi tineri entuziaşti, a participat la aceste acţiuni. Prin 1950 a fost prins, condamnat şi apoi, după câte am înţeles din povestirile altora, ucis în acel „tren al morţii” prin anii ’52-’53. Dumnezeu să-l odihnească!

Vizita Părintelui Benedict Ghiuş

Era în vara lui 1947; Valeriu Gafencu stătea de vorbă cu un preot, în apropierea Bisericuţei. Era părintele Benedict Ghiuş. Tânăr atunci, cu ochi limpezi, pătrunzători, de un calm mânăstiresc, duios în vorbirea-i coerentă. Investiga monumentele religioase şi istorice din Episcopia Sibiului şi starea lor. Adunându-ne şi alţi fraţi, părintele ne-a vorbit de la inimă la inimă despre Viaţa lui Hristos, tradusă de curând de dânsul, „pâine şi apă” sufletelor noastre flămânde şi însetate de darurile dumnezeieşti. Ne-a spus şi despre marile necazuri ce le are de suportat Biserica atacată direct de comunişti, care profanau vestigiile Sale sfinte. S-a bucurat că aveam grijă cât de cât de această relicvă ortodoxă. L-am rugat să nu ne uite în rugăciunile sale. Ne-a îmbrăţişat cu lacrimi în ochi şi a plecat îngândurat, aşa cum venise. Domnul Trifan, care fusese la muncă pe câmp, s-a bucurat mult când i-am spus că ne-a vizitat părintele Ghiuş şi o lacrimă de duioşie i-a apărut în colţii ochilor. Erau consăteni.

O excursie la Roica. Întâlnire cu un sectant

În pădure la Roica lucra aproape permanent o echipă de băieţi, tăietori de lemn, din care făceau parte prin rotaţie cei mai zdraveni şi mai dibaci: Nichita Pavel, Popovici Gheorghe, Pandia Iancu, Vişan Nicolae, Stan Marin şi alţii. La două săptămâni li se trimiteau alimente. Cu această ocazie îi vizitau şi câţiva băieţi care voiau să se relaxeze. Se pleca sâmbăta cu un car tras de bivoliţe, „drigane” blânde şi domoale.

Pe la sfârşitul lui August, simţind nevoia să văd şi eu acele minunate locuri, încărcându-mi un rucsac cu destule bunătăţi, luând şi un coş cu fructe şi struguri, am plecat de unul singur, la miez de noapte, pe drumul care urmărea firul Galdei. Socoteam că, cu popasurile de rigoare, o să străbat 40 kilometri până spre amiaza zilei. Şi am pornit cu „Doamne ajută-mi!”

Era o noapte fără lună. Însă vizibilitatea ploilor de stele era excepţională. Însoţit de clinchetul apei în salturi peste pietrişul vadului, cerul îmi trimitea emisarii luminoşi ai înaltului. Reflectându-se în ochiuri de apă, păreau că vin şi din înalt şi din adânc, împresurându-mă în săgeţi de lumină. Am trăit o stare de încântare sufletească deosebită, cântând tot timpul în sufletul meu versetele psalmilor: „Cât de minunate sunt lucrurile Tale, Doamne”, până ce am străbătut Mesentea, Galda de Sus şi am ajuns în Poiana Gălzii, lăsând în stânga frumosul Bulz al Gălzii, colţul de stâncă ţâşnit din pământ, ca un uriaş colţ de mistreţ.

Primul popas l-am făcut înainte de a intra în Cheile Gălzii. Mersesem în ritm normal, pas de manevră, împletind ritmul paşilor cu ritmul rugăciunii isihaste şi străbătusem în patru ore peste 15 kilometri. Simţeam umerii niţel apăsaţi, braţele obosite de coşul de fructe. Când m-am ridicat să plec am zărit prin semiîntunericul dimineţii, pe poteca ce coboară pe versantul de pe partea dreaptă urmând apa zgomotoasă a pârâului Cuţului, un bărbat însoţit de un copil. Am folosit salutul românesc local:

- Doamne ajută şi bună dimineaţa, bade!

Omul mi-a răspuns înfundat, bâiguind ceva numai de el înţeles. Crezând că este surd sau mut, m-am apropiat şi am strigat mai tare:

- Doamne ajută şi bună dimineaţa, bade!

Atunci omul s-a ferit într-o parte, vrând parcă să treacă, ţinându-şi de mână şi copilul de 10-12 anişori. El să fi avut 30-35 ani. Ochii îi luceau.

- Unde mergi?

- La Roica, mi-a răspuns înfundat şi iar a tăcut.

- De unde eşti, insistam cu întrebările.

- Din Galda de Jos!

- Şi eu tot din Galda de Jos vin. Şi merg tot la Roica. Vom fi deci tovarăşi de drum. Feciorul e al dumitale?

- Da, e al meu!...

Vorbea scurt, parcă dorea să nu vorbească. Avea în mână un băţ, lucru obişnuit pentru un călător, şi o traistă care se bălăngănea pe umăr. Copilul mergea greoi, tuşind sec, oprindu-se din când în când şi scuipând.

- E bolnav copilul? De ce tuşeşte aşa des şi scuipă?

- No, că nu-i bolnav, da-i pregătit de jertfă!

- Ce fel de jertfă, am întrebat eu, intuind că mă aflu în faţa unui sectant.

- D-apoi..., o jertfă..., pentru Domnul!

- Pentru care domn?

- D-apoi, pentru... Dumnezeu, na!

- Ţi l-a cerut Dumnezeu ca jertfă, aşa ca pe Isaac lui Avraam?

- D-apoi, am hotărât eu să I-l dau!

- Şi cum îl pregăteşti pentru asta?

- D-apoi, nu-i dau să mănânce carne de fel, nici lapte, nici ouă, nici altă mâncare fiartă, numai câteva mere, zarzavaturi şi puţină pită uscată.

- Şi de când îl hrăneşti aşa?

- D-apoi, de vreo patru-cinci ani... Şi zic că oi termina anul aista...

- Mai ai şi alţi copii?

- Nu, a zis muierea că de ce să-i mai facă dacă eu îi dau la dracu’... Că d-aia a şi plecat şi m-a lăsat singur.

Mă aflam în faţa unei tragedii morale şi spirituale. Mintea mi se întuneca şi o mânie necontrolată mă împingea să-l iau de piept pe acest rătăcit de înşelăciunea drăcească şi să-l arunc în prăpastia de la picioarele mele. În ce rătăcire adâncă aruncă diavolul sufletul omenesc: crezând că aduce jertfă lui Dumnezeu îl face să-şi ucidă proprii copii. Te cutremuri. Trupul îmi tremura şi simţeam că tremură şi sufletul în mine. În fiinţa neamului nostru românesc, curat sufleteşte şi echilibrat în toate actele lui de viaţă, de la cea personală la cea comunitară, păcatul adus de străini, al ereziilor şi rătăcirilor morale de tot felul, prin ieşirea de sub ascultarea harică, bisericească, se implanta ca o săgeată otrăvită, ucigătoare.

Stăpânindu-mă, l-am lămurit că se află în greşeală, încercând să-i scot sufletul din rătăcire. Se ţinea băţos şi îngâmfat în credinţa lui, diavolul împingându-l la răspunsuri şi interpretări obraznice. Cu ajutorul lui Dumnezeu l-am făcut că accepte un ton reverenţios, ca să putem discuta. Când am simţit că schelăria de trestie pe care îşi întemeia interpretarea scripturistică se clatină, l-am invitat să gustăm ceva împreună la ora dimineţii. Am scos pâine, carne friptă şi struguri, le-am aşezat pe ştergar şi l-am poftit la masă. M-am închinat, zicând Tatăl nostru. Şedea nemişcat. Bietul copil saliva şi înghiţea în sec. Omul nu voia să ia loc. A scos o bucată de pâine şi voia să se ducă mai la o parte. Atunci l-am luat pe micuţ de mână şi l-am adus lângă mine.

- Mănâncă şi lasă, că şi tatăl tău va mânca!

Omul s-a uitat chiorâş la mine şi voia să se apropie de copil.

- Nu mânca. E spurcat!

Am zâmbit, apucându-l pe copil de braţ, şi l-am tras lângă mine la masă. S-a aşezat, dar nu voia să guste. Am tăiat pâine şi carne, i-am dat şi gustam şi eu.

- Ştii că poţi fi condamnat greu pentru încercare de pruncucidere?

Copilul mesteca uitându-se speriat la taică-său.

- Vezi, i-am zis, mi-ai spus că ai vacă, porci, păsări, ai ouă, lapte şi brânză, dar le vinzi altora iar familia ţi se îmbolnăveşte şi moare de foame, batjocorită de cugetul dumitale care preferă să-i facă pe alţii să păcătuiască dându-le aceste produse. Pe dumneata te socoteşti curat şi demn de mântuire? Pentru uciderea celor pe care ţi i-a dat Dumnezeu să le porţi de grijă, să-i hrăneşti, să-i îmbraci, să-i adăposteşti?

Omul tăcea.

- Cu banii de pe aceste produse ce faci?

- Îi dau la adunare.

- Şi adunarea ce face cu ei?

- Nu ştiu... Ei ştiu...

- Care ei?

- Ei, predicatorii!

- E vreunul din ei slab, zdrenţăros, are copii bolnavi sau stă în drum?

- Nu ştiu...

- Cu ce vin la adunare?

- Cu o maşină.

- Înţelegi acum de ce ţi-am pus aceste întrebări?

- Da... Îmi cam dau seama... Aveţi dreptate...

- Iată de ce îţi jertfeşti dumneata viaţa, familia. Şi ce se întâmplă cu munca dumitale? Întreţii nişte înşelători pe care nu-i cunoşti, nu ştii de unde sunt, cu ce se ocupă. Spune-mi, te rog, părinţii dumitale ce credinţă aveau?

- Creştini ortodocşi.

- Şi dumneata de la cine ai învăţat aceste învăţături?

- Au venit nişte predicatori unguri în sat şi ne-au învăţat.

- Şi sunteţi mulţi?

- Nu, că am rămas doar eu.

- Zici că cunoşti poruncile. Ştii să-mi spui ce zice porunca a cincea?

- Da, a zis el, cu oarecare sfială. „Ascultă pe tatăl tău şi pe mama ta...”

- Spune-o toată!

- „... ca să-ţi fie bine şi să trăieşti ani mulţi şi fericiţi pe pământ...”

- Aşa! Deci după cinstirea şi ascultarea de Dumnezeu, tot El ne zice să cinstim şi să ascultăm de părinţi. Cum le-ai împlinit dumneata dacă ai preferat ascultarea străinilor de neam şi mai ales a străinilor credinţei părinteşti. Eşti român şi se zice că românii sunt cu scaun la cap, adică buni la judecată. Cum de te-au smintit numai pe dumneata, dintr-un sat întreg, de aproape o mie de familii? De două mii de ani aproape, nu de zece, nici de o sută, noi, românii, suntem moştenitori, păstrători şi mărturisitori ai acestor Adevăruri sfinte păstrate în Biserică şi vin acum să ne înveţe nişte rătăciţi cum să trăim şi cum să slujim lui Dumnezeu? Judecă singur în ce greşeală te afli, de vreme ce tot satul, după cum mi-ai spus, te socoteşte ca pe un om smintit sufleteşte şi nu-ţi mai dă nimeni nici bună ziua!

Înlăuntrul lui se produsese ruptura. Copilul se înveseli puţin. Se uita fix în ochii mei.

- Ce-ai fi zis dumneata dacă tatăl dumitale s-ar fi purtat aşa cum te porţi dumneata cu copilul dumitale şi ai fi aflat că voia să te omoare prin înfometare? Nu ca să fi omorât de părinţi îţi cere Dumnezeu să-i asculţi, ci ca să-ţi asigure viaţa prin binecuvântarea Lui. Porunca a cincea e singura ce făgăduieşte răsplata chiar aici, pe pământ.

N-a mai fost nevoie să continui. Omul începu să plângă. Era semnul că Dumnezeu s-a milostivit de el. Deşi credeam că omul nu mă cunoaşte, îmi zise uitându-se atent la mine:

- Am vrut să vin de câteva ori la dumneavoastră, la castel; toată lumea vorbeşte că sunteţi credincioşi şi ziceam să întreb: bine-i ori nu-i bine ce fac eu? Dar am tot amânat. Parcă cel rău îmi tot încurca gândul.

- No, vezi bade, pentru gândul acesta bun Dumnezeu te-a ajutat. Şi iată că ne-am întâlnit în cale. La Dumnezeu vrei să mergi şi dumneata, dar numai un drum duce acolo şi acela trece prin Biserică. Hristos n-a întemeiat Biserica Sa pe adunătura celor ce s-au săturat de pâine în pustie, ci pe mărturisirea de credinţă a Apostolilor Săi că El este Hristosul. I-a învestit cu puteri şi le-a spus: „Cine ascultă de voi, ascultă de Mine şi cine nu ascultă de voi, de Mine nu ascultă şi de Cel ce M-a trimis pe Mine”.

- D-apoi, oi putea ispăşi păcatul aista?, zise omul şi lacrimile şiroiau pe obraji. Îşi strângea copilul la piept şi şoptea printre sughiţuri: Pruncul meu, pruncul meu...

- Numai păcatul nemărturisit nu se iartă, bade. Om merge la părintele.

Copilul a început şi el să plângă, înecându-se în tuse. Am plâns şi eu cu ei, de durere şi de bucurie. De durere, pentru înşelăciunea în care un părinte îşi ucidea darul vieţii dat lui de Dumnezeu; de bucurie că Dumnezeu operase asupra sufletului lui actul părerii de rău, zdrobindu-i inima împietrită, cu harul milostivirii Sale. Îmbrăţişându-i şi sărutându-i pe amândoi, le-am spus:

- Când ne întoarcem în Galda, mergem la părintele Oţoiu Victor şi, spovedindu-ne, îl vom ruga să te dezlege de păcat şi să te primească în Biserică.

După ce a acceptat propunerea mea am mai mers aproape un kilometru împreună, iar omul şi copilul au apucat în sus pe pârâul Mărului.

- Noi o luăm pe aici, a zis omul.

- Ziceai că mergi până la Roica.

- Vezi fumul acela care se ridică peste culmile împădurite?

- Da, văd, am crezut că-i ceaţă.

- Nu, nu e ceaţă. Tot satul a fost anunţat de ieri seara să ieşim cu toţii să stingem pădurile incendiate de unguri. Şi fiecare trebuie să ne prezentăm acolo unde avem parcelate locurile. Eu am de la părinţi pe culmile din spatele comunei Mogoş şi acolo mă duc. (Sovieticii au lansat ştirea că ungurii au dat foc pădurilor, pentru a menţine conflictul cu românii.)

I-am îmbrăţişat. I-am spus să-şi ducă copilul la doctor că-i bolnav de plămâni şi să-l hrănească bine că are cu ce. Mi-a promis că aşa va face. La întoarcere am vorbit cu părintele Victor Oţoiu din Mesentea; cunoştea cazul lui.

Mesentea era un cătun al Gălzii de Jos, poreclit şi „Micii sfinţi”; când armatele generalului Bukow au devastat Galda, şi au dărâmat Biserica de pe deal, 60-70 familii s-au refugiat în pădurea din marginea satului. Târziu, au fost descoperiţi acolo păstrându-şi credinţa ortodoxă.

*

* *

Trecând de porţiunea unde se prăvăleau pietre am ajuns într-o poieniţă unde câteva case din bârne, acoperite cu şindrilă, adăposteau 4 familii: o bătrână, văduvă din primul război mondial, şi cei trei copii ai ei, căsătoriţi, fiecare cu familia lui. Un al patrulea flăcău căzuse pe frontul de răsărit, jertfa familiei, pentru apărarea aceluiaşi crez. Lângă casă erau mormintele celorlalţi membri ai familiei: bunici, străbunici, decedaţi de-a lungul anilor, străjuiţi de cruci şi stâlpi, mai vechi sau mai noi, mai mari sau mai mici, morminte îngrădite cu gard de curpeni ca să nu fie călcate de vite. Ţarcul vitelor era lângă morminte. Dimineaţa pleca în munte ciurda de vaci şi viţei cu turma de oi şi capre, conduse de un ţap fălos. La glasul de chemare al bătrânei, care răsuna ca un bucium pe culmi, ţapul răspundea cu behăit puternic.

Am poposit lângă morminte. Ce comuniune sfântă! Morţii şi viii în aceeaşi poiană, în strunga de oi, să fiu tot cu voi, în acelaşi luminiş de viaţă, împăcându-se într-o prezenţă permanentă, neofensatoare, îngrijindu-se unii de alţii, să nu sufere unul din pricina celuilalt. Unii privind spre pământul care-i aşteaptă, alţii spre cer, în nădejdea întâlnirii, la trâmbiţa Arhanghelului. Câtă taină mioritică în acest picior de plai; gura de rai, vie, simţită şi pipăită cu simţurile barbare ale trupului şi cu simţirea minţii, deşertată pentru o clipă în această stare firească de manifestare în rânduiala firii, încredinţată mai presus de toate argumentele raţionale. Plângând iarăşi, îngenuncheat între morminte, m-am simţit mai fericit între ele: aici eram mai viu decât în carnea trupului meu, de care mă desprinsesem.

O, neamul meu românesc! De câte daturi te-a învrednicit Dumnezeu, de te urăşte aşa de mult satana, că aţâţă pe toţi cei din jurul tău să-ţi frângă aleanul şi dorul după cuminţenie şi sfinţenie? Atâta vreme cât unul dintre noi va rămâne slujitor lui Hristos în Oastea Arhanghelului Mihail, Hristos ne va auzi glasul şi ne va îndreptăţi în acest dor, alinându-ne zbuciumul întru El. Scoate-i, Doamne, pe toţi vrăjmaşii noştri din înşelăciune!

Am plecat din poieniţă stăpânindu-mi cu greu tulburarea. Delu mi-a ieşit pe cale. Presimţea că voi veni. Nu trebuia să ne mai mărturisim gândurile. Ne trezeam vorbind despre acelaşi lucru sau făcând o lucrare în acelaşi fel. Ne-am îmbrăţişat şi am mulţumit lui Dumnezeu că am ajuns cu bine. Preluându-mi o parte din povară, ne-am îndreptat spre sălaşul aflat sub cerul liber, apărat doar de nişte lespezi. Peste muşchi şi frunziş aşterneam pături, iar cu altele ne înveleam protejându-ne de răcoarea nopţii.

După o gustare, Delu m-a condus la o cascadă din apropiere. De pe un tăpşan de gresii calcaroase apele reunite ale celor două Galde (Galda rece şi Galda caldă, între care se află comuna Întregalde) se prăbuşesc într-un bazin adânc de 8-10 metri săpat de ape în masivul calcaros, de la înălţimea de 10-15 metri cu zgomot asurzitor. Apa era rece; limpezimea ei, lăsa să se vadă ultima pietricică şi lostriţele albastre pe spinare care fulgerau apa.

Am făcut o baie şi am ieşit proaspăt, ca dintr-un botez al biruinţei, fără oboseala drumului. Ne-am rugat în ceasul Utreniei în templul sfânt al naturii, simţindu-L pe Dumnezeu în toate fibrele fiinţei noastre, în toată creaţia Sa. „Împărat slăvit e codru...”, auzeam glasul lui Mihai Eminescu prosternat în rugăciune şi, prin desişul frunzarului, pe raza de lumină ce-l străbătea îl vedeam purtat de mână de Maica venerată şi pururea Fecioara Maria, iar în urma lui un alai de lumini vibra deasupra capetelor noastre: sufletele dragi ale neamului nostru, sfinţit de Dumnezeu pentru mărturisirea lui.

Sentimentul de comuniune cu înaintaşii şi strămoşii mi-a dat întotdeauna conştiinţa puterii şi a dreptului de a mă considera slujitor al aceluiaşi altar al dragostei de Adevăr. Credinţa că exist tocmai cu acest scop m-a ajutat să nu abdic, să nu cad. Când, ispitit sau înşelat în cuget, alunecam sau pierdeam echilibrul spiritual, credinţa în misiunea mea mă făcea să văd adâncul prăpăstiei care mă aştepta, de unde nu este ieşire. Mulţumesc lui Dumnezeu că „de certat m-a certat, dar morţii nu m-a dat” (Psalm).

A doua zi, Delu trebuia să se întoarcă în colonie. După amiaza am urcat cu el câteva culmi, voind să ne bucurăm împreună şi de priveliştea munţilor. Venind dinspre câmpia Mureşului, Apusenii sunt calcaroşi, având aspectul unor turnuri şi creneluri. Fenomenele carstice se întâlneau la tot pasul: peşteri, ponoare, ape subterane, râuri care apar şi dispar. În Galda de Jos circula o poveste care spunea că un cioban şedea pe una din cele două culmi, numite Gemene, care se văd deasupra comunei Galda de Sus. Aceasta are o scobitură care porneşte din vârf ca o fântână adâncă. Furat de dor, ciobanul şi-a scăpat fluierul în fântâna muntelui. În primăvara următoare, fiind cu oile în lunca mlăştinoasă a Mureşului, a văzut într-un ochi de apă fluierul pierdut în inima muntelui. Cu bucurie a spus celor din sat că apele care sunt în lunca Mureşului au izvorul în fântâna muntelui.

După pădurile de stejar, în sus, se află cele de fag şi carpen. Peste 600-700 m altitudine încep pădurile de conifere. Între culmile de obârşie vulcanică cu pante domoale, ca nişte căciuli dacice, ţâşnesc impetuos cele două Detunate, Golaşa şi Flocoasa, contrastând cu împrejurimile liniştite, provocându-ţi imaginaţia. Vezi aievea lupta din basme dintre zmei şi Făt-frumos: doi zmei, împietriţi sub paloşul de fulger al viteazului zămislit din pântecele cugetului românesc.

Apa Geoagelui, cu valea largă, pe care ceţurile se scurg aproape permanent în trâmbe zbuciumate ca un balaur rănit de moarte, desparte culmile calcaroase de cele vulcanice. Satele se înşiră ca mărgelele pe firul pâraielor până departe, de la Negreşti la Negrileşti, apoi de la Bucium spre Abrudul şi Vidra lui Iancu.

O experienţă duhovnicească temerară

La Roica, între stâncile calcaroase, cu grote şi prăbuşiri, aveam să fac o experienţă de viaţă spirituală pe care îndrăznesc să o prezint pentru a atrage atenţia chiar celor ce s-au retras din lume şi a scoate în evidenţă actul ascultării ierarhice şi necesitatea binecuvântării harice a oricărei acţiuni duhovniceşti întreprinse în urcuşul spre luminare şi desăvârşire, mai ales descoperirea gândurilor faţă de duhovnic sau fratele de credinţă.

Toată strădania făcută în celule de a ne însuşi rugăciunea inimii era limitată de dificultatea de a coborî din minte în inimă. Tehnica ne era cunoscută nouă din învăţătura Sfinţilor Grigorie Palama, Teodor Studitul şi din ce adunase Anghel Papacioc de la călugării cu care venise în contact. Începutul se face prin rostirea şoptită cu gura, apoi devine proprie organului limbii, coborând în gâtlej şi numai după aceea în inimă. Rostirea se face fie în ritmul pulsului sacadat: Doamne,/ Iisuse/ Hristoase,/ Fiul/ lui Dumnezeu/ şi aşa mai departe, fie după respiraţie, la inspiraţie: Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, iar la expiraţie: miluieşte-mă pe mine, păcătosul. Având-o la început în minte, Icoana Jertfei Mântuitorului pe Cruce, care este hrana spirituală a contemplării, pentru cei vrednici de atenţia Divină devine Lumină a Vieţii nealterată de nici o imagine.

Efortul de coborâre în fiinţa intimă, cu chemarea Numelui lui Hristos, se oprea barat de o neputinţă pe care nu ne-o puteam explica. Aproape nici unul dintre cei care experimentam rugăciunea nu eram mulţumiţi. Condiţiile de temniţă, cu zgomote neprevăzute, cu stări de instabilitate sau perioade de provocare şi tulburare sufletească, socoteam că ar fi cauzele care, cu toate strădaniile pregătitoare, aduc neîmplinirea dorinţei noastre.

Aveam acum condiţii naturale în munte şi voiam să încerc bucuria de a mă regăsi în Hristos, minte şi inimă, atât cât îmi va fi dat. Am ales o peşteră unde nici o tulburare naturală nu se producea. Am cerut ajutorul lui Dumnezeu să trăiesc câteva clipe în acea predare totală în rugăciune. Liniştindu-mă sufleteşte prin rugăciunile începătoare, m-am aşezat în genunchi, o poziţie reclamată de această tehnică. După un număr de invocaţii a Numelui Mântuitorului, Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul, în ritmul respiraţiei, controlându-mă prin simţuri cu şiragul metaniilor, am pierdut noţiunea timpului. Liniştea deveni apăsătoare şi ameninţătoare; nu mai ştiam de cât timp şi unde mă aflu. Simţeam un pericol. Rămăsesem fără acoperire materială şi spirituală. Aveam nevoie de cineva care să mă scoată din imposibilitatea de raportare, de relaţie; singur nu mă mai puteam salva. Totul mă apăsa, dar la un moment dat, cu ultima încercare a unui disperat, am ieşit din peşteră şi am căzut în genunchi buimăcit, în faţa luminii orbitoare a soarelui.

Abia atunci mi-am simţit respiraţia, ca după o alergare îndelungată, ca după o scufundare până la limita înecului. Mi-am revenit şi am încercat să analizez ce avusese loc în sufletul meu, în minte, în cuget, în simţire, în întreaga mea fiinţă bio-psihică. Dumnezeu m-a ajutat să înţeleg că:

I. Orice experienţă duhovnicească de acest nivel se face cu descoperirea gândului faţă de duhovnic.

II. Cu încuviinţarea şi sub îndrumarea atentă a acestuia primeşti binecuvântarea începerii lucrării, timp în care şi duhovnicul se roagă pentru tine.

III. Locul şi timpul în care are loc experienţa trebuie cunoscut de duhovnic, de un frate de credinţă, pentru a te supraveghea.

Mai sunt şi postul, rugăciunea şi celelalte, dar cu aceste trei condiţii orice doritor de cucerire a înălţimilor spirituale poate înţelege că nu putem merge la întâmplare; lipsind o verigă cât de mică din acest angrenaj spiritual, nu poţi realiza edificiul ce ţi-ai propus a construi.

Făcusem mărturisiri înaintea duhovnicului, aveam şi dezlegare şi binecuvântare, dar nu i-am descoperit fratelui meu de credinţă (lui Delu) gândul pentru care mă retrăgeam acolo şi mai ales locul. Rămas la puterile încrederii în posibilităţile proprii de urcuş pe scara luminii spre cele Dumnezeieşti, sufletul mi s-a speriat de cutezanţă şi, fără vreo ispită sau tulburare, a simţit nevoia unui sprijin. Nefiind alt suflet alături l-a găsit în trup. Iar trupul fiind legat de realitatea materială prin simţuri, a evadat din veşnicia în care sufletul încerca să-l proiecteze. A evadat în materialitatea din care făcea parte. El trăia cu pecetea morţii şi, împotriva dorinţei sufletului, se întorcea în lumea stricăciunii târând cu sine şi sufletul.

Abia după moartea trupului sufletul rămâne independent. Până atunci existenţa trup-suflet e unică. E o condiţie a fiinţialităţii omului.

La coborâre m-am întâlnit cu Delu:

- Unde ai fost?

- Am încercat un lucru şi am greşit.

I-am povestit apoi aventura. A zâmbit şi a clătinat din cap.

- Asta nu este o simplă neatenţie, ci chiar o prea mare îndrăzneală.

Nu e suficient să avem râvnă pentru credinţă şi dorinţa apropierii de Dumnezeu, ci şi energie să ne supunem regulilor de ascultare stabilite de Sfinţii Părinţi ai Bisericii; acestea, cercetate, verificate şi respectate de ei înşişi cu multă prudenţă, sub invocarea permanentă a harului, i-au dus la stadii înalte de înduhovnicire. Sfântul Pavel, Apostolul, zice: „Nu e de ajuns să ai râvnă, trebuie să ai şi pricepere”. Şi priceperea în aceasta constă: în descoperirea gândurilor în faţa duhovnicului sau fratelui de credinţă, ca să nu te îndreptăţeşti singur în ceea ce faci şi mai apoi să te găsească cel rău în această stare şi să-ţi aducă moartea.

Când zicem monah, pustnic sau anahoret, să nu ne închipuim că ei nu mai au nici un fel de relaţii cu comunitatea din care s-au desprins. Cum ne-am putea închipui un pisc dacă n-ar fi sprijinit pe un masiv muntos puternic? Aşa şi stâlpii de lumină ai Bisericii, marii Sfinţi, sunt legaţi prin ascultare de comunitatea duhovnicească, în special de ierarhia harică, fără de care Trupul mistic al lui Hristos, Biserica, n-ar fi decât o masă de trupuri muritoare, ca oricare vieţuitoare pieritoare, fără posibilitatea transfigurării.

Nici o comunitate sectantă nu asimilează energiile Dumnezeieşti din Sfânta Împărtăşanie cu Trupul şi Sângele lui Hristos. De aceea ajung la a propovădui şi legifera sodomia, libertinajul, pruncuciderea şi incestul, ca şi cum aceste păcate ar fi virtuţile care condiţionează viaţa socială. Chiar relaţiile dintre state au ajuns să fie condiţionate de acceptarea legală a acestor păcate. La această stare de degradare spirituală a dus neascultarea, prin lipsa de corespondenţă harică cu Hristos, cu slujitorii Lui, învestiţi.

Focul din pădure

Noaptea focul se întinsese pe toate culmile Trascăului; favorizat de uscăciuni şi de adierea continuă a ajuns, furişându-se ca un şarpe şiret, până pe culmile masivului Roica.

Când ne pregăteam de odihnă am auzit o detunătură ca de armă peste râu. Imediat o ploaie de pietriş căzu în râu şi în aşternutul nostru pe malul apei. Apoi o vâlvătaie, ca un joc de artificii, a urcat spre vârful unui brad, reflectându-se şi în apa râului. Detunăturile şi jerbele de foc se înmulţeau, uimirea ne paraliza. Focul, mocnind printre frunziş şi crengi uscate, încingea roca, iar aceasta exploda. Când şerpii de foc întâlneau un grup mai mare de brazi, spectacolul era uluitor. Pădurea şi muntele se luminau ca un parc apocaliptic în care „mărturisitorii” ardeau, dând în vileag „întunericul” necredincioşilor.

Începu să picure. Un balaur de nori negri, ce mărea mai mult imaginea apocaliptică, îşi slobozea fulgerele şi tunetele. Rămăsesem în genunchi, tăcuţi, privind neputincioşi puterea stihiilor în lupta lor. Dar Dumnezeu a voit să facă ceea ce oamenii nu reuşiseră. Spre dimineaţă ploaia a stins incendiul şi muntele s-a liniştit.

Mi-am adus aminte de momentul în care Moise i-a cerut lui Dumnezeu să-L vadă. Şi Dumnezeu a răspuns că nu ar putea omul să vadă pe Dumnezeu şi să mai trăiască. Dar Îl va vedea pe dinapoi, adică din lucrarea Sa va înţelege puterea şi Slava Lui. Nici în lumină, nici în vânt, nici în pământ, nici în apă nu este Dumnezeu, dar dezlănţuirea stihiilor vorbeşte despre Cel ce le-a creat şi le stăpâneşte punându-le legi şi soroace. „Cerurile spun Slavă lui Dumnezeu şi facerea mâinilor Lui o vesteşte tăria” (Psalm).

Moartea camaradului Hodoş

În vara lui 1946 a sosit un camarad, avocat din Lugoj, care fusese închis şi la Miercurea Ciuc (1938-1939). Ca şi alţi legionari, după un răgaz de câteva luni de libertate, 1940-41, intrase iar în temniţă. Avusese o logodnică cu care nu se căsătorise; legionarii abia avură timp să-şi îngroape morţii. Avocatul Hodoş era un om al studiului, dedicat profesiei, voinic, dar puţin obişnuit cu munca fizică. Fusese repartizat la munci interioare şi treburi gospodăreşti uşoare. Rămânând fără lemne pentru bucătărie şi încălzirea dormitoarelor, iar timpul fiind nefavorabil pentru a merge la pădure, am tăiat un salcâm bătrân, pe jumătate uscat. Pentru a nu se prăbuşi pe cuptorul de pâine, i s-a tăiat coroana şi trunchiul, care rămânea sprijinit într-o aşchie, şi s-a ancorat cu frânghii.

Tocmai scoteam pâinea. În timp ce Nicu Mazăre ajusta crengile coroanei, eu cu Mârza Veniamin, student la arhitectură, la Iaşi, rupeam coltuci de pâine aburindă, servind pe ceilalţi: Fierascu Ilie, Nichita Pavel, Vişan Nicolae, Stan Marin, Paul Vilescu şi alţii. Hodoş era cazat cu trei-patru băieţi în clădirea administratorului. Văzându-ne la lucru, a coborât să dea o mână de ajutor: deşi nu era îndemânatic, încerca să se facă folositor. Râvna i-a fost fatală. Înainte ca cineva să-l poată opri, a apucat frânghia:

- Hai, fraţilor, să-l dăm jos!

Coaja a plesnit şi salcâmul a pornit spre dânsul. În încercarea precipitată de a fugi, a alunecat pe pământul umed şi copacul s-a prăbuşit peste dânsul. Am sărit, amuţiţi de tragedie, să împingem copacul şi Nicu Mazăre l-a scos cu atenţie. Deşi copacul îi frânsese coloana vertebrală în două locuri, era perfect conştient. Durerile îl făceau să geamă, avea spasme faciale, iar picioarele îi erau inerte. Chemat imediat la telefon, doctorul Uţă l-a transportat la Cluj cu maşina închisorii. Dar după câteva ore a decedat.

Logodnica lui, după zece ani de aşteptare, a înţeles lucrarea Dumnezeiască şi s-a călugărit, dăruindu-şi curăţia sufletească şi trupească Mirelui Hristos, jertfă pe altarul unei iubiri neîntinate.

Părintele Victor Oţoiu

Preot cu figură de ascet transfigurat, desprins dintr-o veche icoană bizantină, radia din toată fiinţa sa bunătate şi dragoste căreia nu puteai să îi rezişti; fără să vrei te apropiai de el vrăjit. Vorba hotărâtă, cu regionalisme ardeleneşti, te făcea să-ţi dai seama că te afli în faţa unui neînduplecat luptător pentru adevăr şi dreptate. Sătenii îl respectau şi-l iubeau, căci totdeauna dădea sfaturile cele mai bune şi-i ajuta material, ştiindu-le păsurile şi durerile. Şi ştiau şi enoriaşii că părintele are un ochi al lui Dumnezeu care-i arată orice păcat din comunitate.

În faţa Bisericii era un cireş mare şi frumos. După ce se împodobea ca o mireasă în fiecare primăvară, se încărca cu fermecatele daruri râvnite de copii. Părintele îi rânduia să se urce în cireş şi să umple coşurile pentru părinţi şi pentru frăţiorii mai mici.

Într-o primăvară, părintele a văzut o ramură ruptă şi târâtă pe poteca ce cobora spre cimitir. Fusese ruptă în zori, frunzele încă nu se veştejiseră. A doua zi a găsit o altă creangă ruptă. Şi-a propus să stea la pândă în timpul nopţii pentru a descoperi făptaşul. A aşteptat pe pridvorul bisericii, ascuns după stâlp. Obosise după miezul nopţii; era să plece socotind că se apropie zorile, când auzi foşnet de paşi. Îşi încordă atenţia pentru a recunoaşte făptaşul. Un om cu glugă, cu o traistă şi cu un băţ cu cârlig apucă o creangă plină de cireşe, o rupse şi începu să adune cireşele. Părintele se apropie încet pe la spate, îi suci mâna dreaptă cu putere, obligându-l să se aştearnă cu faţa la pământ. Omul începu să strige ca din gură de şarpe:

- Tulaaai!... Tulaaai!...

Părintele se urcă cu genunchii pe spinarea lui. Când simţi că omul se înmuie de durere îi zise:

- No, spune-mi drept, te doare ori ba, de strigi aşa?

- Iartă-mă, Părinte, iartă-mă, că nu mai fac!

- D-apoi, eu nu asta am cerut să-mi spui; numai să-mi spui dacă te doare.

- D-apoi, cum să nu mă doară, vai de păcatele mele.

- No, vezi, amu te-oi întreba: Ce crezi, tu, pe cireşul aista l-o durut când i-ai rupt tu crengile şi i-ai sfâşiat coaja? Dacă ţi-aş rupe eu mâna şi ţi-aş jupui pielea, ce-ai zice? Aşa-i că n-ai zice nimic, că nici cireşul n-a putut să se vaite. Dar tu te vaiţi. Frumos îţi şade! Toată lumea a văzut cireşul rupt. Dacă te-ai vedea rupt şi jupuit în faţa satului?

După mustrare, părintele a slobozit din strânsoare, iar omul s-a ridicat; era chiar paznicul de ţarine.

- Or mai avea oamenii încredere în tine să te pună paznic la holde?

Părintele n-a spus nimănui. Dar a spus-o paznicul prietenilor lui şi aşa a aflat tot satul. Şi toţi ştiau că dacă faci o prostie şi nu te vede Dumnezeu te vede popa Victor Oţoiu.

Povesteau oamenii că în toamna lui 1944, când trupele sovietice urmăreau pe nemţi spre Cluj şi Turda, 10-12 ruşi au tăbărât peste gospodăria morarului, cumnat al părintelui Oţoiu. 5-6 încercau să spargă uşa din pod unde se baricadaseră soţia şi fiica morarului. Pe morar îl prinseră ceilalţi şi-i luaseră cheile de la cramă. Băiatul morarului, elev de 13-14 anişori, fugise speriat de-a lungul iazului. Ajungând la Părintele cu sufletul la gură, i-a zis:

- Dom' părinte, or venit ruşii şi...

Obosit şi emoţionat a căzut jos leşinat. Preoteasa îl mână:

- Lasă copilul în seama mea şi fugi acolo repede!

Părintele s-a socotit: „Ce pot face singur? Nu ştiu câţi ruşi sunt!” Repezindu-se peste drum la cumnatul său Petrică, un haiduc de om, îi spuse întâmplarea în două vorbe. Nea Petrică dădu un chiot haiducesc ca în pădure şi de pe uliţe se strânseră douăzeci de bărbaţi tineri şi feciori, gata de luptă. Părintele, în fruntea cetei de viteji se îndreptă spre moară. Apoi s-au împărţit, unii au mers spre podul morii, unde se auzeau lovituri în uşă, iar ceilalţi spre cramă, unde se auzeau cântece şi joc pe lângă butoaie.

Ruşii n-au avut timp să-şi dea seama când au fost dezarmaţi şi legaţi fedeleş. Părintele porunci să vină o căruţă şi, încărcându-i ca pe saci, i-a dus la Comandamentul sovietic din Teiuş. Ruşii se rugau să le dea drumul că altfel vor fi împuşcaţi.

- Dacă aveam noi aşa popi în Rusia, nu mai făcea tătucul comunism!

Nu ştiau sărmanii că tătucul Stalin era o unealtă în mâinile altei puteri oculte care lovea pe toate fronturile văzute şi nevăzute pentru îngenuncherea lumii creştine.

La Teiuş, părintele a explicat la Comandamentul sovietic ce s-a întâmplat şi a rugat să nu fie executaţi jefuitorii. Comandantul s-a bucurat de prinderea dezertorilor, a mulţumit Părintelui, dar l-a prevenit:

- Dacă ar fi fost altul în locul meu te-ar fi executat pe dumneata imediat.

Construirea casei parohiale din Mesentea

Părintele locuia cu familia în două cămăruţe amenajate de dânsul în fostele magazii de lemne ale şcolii cătunului. Doamna preoteasă era şi învăţătoarea celor patru clase primare, fiecare cu câte 5-6 copii.

Ne-am gândit că meritau să locuiască într-o casă omenească. Enoriaşii, cele 60-70 familii, au contribuit cu materialele, iar noi cu munca. Până în toamnă am construit o vilă.

Soţia părintelui nu ştia cum să mulţumească lui Dumnezeu că a scăpat de gândaci şi broaşte şi pe noi să ne trateze mai atent. Presbitera Maria Oţoiu nu s-a putut bucura mult timp de frumosul cămin deoarece părintele Victor, ca şi fiul lor, preoţit şi el, aveau să fie arestaţi după 1950 şi amândoi să slujească în Biserica triumfătoare. Dânsa a rămas să-şi mângâie bătrâneţea lângă fiica lor.

Moş Vătăşelu, dulgher şi tâmplar de mobilă, care concepuse planul clădirii şi condusese echipele care lucrau în schimburi, era pomenit de părintele cu mare glas la ieşirea cu Sfintele Daruri. Era moş pentru că, după domnul Trifan şi Pandia Iancu era cel mai vârstnic din colonie la cei 50 de ani.

Dânsul a primit de la soţia sa, din Constanţa, un plic; lângă scrisoare, trei petale de trandafir, simbolul iubirii.

- Moşule, am îndrăznit să-l întreb, cum ai făcut că tuşica te iubeşte şi acum ca o adolescentă?

- Ehee, taică!… E taină mare dragostea. Dacă nu-I în suflet, nu ţine!

Atât a zis moş Vătăşelu în simplitatea vorbirii lui, sintetizând elogiul adus iubirii din gura Apostolului.

*

* *

În cimitirul care înconjura Bisericuţa, în partea dreaptă a altarului, se afla un mormânt. Pe crucea masivă de piatră de cremene scrie doar atât: „Aici doarme leul din Mesentea”. Părintele Oţoiu ne povestea cu amănunte luptele duse de acest preot în timpul răscoalei lui Iancu, cum a fost ucis ca un martir de armatele imperiale.

Câte stigmate ai lăsat, Mântuitorule, în trupul neamului acestuia, că sângerăm în toate colţurile de ţară, pe munţi, pe dealuri, prin păduri, prin lunci, pe văi, pe ape, prin râpi şi prin gropi neştiute?

O, neam al meu românesc! Cu mădularele tale de lumină prinde-te de toartele cerului, smulge-te din pământ şi scutură pe toţi vrăjmaşii tăi, văzuţi sau nevăzuţi. Înviază odată!

Lucrări de ameliorare

În iarna 1946/47 am realizat două drenaje pentru scurgerea apelor care bălteau. Unul în latura cătunului Bucerdea, altul în câmpul dintre comunele Bucerdea şi Ighiu. Băltirea provoca pagube viilor şi culturilor din acea regiune. Iniţiativa a avut-o părintele Oţoiu.

La adâncimea de 2-2,5 metri, străpungând stratul de argilă, s-a turnat în şanuri late de 1-1,5 metri piatra ciclopică şi balastul cărate de săteni ziua şi noaptea cu carele. Drenarea apelor s-a realizat pe mai bine de un kilometru, spre o vâlcea care aduna şi alte izvoare. În urma lucrărilor s-au obţinut terenuri de mare productivitate.

Oamenii din satele învecinate cereau mână de lucru pentru vii, pădure, coasă; toţi ne iubeau şi ne răsplăteau cu atenţii deosebite.

Cu corul religios la Stremţ

În câteva Duminici ne-am deplasat cu corul la slujbele religioase prin satele din jur, pentru bucuria enoriaşilor şi ca răspuns la acţiunile sectanţilor, care desfăşurau o susţinută activitate de propagandă eretică.

În ziua Sfântului Ioan Botezătorul, la 7 Ianuarie 1947, am făcut o surpriză celor din Stremţ. Ninsese bogat şi drumul cel mai scurt pe poteca dintre sate era acoperit complet. Deşi văile sau povârnişurile uşoare puteau deveni capcane periculoase, ne-am hotărât să mergem.

Am pornit noaptea pe un ger năprasnic; luna era în scădere iar umbrele noastre pe zăpadă păreau fantasme din alte lumi. Am ajuns după două ore, înotând prin omăt. Ştiam că paracliserul sau cantorul vor fi mai devreme la biserică ca să aprindă focul în sobă. În taină, am urcat în cafas şi abia după ce urma să înceapă Sfânta Liturghie îl va înştiinţa pe părintele Ion Puşcaşu.

Eram doar şapte corişti: Mârza Veniamin era dirijor, Marin Naidim şi Popovici Gheorghe, tenori I; Valeriu Gafencu şi Paul Cojocaru, tenori II, dirijorul cu mine, baritoni, Popa Octavian bas profund, capabil să reziste singur şi să asigure „pedale” perfecte. Răspunsurile liturgice erau după armonizarea părintelui Givulescu (bănăţean), melodie armonizată pentru cor bărbătesc, la care acest mare îndrăgostit al Unirii tuturor provinciilor româneşti, drept mulţumire lui Dumnezeu, lucrase mai bine de zece ani. Toate sunt pline de simţire sfântă şi măreţie melodică.

Părintele Ion Puşcaşu a rostit începutul Sfintei Liturghii: „Binecuvântată este Împărăţia Tatălui, şi a Fiului, şi a Sfântului Duh...” şi noi am intonat „Amin”, lung, plin de înfiorare sfântă, amplificat de rezonanţa neaşteptată a Sfântului Lăcaş; ni se părea că s-au alăturat coruri îngereşti preamărind pe Dumnezeu.

Credincioşii, care umpluseră până la refuz Biserica, au întors capetele uimiţi şi au înţeles de ce paracliserul nu dăduse voie fetelor să urce. Atunci s-au deschis uşile cafasului. Cei ce pătrundeau rămâneau uimiţi, credeau că 30-40 de corişti eram în cafas, nu şapte. Părintele trimisese un enoriaş să spună maicii preotese să nu mai vină la Biserică, ci să pregătească masa şi bucate pentru cel puţin 30-40 persoane.

Paul Cojocaru a citit Apostolul în mijlocul Bisericii, închinându-se mai întâi la Icoana Sfântului Botez al Domnului de pe tetrapod; enoriaşii credeau că e vreo rudenie venită la cineva în sat. Registrul vocal era excepţional de întins, punctând prin modulaţiile vocii înţelesurile sfinte, şi simţeam cum toată suflarea pluteşte pe apele nevăzute ale Duhului Dumnezeiesc. În cucernicia lor, femei şi fete îi sărutau hainele.

La încheierea slujbei părintele abia a putut spune un „La mulţi ani!” celor ce-şi sărbătoreau numele. Obştea satului ne aştepta afară, fiecare încercând să ne ia acasă, să le facem cinstea de a le fi oaspeţi. Părintele i-a liniştit anunţându-i că suntem oaspeţii dânsului şi că, după cum i se adusese răspuns de acasă, maica presbiteră încă aleargă prin vecini după scaune.

După ce ne-am aşezat, dânsa aştepta să sosească şi ceilalţi. Părintele a invitat, pentru completarea locurilor, rudele, prietenii şi mai mulţi săteni. După masă i-am desfătat cu diferite cântări, ieşind în curte unde se strânsese mulţime de oameni: O, ce veste minunată, În Iordan botezându-te, Tu, Doamne, (armonizat pentru cor bărbătesc), La poartă la Ştefan Vodă şi alte câteva colinzi pe care le pregătisem cu ocazia Crăciunului. Cu greu, târziu în noapte, ne-am despărţit de ei, făcând drumul la întoarcere prin Teiuş, temându-ne să nu rămânem înzăpeziţi pe câmp.

După câteva zile au sosit două sănii pline cu săteni din Stremţ, încărcate cu multe daruri, recunoştinţa sufletelor lor.

Altă întâlnire de bucurie

La sfârşitul lui Noiembrie, Paul Vilescu şi Stan Marin, care se ocupau cu angajarea muncilor în satele din jur, ne-au anunţat că vom tăia de toamnă zece iugăre de vie ale unui proprietar ungur. Terenul se afla între comunele Bucerdea şi Ighiu. Ca să nu întârziem prea mult cu lucrarea şi să nu ne creeze frigul probleme, am tăbărât cu toţii; în trei-patru zile, am terminat.

De pe dealuri sătenii care îngropau viile sau scoteau aracii vechi au venit şi pe la noi. Domnul Trifan, care era din Lancrăm, - sat care se alfa în apropiere, - a fost recunoscut şi au dat de ştire prin sat că dânsul e pe deal cu toţi robii de la castelul din Albini. În limbajul local ardelean, termenul era echivalent cu cel de deţinut. Puhoi de lume, bărbaţi în vârstă, femei cu copii de mână, a năvălit în vie, îmbrăţişându-l. Plângeau şi ne mângâiau ca pe copiii lor, copiii ne priveau cu ochi mari, nedumeriţi. Ce aveau prin traiste ne-au lăsat nouă. Iar a doua zi ne-am trezit cu multe daruri, prinos al dragostei lor.

Joagărul de pe Galda

În vara lui 1947 era rândul nostru să ne minunăm de geniul tehnic al ţăranului român. Patru bărbaţi, între care Trif Milinton (Melinte, dar lucrase în America si îşi americanizase numele), într-o curmătură dincolo de Cheile Gălzii au abătut apele râului, creând un canal în care apele căpătau o viteză de curgere foarte mare. Cu câteva scule de dulgherie au confecţionat o roată de moară pe apă şi au construit un eşafodaj şi toate piesele componente ale unui joagăr de tăiat buşteni şi făcut dulapi de scânduri. Construcţia nu folosea nici un cui de fier. Ca unităţi de măsură pentru angrenajele dinţate şi balamalele de sincronizare au folosit falanga degetului mare, palma şi cotul, fixate într-o măsură. Fără metru, şubler, ceas sau alt etalon utilizat de arhitecţii, inginerii sau tehnicienii moderni. Doar cele patru pânze de joagăr aşezate vertical şi sistemul de reglare a spaţiului dintre ele erau metalice.

L-am rugat pe domnul învăţător Ionaş, directorul şcolii din Galda de Jos, să fotografieze utilajul şi să-l descrie, ca să rămână pildă pentru generaţiile viitoare. Nu ştiu dacă a mai putut-o face, şi dânsul a avut de înfruntat furia fiarei apocaliptice. Utilajul a funcţionat perfect toată vara; târziu în toamnă l-au demontat, începând de la locul unde sfârşiseră asamblarea pieselor.

- De unde ştiţi sau cine v-a învăţat să-l faceţi?

- D-apoi, domnişorule, mi-a răspuns Trif Milinton zâmbind, nu-i mare treaba aiasta..., că dacă ai văzut undeva, lucrul chiar te învaţă să-l faci.

N-am mai putut zice nimic, dar am înscris în sufletul meu o învăţătură: că Dumnezeu i-a dat omului mintea ca s-o folosească pentru binele lui şi al aproapelui. Deşi unii folosesc capul numai „ca să aibă cuier pentru pălărie”, cum zic ardelenii.

Amu... nu-i vremea dumneavoastră

În peregrinările prin satele Apusenilor şedeam de vorbă cu oamenii despre vremurile ce vor veni după ocupaţia sovietică. Unii intuiau marea nenorocire spirituală şi materială, alţii încercau să se amăgească cu gândul că ne vor salva americanii.

Ionescu Gheorghe, agronom, bun camarad, harnic şi plin de modestie, ne povestea o discuţie din 1937, din Apuseni, cu ocazia propagandei electorale. „Ajunsesem într-un sat aproape de Zlatna. Eram 10-12 legionari, toţi tineri. Mărşăluind cu cântec, ne-am oprit la şcoală. Acolo se adunase popor mult; le-am vorbit oamenilor despre credinţa şi intenţiile noastre. Am răspuns întrebărilor puse şi am plecat în formaţie, cu cântec. Pe când ieşeam din sat după noi se ţinea un bătrânel care ne-a făcut semn să oprim.

- Ce s-a întâmplat, bade?, l-am întrebat văzându-l cum gâfâie.

- D-apoi, că nu s-a întâmplat nimic, domnişorilor, da-i musai să vă zic şi eu o voroavă...

- Zi, baciule, voroava! Ce vrei să ne spui?

- No, place-mi tare fain de dumneavoastră. Că tineri sunteţi, frumoşi sunteţi, fain cântaţi, fain aţi vorovit, gânduri bune aveţi, da' ..., numai că ..., nu-i vremea dumneavoastră amu... Că amu-i vremea hoţilor şi a şmecherilor! No, aşa să ştiţi!

Noi am zâmbit şi l-am îmbrăţişat:

- Va veni şi vremea noastră, bade!

- Hm, a făcut bătrânul, io ştiu? Să dea Dumnezeu! Numai că o să aveţi necazuri până atunci!”

Bătrânul a proorocit bine. Necazurile s-au ţinut lanţ iar „cornul biruinţei” abia dus la gură, a sunat foarte puţin, ca în Mistreţul cu colţi de argint, idealul cerând jertfa deplină a Prinţului şi, pe rând, a slujitorilor lui.

Istoria-legendă a familiei Kemeny

Bătrânii satului ne-au povestit şi istoria familiei Kemeny şi a castelului în care eram cazaţi. După ce Matei Corvin fu înfrânt de turci în prima parte a bătăliei de la Sântimbru, la anul 1441, abia scăpând cu viaţă, s-a refugiat în munţi însoţit de o mică gardă; strecurându-se prin păduri, ajunse noaptea târziu la Întregalde. L-a adăpostit moş Chimin, un bătrân cultivator de chimen, poreclit astfel de localnici. Matei Corvin, el însuşi purtând numele străbunicului său, vânător de corbi, destăinui necazul înfrângerii: armata era răvăşită, el însuşi rănit şi obosit, iar turcii înaintau spre Buda-Pesta.

- Măria ta, îl sfătui moş Chimin, stai şi te hodină o zi-două, baba mea o să-ţi lecuiască rana, că ştie ea nişte buruiene de leac. Şi-amu dă-mi hainele şi semnele Măriei tale, precum şi vreo doi feciori din Garda Măriei tale, iar Măria ta rămâi în locul meu, în sumanul şi cioarecii ăştia. Că nimeni nu te-o şti. Şi io oi strânge pe toţi feciorii şi bărbaţii din plaiuri, din munţi şi de la sălaşe şi-i lua Măria ta pe turci pe negândite, că-s beţi de bucurie amu, şi-i vei înfrânge cu ajutorul lui Dumnezeu.

Domnul s-a învoit şi în a doua sau a treia noapte moş Chimin cu toată gloata şi feciorii lui, adunând oastea risipită, fiind conduşi în bătălie de Matei Corvin au biruit şi i-au alungat dincolo de munţi pe turci, care nu s-au oprit decât dincolo de Dunăre.

Matei Corvin l-a înnobilat pe bătrân şi i-a dat ca feudă ţinutul de pe toată valea Gălzii, iar pe cei doi fii ai bătrânului i-a luat la Buda-Pesta unde s-au maghiarizat; au devenit Kemeny, iar urmaşii lor au construit pe acel domeniu castelul Kemeny, uitându-şi obârşia românească. Castelul, atacat şi ars în parte de unul din fiii lui Horia, fiind unul din centrele de rezistenţă maghiară, refăcut încă de două ori, este aşezat pe un bot de deal şi este vizibil din şoseaua Alba-Iulia - Teiuş. La botul dealului, în 1947 încă se mai înălţa un castan uriaş, sub care localnicii spuneau că însuşi Horia, venit în ajutorul fiului său, a luat masa.

În legătură cu acest castel circulau în regiune mulţime de poveşti şi legende. Se spune că judecata lui Horia, Cloşca şi Crişan s-a făcut de către unguri în acest castel, iar la Alba Iulia a fost numai scena. Sala mare de pe aripa dinspre sat, spuneau bătrânii, era sala de consiliu şi judecare a proceselor intentate românilor. Cei condamnaţi erau duşi după pronunţarea sentinţei la închisoarea în care trebuiau să-şi execute pedeapsa, de obicei Aiud sau Gherla. Cei care trebuiau să piară erau duşi pentru necesităţi organice la un closet interior, unde, păşind pe o trapă, cădeau în hazna şi mureau acolo.

Cât am locuit în colonie, aripa respectivă devenise insalubră din cauza igrasiei şi a zidurilor măcinate; primăria a obţinut dreptul să demoleze iar cărămida să fie întrebuinţată la o lucrare comunală. Am lucrat bună parte din timp la demolare, contra plată. Pe măsură ce ne apropiam de capătul dinspre garaj, moş Grigore, care fusese mulţi ani vinţeler (administrator al viei) ne vizita tot mai des, observând stadiul lucrării. La un moment dat am ajuns în faţa unor ziduri care închideau o cameră fără uşă sau fereastră. Uşa fusese zidită în grabă cu cărămizi de alte dimensiuni şi alt mortar, rămânând izolată în interiorul clădirii.

- No, aicia-i baiul, a zis baciul Grigore.

- Ce-i aici, baciule?

- Apoi, aici îi camera de care vorbeşte lumea. Dumneavoastră spargeţi zidul în dreptul uşii zidite, dar să nu intraţi. Când groful a vândut castelul, a dat porunca să se zidească uşa ceea!

Într-o cameră mică era montată sus, aparent, o fereastră. Camera avea un scaun WC iar în faţa lui, în duşumea, se observa tăietura unei trape. Am baricadat intrarea, am pus o placă de avertizare, apoi am zidit intrarea şi am oprit demolarea. Am anunţat primăria, dar lucrurile au rămas moarte.

Bătrânul ne-a arătat şi altă intrare, în subsolul aripei, betonată. Pe acolo se intra într-un coridor subteran până la cealaltă aripă a castelului; tunelul continua prin malul dinspre vest-nord-vest 4 kilometri, ieşind în altarul Bisericii părăsite de pe culmea de deasupra Gălzii de Sus. Am chemat pentru investigaţii Muzeul de istorie de la Alba Iulia sau Sibiu. După puţin timp a venit o echipă de trei cercetători. Nu erau istorici sau arheologi, ci activişti de partid, ignoranţi şi în materie de istorie şi de construcţii medievale. Cu dispoziţie de la penitenciar ne-au pus să spargem intrarea în subteran. Umblau după comori ascunse. Invocând executarea lucrărilor de sezon la vie, am întrerupt munca. Ei au plecat şi n-au mai revenit.

*

* *

În apropiere, deasupra comunei Craiva, se înălţa o stâncă împădurită până aproape de vârf, numită Piatra Craivii. În vârful Pietrei se vedeau încă ruinele unui castel, reşedinţă de garnizoană a unui conte. De aici făcea incursiuni armate prin satele româneşti din Valea Gălzii, cu terenuri productive şi podgorii bogate; îi teroriza pe români, incendiindu-le gospodăriile, făcându-i să fugă în locuri muntoase sărace, pentru a le lua terenurile. Astfel de acţiuni erau frecvente înainte de Unire, în toată Transilvania. „Cele trei naţiuni” au până astăzi cele mai bune terenuri, iar românii sunt refugiaţi pe culmile şi coclaurile munţilor.

După 1920 românii din Craiva i-au atras pe cuceritori într-o cursă. S-au prefăcut că ies cu toţii la lucrul câmpului, lăsând satul fără apărare, dar erau în pădurile din apropierea Cetăţii. Când cuceritorii au pornit la atac, românii au atacat şi cucerit castelul, l-au incendiat şi, închizând calea de întoarcere a atacatorilor, i-au decimat. Apoi au dărâmat castelul. Astfel au scăpat de asupritori.

Familia Albini

După Marea Unire din 1920, un notar din Zlatna, pe nume Albină, zis mai apoi Albini, împreună cu alţi doi prieteni a cumpărat o mică mină de aur, despre care se spunea că nu mai este productivă. Mirosind pe la foştii mineri că există filoane bogate, mai greu accesibile, a plătit diferenţa de preţ celorlalţi parteneri şi a rămas singur stăpân.

A extras aur suficient, a devenit bogat şi a cumpărat prin 1925 de la grofii maghiari castelul de la Galda, cu domeniul rămas împrejurul lui după împroprietărirea ţăranilor: 30-40 iugăre de vie pe care o lucram noi, o livadă de 10 iugăre, câteva zeci de iugăre de pământ arabil şi o moară, aşezată pe râul Galda, care funcţiona mânată de o turbină hidraulică. Fiul său cel mare s-a specializat în tehnica extractivă minieră, conducând mina de aur, cel de la Galda era avocat şi şedea mai mult la Cluj, iar o fiică a primit ca zestre o altă proprietate şi o sumă mare de bani.

Notarul murind, bătrâna succesoare s-a îmbolnăvit şi ea. Fiii şi fiica veneau pe furiş, încercând să o determine ca partea ei de avere, mina, să fie trecută pe numele fiecăruia. Bătrâna a amânat perfectarea actului testamentar. Aflaţi la capul muribundei, cei trei copii se certau, fiecare pretinzând în favoarea lui dreptul la succesiune pentru avere. Bătrâna a intrat în comă şi în câteva ore a expiat. În timpul certei dezlănţuite la capul moartei, s-a anunţat la radio naţionalizarea întreprinderilor, aşa că descendenţii au fost împăcaţi, fără însă a-şi potoli ura unul faţă de altul, acuzându-se fiecare că a fost păgubit de celălalt. Scena semăna cu Hohote în iad, dar n-au avut puterea să-şi depăşească patima lăcomiei.

Cel care se ocupase de mină a fost şi arestat, condamnat şi dus la Aiud. Sâmbăta îi duceam şi lui pachetul cu daruri, iar el ne ruga să-i cerem fratelui său mai multe alimente. Dar fratele său nu recunoştea că are un frate condamnat în Aiud, acuzându-ne că vrem să-l şantajăm. Peste un an avocatul avea să fie arestat şi să îşi întâlnească în temniţă fratele. Dumnezeu îi punea alături ca să-şi vadă fiecare goliciunea sufletească. De multe ori gândeam că Dumnezeu oferea prilej celor bogaţi, lacomi de avere şi zgârciţi, să-şi ispăşească păcatele. Să cunoască şi ei ce este foamea, lipsa, mizeria, dispreţul şi umilinţa. Versetul psalmului: „Bogaţii au sărăcit şi au flămânzit” se împlinea sub ochii noştri.

Înainte de arestare avocatul venea mai des pe la moşie şi de multe ori ne întreba cum este închisoarea. Eram de serviciu, ca bucătar, împreună cu nea Fane Vlădoianu. Ne pregăteam să ducem mâncarea în sala de mese. Albini, uitându-se lung la noi, a oftat:

- Ce bine-i de dumneavoastră că sunteţi închişi!

Eu şi nea Fane ne-am privit miraţi, iar nea Fane, care nu lăsa să-i scape cineva din mână nescărpinat, l-a întrebat:

- De dumneavoastră e rău că sunteţi liber?

- Nu, a răspuns avocăţeşte. De noi e rău că aşteptăm să fim închişi!

- Atunci de ce nu-i trimiteţi fratelui dumneavoastră ceva, i-a zis nea Fane cu oarecare dispreţ şi ironic.

- Păi ce, el mi-a dat mie ceva?, a răspuns cu răutate Albini.

Răutatea sufletească a păcătosului nu stă numai în faptul că săvârşeşte păcatul, dar mai ales că îl acceptă, complăcându-se în el. Nu se îndură să iasă din păcat, făcând altuia un bine. Această tragedie morală înseamnă împietrirea inimii. Greu este pentru un păcătos ajuns la acest stadiu să-şi mai vină în fire. Adică să intre în condiţia în care firea însăşi e raţională. Omul care nu poate compătimi cu cel în suferinţă a coborât sub condiţia de om. El este legat, ca animalul, de satisfacerea instinctelor şi poftelor. De aceea îi trebuie multe şi niciodată nu i se pare că are de ajuns: „Cât de anevoie vor intra bogaţii în Împărăţia Cerurilor! Mai degrabă va trece o cămilă prin urechile acului, decât un bogat în Împărăţia Cerurilor”.

Roata uriaşă pentru udat grădina de la Aiud şi roata pitică pentru udat grădina notarului Hulea

În primăvara anului 1946 unul din camarazii noştri, un excelent tehnician, a proiectat şi a realizat o roată uriaşă, cu diametrul de 12 m, pentru grădina de zarzavat a penitenciarului Aiud. Roata a fost instalată pe apa Aiudelului, un pârâiaş căruia i-a amenajat în albie o uşoară cădere, debitul de apă fiind suficient să pună uriaşa roată în mişcare. Roata se vede şi din tren, la ieşirea din Aiud spre Războieni.

În primăvara lui 1947 notarul pensionar Hulea dorea şi el o roată pentru a-şi uda zarzavaturile din grădina lui. Nicu Mazăre a folosit la construire două roţi de cabrioletă. Păstrând proporţiile cu cea de la Aiud, roata a fost instalată pe un canal deviat din apa Gălzii prin curtea notarului. Familia a fost entuziasmată când roata a fost pusă în funcţiune.

Notarul avea un fiu şi un ginere, prizonieri în URSS; îşi alina durerea sufletească împărtăşindu-ne gândurile şi speranţele lui. Tot satul îl stima şi îl iubea pentru că înainte de 1916 se făcuse folositor neamului, ocrotind pe români. Fusese ameninţat de unguri, iar în câteva rânduri a fost anchetat cu intenţia de a fi condamnat. Războiul din 1916-18 şi întregirea l-a salvat. De la dânsul am aflat în linii mari cum a fost cu problema „optanţilor”.

Problema optanţilor unguri

Primul război mondial s-a terminat în 1918 cu cele două tratate de la Versailles şi Trianon. S-a înfiinţat Liga Naţiunilor cu sediul la Geneva. Imediat după război, în România s-a votat legea împroprietăririi cu pământ şi a luat fiinţă instituţia IOVR (invalizi, orfani şi văduve de război). Au fost împroprietăriţi cei care au luptat în război şi orfanii, copii minori. Văduvele nu au fost împroprietărite, au beneficiat doar de acordarea de pensii, ca şi copiii lor.

Împroprietărirea a fost efectuată în toată ţara fără deosebire de etnie şi confesiune religioasă. Populaţia de origine maghiară, germană, sârbă, secuiască etc. a fost împroprietărită la rând cu cea românească. În vechiul regat împroprietărirea s-a făcut din moşiile boiereşti, foştilor proprietari boieri lăsându-li-se până la 100 ha şi conacele boiereşti; în Transilvania, din latifundiile grofilor unguri, pentru că aici nu existau pământuri boiereşti româneşti. Grofii unguri au reclamat la Liga Naţiunilor, unde a avut loc un mare proces şi s-a ajuns la un compromis. În 1925 România a plătit magnaţilor unguri o jumătate de miliard în bancnote prin Liga Naţiunilor, care a împărţit banii. O parte din magnaţi n-au acceptat compromisul, mai ales că statul maghiar voia să se folosească de ei ca unelte de intrigă şi conflict în România. Cei mai sinceri şi mai cinstiţi sufleteşte şi-au dat seama: „Faceţi voi instigaţie în România. Câtă vreme trăiesc în România noi trebuie să fim loiali acestui stat”. Astfel, au optat pentru repatriere în Ungaria, neacceptând să facă jocul statului maghiar. Au vândut românilor domeniul rămas, apoi au plecat în Ungaria.

În legătură cu averea statului ungar în Ardeal este azi o situaţie specială. Din averile statului se acordau bisericilor catolice, unite, protestante suprafeţe în folosinţă, nu în proprietate. Această problemă a devenit problema de dispută dintre statul român, moştenitor legal al acestor suprafeţe, şi confesiunile religioase care-şi revendică suprafeţele ca proprietăţi, nu doar ca bunuri în folosinţă.

Cu lemne în pădure

În luna Decembrie 1947 a fost ger grozav şi multă zăpadă. Lemnele pentru încălzit erau pe sfârşite. Până să aducem o cantitate mai mare, noi, cei mai tineri, am hotărât să mergem la pădure. Nicu Mazăre confecţionase o sanie de lemn de salcâm cu care transportam diferite lucruri. Participam mai mult pentru plăcerea drumului şi a pădurii împodobite de promoroacă scânteietoare. Am făcut două sau trei călătorii cu săniuţa, capabilă să suporte un metru cub de lemne de fag; o târam la deal şi ne purta la vale. Cu Valeriu Gafencu, Ion Ianolide, Marin Naidim, Nicu Mazăre, Delu Bălan, Iordache Ion făceam aceste escapade.

Punctul de exploatare cel mai accesibil era pe pâraiele Cuţului şi Mărului, afluenţii Gălzii, dincolo de Chei, la 15-20 kilometri de colonie. Plecam după miezul nopţii şi reveneam când se înnopta. Ne aflam la 700 de metri altitudine şi ne odihneam la o gustare. Apoi am tăiat un carpen bătrân; exemplarele frumoase sunt oprite de la tăiere de seminceri. Tăindu-l şi fasonându-l, l-am încărcat; spre amiază eram gata de plecare. Cu două lanţuri bune făcusem presucea în faţă şi în spate, asigurând stabilitatea lemnelor. Nicu Mazăre, cel mai destoinic dintre noi, şedea în faţă cu o patină în picior, jucând rolul cârmaciului. Iordache Ion, Delu Bălan şi eu, pe laterale şi în spate, eram frânari, ţinând întins frânghiile cu care legasem sania. Fiind pe pantă de gheaţă sania prindea viteze mari şi, pentru a nu-l strivi pe Nicu, smuceam sania blocând-o de-a curmezişul pârâului sau proptind-o în câte o cotitură. Ieşisem de pe pârâu în drumul pădurii şi treceam prin Poiana Gălzii unde cele trei-patru case ale pădurarilor sunt singurele locuinţe. În dreapta se înălţa o detunată golaşă şi pitică, Bulzul Gălzii. Din cauza buşiturilor unul din lăstarii de fag cu care făcusem presuceaua lanţului s-a rupt. Numai pe celălalt mal al Gălzii se mai vedeau câteva pâlcuri de fagi. Dar câteva ochiuri de apă se zăreau ici şi colo. Din gardul făcut din pari înfipţi în pământ şi împletiţi cu curpeni, al ogrăzii casei pădurarilor, am smuls un par potrivit. Soţia pădurarului tocmai ieşea din casă şi a strigat la mine.

- Măi omule, de ce strici gardul? Nu sunt lemne destule în pădure?

Grăbit să nu ne prindă noaptea pe drum, în loc să explic femeii ce m-a împins la acest fapt şi să-mi cer iertare, i-am răspuns cam cu năduf.

- Nu vezi dumneata că mi s-a rupt lemnul de la presucea? Unde vrei să mă mai duc acum?

Femeia şi-a văzut de treabă spre grajdul vitelor, iar noi, după ce am fixat lemnele, am pornit grăbiţi târând sania după noi.

Pe drum simţeam o nelinişte în cuget pentru ceea ce făcusem. Nu atât pentru că luasem lemnul, cât pentru felul în care-i vorbisem femeii. De ce mă mâniasem? De ce nu i-am vorbit frumos cerându-mi iertare pentru îndrăzneală. Eu eram vinovatul, tot eu cel obraznic. Tulburarea aceasta m-a oprit să mă împărtăşesc la Crăciun.

Înainte de Anul Nou 1948, aducându-se lemne cu carele în colonie, am luat patru lemne din stiva noastră şi într-o noapte, fără să ştie nimeni, am plecat cu ele pe sanie, să înapoiez femeii împătrit, ca Zaheu.

În zori, când intram în Galda de Sus, mi-a tăiat calea, ieşind de pe o uliţă, un gospodar care, cu sania plină de saci, trasă de doi bouleni, se ducea la moară. Mai toţi oamenii din regiune ne cunoşteau pe cei de la castel. Privind mirat la mine şi la lemne zise:

- No, domnişorule, d-apoi ai plecat cu lemne la pădure?

- Chiar aşa, bade, i-am răspuns şi eu zâmbind.

- Leagă săniuţa de a mea şi sui lângă mine să mai vorovim până ţi-o fi voia.

La un moment dat zise:

- No, c-am trecut de baci Toader, cioplitorul de spiţe şi obezi.

- Nu la dânsul merg, ci în Poiana Gălzii!

- D-apoi, nu mă bolânzi de cap, chiar la pădure te duci cu lemne?

- Da, bade! Uite, am furat un lemn din gardul pădurarului şi în loc să-mi cer iertare, am fost obraznic şi-am înfruntat-o pe soţia lui.

Şi i-am povestit toată isprava mea.

- Domnişorule... D-apăi, cade pădurea pe el şi dumneata îi duci în loc de unul patru?

Atunci i-am povestit întâmplarea cu Zaheu vameşul: „Doamne, de am nedreptăţit pe cineva cu ceva, întorc împătrit”. Omul s-a uitat lung la mine. Trebuind să intre pe uliţa morii, am coborât, am dezlegat săniuţa şi mi-am luat rămas bun de la el, mulţumindu-i pentru uşurarea poverii. Mi-a întins mâna, apoi şi-a făcut cruce: „Doamne, trăii să o văd şi pă aiasta!”

Când am ajuns la căsuţa pădurarului, un căţel legat în lanţ dădu de ştire că cineva era la poartă. Gospodina tocmai ieşea cu şiştarul să mulgă văcuţa. S-a apropiat, curioasă de vizita matinală. Am salutat şi i-am explicat de ce am venit, rugând-o să mă ierte şi, ca semn al iertării, să-mi dea voie să-i sărut mâna şi să primească lemnele împătrit. Femeia era aşa de surprinsă şi de încurcată că a început să plângă:

- No, da' vezi, că aproape nu-mi aduc aminte, domnişorule. Că eu…, ca o ticăloasă, nu puteam să tac? Că doară am văzut că de nevoie ai luat lemnul. Cade pădurea pe noi. De lemne avem noi lipsă? Da' amu intră în casă să te încălzeşti o ţâră, până mulg vaca, şi-i bea o căniţă de lapte cald.

La fereastră două chipuri de îngeri dulci priveau cu ochi de lumină scânteietori zăpada albă şi lucioasă. Am intrat şi m-am desfătat de jocul şi ghiduşiile micuţilor, o fetiţă şi un băieţel de trei-patru anişori.

Pădurarul sosi din schimbul lui de noapte. Îl vedeam pe fereastră, un bărbat înalt, frumos, cu mişcări legănate, cu privire ageră. Privi mirat la săniuţa încă nedescărcată; clătinând din cap a intrat în casă. M-am ridicat şi l-am salutat, explicându-i şi lui pricina venirii mele. Mi-a zâmbit:

- Mi-a spus un frate al tatei, că tată-meu e mort pe front, că veneau înainte de război unii care cântau în satele noastre şi se duceau la Biserică şi vorbeau cu oamenii ca popii şi spuneau că o să vină comuniştii peste noi dacă ne pierdem credinţa. No, mă tem că eşti dintre ăia, am auzit că amu mulţi îs robi şi muncesc pe moşia lui Albini. Dreptu-i?

- Da, bade, chiar aşa.

- No, atunci alege din două una: ori te bat cu alea patru rude ce le-ai adus, ori vă trimit patru care cu lemne la castel. Care ţi-a plăcea din două?

Am râs amândoi şi ne-am îmbrăţişat. Femeia a adus laptele şi cu toţii am servit o gustare, apoi, luându-mi rămas bun, m-am întors liniştit în colonie.

*

* *

Scrupulozitatea poate părea puţin exagerată. Am constatat însă pe propria conştiinţă, nu pe piele, care de multe ori nu e prea simţită, că dacă laşi să treacă acele subţiri reproşuri cu timpul îţi adormi trezvia - cum numesc Sfinţii Părinţi această formă de vigilenţă spirituală - şi pentru alte fapte mai grave şi mai greu de îndreptat.

Dar trebuie menţinut un echilibru fiindcă poţi cădea în ipocrizie sau în deznădejde. Simţirea minţii, de care Sfinţii Părinţi fac foarte mult caz când este vorba de scrutarea aspectelor duhovniceşti, trebuie să funcţioneze totdeauna ca o balanţă sensibilă, vizând finalitatea actului pe care-l săvârşeşti. Dacă nu ai ca finalitate apropierea şi integrarea ta mai profundă în Hristos, atunci ai făcut din metodă scop, ignorând pe Hristos şi îndreptăţindu-te din fapte; sau, ignorând mila şi bunătatea lui Dumnezeu, ieşi de sub har. Socotindu-ţi starea de vinovăţie nedemnă de atenţia Divină, te osândeşti în numele tău şi pierzi nădejdea în mila şi dragostea lui Dumnezeu Care L-a dat pe Fiul Său pentru tine.

Atenţie, deci: păcatul, ispita, trebuie sancţionate; dar oricât de grave ar fi ele nu trebuie să ne despartă de nădejdea milei şi dragostei lui Hristos. Altfel pierim ca Iuda, în loc să ne salvăm ca Petru.

Învăţarea Sfintelor Scripturi

Strâng Cuvântul Tău în inima mea,

ca să nu păcătuiesc înaintea Ta

(Psalm)

În iarna 1947/48, având asigurat necesarul existenţei materiale, viaţa noastră în colonie a fost marcată de intensitatea activităţii duhovniceşti. Am citit o mulţime de scrieri ale marilor teologi ai Ortodoxiei, precum şi teologi apuseni, mai vechi şi mai noi. Dar studiam permanent Filocalia şi Patericul. În Aiud, cu Părintele Serghie rumegasem cu toţii lucrarea Părintelui Stăniloaie Iisus Hristos sau restaurarea omului, Hristoitia de Sfântul Nicodim Aghioritul şi multe altele. Cel puţin odată pe săptămână domnul Trifan era asaltat de cei mai tineri, să adâncim cuvântul Sfinţilor Părinţi.

Am început şi să învăţăm pe de rost Scripturile, în special Noul Testament şi am constatat că astfel se adâncesc înţelesurile. Mintea, prin asociere şi corespondenţă sau chiar prin controverse, luminează în suflet înţelesul cuvântului Dumnezeiesc, care nu numai că nu mai pare greu de reţinut, ci devine propriu sufletului, acoperă şi dă un sens şi înţeles şi altor cunoştinţe, constituind hrana spirituală permanentă a duhului şi minţii tale.

Un ucenic întrebă odată pe un Părinte:

- Părinte, de ce se învaţă uşor Scripturile?

- Pentru că aceste cuvinte Dumnezeieşti sunt proprii sufletului. Celelalte sunt proprii lumii şi de aceea se învaţă mai greu. Cele Dumnezeieşti ţi le oferă Însuşi Dumnezeu. Pe ale lumii ţi le oferă diavolul (Pateric).

Dar atenţie la învăţarea rămasă numai la nivelul memoriei.

- Părinte, se lăudă un ucenic, eu am învăţat Scripturile pe de rost.

- Ai umplut cerul de vorbe, fiule!

- Părinte, eu le-am scris, a zis şi altul lăudându-se.

- Tu ai umplut masa de hârtii!

- Părinte, mie mi-a crescut iarba pe vatră, se lăudă altul că a făcut mare înfrânare nemâncând mâncare fiartă.

- Tu ai alungat dragostea de străini de la tine, căci a crescut iarba pe vatră; înseamnă că nici pe oaspete nu l-ai omenit.

30 Decembrie 1947

În 30 Decembrie 1947 a avut loc decapitarea politică a statului, abdicarea (citeşte alungarea) regelui, cu urmări grave pentru ţară şi pentru poporul românesc. Stalin pregătea hegemonia politică sovietică peste bietele popoare est-europene. Românii trebuiau îngenuncheaţi la acelaşi nivel cu popoarele din Uniunea Sovietică, căci din punct de vedere economic statul român era cel mai bogat. Cei aşa zişi liberi au trăit din plin pe propria lor piele tragedia socializării industriei, a agriculturii cu toate fazele de mascaradă şi înşelăciune: întovărăşiri, colhozuirea forţată, plată pentru armistiţiu, sovromuri, deportări în Bărăgan, condamnări, lagăre de muncă forţată, reeducări.

Pentru legionari s-au creat condiţii şi metode speciale de distrugere biologică şi spirituală, ca unora ce aveam o ideologie bazată nu pe programe de conducere statală, economico-financiară, social-politică, ci pe Adevărurile eterne ale vieţii spirituale creştine - înnoirea omului în Hristos - enunţate de Biserică, cu care de fapt se luptau, prin comunism, cei numiţi de Apostol sinagoga satanei.

Era atacat şi discreditat mai întâi nu omul care crede, ci însuşi Adevărul pe care-l slujeşte şi apoi discreditat omul, arătat vinovat de gândire utopică, nerealistă, înfierat ca cel mai odios personaj din viaţa neamului şi a lumii. Numele de legionar trebuia să creeze repulsie. Planul era bine conceput de satana şi slujitorii lui. Doar timpul mai urma să le fie favorabil. Le-a fost până la un punct îngăduit de Dumnezeu, când au ajuns să fie bine cunoscuţi ca purtători ai minciunii şi crimei, încât proprii lor copii şi nepoţi i-au repudiat.

Două generaţii spirituale se aflau în luptă: a celor infestaţi cu morbul comunismului şi a celor ce s-au jertfit şi se jertfesc continuu pe Altarul Adevărului. Jertfa fiind chiar şi condiţia salvării biologice, nu numai a celei spirituale, căci zice Mântuitorul: „Cel ce va voi să-şi scape viaţa sa în lumea aceasta, şi-o va pierde. Iar cel ce-şi va pierde viaţa sa pentru Mine, şi-o va câştiga”. Nu salvarea biologică este condiţia existenţei noastre ca neam, ci disponibilitatea sufletească în faţa lui Dumnezeu de a sacrifica biologicul. Astfel se menţine neamul ca fiinţă istorică pe pământ şi se înscrie în eternitatea Divină.

Aşa cum generaţiile de evrei crescuţi în robia egipteană, timp de 400 de ani, nu au renunţat la păstârnacul şi usturoiul robiei în schimbul suferinţelor până în Canaan, la pământul făgăduinţei, şi au murit în pustie, - pentru că numai cei „nou născuţi”, educaţi în spiritul noului ideal, aveau dreptul să intre în Canaan, - aşa acum va trebui să moară spiritualiceşte, în parte şi biologic, generaţia crescută şi educată timp de 45 de ani în imperiul robiei comuniste, care le-a anulat conştiinţa răspunderii în faţa lui Dumnezeu pentru faptele de pe pământ. Numai nou născuţii educaţi în viziunea libertăţii creştine româneşti, nu a libertinajului apusean, vor putea sta în atenţia lui Hristos pentru o viaţă binecuvântată pe pământ în istorie.

Alterarea spirituală a generaţiei crescută în robia comunistă este îngrijorătoare; atenţia îi este îndreptată spre nevoi biologice. Aşa au vrut marii luminaţi să fericească lumea. De aceea când Radu Gyr a proiectat într-o altă viziune ţăranul şi muncitorul român, în poezia Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane, el a fost condamnat la moarte, iar poezia a fost socotită manifest legionar anticomunist. Radu Gyr pune în faţa conştiinţei tuturor românilor o viziune luminoasă, cerându-le să se scuture de viziunea materialistă a vieţii adusă de comunism:

Nu pentru-o lopată de rumenă pâine,

nu pentru pătule, nu pentru pogoane,

ci pentru văzduhul tău liber de mâine,

ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Pentru sângele neamului tău curs în şanţuri,

pentru cântecul tău ţintuit în piroane,

pentru lacrima soarelui tău pus în lanţuri

ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Nu pentru mânia scrâşnită-n măsele,

ci ca să aduni chiuind pe tăpşane

o claie de zări şi-o căciulă de stele,

ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Aşa, ca să bei libertatea din ciuturi

şi-n ea să te-afunzi ca un cer în bulboane

şi zarzării ei peste tine să-i scuturi,

ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Şi ca să-ţi pui tot sărutul fierbinte

pe praguri, pe prispe, pe uşi, pe icoane,

pe toate ce slobode-ţi ies înainte,

ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Ridică-te Gheorghe, pe lanţuri, pe funii!

Ridică-te, Ioane, pe sfinte ciolane!

Şi, sus, pe lumina din urmă a furtunii,

Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Întunericul nu suportă lumina. Ura e dusă până la crima biologică şi slugile satanei, comuniştii, dirijaţi de puterile oculte, o declară pe faţă tuturor celor ce se fac purtători ai luminii Adevărului, ca şi întregii lumii. Spiritul satanic nu se mulţumeşte cu un număr oarecare de înşelaţi, la nivelul unui neam sau al unui continent. Ci urmăreşte ca lumea întreagă, absolut toţi oamenii, să fie transformaţi.

Astăzi acţiunea de menţinere în întuneric se continuă prin extrema libertăţii, libertinajul. Iar comunismul nu este acuzat şi condamnat pentru fărădelegile şi crimele prin care a adus atâta suferinţă lumii, ci, din contră, aparat, fie tăcând, fie acuzând forţele spirituale ale naţionalismului creştin. Cei care au edificat comunismul sunt aceiaşi care acum îi apără. S-au schimbat doar măştile. Actorii şi piesa sunt aceleaşi.

La începutul anului 1948 ne-am înarmat duhovniceşte pentru această bătălie care nu va cruţa pe nimeni, absolut pe nimeni.

Desfiinţarea coloniei. Reîntoarcerea în închisoare

Abia intram în primăvară, dezgropasem via, făcusem tăierile şi legatul. Cei doi gardieni, deveniţi prin noua formulă miliţieni, Rusu şi Avram, ne-au prevenit să lichidăm cu gospodăria pentru că vom fi duşi la Aiud.

Am tăiat ce mai rămăsese viu: doi porci, câţiva miei şi păsările, şi am distribuit carnea pe cap de om. Spre sfârşitul lui Aprilie 1948, 10-12 miliţieni tineri, proaspăt şcoliţi în spirit marxist, au venit să preia organizarea coloniei din mâinile noastre, precum şi toate bunurile materiale. Dar bunuri materiale în afară de puţină făină şi cartofi, n-au mai găsit. Cu comanda coloniei şi organizarea muncii nu ştiau cum să procedeze. Dimineaţa ne scoteau în careu şi dădeau comanda:

- Plecaţi la muncă!

- Unde?

- Cum unde? La muncă!

- Cine dintre noi?

- Voi toţi! Cum cine?

Şedeam pe loc şi ne uitam la ei.

- Nu vreţi să munciţi?

- Ba da, domnule miliţian, dar arătaţi-ne locul şi ce trebuie să facem acolo, câţi oameni sunt necesari pentru lucrare, dacă e timpul potrivit pentru acea lucrare.

- Da' voi cum făceaţi?

- Noi făceam cum ştiam, că noi răspundeam. Dar acum dumneavoastră conduceţi şi dumneavoastră veţi răspunde de rezultatul lucrărilor. Nouă ne-aţi luat acest drept de organizare şi conducere a coloniei!

S-au sfătuit între ei. Rusu şi Avram n-au vrut să ia parte la consfătuire. Văzând că nu găsesc soluţia să ne pună sub ascultarea lor, au încercat să atragă câţiva dintre noi. S-au adresat taman lui Valeriu Gafencu. Privind compătimitor, i-a răspuns miliţianului:

- Eu mă rog lui Dumnezeu să te ierte pentru păcatul acesta. Dar să ştii că nu te iartă dacă nu te spovedeşti şi nu te împărtăşeşti!

S-au întors la Aiud şi au raportat că nu vrem să muncim. În 4 Mai 1948 au sosit două carosate mari, am fost îmbarcaţi şi expediaţi la Aiud. Prin sat, lumea ieşea la porţi şi plângea:

- Dumnezeu să vă ajute şi să vă apere!

Gesticulam în semn de rămas bun. Miliţienii porunceau ameninţător:

- Lasă mâna jos!

La Aiud am fost cazaţi la Secţia I şi a II-a. Am găsit Bisericile profanate, mobilierul devastat; totuşi uşile erau lăsate deschise. În timpul zilei, fiind liberi în curtea interioară, intram în Biserică şi ne rugam.

De câte ori ne rugam în Biserică, la 9-10 dimineaţa sau la 3-4 după-amiaza, apăreau în uşă doi criminali de război. Unul era generalul Topor, celălalt generalul Macici. Se sprijineau de uşorul intrării, privindu-ne inexpresiv cum îngenuncheam şi ne rugam. N-au trecut pragul niciodată, nici nu i-am văzut închinându-se; şedeau încremeniţi, cu o mirare neînţeleasă. De obicei citeam câte un acatist sau o catismă din Psaltire. Când ieşeam ne priveau cu aceleaşi figuri inexpresive şi plecau fără să vorbească între ei, fără să ne întrebe ceva. N-am înţeles prezenţa lor în uşa Bisericii în timpul rugăciunii noastre. Mai târziu am început să înţeleg, aducându-mi aminte de incidentul de la Susai.

Oamenii aceştia, mari comandanţi de armate în lupta împotriva comunismului, nu îndrăzneau acum, după ce pierduseră bătălia şi fuseseră condamnaţi, să vină în faţa lui Dumnezeu cu inimă smerită, mărturisindu-şi nevrednicia. Profanarea osemintelor eroilor din războiul de la 1916-18, la Susai, le anula calitatea de luptători în numele Crucii şi al idealului neamurilor. În postura de comandant se erijaseră fără investitura spirituală, mistică, de continuatori ai mărturisirilor de credinţă în Hristos şi apărători ai demnităţii naţionale româneşti. Blestemul eroilor batjocoriţi apăsa asupra sufletelor lor.

*

* *

Scrisoarea Căpitanului, Corneliu Zelea Codreanu, adresată generalului Cantacuzino-Grănicerul, îl roagă să sesizeze autorităţile militare şi autoritatea regală:

„Domnule General,

Văzând raportul profesorului Dobre (care fusese şef de tabără, n.a.) am plecat în aceeaşi noapte la Predeal, ca să mă conving cu ochii mei de grozăvia celor relatate în acest raport.

M-am urcat în tabără. Raportul profesorului Dobre este exact. Oricine se poate ridica să vadă urmele barbariei. Zeci de adăposturi, muncite o vară întreagă de mâna tineretului român, au fost sfărâmate cu topoarele, cu o furie în adevăr de bestii.

Domnule General, vă reamintesc că acum câteva luni m-am urcat pe Muntele Susai în căutarea unui loc pentru o casă de adăpost. Acolo, am descoperit pe sub cetinile de brazi oasele albe a sute de soldaţi şi ofiţeri români, pe care le mâncau fiarele sălbatice.

Îngrozit şi ruşinat am luat hotărârea să fac un mausoleu în care să adun aceste oase şi raniţele şi cartuşierele şi hainele lor pline de sânge, pe care în unele locuri le-am găsit neputrezite.

Am luat această hotărâre nu numai dintr-un sentiment de pietate, ci şi de ruşine.

Pentru orice neam din lume, fie el chiar un trib de sălbatici, dacă ar afla că după 20 de ani de la război, sfintele oase, făuritorii României Mari, eroii noştri sunt mâncaţi de fiarele sălbatice în pădure, şi-ar întoarce capul cu oroare şi ne-ar dispreţui pentru totdeauna, ca pe un neam de nemernici.

După o muncă a tineretului, cărând pietre şi ciment în spate, de la kilometri, acest mausoleu este aproape gata. Acum s-a întâmplat infamia care ne sângerează inimile şi ne umple ochii de lacrimi.

Domnule General, dumneavoastră care aţi comandat aceste oase, acum fără glas, veţi lăsa onoarea lor fără satisfacţie?

Fi-vom noi, tineretul acestei ţări, mişeii care vor lăsa nerăzbunate oasele eroilor acestui neam? Va lăsa oare Regele României pe cei ce au căzut sub comanda Părintelui Său şi sub a Sa? Va lăsa el oare să se abată asupra armatei şi a ţării blestemul miilor de soldaţi care au murit pe front?

Ar fi începutul (şi a fost, n.a.) unei mari nenorociri care s-ar abate peste armata română şi peste ţară.

Domnule General, nu cerem pentru noi şi pentru tabără nici un fel de satisfacţie. Cerem satisfacţie în numele sfintelor oseminte. (...) Se cere o jertfă de ispăşire. Neamul acesta trebuie să o dea. Dacă nu o va da nimeni, ea îşi va lua singură drepturile sale. Se vor abate nenorociri asupra noastră (subl.a.).

Nu sunt de părere să se facă manifeste sau să se agite masele populare. Vă rog însă să anunţaţi confidenţial prin adrese pe toţi generalii armatei române şi pe toţi comandanţii de regimente.

Miercuri, 9 Septembrie 1936

Corneliu Zelea Codreanu”

În raportul său, profesorul Ion Dobre făcea cunoscut şi Majestăţii Sale, Regelui Carol al II-lea, între altele:

„Cu sufletul frânt de durere, adresez Majestăţii Voastre protestul meu împotriva măsurii arbitrare luată de guvern de a desfiinţa tabăra legionară de la Susai-Predeal, care avea menirea să adune de prin desişurile pădurii osemintele părinţilor noştri căzuţi eroic pe aceste meleaguri pentru întregirea neamului şi să le aşeze în mausoleul pe jumătate construit cu braţele noastre, precum şi ridicarea unei cabane pentru pelerini şi sportivi.

Oamenii trimişi de guvern să ne ridice cu forţa au distrus tot ce am realizat şi au azvârlit cu dispreţ, printre cetini, osemintele eroilor adunate de noi, sfărâmând totodată, în mod barbar, Crucea, Evanghelia, icoana şi candela ce străjuiau pentru prima dată, după 20 de ani, la căpătâiul acestor oseminte sfinte.

Pentru această profanare, făcută în prezenţa ostaşilor Majestăţii Noastre, facem răspunzător guvernul în faţa istoriei şi a noastră.

Sângele vărsat de cei ale căror oseminte sunt profanate astăzi o să cadă ca un blestem asupra casei şi copiilor celor care, din diavolească orbire, au putut lua asemenea măsuri.”

În aceeaşi zi (9 Septembrie 1936) Generalul Cantacuzino a adresat câte o scrisoare mai multor generali, înalţi prelaţi, miniştri şi ziarişti, informându-i de infamia comisă la Susai, în care, între altele, spunea:

„În faţa acestui nemaipomenit sacrilegiu, nu pot decât să strig:

- Scoală-te, Ferdinand cel Loial, şi vino să vezi cum ţi se omoară mişeleşte pentru a doua oară, eroii tăi!

Adresându-mă dumneavoastră, ofiţeri ai armatei române care aţi rămas vii în urma crâncenului război, vă întreb:

- Veţi lăsa fără răspuns ofensa adusă acestor sfinte oase?”

*

* *

Da, au lăsat-o fără răspuns. În urma unei anchete s-a negat cu impertinenţă tot ce afirmase şi văzuse toată lumea venită la faţa locului.

Dar avertismentul făcut de Corneliu Codreanu s-a împlinit. Sacrilegiul neispăşit s-a răzbunat împotriva vinovaţilor, chiar prin mâna celor fără de Dumnezeu şi fără patrie, pe care în chip inconştient (oare?) îi serviseră.

Se poate constata din scrisoarea Căpitanului delicateţea, menajamentul pentru conştiinţele unor oameni care s-au dovedit a fi inconştienţi şi abrutizaţi moral. De aceştia şi de alţii ca ei se vor servi adversarii neamului şi ai lui Dumnezeu, apoi îi vor sacrifica şi pe ei pentru a face înţeles din lecţia istoriei că cei răi se ucid între ei pentru interese meschine şi dorinţa de stăpânire a lumii.

*

* *

Peste câteva zile au pus lacăte la biserică. Preoţii oficiali au fost scoşi din funcţia de duhovnici şi cenzori ai corespondenţei şi expediaţi din penitenciar. De acum satana îşi va arăta puterea şi otrava prin slugile lui.

Într-una din zile ni s-a făcut o percheziţie amănunţită. Ni s-a luat orice carte, orice foaie de hârtie scrisă sau nescrisă, orice vârf de creion; în special erau căutate Sfintele Scripturi şi cărţile religioase. Prin saltele, prin tocurile uşilor, pe sub pervazurile ferestrelor, abia dacă a mai scăpat ici-colo câte ceva.

S-a întronat apoi un regim de ordine sovietic. Dimineaţa la deschidere miliţianul striga: „Trăiască Republica Populară Română!” Trebuia să răspundem: „Trăiască şi înflorească!” Dar noi tăceam. Enervat, trecea la camera următoare. Aceeaşi tăcere. Aşa păţea pe toată Secţia. Măsura luată împotriva noastră a fost să nu mai fim onoraţi cu acest salut.

În fabrică

În fabrică se organizaseră două secţii, tâmplărie şi mecanică. Când ne-au scos la muncă, acolo i-am găsit în special pe criminalii de război care nu fuseseră trimişi la Canal din cauza bătrâneţii şi bolilor. Mâncarea se distribuia la ora 12 în curtea fabricii. Era mizerabilă. O lătură făcută din iarbă cosită pe malul Mureşului şi resturi de zarzavat adunate din piaţă câteodată. În faţa ciuberelor oamenii se aliniau cu gamelele în mână. Un deţinut de drept comun distribuia mâncarea cu un polonic de circa 6oo de grame, asistat de un miliţian. De multe ori criminalii de război, bieţi oameni care suportaseră din plin foametea timp de doi ani, se mai aşezau la rând încă o dată cu riscul vieţii. Dacă erau recunoscuţi miliţianul îi lovea cu bâta sau cu bastonul de cauciuc, şi-i putea trimite acolo unde hrana li se prefăcea în lumină. Noi, cei sosiţi din colonie rămâneam ultimii.

Lucram cu Nicu Mazăre şi Iulian Bălan la secţia de sculptură de pe lângă tâmplăria mobilă. Într-o zi, eram ultimul din şirul aliniat la unul din ciubere. Deţinutul care distribuia hrana se străduia să umple polonicul cu ultimele resturi de pe fundul ciubărului.

– Lasă, nu te mai chinui să-l umpli, i-am zis.

Miliţianul se uită atent la mine:

– Bă, tu ai mai luat o dată!

– Nu, domnule miliţian, nu am mai luat, am răspuns cu un ton stăpânit.

– Ba ai mai luat! Te cunosc eu!

– Domnule miliţian, n-am mai luat. Punându-i gamela în mână i-am zis: Poftiţi gamela mea şi dumneavoastră o să-mi aduceţi mâncarea.

Răspunsul şi gestul meu puteau atrage cel puţin călcare în picioare şi lovituri până la mutilare. Dar ce s-o fi petrecut în sufletul lui, nu ştiu. A rămas descumpănit. În timp ce mă îndreptam spre secţie, el s-a dus la poarta fabricii, unde era de serviciu un gardian mai vechi, care ne cunoştea.

– Tovarăşe Cordoş, iată ce mi s-a întâmplat. Şi i-a povestit aceluia.

– Care deţinut, măi tovarăşe?

– Uite, ăla care intră în secţia de sculptură.

– Mai tovarăşe, dacă a zis ăla că n-a luat, apoi să ştii ca n-a luat. Du-te să-i duci mâncarea!

Pe miliţian instructajul comunist nu-l pervertise complet. S-a dus la popota lor şi mi-a adus două gamele cu mâncare: ciorbă de miel şi piure de cartofi cu friptură.

– Da, mă, n-ai mai luat. Ai avut dreptate! Ia mâncarea, ţi-am adus-o, cum ai zis tu, mi-a zâmbit puţin încurcat.

M-am uitat drept în ochii lui şi i-am zis:

– Domnule miliţian, vă rog să fiţi foarte atent la ce vă spun eu acum. Nu această mâncare mi-aţi luat-o! Ci lătura aceea din ciubărul deţinuţilor. Pe aceea vă rog să mi-o aduceţi.

N-a sesizat afrontul şi a pus gamelele pe bancul de lucru:

– Hai, mă, mănâncă şi tu, că doar n-o să mă superi acum.

L-am privit iar în ochi:

– Domnule miliţian, vă rog încă o dată, fiţi foarte atent la cele ce vă spun. Nu aceasta este mâncarea pe care mi-aţi luat-o! Aceasta este mâncarea dumneavoastră! A noastră e lătura aceea. Noi cu ea trăim. Mâine eu nu voi mai avea mâncarea pe care mi-aţi adus-o acum. Dumneavoastră pentru lătura aceea v-aţi bucurat luându-mi-o!

Abia acum intuise ce i-am spus. A luat gamelele şi i-a povestit iar lui Cordoş:

– Iată ce mi-a făcut legionarul ăla!

– Măi băiatule, du-te măi şi adu-i lătura lui, apoi vino să-ţi spun şi eu ceva. Miliţianul mi-a adus ciorba săracă şi amară, dar sfinţită cu atâtea rugăciuni şi lacrimi. A pus gamela pe bancul de lucru, cu capul plecat, fără să scoată un cuvânt şi s-a înapoiat la poartă.

– Mai feciorule, i-a zis Cordoş, bagă de seamă ce-ţi spun eu. Atunci când au intrat sovieticii în Aiud, din câte case erau în oraş numai casele miliţienilor care i-au lovit pe ăştia au fost lovite de bombe; şi din câte femei erau în oraş numai pe nevestele miliţienilor care i-au batjocorit pe ăştia le-au batjocorit ruşii. Înţeles-ai tu?

A doua zi nu l-am mai văzut. Apoi Cordoş mi-a povestit discuţia cu el. Dumnezeu rânduise poate această întâmplare pentru salvarea sufletului său, pe noi încredinţându-ne că rugăciunile pentru vrăjmaşi nu sunt zadarnice: „Nici unul din cei ce ne urăsc pe noi să nu pătimească ceva rău din pricina noastră la Judecata Ta. Ci întoarce sufletele lor spre conştiinţa şi pocăinţa cea adevărată, ca şi printr-ânşii să se slăvească Preasfânt Numele Tău. Iară pe noi învredniceşte-ne să Te mărturisim pe Tine, Dumnezeul cel Viu şi adevărat, Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin”. Aceasta era rugăciunea către Dumnezeu pentru asupritorii noştri, împreună cu: „Doamne, iartă-i, că nu ştiu ce fac!” Nu odată am văzut cu ochii noştri minunea izbăvirii şi a noastre şi a lor.

Expediat la Târgşor

Se apropia sfârşitul lunii Mai. Un ordin de la Bucureşti către fiecare penitenciar şi depozit de condamnaţi suna cam aşa: toţi elevii minori condamnaţi vor fi trimişi la Târgşor; studenţii, la Piteşti; foştii demnitari, la Sighet; legionarii, la Aiud. Coloniiile de muncă forţată vor înghiţi de-a valma criminali de război şi frontierişti, ţărani şi muncitori, chiaburi şi burghezi etc. Eram şi eu elev la data arestării din 1942. După şase ani de detenţie, după dosar, eram tot elev. Dar vorba zicalei: „Popă mi-ai cerut, popă ţi-am trimis!” Aşa am fost trimis la Târgşor.

Ca epilog al primului volum am socotit că fiinţa lui Valeriu Gafencu ar exprima sinteza sufletului nostru tânăr şi de aceea îl prezint aici.

Iubiţi fraţi,

Cu câteva săptămâni înainte de decesul lui Gil (Alexandru Virgil) Ioanid am primit din partea lui o scrisoare în care mă ruga să-i trimit în câteva pagini un portret sufletesc al lui Valeriu Gafencu, dat fiind faptul că am trăit alături de el o perioadă destul de lungă în temniţă.

Rugămintea lui cuprindea şi o „somaţie” pentru un termen apropiat; probabil îşi presimţea sfârşitul. M-am grăbit să-i satisfac dorinţa.

Această prezentare a înaintat-o împreună cu altele făcute de alţi fraţi de suferinţă Comisiei Patriarhiei BOR care se ocupă cu cercetarea, analizarea şi hotărârea sanctificării celor care s-au făcut vrednici în faţa lui Dumnezeu de a-şi sfinţi numele pe pământ, printr-o adresă modestă:

„Sfinţită şi onorată Comisie,

Această prezentare a unei perioade din viaţa lui Valeriu Gafencu (în închisoare) ne este pusă la dispoziţie de Virgil Maxim, domiciliat la Ploieşti, str. Cameliei, bl. 50, et. 1, ap. 9, jud. Prahova. El evocă pagini impresionante şi inedite cu privire la iubitul frate Valeriu.”

VALERIU GAFENCU: O LUMINĂ!

Fiul lui Vasile Gafencu, (un bun gospodar din Sângerei-Bălţi, fost deputat în Sfatul Basarabiei), născut în 1920, Valeriu, moşteneşte de la părinţii săi o înclinaţie firească de luptă pentru adevăr şi dragoste de neam. Educaţia profund creştină pe care i-o imprimă mama sa avea să sădească în acest vlăstar virtuţi strălucitoare, în care iubirea revărsată într-o capacitate de jertfă întâlnită rar, doar la marile spirite, avea să copleşească până la umilire chiar şi pe cei mai înverşunaţi adversari.

În momentul răpirii Basarabiei (în urma pactului Molotov-Ribbentrop) bătrânul tată îşi ia soţia şi cele trei fete: Valentina, Eleonora şi Luiza, şi le trece Prutul, instalându-le la Iaşi. Valeriu era student la Iaşi, în anul I, la Facultatea de drept şi filosofie. Valentina era elevă în ultimul an la Liceul industrial de fete, iar Maria şi Luiza eleve la Bălţi.

La puţin timp după ocuparea Basarabiei de către sovietici, bătrânul este arestat şi împreună cu un lot de români basarabeni deportat dincolo de cercul polar. După un an de zile, în condiţii groaznice de viaţă, moare cu gândul la Dumnezeu, Căruia i-a încredinţat pe cei dragi ai lui. Cineva scăpat ca din minune de acolo i-a relatat lui Valeriu aceste lucruri.

În 1941 Valeriu este arestat la Iaşi împreună cu un grup de studenţi şi elevi FDC-işti, dar în anchetă face în aşa fel încât toţi ceilalţi scapă, fiind singur condamnat la 25 ani MS şi trimis la Aiud.

După dezrobirea Basarabiei (Iunie 1941), mama şi surorile lui Valeriu se întorc la gospodăria din Sângerei. Dar în 1944, când sovieticii, cu ajutor american, întorc soarta războiului, iarăşi mama şi surorile lui Valeriu se refugiază la Iaşi sub purtarea de grijă a celei mai mari dintre surori, Valentina, întreaga familie trăind cu greu, spălând rufele celor avuţi din târgul Iaşilor, sub permanenta ameninţare de a fi arestate şi deportate.

*

* *

Între tinerii FDC-işti din Aiud este introdus agentul sovietic din Basarabia, originar chiar din Bălţi, Tarnovschi, pe care Valeriu îl cunoştea şi pe care îl deconspiră. Agentul, bine instruit, reuşeşte să câştige de partea lui majoritatea celor închişi şi să arunce asupra lui Valeriu îndoieli în ceea ce priveşte sinceritatea, acuzându-l că doreşte să fie Şeful FDC din Aiud.

După trei ani de detenţie înduraţi sub regimul antonescian (în 1944), primul deţinut politic care a fost scos din Aiud de o comisie sovietică, venită special aici, a fost Tarnovschi. În refugiul pe care aveam să-l facem de la Aiud la Alba Iulia, între liniile de bătaie, pe unul din tancurile sovietice care înaintau pe şoseaua spre Turda, era Tarnovski: încins cu un stindard roşu, saluta cu pumnul strâns şi îşi urla victoria. Valeriu nu mai avea nevoie să-şi apere poziţia.

Între anii 1941-1944 Valeriu Gafencu, împreună cu alte mari suflete: dr. avocat Trifan Traian, avocat Marian Traian, Anghel Papacioc, viitorul părinte Arsenie, preot Vasile Serghie, Schiau Ion, Pascu Constantin, Mircea Nicolau şi alţii au trasat o linie de conduită creştină şi românească pentru toţi deţinuţii politici, valabilă nu numai pentru perioada de dictatură antonesciană, dar şi pentru întreaga viaţă a celor închişi ca model de atitudine, indiferent de forma de asuprire şi emblema stăpânirii, ce constă în: neacceptarea vreunei forme de conciliere şi supunerea şi acceptarea oricăror suplicii, consecinţă a mărturisirii Adevărului Dumnezeiesc în viaţa personală şi comunitară a neamului.

Această atitudine a făcut ca balanţa biruinţei să încline în planul nevăzut totdeauna în favoarea noastră, deşi aparent vrăjmaşul văzut se credea învingător. Dar el nu ştia însă că prin fiecare din cei ce acceptau jertfa supremă, neamul urca o nouă treaptă de lumină în Împărăţia lui Dumnezeu.

Din 1944 până în 1948, când Dumnezeu a vrut să ne despartă, am fost miluit de Cel Atotputernic să stau împreună cu el doi ani în aceeaşi celulă, iar în colonia de muncă de la Galda de Jos, judeţul Alba, am fost tot timpul apropiaţi în comunitatea împrejurul căreia gravitau toţi cei scoşi la muncă.

*

* *

Dumnezeu revărsase asupra lui harul frumuseţii:

- Fizic, părea un arhanghel, purtând când spada de foc a cuvântului Dumnezeiesc, când crinul curăţiei plin de parfum tainic.

- Moral, nu i se putea reproşa ceva, smerenia îmbinându-se cu tenacitatea hotărârilor.

- Spiritual, era transfigurat tot timpul, într-o stare extatică aproape permanentă; nu puteai să-ţi dai seama dacă ceea ce spune vede în duh sau dacă Duhul vorbeşte prin el. Viaţa lui era zbor spre înălţimi, pe care cu greu îl puteai urmări.

Când eram împreună cu părintele Serghie Vasile, sub a cărui îndrumare ne însuşeam rugăciunea isihastă, Valeriu iradia, la nivelul percepţiilor senzoriale, o căldură interioară de o intensitate greu de înţeles şi de exprimat, cuvântul rămânând dator în actul cuprinderii. Era asupra lui un dar Dumnezeiesc care-l situa dincolo de posibilităţile mele de înţelegere.

Eram tânăr, novice în actele de efort spiritual programate conştient, şi de multe ori pe punctul de a mă sminti. Părintele Vasile Serghie mă iubea mult şi mă simţea ca un barometru, mă punea pe linia de plutire duhovnicească şi făcea, cu un tact pedagogic excepţional, punte de legătură între cele două stadii de viaţă duhovnicească, a mea şi a lui Valeriu, ştiind să coboare ştacheta la nivelul posibilităţilor mele de trăire interioară şi exterioară.

În ruga comună mă simţeam ca un pui căzut din cuib, tremurând din aripile abia pudrate cu puful credinţei, iar pe Valeriu îl simţeam ca pe un vultur care pluteşte în înalt, trăgându-mă şi pe mine după el.

*

* *

Valeriu nu era un conformist. Spărgea formele cu cutezanţa duhului, fără să sacrifice adevărul cu închipuiri personale, vinovate de călcarea hotărârilor canonice. În libertatea duhului său toate se includeau firesc în tiparul arhetipal al Hristosului, Om şi Dumnezeu. Acest urcuş direct la Hristos, ca intrarea în propria-ţi casă, unde legile şi regulile comportării şi manifestărilor proprii numai ţie te scutesc de formalism, părea sfidare la adresa Dumnezeirii. De aceea foarte puţini din cei ce l-au cunoscut au reuşit la început să-l şi înţeleagă.

Târziu, când Dumnezeu mi-a făcut bucuria să pot aprofunda viaţa duhovnicească, am înţeles că marile spirite prin care şi în care lucrează harurile speciale nu pot fi judecate de la nivel lumesc sau chiar religios. Ci numai după ce, cu setea integrării necondiţionate în Hristos, poţi, cât de cât, să te împărtăşeşti şi de înţelegerea altor spirite, Hristos ducându-te pe acelaşi drum, dar cu propriile tale picioare.

Această libertate în duh, de care vorbeşte uluitor Sfântul Apostol Pavel, de a nu te mai judeca singur în ceea ce faci, lăsând să te judece Hristos, - un stadiu în care nu tu lucrezi, ci harul lucrează în şi prin tine, - o avea Valeriu.

Prezenţa lui, oriunde, în orice fel de întâlnire între noi, cei apropiaţi sufleteşte - numiţi de unii în chip decent, iar de alţi în chip ironic: mistici, - ca şi în mijlocul celor mai puţin iniţiaţi în viaţa duhovnicească, crea bucurie şi respect şi uneori îngrijorare sau teamă.

- Bucurie, pentru cele ce aveai să le cunoşti din gura lui, dincolo de serbedele probleme cotidiene. Cuvântul lui te scotea din timp şi te făcea să ignori mizeria umană, sublimând suferinţa şi acceptând-o ca pe un dar mântuitor.

- Respect, pentru frumuseţea adevărurilor exprimate la nivelul de înţelegere al fiecăruia. Fiecare putea să guste din fiinţa lui Hristos partea cea mai dulce, cea mai proprie lui.

- Teamă sfântă sau îngrijorare, pentru gândul neîmplinirii tale, că implicarea personală în cele mărturisite ca adevăruri ce condiţionează însăşi viaţa ca existenţă dăruită de Dumnezeu va cere rupere, sfâşiere şi moarte, jertfă şi jertfire permanentă.

Valeriu personifica luptătorul creştin care se află în acelaşi timp şi pe muntele suferinţei (lepădarea de patimi, stadiul purgaţiei) şi în pădurea cu fiare sălbatice (lupta cu duhurile, stadiul iluminativ) şi în mlaştina deznădejdii (despicând-o cu arma Crucii, purtată conştient, subiectiv şi acceptată „nu cum voiesc eu, ci cum voieşti Tu”, stadiul unitiv, desăvârşirea). Prezenţa lui dădea încredere oricărui suflet, conştientizându-i dorinţa de înălţare duhovnicească spre desăvârşire.

*

* *

Valeriu a fost chemat în faţa comisiei sovietice care opera „repatrierea”, pentru a-l convinge să se repatrieze –adică să se întoarcă în Basarabia. Pentru îndrăzneala de a-i înfrunta pentru actul cotropirii, comisia a cerut transferul lui Valeriu în URSS pentru a fi judecat şi condamnat pentru insulta adusă guvernului sovietic şi a armatei roşii. Dumnezeu a vrut să-l salveze printr-un reprezentant al comisiei. După spusele lui Valeriu, acela tăcea şi se uita la el tot timpul, apoi a triat dosarul lui, incluzându-l între cei care nu pot fi repatriaţi.

Mama şi bietele lui surioare au fost urmărite câţiva ani de serviciile secrete sovietice pentru a fi şi dânsele repatriate. În bejenie prin toată ţara, se ascundeau prin mahalalele oraşelor, prin sate de munte, şi aşa au scăpat nedeportate în Siberia. Când lucrurile păreau că s-au mai liniştit, prin 1946-47 au venit la un „vorbitor” la Galda de Jos. Acolo le-am cunoscut şi noi. „Vorbitorul” se obţinea cu aprobarea Penitenciarului şi avizul Miliţiei Aiud. Mama lui Valeriu a fost supusă unui interogatoriu prelung şi apoi obligată să spele toate WC-urile şi duşumelele localului Miliţiei Aiud, o zi şi o noapte în continuu, deşi trecuse de 60 ani şi era slăbită şi bolnavă.

Văzându-l pe Valeriu şi pe noi toţi împrejurul dânsei, n-a putut scoate un singur cuvânt, numai lacrimile îi şiroiau, îmbrăţişându-şi fiul şi îmbrăţişându-ne şi pe noi. Valeriu o purta în braţe - era micuţă de statură, - aşa cum porţi un copil şi dânsa se lipea de pieptul lui cu aceeaşi dragoste cu care probabil Valeriu se alintase la pieptul dânsei în copilărie. Surorile îl mâncau din ochi cu dragostea lor şi el le îmbrăţişa şi le mângâia cu cuvinte de încredere în Dumnezeu, făcându-ne pe toţi să plutim ca pe o apă vie spre limanul speranţelor sfinte.

*

* *

În întâlnirile noastre, când eram adunaţi pentru a discuta vreo problemă duhovnicească, „un cuvânt” cum ziceau Sfinţii Părinţi ai pustiei, aş putea afirma, citând pasagiul din Faptele Apostolilor, că eram ca şi în Troia, „în foişorul de sus unde eram adunaţi, erau multe făclii aprinse”.

Pentru fiecare dintre noi şi pentru toţi laolaltă Hristos nu era doar un ideal exterior, spre Care sau la Care voiam să ajungem cândva. El era însăşi viaţa noastră zilnică, de fiecare clipă, aveam dorinţa integrării în El ca stil de trăire permanentă, nu întâmplătoare, ocazională au ocazionată de vreun eveniment oarecare prin care sau faţă de care să afişăm o atenţie mai mare.

Vieţile Sfinţilor aşa cum ni le prezentau Patericul, Filocalia, erau (iertaţi-mi îndrăzneala), (re-) experimentate, verificate, ca posibilităţi de realizare nu numai pe plan mental, ci mai ales pe planul trăirii efective.

Trăsătura caracteristică a acestor mistici era smerenia şi fiecare era simţit de ceilalţi în ceea ce avea specific, în darul cu care era investit de Dumnezeu, şi care era lucrător spre binele şi creşterea tuturor în Hristos.

În „interviuri duhovniceşti” bădia Trifan, cel mai în vârstă dintre noi, ridica o problemă, o întrebare asupra unui „cuvânt” (subiect) şi noi ceilalţi încercam, fiecare de la nivelul său, să exprimăm înţelesul şi posibilităţile aplicării lui, făcând din aceasta treaptă nouă pe urcuşul spre vârful Crucii. Dacă nu găseam soluţia optimă, invocam ajutor spre luminare.

Ava, cum îi spuneam uneori între noi d-lui Trifan Traian, era prin structură un iscoditor, un săpător cu mintea şi un asiduu împlinitor a tot ceea ce duhul îi descoperea, de la înfrânări trupeşti până la controlul vorbirii, umilinţe, osteneli, privegheri şi lacrimi, în zbucium permanent pentru actul responsabilităţii ce-i impunea poziţia în care Dumnezeu îl aşezase în faţa celor în suferinţă şi a celor ce vor trebui să cunoască adevărul în lupta deschisă de aceşti reprezentanţi ai neamului pentru cinstirea lui Dumnezeu pe pământ şi primirea lui în Slava Divină. Anghel Papacioc, părintele Arsenie, era un călcător, fără nici o îndoială în cuget, pe poteca bine bătătorită a celor ce prin nevoinţe trupeşti şi sufleteşti ajungeau la purificarea şi iluminarea cugetului. Marian Traian era ca un râu lin la suprafaţă care îşi limpezea apele de orice mâl lumesc, în taina afundului său, pentru a se vărsa pur în „apa mării iubirii divine”, geamăn sufleteşte cu Marin Naidim. Nicu Mazăre căuta cu asiduitate uimitoare relaţiile armonice dintre cele noi şi cele vechi cunoscute duhului lui, pentru a adăuga încă o nestemată la cununa lui nevăzută. Delu Bălan părea un singular, dar era nedespărţit prin prezenţă în familia dragostei de Dumnezeu, cu ochii plini de lumină. Ion Schiau era în stare să moară în fiecare zi şi în fiecare zi să învie pentru Hristos şi neam. Ion Ianolide se încleşta ca un cruciat, urcând dealul Golgotei, stropit cu propriu-i sânge. Un altul privea la fiecare dintre ceilalţi ca la o taină al cărei înţeles se lupta să-l descifreze în mintea lui, după planul lui Dumnezeu, bucurându-se că i-a fost dat să se împărtăşească de cele ascunse înţelepţilor lumii acesteia, dar descoperite pruncilor.

Şi fiecare din cei pe care nu-i mai pot înşira acum duceau în tăcere, neştiuţi de oameni, dar cunoscuţi de Dumnezeu, păcatele neamului acestuia, pentru a le arde pe altarul ispăşirii de bunăvoie.

Iar Valeriu Gafencu ardea, zic încă o dată.

Ardea... ardere de tot, la propriu, în faţa tuturor, ca o făclie de lumină spre care şi de la care fiecare lua putere sufletească şi trupească. Cuvintele lui erau purtătoare de duh. Gesturile lui erau binecuvântări şi îmbrăţişări. Faptele lui arareori sau târziu sesizate şi descoperite erau daruri integrale ale fiinţei lui.

Valeriu nu dăruia, se dăruia.

Capacitatea de jertfă concretizată în cuvintele Mântuitorului: „Dacă îţi dă cineva o palmă pe obrazul drept, întoarce-l şi pe cel stâng”, „Dacă îţi ia haina, dă-i şi cămaşa”, „Dacă te sileşte cineva să mergi cu el o milă pe jos, mergi cu el două”, „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri” şi „Nu este mai mare dragoste decât să-şi pună cineva viaţa pentru prietenii săi”, la Valeriu era aşa de firească, încât dacă n-ar fi făcut-o în ascuns (tainic) pe mulţi i-ar fi tulburat sau i-ar fi smintit chiar.

La începutul prieteniei noastre, voind să mă spovedesc pentru a mă putea împărtăşi, cercetându-mi cugetul, am găsit o stare de îndoială pe care o aveam asupra sincerităţii manifestărilor duhovniceşti ale lui Valeriu. Mi se părea că unele din formele pe care le îmbracă viaţa lui duhovnicească au uneori ceva artificial şi chiar ostentativ. I-am descoperit vinovăţia gândurilor mele. M-a ascultat cu atenţie; la sfârşit, plângând, m-a îmbrăţişat şi, rugându-ne amândoi, a luat asupra lui toată tulburarea pe care mi-o provocase: „Sunt vinovat în faţa lui Dumnezeu pentru tulburarea pe care ţi-am provocat-o. Îţi mulţumesc că mi-ai sesizat o lacună de care nu eram conştient cu adevărat, căci nu numai prin păcatul propriu-zis poţi sminti pe cineva, nu numai cu cele de stânga, ci şi cu cele de dreapta, cu virtuţile, când nu sunt făcute cu tact duhovnicesc, spre ferirea cugetului fratelui care se poate sminti din pricina libertăţii tale, tu fiind încredinţat că faci binele”.

Am sesizat ideea din epistola Sfântul Apostol Pavel către Corinteni (de la capitolul 8); mai târziu aveam s-o înţeleg: toţi Sfinţii Părinţi făcuseră din ea un dreptar al vieţii lor în comunităţile călugăreşti şi pustniceşti mai ales.

*

* *

Era în Iulie 1946. Începusem a doua sapă la vie. Vişan Nicolae şi Paul Vilescu erau doi dintre camarazii simpatizaţi de noi toţi pentru buna dispoziţie pe care o creau totdeauna acolo unde se aflau. Se mai tachinau, fără ca glumele lor să degenereze în cuvinte vulgare sau dure. Apartenenţa regională le favoriza suficient material pentru dispute hazlii. Vişan era oltean, Vilescu prahovean.

Într-o zi, săgeţile lor s-au înveninat. Glumele au degenerat de la înţepături fine, fără adresă directă, la ironii şi zeflemisiri cu adresă la persoană şi până la urmă cu insulte directe. Diavolul ce altă treabă are? Să strice liniştea şi prieteniile dintre oameni. Fiecare îl acuza pe celălalt de lipsă de bun simţ, inconştienţă şi alte acuze jignitoare. Discuţia se purta totuşi pe un ton redus. Vântul adia şi ducea frânturi de expresii la urechile celor ce lucrau mai aproape de ei. Ne era jenă de cele întâmplate şi ne uitam neputincioşi unul la altul, neştiind cum să aplanăm tensiunea între cei doi.

Valeriu Gafencu era în urma lor pe un rând alăturat şi auzise toată disputa dintre cei doi. Când au ajuns la capătul parcelei, Valeriu şi-a lăsat sapa, a ieşit în faţa celor doi camarazi şi îngenunchind, cu emoţie în glas i-a implorat: „Vă rog să mă iertaţi că am auzit cuvintele, frumoase ca din psalmi, pe care vi le-aţi spus unul altuia”. Cu lacrimi pe obraji, i-a sărutat pe fiecare în parte şi s-a întors la lucru. Cei doi s-au prăbuşit unul în braţele celuilalt. Cu glasuri sugrumate şi-au cerut iertare de la noi toţi.

Acestea erau lucrările Duhului făcute prin Valeriu în comunitatea noastră, viaţă sfântă de iubire între mădularele trupului mistic al lui Hristos.

O, Dragoste sfântă, cum ştii Tu să sfărâmi lucrarea celui rău cu simplitatea manifestărilor Tale!

*

* *

Dornici să cunoaştem marile spirite creştine ale neamului nostru făceam escapade duhovniceşti cu îndrăzneală temerară, care ne-ar fi putut costa sancţiuni grele sau execuţia, căci puteau fi interpretate ca evadare.

Părintele Arsenie Boca, ctitorul Filocaliei româneşti, cum îl numeşte părintele profesor (doctor) Dumitru Stăniloaie, ne trimisese prin cineva primele volume ale Filocaliei; voiam să-l vedem şi să-i mulţumim, împărtăşindu-ne şi din cuvântul lui de învăţătură.

Din colonia de la Galda de Jos Valeriu Gafencu, Ion Ianolide şi Marin Naidim au plecat într-o sâmbătă dimineaţa, tăind munţii şi pădurile în linie dreaptă până la Sâmbăta, pe jos. Cu Nicu Mazăre şi Iulian Bălan am trecut peste culmile Trascăului până la Râmeţ, unde părintele Oţea reconstruia din albia râului Geoagiu Mânăstirea ortodoxă distrusă de armatele Mariei Tereza, aşa cum i se descoperise în vedenie la Sfântul Munte Athos, ca şi părintelui Arsenie Boca pentru Mânăstirea Sâmbăta.

După întoarcere, Valeriu căpătase o stare de armonie interioară, de pace - vizibilă în manifestările lui pline de linişte şi blândeţe, - ajungând la o suportare tăcută şi la o umilinţă nedisimulată, firească în tot ce făcea.

*

* * 

La Aiud, în 1945, când Ion Ianolide a venit în celula în care mă aflam cu Marin Naidim şi ne-a spus aproape plângând că simte nevoia să fie aproape de noi, să se împărtăşească de aceleaşi bucurii tainice ale Mântuitorului Hristos, deşi avusese până atunci o atitudine niţel de bravadă faţă de provocările administraţiei şi suferise consecinţele, pentru că nu ştiam cum să procedăm l-am rugat să meargă la Valeriu şi să-i împărtăşească starea şi dorinţa sufletului lui. Ion a crezut că în felul acesta vrem să scăpăm de el, neacordându-i bună credinţă. Totuşi şi-a destăinuit stările sufleteşti cu toate frământările de conştiinţă.

Valeriu nu l-a lăsat să vorbească, l-a îmbrăţişat ca pe un frate pe care de mult îl aştepta la poarta sufletului său. L-a ridicat cu dragostea lui pe treapta depăşirii prea marii scrupulozităţi de conştiinţă, pe care se afla ca pe o muchie de cuţit, nehotărât încă dacă să rupă cu o formă şi un stil de viaţă întâmplătoare şi închipuită, pentru a opta pentru viaţa ordonată în Hristos, confirmată prin rezultatele ieşirii din păcat, vădite în creşterea ascultării şi subordonării continue faţă de cuvântul lui Hristos în Biserica Lui.

Ceea ce a făcut şi ceea ce a trăit Valeriu de-a lungul anilor de detenţie, pentru fiecare suflet cu care a venit în contact, e greu de imaginat, necum de exprimat în cuvinte. E suficient răspunsul pe care l-au dat toţi cei ce l-au cunoscut. A fost un sfânt. Este un sfânt.

*

* *

Am purtat totdeauna în suflet, pentru Valeriu, imaginea tânărului pustnic consumat în Rugăciunea Focului. Starea aceasta s-a concretizat într-un poem pe care i l-am închinat:

ARDERE-DE-TOT

Lui Valeriu Gafencu

...Aici răsare-n mine o chilie

în care s-a sfinţit un pustnic blând...

Zidea virtuţi cereşti în trup plăpând

şi-n ochi purta smerită bucurie...

De priveghere lungă, - albă floare -

se rezema cu fruntea de pervaz

şi luna-i săruta sfinţit obraz

când i-asculta cuvântul, ca o boare:

„O, vino, rob rău, somnule, şi-mi poartă

cu tine visul, peste unda moartă...,

un ceas de vreme urcă-mă şuviţă

în Crama-Împărătească, rod-de-viţă!...”

De funia nădejdii viu s-agaţă

şi-n rugăciune treaptă-naltă suie...,

amiezile simţirilor descuie

şi Îngerilor, iată-l, faţă-n faţă.

L-au îmbrăcat cu-a cerului armură...,

cu neaua-înţelepciunii-apoi l-au nins

purificându-i duhul, înadins,

să fie-asemeni lor, chip şi măsură!...

Un înger..., a făcut un semn în cer!...

El vede Faţa lumii Nevăzute...,

cuvintele aude..., nenăscute,

cu inima topeşte vămi de ger!...

De câte ori pământul, fără splină,

se duce, taur negru, rostogol,

de câte ori îl săgetează-n gol

harapi cornuţi, mereu în nehodină?...

Un sul de carte-i cerul strâns cu nod

şi ultim semn pământu-n alfabet...

Altarul Viu al Marelui Profet

primeşte jertfa, Ardere-de-tot!...

În Rugăciunea-focului, adoarme...

Târziu, lumina candelei se stinge...

Un înger furişându-se-n chilie

deasupra frunţii nimb subţire-i ninge!...

Vrăjmaşii gem la pragul lui pe coarne!...

Movilă-i stă nisipul lângă uşă...

A tot crescut rugina pe zăvor,

uleiul a-nflorit într-un ulcior,

dar trupu-i stă-n genunchi, deşi-i cenuşă...

Pe-o laviţă, alături, rânduite

mai multe cărţi. Pe-o foaie, în Ceaslov,

scrisese el sfinţitul lui hrisov

în patru rânduri, vorbe aurite:

„Să mă iertaţi, părinţilor, vă rog,

c-având puţină treabă azi cu Domnul

m-a biruit în rugăciune somnul

şi v-am lăsat cenuşa mea, zălog...”

Dar necrezând că-i mort cu-adevărat

cu mâna l-am atins peste veşminte...

Se risipi cenuşa lui fierbinte

şi sărutând-o..., am plâns îngândurat!?