Cuvânt înainte

Viitorii cercetatori ai istoriei nu vor gasi, în zecile de mii de dosare ticluite de securitatea comunista, marturiile din prezentul volum, deoarece acestea sunt scrise în afara valorilor de minciuni comuniste.
Oculta comunista a mizat pe disparitia victimelor, ca astfel sa ramâna pentru istorie doar „ adevarurile”ticluite de securisti. Dar socoteala de acasa nu s-a potrivit cu cea din târg.
Din oceanul de lacrimi si sânge care a curs în cele patru decenii de teroare rosie, doar câteva cupe s-au putut colecta. Din ce a ramas, câteva picaturi amare cu marturii se cuprind si în acest volum. Puhoiul cel mare de suferinta si de marturii ale suferintei au disparut în morminte odata cu victimele...
Marturiile sunt aranjate pe închisori, având în fata si câte un mic comentariu, pentru a pune în tema pe cititorul neavizat.
La data arestarii, majoritatea martorilor din prezentele episoade au vârsta între 17 si 23 de ani, fiind deci tineri si foarte tineri, de aceea si marturiile contin în ele vibratia tineretii. Nu sunt tânguitoare, cu tot tragismul lor.

Gheorghe Andreica

ÎNCHISOAREA JILAVA

Închisoarea Jilava a fost destinata ca centru de triere al detinutilor si ca „depozit” pentru anchetele Ministerului de Interne.
În 1948 functiona cu vechea administratie, vechiul director si vechii gardieni. De aceea si regimul a fost mai blând, mai lejer pentru detinuti.
Aceasta stare de lucruri n-a durat decât 5-6 luni. Cam cât dura un ciclu de „înalte” studii comuniste.
Primul episod al cartii are loc în aceasta perioada. Al doilea si al treilea s-au petrecut în 1949 sub „domnia” lui Maromet, în cel mai crunt regim de teroare. Al patrulea episod are loc în 1953 cu ocazia unei anchete privind procesul „Turcaniadei”. Din ordin, s-a aplicat un tratament mai blând celor de sub ancheta.

MARTURIA LUI AUREL OBREJA
privitoare la închisoarea Jilava

ÎNCHISOAREA JILAVA – 1948

Dupa terminarea anchetei la Ministerul de Interne, am fost transportati la închisoarea Jilava si introdusi în camera 24 „secret”, ultima camera pe coridorul sectiei a II-a a acestei închisori.
În camera am mai gasit înca vreo 20 de persoane, toate foste mari somitati ale vietii politice românesti. L-am întâlnit acolo pe Dumitru Groznea, decanul baroului de avocati Ilfov; pe unul Simca, ziarist la „Universul”; pe generalul Zaharia, aghiotantul maresalului Antonescu si pe alti oameni valorosi, ce fusesera radiati din viata tarii si aruncati în aceasta bezna subpamânteana.
Regimul de închisoare, în aceasta perioada, nu era aspru, cum avea sa fie nu peste mult timp. Era destul de blând. Oamenii mai aveau la dânsii chiar si bani. Astfel ca dându-i gardianului 100-200 de lei, ne lasa sa circulam dintr-o camera în alta pâna la numaratoarea de seara.
Cei mai influenti barbati ai vietii publice românesti închisi pe sectia a II-a se aflau în aceasta camera, de aceea aici se strângeau si altii spre a pune tara la cale.
Noi, elevii si studentii, eram în numar de vreo 30, poate si mai bine, deci majoritari. N-aveam un reprezentant mai rasarit printre noi, doar pe unul Toma Simion; cu totii stateam cuminti în banca noastra, fara sa ne amestecam în politica.
Ne-am retras într-un colt al nostru, unde ne-am apucat de carte, predând unii altora tot ce stiam mai bine, învatând matematici, istorie, limbi straine, desenând, modelând statuete în sapun, atâtea si atâtea lucruri de mare folos. Tot, absolut tot, în afara de politica, la care nici unul dintre noi nu avea chemare, nici talent si nici îndemânare, ba chiar simteam cu totii o oarecare greata de ea.
Generalului Zaharia nu-i placeau tinerii, de aceea ne si trata cu multa indiferenta, iar noi ne vedeam de ale noastre, învatatura si multa rugaciune. Dar, de la un timp, generalul Zaharia ne studia continuu, devenind mult mai atent fata de noi decât fata de conferintele savanten tinute de politicienii notorii.
Într-o zi, un caraliu mi-a adus pamânt si ipsos, iar eu am modelat, cu rabdarea si talentul detinutului, o frumoasa statueta, care a încântat pe toata lumea si mai ales pe generalul Zaharia. Ma întreba atunci cine sunt. Banuia ca mostenesc talentul de sculptor de la cine stie ce oameni, care se trag din familii de printi sau intelectuali cu vechime. I-am spus cât sunt de sarac, ca mama si tata n-au avut bani sa ma întretina la scoala si ca în timpul refugiului din Ardealul de Nord, hoinarind prin tara, generalul Coroama a descoperit la mine o farâma de talent si m-a luat sub protectia sa, întretinându-ma la liceul Polizu din Bucuresti.
Generalul, luminându-se deodata la fata, îmi zise cu cea mai mare prietenie, pe care n-o mai întâlnisem la el de când eram împreuna:
- Cum, îl cunosti pe nea Mitica?
- Da, îl cunosc pe d-ul general Dumitru Coroama.
- Stii ca-i aici si el?
- Nu. Si inima-mi tresari în piept de bucurie ca-l voi vedea pe binefacatorul meu, dar si de mare întristare ca se gaseste pe undeva prin apropiere, în aceasta bezna.
- Merge în fiecare zi la infirmerie ca sa faca niste injectii. Daca-l pândim cu atentie de dupa geam, îl vedem cu siguranta.
Astfel, în jurul orei 9, când stiam ca e timpul scosului detinutilor la infirmerie pentru diferite tratamente medicale, am stat la pânda împreuna cu generalul Zaharia.
Deodata, aparu un grup de detinuti. Printre care unul parea batrân si slab, având o mustata lunga si alba, iar parul pe de-a-ntregul carunt.
-Uite-l, ala este, cel cu mustata carunta.
-Domnule general Coroama! Strigai eu.
Generalul, înfiorat, îsi întoarse pe loc capul spre geam. Îmi recunoscuse vocea. Când m-a observat, m-a si recunoscut.
-Cum, si tu esti aici?
-Se putea, domnule general, sa nu fiu alaturi de dumneavoastra?!
Se bucura generalul. Un zâmbet senin ca rasaritul de soare îi înfasura fata si-mi zise în treacat:
- Sa fii cuminte, sa nu faci vreo prostie.
- Sa n-aveti grija de asta. De la dumneavoastra am învatat sa fiu cel ce sunt.
Am formulat astfel raspunsul, anume ca sa-i fac bucurie generalului si sa aiba încredere în mine.
Doamne, Dumnezeule! Când îl cunoscusem pe acest sfânt, binefacatorul meu, era un barbat voinic si drept. Avea o mustata bogata si lung rasucita cu broazbe de fire carunte. Semana bine de tot cu Stefan cel Mare. Acum parea doar o umbra carunta. Oricât de tare eram, fara sa vreau, ma trezii ca lacrimile îmi curgeau suvoi.

POLITICA, POLITICA SI IAR POLITICA

Întruna din zile, se adunasera în celula multi politicieni de renume. Fiecare dintre ei se pregatise cu o scurta conferinta privind organizarea societatii de mâine, dupa caderea comunismului.
Din respect pentru vorbitori, noi am încetat cu programul nostru si am dat toata atentia cuvântarilor rostite de ei.
Ultimul vorbitor a fost Dumitru Groznea cu o expunere deosebit de frumoasa.
Unul din profesori s-a adresat generalului Zaharia zicând:
- Domnule general, dumneavoastra n-ati scos o vorba macar. Tot timpul ati parut foarte îngândurat. Spuneti-ne ceva si dumneavoastra despre armata. La români armata are o importanta aparte. Cuvântul ei trage greu în balanta.
Atunci generalul Zaharia tusi, dregându-si glasul; ceilalti facura o liniste de mormânt:
- Domnilor, am ascultat cuvintele dumneavoastra frumoase care mi-au încântat auzul. Nu pot sa zic ca vreunul ar fi fost de prisos sau necuviincios pus în cuvântarile aici rostite. Sau ca ceea ce ati spus n-ar fi bine.
Dar ati omis ceva. Ce sa facem cu acesti copii pe care cu totii îi avem aici, alaturi de noi? Ce ne facem cu Miscarea Legionara? Dupa cum vedeti, ei sunt majoritari în închisoare si sporesc lot dupa lot, aglomerând puscariile.
I-am urmarit de un timp sa vad ce preocupari au fata de noi, cei batrâni. Nu i-am vazut decât învatând si perfectionându-se mereu. Se roaga lui Dumnezeu cu ardoare, în timp ce noi facem o cruce sumara, un semn oarecare, numai de forma, ca sa ne aflam în treaba.
Noi împartim ministere, functii, si tot felul de posturi, mai mari sau mai mici, în statul de mâine, fara sa stim daca el va fi sau nu. Oricum am boteza noi aceste functii, ele tot „ciolane” se cheama, unele mai carnoase, altele mai cu zgârcituri. Pe acesti copii nu i-am auzit niciodata ca ar pofti la asemenea treburi.
Domnilor, noi suntem viciati.
Domnule decan, eu zic ca, în caz ca lucrurile se vor schimba, sa-i lasam pe dânsii în locul nostru. Noi sa stam pe de laturi tot cu vorba si cu sfatul. La vârsta noastra, asa ne sta mai bine.
Sa stiti, domnilor, ca nimeni nu i-a urât mai mult ca mine. Daca maresalul mi-ar fi dat ordin sa-i împusc, i-as fi mitraliat fara pic de îndurare. Am avut o informare gresita asupra lor. I-am considerat o ceata de derbedei fanatici, care omoara fara mila. I-am considerat oameni care-s ahtiati dupa pistoale, visând numai la crime si sânge.
Iata-i, îi avem în fata aici lânga noi. Constat ca tot ce am stiut eu despre acest tineret nu-i decât minciuna si calomnie. Acum constat ca nu-s un mare aparator al poporului. Din contra, sunt un gonococ care distruge tot ce-i mai bun si mai tare în tara asta. Mare gresala am facut fata de Dumnezeu si fata de acesti tineri. Multumesc lui Dumnezeu ca nu m-au împins pacatele sa ucid pe vreunul, asa cum am vrut.
Noi de o luna de zile, vorbim frumos, tot mai frumos. De atâtea ori am vorbit contra lor, jignindu-i cu vorbe de ocara, desi împartim aceeasi osânda la sase metri sub pamânt. Pe ei nu i-am auzit niciodata ripostându-ne. Ei au ramas mereu supusi si cu respect fata de noi, care-i hulim întruna.
Asta nu va spune nimic dumneavoastra? Niciodata nu i-am întrebat pe dânsii ce vor, desi numeric sunt mai multi decât noi si mult mai tineri.
Noi, cei batrâni, am avut cel putin niste functii în stat. Bolsevicii pot spune prin aceasta ca le-am fost dusmani. Ca am luptat împotriva lor. În aceasta lupta am cazut învinsi. Astazi suntem prizonierii lor. Acesti copii n-au facut însa nimic. Nici macar nu s-au bucurat de tinerete. N-au avut când. Ma întreb: Tot ei sunt de vina? Sau noi?

CUVÂNTAREA LUI DINU MATEESCU

Decanul, cugetând temeinic si drept, le zise celorlalti batrâni astfel:
- Pe domnul general îl cunosc. Eu zic ca dumnealui judeca lucrurile în profunzime. Are dreptate. Pâna acum i-am tot hulit pe acesti tineri. Hai sa le dam si lor cuvântul. Sa se recomande cine sunt si ce vor. În felul acesta vom lamuri un lucru ce n-a fost lamurit nicicând, desi au curs pâraie de sânge si nu stim bine pentru ce.
Cu totii, fara exceptie, au laudat propunerea decanului. Era printre tineri un student pe nume Dinu Mateescu. Frumos ca un înger si destept ca un savant. Pe acesta l-am rugat sa spuna câteva vorbe despre idealurile tineretului, despre conceptia Miscarii Legionare.
Toata cuvântarea lui Mateescu a durat vreo 5 minute. Tema abordata a fost inteligenta fata în fata cu moralitatea, si Mateescu a dezvoltat doar atât cât sa le dea batrânilor un subiect de meditatie pe cel putin o luna de zile. Cuvântarea tânarului student a placut la toata lumea. În ziua aceea nimeni n-a mai avut de spus nimic.

GENERALUL ZAHARIA, DORNIC SA CUNOASCA MAI MULTE

A doua zi generalul a venit la mine, luându-ma cu frumosul, spre a-i spune tot ce stiu despre Legiune. Mi-a fosr jena. Diferenta de cultura dintre noi era enorma.
Generalul a observat imediat sfiiciunea mea de a raspunda. M-a descurcat tot el din situatia penibila în care ma gaseam.
- Lasa retinerile la o parte. Tu spune-mi tot ce stii. Nu vreau sa aud învataturile voastre de la cei mai în vârsta. Vreau sa le stiu numai de la tineri. Oricât de virtuos ar fi un om, cu timpul, pe umerii sai se asaza un strat de pacate mai grele sau mai usoare, care-i umbresc virtutile. Voi, tinerii, n-ati avut când sa fiti napaditi de cenusa pacatelor. De aceea de la voi vreau sa învat. La voi virtutea e vie si stralucitoare.
În discutii lungi si deosebit de placute am petrecut câteva zile cu acest general atât de cult si cumsecade. Dar într-o zi a trebuit sa ne facem bagajele si sa ne despartim.

DISCIPLINAR SPRE ÎNCHISOAREA JILAVA

Un numar de aproximativ 20 de elevi eram transportati disciplinar de la închisoarea Târgusorul Nou spre Jilava, în preajma sarbatorilor de iarna, 1949.
Nu facusem nici un rau la închisoarea minorilor din Târgusorul Nou, nici un act de indisciplina. Singura noastra vina a fost ca un grup de ticalosi, veniti din închisoarea Suceava, detinuti ca si noi, supusi preaplecati ai lui Turcanu ( vestitul calau al studentilor din închisoarea Pitesti ), ne trecusera pe o lista, etichetându-ne ca oameni periculosi si cu influenta în rândul elevilor detinuti. Din acest motiv, la sfârsitul anului 1949, calcam din nou pragul închisorii Jilava.
Nu mai recunosteam Jilava cea din anul 1948, unde statusem imediat dupa arestare. De la coborârea din duba ne-am îngrozit. Urlete, tipete, fluieraturi. Prin privirile injectate de ura nimicitoare, gardienii semanau mai mult a diavoli proaspat sositi din infern spre a mai face unul si aici, pe pamânt.
Ne-au introdus în spalatorul cel mare, din dreapta de la intrare, în întregime din beton si rece ca ghiata, poruncindu-ne sa ne dezbracam în pielea goala. Aveam la noi lucruri de arta lucrate în os la Târgusor: medalioane, cruciulite, una mai frumoasa decât alta, ba chiar câte un os întreg de picior de bou, sculptat în întregime în basorelief pe toate partile, toate facute cu migala, în care sufletul nostru era întiparit pe de-a-ntregul. Toate aceste obiecte, de mare valoare pentru noi, au fost calcate cu cizmele si apoi zdrobite cu un ciocan, pe rând, facându-le praf, si odata cu asta si visele noastre în ziua de mâine.
Apoi a început umilirea prin perchezitia facuta la pielea goala, mâinile sus pe perete si picioarele rascracanate:
- Casca gura, beleste ochii, beleste p..., casca curu!
În fluieraturi si urlete am fost introdusi în camera 5 bis, unde mai gasiram câtiva ofiteri si trei politicieni, în total vreo 7 persoane. Noi, elevii, ne.am grupat cu totii într-un colt al camerei, vazându-ne de treburile noastre: matematici, poezii, desens si modelaje în sapun.
Pe data de 5 noiembrie 1949, în timp ce pe celelalte sectii se auzeau strigate de groaza urlând în disperare, uta se deschise si fura introdusi în camera o serie de oameni în vârsta, printre care si Edi Tomescu si Mircea Vulcanescu. Figura acestuia din urma m-a impresionat mult. Parea ca o biserica construita din beton armat, care a ars în întregime si n-a mai ramas decât acel schelet magnific la care sa priveasca lumea ca la o minune. Se vedea în el barbatul frumos la faptura, cât si la suflet.
Un al treilea barbat ce fu introdus cu acest grup era Puiu Lazarescu, politician din cale afara de naiv. Încerca sa ma convinga pe mine, cel pe de-a-ndoaselea convins, ca vom executa maximum 3 luni de puscarie.
- Pe ce va bazati, domnu Puiu, ca vom scapa?
- Mi-a spus avocatul ca ori cedeaza rusii, ori începe razboiul.
- Cum puteti crede asta?! De ce sa înceapa razboiul? Pentru mine? Pentru dumneata? Pentru noi, cei câtiva din aceasta închisoare? N-ati auzit ca am fost vânduti la Yalta ca vitele la târg de un paralitic unuia mai viclean decât satana însusi?! Sa dea Dumnezeu sa fie altfel, dar eu nu cred.
- Aici dumneata sa nu vorbesti nimic! Dumneavoastra, tinerii, va pricepeti la matematici, la pictura, la sculptura, la orice, în afara de politica. Aici numai eu am dreptul sa apreciez. Scapam în maximum 3 luni. Sa fie clar!
Am tacut. Nu mai aveam ce raspunde. El era înca nejudecat, urma sa fie de atunci înainte. Atitudinea lui batoasa mi-a placut, doar fundamentul ei cu „ vin americanii” era subred. Si totusi, a trebuit sa-l previn pe acest viteaz naiv sa fie atent, sa nu vorbeasca orice, fiindca prin celule, peste tot, erau turnatori si informatori ai administratiei, care, temându-te, puteai da de mari nenorociri înainte de a sosi americanii ca sa ne scape.
Batrânul era chelios. N-avea par decât în jurul cefei, dar acesta era destul de lung si ar fi trebuit sa fie tuns. Intra în camera un caraliu care, îndata ce-l vazu, se si lega de interesanta lui frizura, care de mult trebuia sa fie tunsa.
- De ce nu te-ai tuns, ba, banditule?
Dar el, batos si plin de sine, îi raspunde cu îndrazneala, repezindu-l oarecum:
- Mie mi-a cerut procurorul eliberarea, asa ca nu ma tund.
Gardianul n-a mai zis nimic, ci a plecat tacut, lasându-l pe Puiu Lazarescu cu a lui aliura dârza si sincer admirat de noi, ceilalti, pentru atitudinea lui plina de tarie si temeritate.
Dupa stingere, se deschise usa si aparu trupa lui Maromet, toti cu ciomege trainice în mâini si în ochi cu priviri ce scânteiau de dusmanie de moarte.
- Ca-a-are-i a-a-la ce-e nu vrea sa-sa-se tu-u-nda? Întreaba Maromet, care era si destul de bâlbâit.
- Eu, raspunse Puiu Lazarescu cu îndrazneala neghioaba.
- Da-a-te jos!
În timp ce batrânul politician se cobora de pe prici, Maromet îl apuca de ciuful din spate, trântindu-l de la înaltime la pamânt si în fata tuturor începu sa sara cât era el de lung cu cizmele pe acest om ajuns mai mult schelet decât ceea ce poate fi numit trup. Îi sari pe fata cu cizmele, strivindu-i obrazul cum ai strivi o coropisnita gretoasa ce-ti iese în cale.
Bietul Puiu Lazarescu cu greu se târî pâna sub prici si apoi înlemni acolo.
Maromet îl apuca de-un picior si astfel îl târî cu capul balanganind încoace si încolo, pâna-n spalator, unde au turnat câteva galeti de apa peste el; apoi strivit, îl aduse înapoi în celula.

URMEAZA SUPLICIUL

Peste câteva minute usa se deschide din nou si aparu Maromet cu o lista în mâna si zise:
- Ca-are-ti a-au-uzi nu-umele, fu-u.tu.ti dumnezeii ma-a-tii de ba-andit! Sa-a sa-ari jos de pe pr-pri-ici!
Stiam ca urmeaza bataia si inima se împietrise în mine.
Printre noi era si un tânar evreu pe nume Seinhorn Rubi. Rubi era fiu de rabin de prin Galati. La tatal sau veneau ( înainte de 23 august 1944 ) diferite persoane obscure, cu sepcile trase pe ochi. Erau comunisti, iar rabi, care stia ca urmeaza sa vina la putere regimul comunist, se punea bine din timp, facându-si un capital politic ca lumea. Rubi, însa, nu putea sa-i sufere pe comunisti si într-o zi îi turna la fosta Siguranta si astfel acestia au fost prinsi cu totii.
Siguranta comunista descoperi cine a fost turnatorul si baga pe bietul Rubi la zdup, si înca în camera celor trimisi la Jilava disciplinar.
De pe lista îl striga si pe Rubi, Maromet stâlcindu-i numele.
- Du-umne-e-zeii ma-a-tii de ba-andit...si jap!
Virgil Maxim fu si el pe lista, astfel ca si el coborî în lovituri si, tot cu lovituri nemiloase, ajunse pe coridor.
- Titi Stoica, dumnezeii ma-tii!
Când îmi veni si mie rândul, mi-am pus mâinile pe cap cum ma învatase altul care trecuse prin astfel de focuri si am trecut alergând printre caralii. Lovituri am luat destule, dar cine mai avea timp sa distinga care-i lovitura de ciomag sau de picior cu cizma grea?
Astfel, strigara pe 10 din camera, ultimul fiind Nicu Bardac, tot elev, venit odata cu mine de la Târgusorul Nou. Când caraliul vru sa-l loveasca cu masina de tuns în spate, el se feri cu iuteala, iar caraluil nimeri cu mâna în prici, sângerându-si-o bine.
Printre cei 10 trimisi la supliciu erau si 3 ofiteri. Unul mai tânar, cu grad de capitan pe nume Prelingeanu, care avea o piele fina si alba ca a unei domnisoare de pension, si un altul cu grad de maior pe nume Ghitescu.
Pe coridor, ceva mai încolo, o alta echipa de gardieni înarmati cu pari astepta sa trecem prin dreptul lor si sa ne faca încalzirea dar interveni ceva si n-am mai trecut pe lânga aceasta haita de lupi, ci au primit ordin ca sa ne bage pe toti la „neagra”.
Nu ne-am speriat noi de „neagra”, deoarece mai statusem în astfel de celule de pedeapsa, numai ca de data aceasta ne poruncira sa ne dezbracam la pielea goala. Afara totul era înghetat tun ( era prin luna februarie ) si în aceasta camera se vedea gheata groasa si se simtea un miros împutit, statut, de nedescris.
Pe jos fecale, voma, urina, toate amestecate si înghetate. Vedeam gheata groasa si mi se paru cam de 20 de cm.
Dupa ce se închise usa, de întuneric ce era, aveam impresia ca vedem.
- Ce facem, fratilor? Ca daca stam locului, s-a zis cu noi, înghetam.
o Astfel, cu o mâna pe umarul celuilalt si cât mai apropiati unul de altul, am început manejul, un fel de fuga la trap marunt în jurul peretilor, tinându-ne mereu cu o mâna de umarul celuilalt si cu una de perete. De sute de ori ne-am învârtit, pâna nu am mai putut. Fortele se epuizau, dar, inexplicabil, altele le luau locul.
o Am început sa ne tinem în brate doi câte doi si sa ne frecam pe spate sa mai punem sângele, cât mai curgea prin vine, în miscare. Am epuizat si asta. Parca trebuia sa stam jos, ca nu mai puteam. Am pus palmele sub fese ca sa nu stam direct pe gheata si, apoi, unul pe genunchii celuilalt. Ne-am cuprins cu bratele unul pe celalalt în forma de colac si astfel ne învârteam din nou la pas marunt.
Rubi, mai „haios”, zise cu accentul lui specific evreiesc:
- Ia te uita jidanii, cum se iubesc cu lejunarii!
Si toti am pufnit în râs, cu tot necazul ce-l aveam.
- N-ai grija, Rubi, raspunse un altul. Te facem si pe tine legionar. Aceasta-i prima proba si cea mai usoara, mai sunt noua si primesti camasa verde.
- „Oi-vei”, facu evreul. Si asta ne.a mai înveselit.
De necrezut! Doua zile am fost tinuti în starea asta. Ma tot gândesc acum, când toate au trecut, de unde am avut atâta forta ca sa rezistam? De unde ne-a venit caldura ce o pierdeam cu fiecare secunda? Doamne Dumnezeule, mare e Numele Tau! Cred ca dintre toate vietatile lumii, nici una nu e mai rezistenta la supliciu precum e omul.
Tot timpul auzeam strigate de disperare. Dar în a treia seara tipatele erau parca si mai groaznice. Pe coridoare se auzeau tropote de cizme ce calcau grabit si apasat pe cimentul rasunator. Din dpartare se auzeau bubuituri, cum ai lovi cu un par într-o saltea. Rubi si Ghitescu spuneau ca bat oameni. Era ceva groaznic.
Pasii au trecut de noi si iarasi se dadu stingerea. Dar dupa stingere aparu Maromet cu trupa lui de batausi, cu coimagul la subtioara.

AL DOILEA SUPLICIU

Afara, banditilor!
Ni s-a permis sa îmbracam izmenele si camasa. Am fost dusi în spalatorul de lânga intrare, unde ni s-au pus ochelari de tabla la ochi. Eu am strâns si încretit fruntea spre a face sa pot vedea pe unde calc si i-am zis discret ofiterului Ghitescu:
- Domnule maior, lasa-ma pe mine sa merg în frunte, ca eu cunosc toate coclaurile pe aici.
o Dar el îmi raspunse dârz si neînfricat:
? - Sa ma las condus de tine, un copil nestiutor, eu, cel care am fost pe front printre gloante si schije?
- E o mare deosebire, domnule Ghitescu, acolo stiai unde-i dusmanul si de unde vin gloantele; aici nu stii de unde vin loviturile.
- Nu-mi dai tu lectii!
Tocmai atunci un tigan spurcat îl apuca pe Ghitescu de ceafa si, tot lovindu-l cu pumnii si cu cizmele, îl duse la locul supliciului. Când usa spalatorului se deschise, am auzit clar strigate de om torturat. Un gardian ma lua de mâna, încercând sa ma plimbe de câteva ori în jurul lavaboului spre a-mi pierde directia, dar eu i-am zis:
- Lasati, domnu gardian, smecheria asta, ca eu cunosc aceasta închisoare ca-n palma.
Drept urmare, nu m-a mai învârtit, ci m-a dus direct la locul supliciului, undeva în reduit, în fata camerei 3 sau 4. Pe reduit erau camere mari, în care încapeau în mod normal cam 100 de oameni, dar administratia închisorii înghesuia si câte 3-4 sute de oameni. Usile de la intrare erau deschise, anume ca sa timoreze întreaga închisoare.
Înainte de aajunge la locul torturii, auzii niste tipete, atât de groaznice, încât avui impresia ca sunt ale unui porc pe care atunci îl înjunghie. Acest soi de tortura avu un efect maxim asupra întregii închisori. În ce ma priveste, desi eram numai cu izmenele si camasa pe mine si totul înghetat în jur, nu simtii frig, ci, din contra, caldura.
La locul torturii era prezent ofiterul politic Visinescu, care conducea toata operatiunea. Ma cunostea de data trecuta.
Racnete se mai auzeau si în alta parte. Aceasta însemna ca sunt mai multe echipe care tortureaza detinutii.
- Cum te numesti, ba?
- Obreja Aurel, domnule locotenent major; vreau sa stiu de ce m-ati adus aici?
- Ia uite, ba, ca mai si întreaba! Dumnezeii ma-tii!
Si ma prinse de cap, rasucindu-l astfel ca ma trezii imediat lungit la pamânt. Un gardian se aseza cu dosul pe cap, unul pe spate, unul pe mijloc, iar unul pe calcâie. În felul acesta mi-a ramas descoperita partea trupului de la brâu pâna la ouale gleznelor.
În graba mare, privind spre lista cu victimele pe care o avea în fata Visinescu, am observat ca fiecare avea de primit un numar de lovituri dinainte stabilit.
Prima lovitura a fost atât de dureroasa, încât am avut impresia ca m-au taiat în doua cu o barda lata. Reactia la durere a fost atât de mare, încât trecu de urletul normal pe care trebuia sa-l scap din gâtlejul strivit de greutatea caraliului care-mi statea pe cap. Si-am scos din mine un râs de om nebun. A duoa lovitura a fost la fel de dureroasa, a treia la fel, si asa si celelalte. Parca ma taia-n bucati marunte cu o barda lata si taioasa tare.
Ghitescu ma prevenise, caci el stia cum se bate, sa-mi pun mâinile sub burta în forma de cruce si nu cumva sa le scot spre a le duce la spate, ca altfel ar putea sa-mi zdrobeasca noadele de la degete si asta-i mai rau decât bataia pe care o primesti.
Eu n-am urlat, desi ar fi fost mai bine sa urlu, poate scapam mai usor. Atunci îmi fulgera prin minte supliciul lui Horea când a fost tras pe roata...si-o lovitura- duoa le-am îndurat mai usor. Vazând ca nu se mai opresc, cu un efort disperat mi-am relaxat întregul corp ca si cum as fi murit. Gardianul care-mi statea pe cap, simtind relaxarea, le zise în soapta celorlalti:
- A murit. Nu mai loviti.
Au mai lovit ei de câteva ori, apoi s-au ridicat de pe mine. Veni politrucul Visinescu si, lovindu-ma cu cizma peste picioare, îmi zise:
- Scoala, banditule!
Dar nu m-am sculat. Atunci, gardianul care îmi statuse pe cap se apleca spre urechea mea si-mi sopti încet de tot:
- Scoala baiete ca astia te omoara.
Aceasta soapta mi se paru atât de blânda, încât în acel moment valora cât glasul mamei, când ma alinta ca sa dorm, si m-am ridicat încet, mai mult cu ajutorul lui, caci îmi ziceam în sinea mea: daca observa ca mai am putina tarie în mine, sunt capabili sa ma bata pâna mi-o zdrobesc pe toata.
Care cum scapa de bataie trebuia sa treaca printr-un „tunel” format din mai multi caralii de-o parte si de alta, toti cu pari în mâna, care loveau cu toata taria, la-ntâmplare, care pe unde nimerea. Rostul acestor lovituri era în primul rând umilirea la care eram supusi si numai în al doilea rând avea rol de tortura. Eu mergeam prefacându-ma pe jumatate mort, dus de brat de acel gardian care-mi soptise la ureche sa ma scol.
Pe sub ochelari am observat cum gardianul care ma ducea facu semn celorlalti care asteptau sa nu ma loveasca, dar eu credeam ca ma va lasa din mâna si voi fi lovit si mai tare, astfel ca instinctul de aparare iar prinse curaj si forta, fiind gata de fuga. Dar gardianul a fost corect si nu m-a lasat din mâna.
Am fost dus din nou la „neagra” si a trebuit sa ma dezbrac de izmene si camasa si numai gol pusca sa intru în acea camera. La usa era o galeata cu apa rece în care am vârât mâna si am dat putin peste carnea zdrobita de lovituri ca sa mai îndulcesc din durerea amara ce ma fulgera în dreapta si în stânga.
Am fost ultimul care am intrat. Ceilalti urlau si blestemau în gura mare. Am început si eu sa urlu si sa-i blestem pe calai. Capitanul Prelingeanu a muscat din murdaria ce ne înconjura, de durere, iar ofiterului care ma înfruntase cu treburile de pe front, i-am platit-o, întrebându-l daca si pe front a fost ca aici. Gemu, scrâsnind din dinti, si nu-mi raspunse.
Dintre toti cei de fata, eu si cu Nicu Bardac am fost cei mai rezistenti si ne-am vaitat cel mai putin, desi eram cei mai tineri.
Un fenomen ciudat mi s-a întâmplat în timpul bataii. Aveam impresia, atunci când primeam loviturile, ca sufletul din mine iese tot pâna la gura si apoi e tras de un caiciuc înapoi, si tot asa pâna la ultima lovitura.
În groaznicele conditii în care stateam nu se mai putea rezista multa vreme. Moartea ne adulmeca pe aproape, dar spre norocul nostru, la miezul noptii ni se deschise usa si am fost dusi în camera noastra.
Un gardian mergea în fata cu un felinar, iar altul în spate cu un alt felinar; astfel încadrati am intrat în camerî, unde asteptau cei 60 de oameni, caci în total eram 70 de persoane.
Cel care întocmise lista cu noi a fost turnatorul Vladescu, un tigan tovaras de lupta cu Gheorghe Gheorghiu-Dej, care, în prima faza, se lauda ca ar fi fost si el prin comitetul central al partidului comunist. Avea pretentia ca-i mai capabil decât Gheorghiu-Dej, numai ca, descoperit ca a dat informatii fostei sigurante, a ajuns la Jilava, unde si-a gasit sfârsitul.

EVREUL KANER

Eram în închisoare la Jilava imediat dupa sosirea lui Maromet, pe la începutul anului 1949.
În camera, majoritatea era formata din tineri elevi ti studenti, facând parte din „Fratiile de cruce”.Ceilalti detinuti, constituind minoritatea, erau câtiva ofiteri de jandarmi, alte cadre militare, functionari si o organizatie sionista de evrei.
Seful sionistilor era Eduard Kaner, de meserie avocat. Barbat solid, frumos si foarte destept. Mai era si un pianist pe nume David Bernstein, cu care ma împrietenisem la catarama si toata ziua , de dimineata pâna seara, discutam numai si numai despre arta. Subiectul parea atât de vast, încât ne grabeam ca nu cumva sa ne apuce punerea în libertate înainte de a-l epuiza. Numai ca bietul Eduard Kaner, om mult mai solid decât toti ceilalti, se topea vazând cu ochii si ajunsese sa se poata ridica din pat cu greu. Cu fiecare zi care trecea, minutarul ceasului din urma parca îl auzeam batând din departare si tot mai tare. Nu era gluma. Omul daduse într-o distrofie naruitoare si putea usor sa contracteze o boala de plamâni si sa moara rapid, sau sa mai întârzie putin si sa moara din alte motive la baza carora era foamea cea crunta.
Toata lumea ma alesese pe mine sef de camera, astfel ca luându-ma în serios, l-am sfatuit pe Kaner sa iasa la raport la comandantul Maromet. Spre a evita o stâlcire în batai ( pentru înviorarea functiilor vitale ) l-am sfatuit sa spuna, primul lucru, ca este evreu si numai apoi sa ceara regim îmbunatatit sau trimiterea la infirmerie.
Zis si facut. Nu era de asteptat ci, când deschise gardianul usa pentru a duce murdaria la WC, Kaner s-a cerut la raport la capitanul Maromet. Sosi Maromet cu ciomagul lui noduros la subtioara si ci vreo câtiva haldai dupa dânsul.
- Ci-i-ne-i a-a-cela ca-a-re vrea ra-a-port?
- Eu, domnu comandant.
- Ce-e vrei ba-anditu-u-le!?
- Sa traiti, domnu comandant, eu sunt evreu si am stat în lagarul de la Ausschwitz si iata ca am scapat cu viata, dar de aici de la comunisti nu scap.
Îsi desfacu camasa, aratându-si coastele mari ce puteau fi numarate chiar si din ochi si pielea ce le acoperea semanând mai mult cu o pielita-ntinsa si gata de rupt.
Maromet se uita crunt la el, întrebându-l ce-i cere.
- Sa fiu dus la infirmerie sau sa-mi dati un regim de refacere.
Maromet se scarpina putin dupa ureche ca sa-i vina o inspiratie cât mai miseleasca cu putinta, îsi pipai instinctiv ciomagul, dar renunta la el si-i zise stropsindu-se:
- Stii ce?! Te bag în p. ma-tii de bandit! Facu stânga-împrejur si iesi afara cu toata suita lui.
Era un câstig, care consta din faptul ca scapase neciomagit. De regula, în Jilava acelor vremuri unicul medic adevarat era Maromet si singurul medicament, ciomagul. Te batea atâta, pâna ce singur recunosteai ca esti sanatos tun.
Ce sa facem cu Kaner, care trebuia neaparat salvat?! Îmi veni o idee: sa apelez la toata lumea si sa recurgem la un act crestinesc de salvare a omului.
- Fratilor, le zisei eu mai mult în soapta celorlalti, eu zic ca n-ar fi rau ca din suplimentele ce le primim în fiecare zi, lui Kaner sa-i facem o ratie zilnica si astfel se va reface. Ca el nu sufera de nimic decât de foame. E dublu de voinic decât noi ceilalti si mai barbat ca noi, fiind si mai în vârsta.
Toti au fost de acord. Ratia de mâncare, spre a fi distribuita egal, polonicul se dadea ras, apoi ce ramânea, fiind tot ratia noastra, se redistribuia ca un fel de supliment.
Pentru asta am instruit un fel de tichet, astfel ca fiecaruia sa-i revina o data rândul. La fasole separat, la arpacas separat. Acolo conta chiar si o portie de mâncare. În felul acesta noi cedam unul din suplimente. Pe când noua ne venea rândul la 7-8 zile, Kaner lua în fiecare zi.

UN „TAMBUR” MISEL

Vreo 3-4 zile lucrurile au mers bine, dar apoi se ridica unul, un plutonier de jandarmi pe nume Ciacu si zise:
- Sa stiti ca n-am de gând sa hranesc jidanii. În 1940, când ati avut puterea în mâna, trebuia sa-i omorâti pe toti si sa scapam de ei.
S-au mai ridicat câtiva sustinând aceeasi idee si astfel toata actiunea noastra de salvare a lui Kaner de la moarte a fost compromisa. La rândul sau, Kaner a luat cuvântul si a zis:
- Eu multumesc legionarilor pentru polonicul de mâncare pe care mi l-au dat si va multumesc si voua, românilor si crestinilor, pentru ca mi l-ati luat. Apoi se întinse pe pat, tacut si abatut.
Miselia tamburului n-am putut-o suporta noi, cei tineri, si ne-am înversunat si mai mult ca sa-l salvam pe Kaner, a carei scurta cuvântare ne-a intrat la suflet. Cum sa facem spre a nu ne defavoriza prea mult pe noi, caci foamea era crâncena? Ne chinuia pe toti grozav, dar ne înfrânam din toate puterile, gasindu-ne tot alte preocupari decât gândul sau vorba despre mâncare.
În camera erau si alti oameni mai vârstnici care sufereau de diferite afectiuni, carora diverse mâncaruri nu le priau, fiind aruncate la tineta. Asa ca i-am luat cu frumosul pe acestia, rugându-i sa nu arunce mâncarea. Mai veneau si noi arestati, care pâna se obisnuiau cu laturile închisorii nu le mâncau. Am intervenit si la unul dintre acestia si la altii care au urmat dupa el, sa strângem toata aceasta mâncare si sa i-o dam lui Kaner, a carui singura afectiune era epuizarea fizica din cauza înfometarii. Cum asta n-a fost suficient, am dat noi, tinerii, fiecare câte o lingura rasa de mâncare, umplându-i în fiecare zi lui Kaner câte o gamela plina si, în doua luni de zile, omul a fost pus pe picioare; parca atunci îl arestase, vesel si cu chef de vorba.
Ne-am despartit apoi, urându-ne din suflet libertate cât mai grabnica. Dar n-a fost sa fie. Nu l-am mai întâlnit de atunci, desi as fi vrut. Am prins doar un zvon ca ar fi fost pus în libertate la interventia statului evreu. Daca-i adevarat sau nu, asta n-am de unde s-o stiu, si nici sa verific; la timpul potrivit nu am putut. De acum e prea târziu. Ma îndoiesc ca e printre cei vii. Ca daca ar trai, ar trebui sa aiba aproape 90 de ani.

JILAVA,1953
DE CE AI DESENAT, BANDITULE?!

Mai încoace, prin 1953, dupa ce am fost dus la ancheta în legatura cu procesul lui Turcanu, stateam într-o camera cu mai multi, dar nu chiar atât de înghesuiti ca-n prima perioada a marii terori.
Trebuia sa fac ceva, cât de putin, caci nu puteam sta locului. Exista o metoda de a desena, cu succes, pe sticla ( respectiv pe geam ), ungând cu sapun geamul si presarând putin DDT ( praf cu care se dadea prin camera împotriva plosnitelor ). Apoi, cu un pai scos din rogojina, faceam diferite figuri de oameni, caci modele aveam destule în camera. La multi le era frica sa pozeze, ca nu cumva sa fie banuiti pentru aceasta, dar s-au gasit destui care sa o faca.
Într-o zi, pândindu-ma, caraliul m-a prins tocmai când lucram la un portret al unuia din camera. Deschise usa brusc si veni la mine:
- Ce faci acolo, banditule?
- Ce sa fac? Desenez.
- Ce-i aia?
- Niste portrete. Chiar oamenii astia din camera.
- Nu cumva sa le stergi, c-ai încurcat-o cu mine, banditule!
- Nu le sterg, domnu plutonier.
Peste câteva momente se prezenta însotit de ajutorul lui Maromet, un ofiter pe nume Ivanca. Acesta nu era sanatos la minte ( cum de altfel, nici un ofiter nu era ). De meserie croitor, din comuna Jilava, ajuns pe post de ofiter la închisoarea Jilava, devenise unul dintre cei mai crunti batausi.
Niciodata nu te privea în ochi. Umbla cu capul plecat într-o parte, privindu-te mai mult pe sub gene.
- Care-i ala? Zise catre caraliu.
o M-am prezentat imediat, recunoscând ca eu le-am facut.
- De ce ai desenat, banditule?
- Pai, n-am avut ce sa fac si am desenat.
- Nu cumva sa le stergi banditule, ca te omor în bataie!
- Am înteles domnule ofiter.
Dupa câteva minute se auzira pasi mai multi de cizme tropaind pe coridorul boltit al puscariei, iar usa se deschise din nou:
- Care-i banditul acela?
- Eu, sa traiti.
Era Visinescu, loctiitorul politic, având în spate mai multi gardieni.
- Tu, ma banditule?! ( Ma cunostea de client vechi ). Iar nu-ti vezi de treaba? Nu cumva sa le stergi, ca ai încurcat-o!
- Nu, sa traiti, n-am sa le sterg.
Mai trecura câteva minute si din nou se auzi tropait de turma draceasca, care se apropia de celula noastra. Uta se deschise si aparu Maromet însotit de toata trupa lui:
- Care-i banditul ala?
- Eu, sa traiti, domnule comandant.
Privi portretele. Fiind usor de recunoscut si identificat, care pe ce detinut din camera reprezinta.
- Cine-i asta?
- Asta-i dânsul, si-l aratai pe unul care-mi pozase.
Si acesta tremura mai abitir ca mine, caci nu era deloc gluma, desi teroarea cea mare se mai potolise.
- Dar asta cine-i?
- Asta-i el. Si-l aratai pe celalalt care.mi pozase.
Privea ticalosul, si compara sa se convinga daca într-adevar pe asta-l desenasem.
Norocul meu ca desenele toate erau reusite si semanau cu modelele de parca ar fi fost fotografii bine facute, altfel o încurcam, ca n-a ramas nici un singur portret sa nu fie bine studiat si comparat cu colegul care pozase.
- Ce meserie ai, banditule?
- Am fost elev la scoala de arte si ma pricep la desenat.
Apoi, stând câteva clipe sa gândeasca sau sa scorneasca vreo ticalosie din mintea lui cea neagra, îmi zise:
- Nu cumva asti-s sfinti de-aia de ai vostri?
- Nu, domnu comandant.Si mai prinsera curaj si ceilalti si începusera sa-l asigure ca nu sunt nici un fel de sfinti reprezentati acolo în desene, ci-s capetele lor, ale celor care au pozat.
- Ce condamnare ai?
- 15 ani.
- Sterge-le si sa nu mai desenezi, banditule! Ne-am înteles?
- Am înteles, domnule comandant.
Astfel am scapat fara sa-mi faca nimic. Alta data, pentru asemenea fapta, daca scapam viu în urma bataii ce as fi primit-o, ar fi fost o adevarata performanta, daca nu chiar o minune nemaipomenita.

MARTURIA LUI PUIU ATANASIU
privitoare la înscenarile judiciare din anul 1958

CEL DE AL TREILEA MARTIRIU AL LUI RADU GYR

Toti tiranii lumii acesteia, toti asupritorii, au menajat mai mult sau mai putin pe cântaretii popoarelor.
Exceptie de la aceasta regula fac tiganii care nu au maâncat pâinea cea alba si scumpa a acestei tari. Regimul maresalului Antonescu l-a vârât în puscarie pe marele poet Radu Demetrescu Gyr. De ce? Pentru a-ti satisface ambitiile cazone de „mare salvator” al patriei. Generalul nu suporta sa simta pe cineva ca-i sta în fata.
La concursul pentru locul cel din frunte, un poet cu faptura umila ca aceea a lui Radu Gyr va sta întotdeauna în fata unui trufas general. Si aceasta fara onoruri dinainte organizate sau fanfare cu steaguri în frunte ce bat pasul în ritmul tobelor asurzitoare.
Regimul generalului a inventat cea mai josnica umilinta pentru tineretul facând parte din Miscarea Legionara: „Reabilitarea” post-mortem pe frontul de rasarit în linia întâi, de unde se stie ca putini scapa vii sau întregi! Ba a mai inventat o miselie în plus fata de câte au fost cunoscute pânî la acea data: Legionarii de frunte, expres nominalizati, trebuia sa fie împuscati pe la spate de cître chiar fratii lor români în timpul luptelor.
Trimis pe frontul de rasarit, Radu Demetrescu Gyr a fost ranit si invalidat înca la începutul luptelor. A fost însotit spre casa de un soldat. Un fel de escorta „speciala”. Ostasului i s-au dat instructiuni sa prinda ocazia „ca vrea sa fuga” si sa-l împuste pe la spate.
Tânarul soldat, om cu frica lui Dumnezeu, proaspat scapat din marele macel, nu s-a pretat la o asemenea manevra diavoleasca.
Radu Gyr a stat în închisoare pâna în anul 1954-1955, când, cu ocazia unei perioade de „dezghet” politic, a fost pus în libertate. Atotputernicul Gheorghiu-Dej s-a aplecat la rugamintea presedintelui Indiei ca sa-l elibereze. Mircea Eliade a fost cel a intervenit la presedintele Indiei, iar aceasta, în continuare, la dictatorul României.
Din puscarie, poetul a fost dus direct la spitalul „Caritas” pentru refacere, apoi lasat liber în voia soartei! Aceasta perioada de libertate a durat pâna aproximativ prin luna februarie 1958, când a fost din nou arestat.
De data aceasta oculta comunista l-a introdus pe Radu Gyr într-o înscenare judiciara mârsava si i-a aplicat un regim de exterminare lenta plina de sadism. Diavolii regimului comunist tineau neaparat sa compenseze perioada cât nu l-au avut pe poet direct în ghiare. În înscenarea imaginata, oculta securisto-comunista a plasmuit o gogoasa mai mare decât un munte: mai întâi securistii au operat toate mutatiile, au înfaptuit toate manipularile ( multe inimaginabile ), abia apoi au trecut la arestari si punerea în scena a murdariei închipuite de mintea lor bolnava si îngreunata de multa ura si miselie. Au procedat ca plugarul care-si pregateste ogorul de toamna pentru însamântarea de primavara. Se mai aseamana aceasta înscenare cu un munte urias de ghiata ( iceberg ) ce pluteste dinspre miazanoapte spre apele calde, învaluit în ceata rece.

PARTEA VAZUTA A ICE-BERG-ULUI

Pentru a întelege întreaga înscenare judiciara în care a fost implicat poetul, voi prezenta mai întâi persoanele cele mai importante pe care le-a folosit securitatea comunista. Pe umerii acestora oculta a cladit întreg esafodajul înscenarii.
Primul personaj este doctorul Aurel Marin, din Bucuresti, specialist O.R.L., un adevarat savant în materie, recunoscut pe plan international.
În timpul studentiei Aurel Marin a facut si el parte din organizatiile legionare de tineret. Dupa instaurarea regimului comunist în România si-a dat seama dincotro bate vântul. A fost un om practic si bine informat. N-a mizat si nu s-a leganat în „vise dulci”. Si-a dat seama ca robia comunista va fi de lunga durata. A intuit uneltirile ocultei ce si-a propus distrugerea spiritualitatii crestine si nationale a neamului nostru si a celorlalte neamuri cazute în ghiarele comunismului.
Aurel Marin s-a prezentat în fata camarazilor sai zicându-le:
- Fratilor, eu ma retrag din Legiune. Nu vad în viitorul apropiat nici o sansa de mai bine. Nu vad posibilitatea de a-mi continua cercetarile de specialitate decât încadrându-ma în programul regimului comunist.
Astfel, Aurel Marin s-a despartit onorabil de fostii sai camarazi. În fata autoritatilor comuniste si-a facut o autobiografie sincera în care si-a recunoscut întreg trecutul sau legionar. Apoi s-a înscris în partudul comunist, calitate fara de care nu ar fi putut sa-si continue cercetarile stiintifice.
Al doilea personaj este Puiu Atanasiu, avocat de meserie. În Legiune avea un grad mare si fusese prefect legionar.
Trimis pe rontul de rasarit, a cazut prizonier. Alaturi de alti camarazi de arme a refuzat sa se încadreze în diviziile procomuniste. Din contra, împreuna cu alti ostasi din armata româna cazuti în ghiarele bolsevicilor, a organizat diferite actiuni de protest contra samavolniciilor savârsite de bolsevici împotriva prizonierilor români. Pentru acest motiv, împreuna cu altii, a fost detinut în prizonierat pâna în anul 1948.
Abia în anul 1948 a fost eliberat din lagarele rusesti. Predat autoritatilor române, acestea l-au internat într-un lagar, pe întinsul canalului Dunare-Marea Neagra, cu regim de detinut politic.
Abia în anul 1954 a fost pus în libertate. Dupa punerea în libertate, Puiu Atanasiu, împreuna cu un alt camarad, tot legionar, pe nume Barbulescu, a preluat un chiosc de ziare si tutun pe Calea Victoriei, în Bucuresti.
Al treilea personaj a fost unul pe nume Lucuta. Acesta era inginer sef la uzinele „9 Mai” din Bucuresti. Nu era legionar. A fost în schimb camarad de arme cu Puiu Atanasiu pe frontul de rasarit si în cntinuare prizonier prin lagarele din URSS. Fiind eliberat, în perioada 1954-1956 chiar conducerea partidului comunist daduse „indicatii” verbale, recomandînd directorilor de întreprinderi sa mai „închida ochii” lsa trecutul politic, sa angajeze si oameni cu dosarul „deochiat”.
Economia era în mare deriva tocmai din cauza lipsei de oameni competenti în posturile cheie, ocupate acum de diferiti indivizi adunati de prin santurile mahalalelor bucurestene. Asa s-a ajuns la dublarea posturilor importante. Lichelele detineau puterea si avantajele personale, iar oamenii capabili si competenti erau cu munca si raspunderea.
Puiu Atanasiu a aflat, într-o buna zi, ca poetul Radu Gyr traia în crunte lipsuri materiale. A mai aflat ca, facându-i-se rau într-o statie de tramvai, a cazut lesinat pe peron. Acest lucru nu l-a lasat indiferent. Cu orice pret trebuia sa-i sara în ajutor.
Îl cunostea bine pe doctorul Aurel Marin. Îi cunostea temperamentul si scoala la care îsi facuse educatia. Chiar daca doctorul parasise Legiunea, soarta unui om de talia poetului Radu Gyr nu putea sa-l lase nepasator si surd la „geamatul” de disperare.
Rationamentul lui Puiu Atanasiu a fost corect. Doctorul Aurel Marin ajunsese un renumit specialist O.R.L., avâd venituri banesti uriase fata de ceilalti camarazi ai sai, oropsiti de regimul comunist. Puiu Atanasiu i-a scris câteva rânduri doctorului, rugându-l sa-l ajute pe poet.
Scrisoarea, si mai pe urma ajutorul banesc de la doctor, au fost trimise prin aceeasi persoana, pe nume Manolescu. Trebuia ferit doctorul de contactul direct cu poetul ( o asemenea fapta constituia „crima” de „ajutor legionar” din punct de vedere comunist ).
Doctorul Aurel Marin a fost trimis ( de catre conducerea tarii ) sa participe la un congres al medicilor, care se tinea la Paris. El reprezenta stiinta medicala din România.
Cum era de asteptat, a fost primit cu multa caldura de diaspora româneasca. A fost invitat la Diferite „cercuri” ale diasporei, toti fiind curiosi sa afle din gura lui noutatile din tara. Majoritatea zdrobitoare a celor care l-au primit la Paris pe doctor erau legionari, fosti camarazi de lupta ai sai. Agentii securitatii au urmarit pe savant pe tot traseul sau, înregistrând ce vorbeste si, mai ales, cu cine vorbeste.
La aceste discutii a fost evitata divulgarea terorii la care era supusa populatia tarii. Discutiile s-au limitat doar la discutii nevinovate, ce nu puteau constitui acuze la persoana doctorului Aurel Marin. Diaspora cunostea prea bine situatia din tara si a evitat cu grija sa-l puna în dificultate pe savant.
Totusi, necunoscând perfect mecanismele oculte ale securitatii, diaspora nu si-a imaginat ca securitatea putea sa fabuleze, sa inventeze „discutii”, „comploturi” ce nimanui nu i-au trecut vreodata prin minte.
La Manastirea Antim, sub aripa Patriarhiei din Bucuresti functiona o grupare mistica numita „RUGUL APRINS”, AL CARUI MOTOR ERA POETUL Sandu Tudor. Scopul acestei grupari era mentinerea treaza a spiritualitatii românesti în acele vremuri de cercetare satanica a neamului nostru.
Diferite opere literare ale talentelor din elita româneasca au fost înregistrate pe banda magnetica spre conservare pentru generatiile ce vin. Printre acestea erau si multe poezii ale lui Radu Gyr, reproduse de însusi glasul poetului. Una din cele mai importante poezii a fost „Ridica-te Gheorghe, ridica-te Ioane!”
Anii 1955-1956 au fost ani de usoara destindere. S-a operat o slabire perceptibila a „surubului”. S-a dat o mica gratiere pentru detinutii politici cu condamnari pâna la 5 ani. S-au desfiintat provizoriu pedepsele „administrative” date dupa bunul plac al securitatii; regimul comunist a mai dat putina atentie si intelectualitatii. În Capitala si în marile orase de provincie s-au format timide cercuri intelectuale, unde se discuta orice, mai putin politica partidului comunist.
Asa arata partea vazuta a „icebergului” ce plutea încet spre oceanele mai calde.

PARTEA NEVAZUTA A ICE-BERG-ULUI

Revolutia din Ungaria a demonstrat ca regimul impus se Moscova n-are sanse de supravietuire decât în conditii de teroare maxima. Întocmai ca în URSS.
S-a trecut la pregatirea ultimului asalt. Mecanismele ruginite ale miseliilor au fost unse cu vaselina multa si apoi puse toate odata în functiune. Urma aducerea la ieslea lui satan a taranimii, prin totala ei jefuire. Aceasta operatiune implica: actiuni de forta; arestarea în masa a fruntasilor taranimii; întemnitarea persoanelor cu influenta în mase si cei cunoscuti a avea experienta în lupta antibolsevica; santaje de proportii; crearea unei atmosfere de spaima si nesiguranta.
Trupele rusesti s-au retras dincolo de Prut. Oculta moscovita a chemat miselimea din România la examenul de „doctorat”.
Urma sa fie gasita si ultima „necunoscuta” a ecuatiei, neaparat un „comandament legionar” cu multe ramificatii, ca o pânza de paianjen, ce ar cuprinde întreaga tara.
Pentru toate acestea era nevoie de o fantezie în exces. Fantezia exista. Mintile securistilor deversau de atâta plin de fantezie.
Mai era nevoie si de un sprijin extern. Exista si acesta, la rasarit tunurile rusesti tintind cu tevile spre noi. Din apus se auzea refrenul „adio si n-am cuvinte”( un fel de „pa si pusi”). Din întreaga aceasta orchestra se distingea cu claritate vioara întâi apartinând S.U.A.
Deci, nici o sansa, din nici o paret. Asa erau mânati din urma de ciobanii revolutiei ca o turma jalnica de oi ce merg spre abator pentru taiere.
Iata acum si compozitia „marelui” comandament legionar imaginat de oculta comunista:
Securitatea a fixat ca sef al „comandamentului” pe legionarul Barbulescu, vânzatorul de la chioscul de ziare si tigari din Calea Victoriei. L-au arestat. A început tortura, spre a-l face sa recunoasca „crima”de a fi comandantul suprem al complotului legionar antistatal. La a doua serie de torturi la acre a fost supus, Barbulescu a încetat din viata.
Cât zel si barbarie a pus securitatea în ancheta, omorându-l pe om numai la a doua serie de cazne!!
Nu-i nimic. Ancheta merge înainte! Comandant suprem va fi urmatorul în ordine, adica avocatul Puiu Atanasiu, ortacul lui Barbulescu. Doar au lucrat împreuna la acelasi chiosc de ziare si tutun, între peretii caruia se ascundea marele „comandant legionar” din România... Deci, din punct de vedere „tactic”, „strategic” si „militar” exista un comandant suorem în persoana lui Puiu Atanasiu.
Puiu Atanasiu, colac peste pupaza, fiind si avocat de meserie, „stia” si „învârtea” pe „nevinovata securitate”, asa, „pe vârful degetelor”. Se potrivea.
Marele „comandament legoinar” inventat de securitate trebuia sa aiba si un „sef spiritual”. Cine sa fie? Cine sa fie?! L-au gasit: Radu Demetrescu Gyr. Doar el era autorul poemului „Ridica-te Gheorghe, ridica-te Ioane!”.
Între timp, securitatea a pus mâna si pe banda magnetica de la „Rugul Aprins”. Exista de acum si o proba materiala graitoare.
O revolutie legionara din interior nu era de conceput ( pentru securitate ) fara legatura cu comandamentele legionare din strainatate, în fruntea carora se gasea Horia Sima.
Nimic mai simplu. N-a fost „trimis” în strainatate doctorul Aurel Marin „ca sa aduca ordine si planuri” de la Horia Sima? N-a luat acesta legatura cu toate anexele comandamentului legionar de la Paris? Ce a cautat Aurel Marin la Congresul Medicilor?... Participarea doctorului Aurel Marin la Congres a fost doar „o masca”, un pretext. În dosul acestei forme nevinovate se ascundea punerea la cale a „loviturii armate” de tip „legionaro-fascist”!
Iata-l pe bietul doctor pus „calare pe bat”, în calitate de „curier” al fantasticului comandament legionar care urma sa dea semnalul revolutiei la Bucuresti.
În timpul procesului, la interogatoriu, doctorul Aurel Marin a spus adevarul asa cum a fost: ca întâlnirile cu membrii diasporei n-au avut nimic politic în ele. Numai ca nu declaratiile din fata instantei au fost luate în considerare, ci acelea de la dosar care au fost smulse de securitate prin torturi, santaj sau amenintari.
Se pare ca doctorul Aurel Marin n-a fost torturat. Si-a dat seama ca nu exista nici o scapare si ca pâna la urma tot va trebui sa accepte sub tortura declaratiile ticluite. Astfel, a semnat toate declaratiile asa cum le-a ticluit securitatea ca sa iasa „pasienta”.
În manipularea si înselatoria facuta de securitate doctorul Aurel Marin trebuia sa aiba calitatea de martor. Nu s-au putut abtine si l-au inculpat si pe dânsul, potcovindu-l cu 25 de ani munca silnica.
Lovitura de stat imaginata de securitate era armata. Deci, trebuia sa se dovedeasca existenta armelor. Ori, securistii n-au reusit sa dovedeasca nici macar existenta unor pistoale cu dopuri sau cu apa. Au rezolvat si aceasta „spinoasa” problema: l-au batut pe bietul inginer Lucuta pâna ce acesta a recunoscut ca are un depozit de armament la marginea satului unde s-a nascut.
Zeci de masini încarcate cu securisti s-au deplasat la fata locului. Au scormonit pamântul, prefacându-sea fi plini de emotia celor ce vor gasi. Bineînteles, nu s-a gasit nimic. Nu conteaza ca nu s-a gasit nimic, ci ca exista la dosar o declaratie în care se pomeneste de existenta unui depozit de armament. Mai stii? Poate ca între timp alti „banditi” au mutat depozitul în alta parte!
Orice persoana care a dat numai buna ziua lui Puiu Atanasiu a fost botezata de catre securitate cu denumirea de „sef al comandamentului legionar”! În cel mai bun caz era etichetat drept „curier” al unui „comandament” ce urma sa fie inventat ulterior.
În cadrul acestui paienjenis imaginat de securitate au fost agatate fel de fel de „comandamente” legionare, constituind punctele centrale ale marilor înscenari din anul 1958.
Au mai existat si mici grupuri disparate de intelectuali care în viata lor facusera de toate în afara de politica. Au existat oameni condamnati chiar si individual, unii pentru ca în timpul revoltei de la Budapesta au fost prea bine dispusi; altii pentru ca erau prea grabiti la mers pe drum; altii ca au privit chiorâs la portretele marilor dascali! Si câte si mai câte astfel de „crime” inadmisibile împotriva regimului „umanitar” comunist.
Ariergarda arestatilor o formau martorii lui Iehova, ca reprezentanti ai sectelor interzise.
Din „comandamentul central legionar” imaginat de securitate mai faceau parte si: Ibraileanu, vechi legionar, Rica Zamfiroiu, profesor de istorie, legionar, Nichi Groza, Legionar si acesta.
Procesul s-a judecat. Sentinta a fost urmatoarea:
- RADU DEMETRESCU GYR: condamnat la moarte;
- PUIU ATANASIU: condamnat la moaret;
- LUCUTA: condamnat la moarte;
- RICA ZAMFIROIU: condamnat la moarte;
- AUREL MARIN: condamnat la 25 de ani munca silnica.
Nemernicii au implicat-o în proces si pe fiica lui Rica Zamfiroiu, pe nume Rodica, pe care au condamnat-o la 15 ani munca silnica.

RECURSUL

La recurs toate condamnarile la moarte au fost comutate în munca silnica pe viata. Rezultatul recursului n-a fost comunicat condamnatilor. Acestia au fost tinuti, în continuare, în camerele osânditilor la moarte, care aveau un regim special: condamnatii erau legati cu lanturi grele la picioare, s-a aplicat un crunt regim de batjocora si teroare din partea gardienilor.
Gardienii care-i pazeau au fost special selectionati din rândurile celor mai prosti si fara de suflet. Securitatea, care-i dirija pe gardieni, urmarea din umbra efectul distructiv si de uzura a fortelor psihice ale detinutilor.
Situatia aceasta de spaima, ca la fiecare rasucire a cheii în broasca ar fi momentul decisiv al executiei, a durat un an de zile...Abia apoi li s-a comunicat condamnatilor comutarea pedepsei din condamnare la moarte la munca silnica pe viata si li s-au taiat lanturile de la picioare.
În continuare, Radu Demetrescu Gyr a fost tinut într-un crunt regim între viata si moarte. Când administratia constata ca este aproape de moarte, poetul era dus la spitalul închisorii Aiud pentru revigorare. Dupa ce se mai întrema putin, era din nou supus regimului de exterminare.
Iata cum „experienta Pitesti” o aplicau acum miseii într-o noua varianta, de lunga durata, la închisoarea Aiud.

REGIMUL DE TEROARE APLICAT POETULUI

Asa a durat teroarea împotriva poetului cu tot felul de „socuri” tip „Macarenco”pâna în anul 1962, când i-au pregatit ultima lovitura, spunându-i ca daca nu cadeaza si nu se leapada de trecutul sau legionar, îi vor aresta sotia si fiica.
Marele poet pastra pentru sotia si fiica sa Monica ( Luminita ) un adevarat cult plin de duiosie si dragoste familiala. Ultima lovitura bine calculata si îndelung dospita în mintile satanice ale miseilor a avut un efect maxim: poetul a decedat!

MARTURII..., MARTURII…

În privinta doctorului Aurel Marin, se stie ca acesta a functionat la spitalul penitenciarului Aiud ca medic-detinut pâna prin anul 1960-1961, când a fost eliberat si repus în aceeai situatie ca înainte de arestare, cu o mica deosebire: de acum doctorul Aurel Marin era însotit peste tot, ca o umbra, de catre o femeie care îi era asistenta.
Într-o buna zi, a cazut jos si a murit. Persoane mai apropiate doctorului presupun ca moartea n-a fost naturala, ca ar fi vorba de un asasinat. Asistenta care l-a însotit peste tot pe doctor ar fi fost o agenta în slujba securitatii, a carei misiune a fost ca sa-l asasineze pe doctor.
Totusi, aceasta varianta despre soarta doctorului Aurel Marin poate sa nu fie adevarata, ci doar o fabulatie creata de mintile oamenilor ce traiesc într-o vesnica teroare, suspectati si suspectând la rândul lor pe calai. În ce ma priveste, cred ca a fost vorba de un asasinat. Din postura în care se gasea doctorul, cunostea prea multe. De aceea trebuia sa moara. Si altii cunosteau multe. Dar nu erau în postura doctorului. Pe acestia oculta comunista i-a lasat sa moara în paturile lor.

ÎNCHISOAREA PITESTI
1949-1951

Daca zici "iadul pe pamânt", nici atunci n-ai spus suficient ca sa exprimi ce a însemnat închisoarea Pitesti pentru studentii români.
Din cercetarile facute pâna în prezent, rezulta ca aceasta nimicire a tineretului român a fost proiectata ca un "plan strategic" cu mult înaintea marilor arestari din anul 1948. Ea a fost proiectata la Moscova de NKVD si încurajata de alte cercuri oculte internationale. Metoda de lucru s-a bazat pe rezultatele experientelor facute în Uniunea Sovietica de schimbare a reflexelor conditionate si de formare a altora decât cele dobândite prin educatia de pâna atunci ( hipnoza prin teroare; vezi procesul maresalului Tuhacevski ).
Detinutul era supus unor torturi inimaginabile în celula în care îsi executa pedeapsa, zi si noapte, pâna la limita vietii. Când se observa ca victima poate sa moara era din readusa la viata, iar tortura se repeta de la capat.
Tortura dura pâna când victima devenea din erou un misel, din credincios, un necredincios, pâna când, din chinuit, devenea el însusi tortionar. Toti centrii nervosi îsi schimbasera atitudinea, devenind exact invers de cum fusesera înainte; din anticomunist convins devenind comunist convins.
Nu era posibil nici un fel de simulacru. Cea mai mica ezitare era pedepsita cu trecerea din nou prin toate fazele torturii destinate celor nereeducati. S-au folosit metode de soc care aveau darul, pe lânga tortura, sa distruga si latura afectuva a sufletului uman înca din prima clipa.
Aceasta actiune a fost pusa în practica de un student pe nume Eugen Turcanu, comunist infiltrat în închisoare prin înscenarea unui proces de "omisiune de denunt" si condamnat la 7 ani de închisoare corectionala. Condamnarea lui Turcanu n-a fost decât un alibi, care a îmbracat un lup în blana de oaie spre a fi introdus în staul ca sa sfâsie toata turma. A reusit sa sfâsie si a reusit sa-si ia si rasplata în fata plutonului de executie, caci asa stiu comunistii sa-i rasplateasca pe cei care-i servesc cu mult zel.

MARTURIA LUI GHEORGHE SUROIU
privitoare la începutul "reeducarii" de la Pitesti

PRIMA LOVITURA

La începutul anului 1949, dupa ce fuseseram judecati si condamnati, am plecat de la închisoarea Jilava la închisoarea Pitesti, destinata studentilor.
În aceasta camera eram încarcerati toti absolventii anului 4 al facultatii de medicina din Bucuresti, care fuseseram implicati în lupta anticomunista. Îmi amintesc doar câteva nume: Nuti Patrascanu, Aligo Popescu, Borcea, si asa mai departe, pâna la numarul de 20. N-aveam un regim sever, ba chiar puteam zice ca era destul de lejer fata de anchetele dure prin care trecuseram si fata de naduful suportat la Jilava.
Noi, cei din aceasta celula, faceam cu rândul si pe plantoanele, întretinând curatenia pe coridoare si servind mâncarea la detinuti. Gardienii erau toleranti, mai puteam sa ne strecuram dintr-o celula în alta si astfel sa cunoastem si pe alti camarazi mai proaspat arestati si condamnati si, odata cu acestea, ultimele noutati.
Pe data de 19 aprilie 1949 veni si primul lot "suceveni". Lot mare, majoritatea având condamnari cu munca silnica si temnita grea; o parte mai mica aveau condamnari pe diferite termene cu închisoare corectionala. Un numar de 6 din acestia au fost încarcerati în celula nr."6" situata exact vis-a-vis de celula noastra. Acestia erau: Turcanu Eugen, Onisor, Ghebac, Ticu Craiu, Martinus si înca unul de al carui nume nu-mi aduc aminte.
Habar n-aveam ce gândesc sau cum sunt ei organizati. Ne-am strecurat în celula lor si ei într-a noastra si discutam prieteneste si sincer tot ce stiam. Ma întreba Turcanu:
-Ma, voi va mentineti pe pozitie?
-Se poate? Ii raspundeam eu. Ce oameni am fi daca dupa câteva luni de puscarie am deveni fricosi si tradatori?
M-a întrebat cine-i seful, care-s cei de care asculta masa de detinuti; îl interesau numai oamenii bravi, iar eu i le spuneam pe toate, mereu, pe cele care le socoteam drepte si adevarate. Departe de mine vreo banuiala de miseliile ce zaceau în sufletul acestui om.
Dupa vreo 10 zile de asemenea iscodeli, dintr-o data gardienii au închis celulele, instituind un regim extrem de sever, de o strictete maxima. N-am mai fost scosi pe coridor sa mai facem serviciul de plantoane, în schimb acest lucru a fost preluat de Turcanu si cei de la celula nr.6. Hârdaul cu mâncarea se ducea prima data în celula lor, unde acestia alegeau ce era mai bun, pe saturate, si numai apoi împarteau ce mai ramânea la celelalte celule.
Acest lucru a durat pâna aproximativ la 15 mai 1949, când, la un moment dat, gardianul deschise usa si introduce peste noi pe Turcanu, împreuna cu cei cinci colegi de celula, cu bagaje cu tot si, fara sa rosteasca o vorba, închide usa.
Noii veniti au lasat bagajele jos, iar Turcanu, hodoronc-tronc, începu sa ne tina un discurs cam în felul urmator:
-Noi suntem veniti de la Iasi si Suceava, ne-am rupt de toata credinta legionara avuta înainte, am parasit toate credintele obscurantiste, religioase, si suntem decisi sa terminam cu banditismul. Cine-i de acord cu acest punct de vedere sa treaca acum lânga noi!
Stupoare pe toti cei 20. Începeam sa înteleg mismasurile facute de administratie pentru a pregati clipa aceasta. Dar înca întelegeam prea putine.
Bineînteles ca nimeni dintre noi nu a trecut alaturi de el, ba un oltean mai curajos din fundul camerei i-a raspuns clar ca nu trecem. Atunci cei 6 ca la o comanda, au scos din bagaje cozi de matura, dinainte pregatite, si au început sa ne loveasca fara mila sau rusine.
Rabdam si încasam lovituri nemiloase. Ne-ar fi fost mai usor sa contracaram si sa-i anihilam, caci eram de 3 ori pe atâtia si aveam avantajul moral de luptatori anticomunisti, fata de câtiva misei si tradatori, dar antecedentele proaspete de colaborare ale acestor ticalosi cu administratia, sau mai bine zis, administratia care actiona prin intermediul lor, ne-au inhibat toate fortele, încât, în afara de o aparare pe care o face un copil când tatal s[u îi aplica o corectie dupa zicala:" nuiaua este rupta din rai", altceva nu am facut.

INTERVENTIA DIRECTORULUI AL. DUMITRESCU

Cam dupa o ora de batucire au obosit, si Turcanu s-a repezit la usa batând puternic cu pumnul.
Usa s-a deschis pe loc si iata-l pe directorul Dumitrescu ca apare cu o stinghie de lemn patrat de esnta tare în mâna, urmat de o ceata întreaga de gardieni. Ia cuvântul Turcanu:
-Domnule director, noi suntem o serie de studenti care am renuntat la toate conceptiile obscurantiste mistico-legionare, burgheze si de alta natura si vrem sa ne reeducam spre a fi de folos societatii, dar legoinarii au sarit pe noi sa ne omoare!
Directorul Dumitrescu îsi compuse atunci o figura plina de agresivitate, inhalând aer cât mai mult în piept ca sa zica ceva împotriva noastra.
Atunci am luat cuvântul eu, zicându-i directorului:
-Domnule commandant, în aceste conditii care au aparut astazi, noi nu suntem siguri pe vietile noastre.
-Ce maaa, nu mai sunteti siguri pe vietile voastre?!
Si începu sa ma loveasca cu acea stinghie de lemn pâna a obosit, iar noi toti,si mai ales eu, simteam ca suntem pierduti. Nu a permis nici unuia din cei ciomagiti sa ia cuvântul, ci dupa ce a terminat a ma bate ne-a zis la toti:
-Sa nu mai aud nimic! Toata lumea face ce zic acesti oameni cinstiti care au lepadat banditismul si sunt pe drumul cel bun!
A facut stânga-mprejur, lasându-ne pe mâna fiarelor. Nu mai era nimic de facut, decât de rabdat. Dar nici unul nu si-a dat seama ce urmeaza, caci daca am fi stiut, am fi riscat moartea, cu mult mai simpla si mai putin dureroasa.

PE MÂNA CALAILOR

Dupa iesirea directorului din camera, Turcanu, privindu-ne crunt si cu o ura nemaiîntâlnita la cineva în priviri, ne porunci sa luam pozitia chinuitoare la marginea patului cu âinile întinse, cu privire tinta într-un punct fix, fara a avea voie sa privim în dreapta sau stânga; apoi, pe rând, am trecut la autodemascare.
Victima trebuia sa stea în pozitie de drepti si sa raspunda la întrebarile lui Turcanu. Acesta era bine informat de continutul dosarului si de atitudinea avuta de victima dupa arestare si condamnare. Cea mai mica nesinceritate în aceasta demascare era pedepsita pe loc. Studentul era dezbracat la pielea goala, întins pe jos si batut pâna la lesin în fata celorlalti care asistau neputinciosi si îngroziti la toata grozavia ce se dezlantuise. N-a fost unul care sa scape netorturat si multi dintre noi treceau de mai multe ori la rând prin faza torturii.
Autodemascarea era verbala si scrisa. Cea verbala consta nu numai din propriile fapte ce nu le-ai declarat la securitate, ci si din declaratiile împotriva colegilor de scoala, vecini, rude; chiar si împotriva gardienilor sau alt personal din închisoare mai omenos. Toate acestea se verificau prin ceilalti torturati, iar cea mai mica nepotrivire era crunt pedepsita. Aceasta a fost faza verbala, dupa care a urmat faza scrisa; dar numai dupa ce erai considerat vidat de tot ce aveai în tine.
Asa a aratat faza întâi, care a durat câteva saptamâni fara întrerupere, zi si noapte. Simteam cum ne pierdem, cu toate ca înca mai aveam putere, dar nu puteam aprecia câta, caci torturile neîntrerupte ne copleseau cu totul.
Primul pe care l-am vazut cazând si trecând de partea tortionarilor a fost Nuti Patrascanu; paharul pentru colectat otrava suferintei se vede ca i-a fost mai mic decât al celorlalti si ajunsese sa se umple si sa deverseze. Nu ne dadeam seama daca Nuti Patrascanu a trecut de partea lor pentru a se salva pe sine si pe altii, sau pentru ca, parasindu-l puterile, noile reflexe conditionate au pus stapânire totala pe el.
Multe as mai avea de spus din aceasta prima faza a disperarii, dar ma simt coplesit atât de amintirea lor, cât si de atacurile otravite cu care necomunistii ne asalteaza acum pe un câmp pustiu; când oameni care-si zic intelectuali se multumesc, sustinând minciunile, cu cunostintele dobândite în scoala generala dintr-un manual unic de istorie, autor avându-l pe un oarecare Roller.

EXPLICATII PRIVIND PRIMUL ATAC AL LUI TURCANU DE LA ÎNCHISOAREA PITESTI

Începutul "reeducarii" a pornit cu 6 insi, în fruntea carora s-a gasit Turcanu.
Pe masura ce creierele erau "spalate", cu oamenii compromisi si transformati în fiare în fiare, Turcanu si-a marit echipa de roboti. Acestia executau orice ordin cu o fidelitate de neimaginat. Numarul robotilor crestea cu fiecare tânar care se prabusea. În mod sigur, pe lânga cei 6 care au efectuat primul atac, au mai existat înca pe atâtia introdusi prin diferite camere ca delatori pentru "pregatirea terenului".
Orice desconspirare a acestei actiuni era pedepsita cu torturi mortale. Torturile se executau în fata celorlalti, care asistau îngroziti si neputinciosi.
În acea perioada, multi au fost omorâti în torturi. Asa se explica existenta unui numar destul de mare de reeducati în atacul savârsit de Turcanu pe data de 6 decembrie 1949 ( Sfântul Nicolae ) într-o camera mare de pe sectia "corectie".
Asa se explica cel de al doilea atac, si cel mai feroce, executat la data de 25 decembrie 1949 în camera "4 spital" împotriva capeteniilor studentimii. Cei agresati la acea data au fost vreo 20 de insi. Agresorii, înca odata pe atâtia sau chiar trei contra unu. Deci, între 40 si 60. Majoritatea dintre acestia au fost introdusi cu mult înainte în camera, pentru ca fiecare dintre ei sa-si repereze cu precizie victima pe care o va ataca.
Metoda aceasta a constituit "arma noua" pe care comunismul a introdus-o în lupta. Aceasta "arma" a facut ravagii. Procedeul a fost importat cu numele sau propriu: "Metoda demascarilor"( si a intrat în dotarea securitatii sub numele de "Ancheta perpetua").
Metoda a fost bine experimentata în Uniunea Sovietica, de unde a fost importata, dar a fost aplicata la Pitesti cu mult mai multa ferocitate decât acolo. Se zice ca în Uniunea Sovietica a fost aplicata detinutilor de drept comun. Nu ma îndoiesc de aceasta, dar sunt cu atât mai mult convins ca a fost aplicata si detinutilor politici. Zeci de milioane de robi constituiau detinutii politici.
În Uniunea Sovietica, oameni bravi erau transformati în "mielusei" în cel mult o noapte sau doua de tortura. La Pitesti a fost nevoie de luni întregi de supliciu pâna când structurile spirituale au fost modificate cu 180 de grade.
Explicatia e simpla: în Uniunea Sovietica n-a existat o "Legiune" disciplinata care sa stie ce vrea! N-au existat tineri crestini care sa se fi pregatit anticipat pentru a rezista la prigoana.
Vai noua, românilor! Ne-am imaginat toate supliciile posibile, în frunte cu cel al mortii prin împuscare, dar supliciul reeducarii N-A FOST INTUIT DE NIMENI.

MARTURIA LUI GHEORGHE MARUTA

MISCAREA TINERETULUI REGALIST

Aceasta organizatie a fost initiata de mine si de altul, pe nume Radu Mitescu. Radu Mitescu era seful lotului. În timp ce eram urmariti de securitate, el a reusit sa se sustraga arestarii, astfel ca am ramas eu seful lotului.
Denumirea organizatiei, "Miscarea Tineretului Regalist", am dat-o astfel pentru ca asa am crezut noi ca putem mai bines sa concretizam mai bine lupta anticomunista.
În ziua de 4 noiembrie 1949 am fost judecati si depusi la penitenciarul Jilava, unde am suportat un regim de înfometare crâncena. Pe data de 29 decembrie 1949, un numar de 16-17 studenti am fost transferati la penitenciarul Pitesti.
Înca de la Jilava, securitatea a avut grija sa lanseze zvonul ca studentii vor fi adunati toti în penitenciarul Pitesti, unde li se va aplica un tratament "preferential", în sensul ca vor avea carti de citit, pachete, legaturi cu familiile prin vorbitoare, etc. Studentii si elevii vor fi privilegiati, deoareca din punct de vedere al regimului comunist aceste doua categorii de detinuti erau elemente tinere si "recuperabile".
La închisoarea Pitesti am fost încarcerati într-o camera de la subsol, având un program destul de lejer. Nu departe de acea camera era si baia cu dusuri a închisorii. Când eram scosi la baie, gardianul ne zicea:
-Dupa ce terminati, sa ma anuntati ca sa deschid usa.
Ziceam între noi ca se confirma zvonurile despre Pitesti, cu regimul sau blând, fara strictete si teroare, cum era la Jilava.
Lânga camera de baie era un cântar zecimal pentru cântarit alimentele. Ne-am cântarit si noi când mergeam la baie. La înaltimea mea de 1,80m, cântaream 45 de kg. Abia atunci mi-am explicat ametelile ce le aveam când ma ridicam din pozitia culcat. Toti aratam la fel. Eram adevarate stafii, venite din lumea cealalta.

LA CAMERA "4 SPITAL"

În acea camera am stat exact o luna de zile. Pe data de 20 ianuarie 1950, gardianul a zis sa ne facem bagajele si, cu ele în mâna, am fost condusi la camera "4 spital", la etajul I.
-Turcanule! Uite, ti-am adus noi oaspeti.
Turcanu în calitate de sef de camera se prefacu a fi foarte binevoitor si cu o voce blânda ne-a zis:
-Mai baieti, acum ocupati si voi locurile ce le gasiti libere. Stiti voi cum e când vii mai pe urma, ocupi ce este liber.
Locurile libere în camera erau rasfirate printre ceilalti pe care i-am gasit acolo. Nu s-a brodit nici macar doi dintre noi sa fim unul lânga altul. Cum eu am intrat ultimul în camera, am gasit doar un singur loc liber, penultimul de lânga usa. Pe ultimul pat era întins un tânar ce parea grav bolnav. Nu putea nici sa se scoale din pat. Ceva mai târziu am aflat ca bolnavul se numea Bogdanovici Alexandru, seful unui grup legionar din Iasi.

-Pot sa stau aici, domnu Turcanu?
-Da, asaza-te acolo, a raspuns Turcanu cu o voce ce arata multa bunavointa.
Primele zile la camera "4 spital" au fost de relaxare. Bastinasii acestei camere ne-au provocat la discutii: De unde venim? Pentru ce am fost arestati? Cine a ramas nearestat? Toate aceste întrebari, ba unele total neobisnuite, mi-au dat de banuit ca aici e ceva necurat, si am devenit circumspect.
Bogdanovici încerca sa-mi sugereze grozavia care ne asteapta. Voiam sa descifrez si sa talmacesc cele zise de dânsul în soapta, dar n-am reusit sa pricep aproape nimic. Odata, în timpul mesei, când toti erau atenti la mâncare, Bogdanovicimi-a soptit:
-Fii atent ce vorbesti, ca se vor întâmpla niste lucruri…
Din acel moment am fost si mai precaut, dar eram departe de a banui ce ma astepta. Cu totii simteam ca ceva planeaza asupra noastra, ceva nedefinit.
Îmi aminteam ca, în timp ce eram înca în carantina în camera de la subsol, în ziua de Craciun, am auzit niste tipete de om torturat. Mi s-a parut ca veneau din partea închisorii unde ne gaseam noi acum. Adica de la camera "4 spital".
Dupa 3-4 zile, Turcanu a schimbat foaia bunavointei si a strigat autoritar la noi:
-Toata lumea drepti! Nu misca nimeni! Toata lumea trece prin fata mea!
Eu stateam linistit în pat, nu puteam sa+mi imaginez ca aceata porunca mi se adreseaza si mie.
-Banditule, tu nu te scoli?
M-am ridicat imediat din pat, trecând la rând. Începea sa intre frica în mine, caci observasem legaturile cordiale care existau între Turcanu si gardieni. Ba chiar supunerea gardienilor în fata lui Turcanu. Vorbele lui Bogdanovici abia acum începeau sa aiba înteles.
Turcanu începu urmatorul discurs:
-Trebuie sa stiti ca viitorul omeniii este comunismul. Clasa muncitoare ne hraneste pe noi, „banditii”, pe gratis. Muncitorii care trudesc din greu ne dau de mâncare noua, la niste trântori, care, în loc sa fim alaturi de întreg poporul muncitor, ne-am aratat coltii si am luptat împotriva clasei muncitoare. Pâna aici v-a fost! Colâii va vor fi rupti, cu sau fara voia voastra. De aici nu scapa nimeni fara sa-si fi lepadat definitiv toate conceptiile legionaro-fascisto-burgheze,etc., si fara sa declare tot ce n-a declarat la ancheta securitatii.
Zadarnica a fost toata prudenta mea de a nu scapa vreo vorba necugetata, ca napasta totusi m-a ajuns.

BATAIA

La un semn facut de Turcanu, ajutoarele lui, cei peste 30 de locatari ai camerei, au scos de sub saltele ciomege, capete de priciuri, bucati de cabluri groase si elastice, si începura sa ne loveasca. În cap, peste picioare, peste fata. Nu conta ca loviturile puteau fi mortale.
N-am trecut de contraatac, ci ne-am aparat numai de lovituri, pe cât a fost posibil. Ne dadeam seama ca treaba e organizata si dirijata din umbra de securitate.
Echipa de batausi a fost aranjata de catre Turcanu pe doua rânduri, printre care trebuia sa trecem sub ploaia de lovituri ale tortionarilor. Acela dintre noi care încerca cea mai mica opozitie sau protest în fata acestei samavolnicii, era trântit la podea si batut individual de câte 3-4 tortionari, pe unde se nimerea.
A durat aceasta bataie vreo 3 ore, pâna ce tortionarii au obosit de atâta „truda”, pe care o depusesera schingiuindu-ne.
Am fost din nou rânduiti cu totii într-un flanc, cu fata la tortionari. În fruntea lor se afla Turcanu. El a întrebat pe unul din lotul meu:
-Cine e seful lotului?
-Maruta, raspunse acesta aratându-ma pe mine.
Apoi Turcanu mi se adresa mie:
-Ia cârpeste-le câte o palma la fiecare!
-Cum sa-i palmuiesc, domnu Turcanu, când ei îmi sunt prieteni?
-Fu...Dumn...Pastele...Lasa, ca le dau eu, sa vezi si tu cum se loveste.
Vazându-i trupul vânjos si mâna puternica, aratând mai mult a laba de urs, l-am oprit zicând:
-Lasati domnu Turcanu, le dau eu câte una. Am tras câte o palma la fiecare, usor ca sa nu doara, iar formalitatea sa fie îndeplinita.
-Fu...Dumn...ma-tii de bandit. Ia vino încoace sa-ti arat eu cum se dau palmele.
Zicând aceasta, îmi trânti fulgerator o palma atât de puternica, încât ma azvârli din mijlocul camerei cu capul tocmai în tineta, lânga perete. În cadere, mi-a sarit mâna stânga din umar, iar cea dreapta s-a fracturat.
N-a fost de ajuns atâta, ci ma prinse cu mâna stânga si îmi trânti un pumn în piept. Am cazut pe marginea patului, fracturându-mi toate coastele de pe partea dreapta. Apoi a sarit ca o fiara asupra mea, începând sa mp loveasca si sa ma calce în picioare. În zadar ma calca în picioare, ca eu nu mai asteptam nimic. Lesinasem de durere.
Când m+am trezit din lesin, unul din tortionari ma doftoricea. Era Nuti Patrascanu, care facea pe doctorul, fiind unul din batausii de frunte. A reusit sa-mi potriveasca mâna stânga la loc, dar mâna dreapta, care era fracturata, s-a umflat îngrozitor. Întreaga doftoriceala mi-a facut-o Nuti Patrascanu si cu asta am ramas pâna la capat, vindecându-ma fara nici o alta asistenta medicala.
Am avut noroc cu loviturile grave de la început, caci am fost lasat în pace un timp. Turcanu se ocupa de torturarea celorlalti camarazi ai mei, fara întrerupere. Pentru mine a ramas doar pozitia fixa la marginea patului, chin destul de mare si acesta, dar care era floare la ureche fata de chinurile prin care treceau ceilalti.

TURCANU SI BOGDANOVICI

Din când în când, Turcanu, scrâsnind din dinti, se adresa lui Bogdanovici, care nu se putea ridica din pat:
-Ma, tu, prietenul meu cel mai bun, de mâna mea ai sa mori! Si se repezea la el lovindu-l, asa culcat cum era si în imposibilitate de a mai face vreo miscare.
Cum patul meu era chiar lipit de al lui Bogdanovici, simteam dinspre el o duhoare de urina si de hoit în descompunere. Nu putea sa se dea jos din pat, se urina pe el. Cu toate acestea, nu scotea nici un geamat, nu schita nici un semn de durere. Durerile acestui trebuie sa fi fost groaznice, caci odata, când s-a întors putin în pat sub patura sura si aspra unde zacea în pielea goala, i s-au vazut fesele si pulpele picioarelor care pareau o carne tocata, terfelita parca prin gunoaie. Aveam impresia ca fusese batut cu o scândura prevazuta anume cu cuie încârligate. Numai asa puteam sa-mi explic halul în care era.
Într-o dimineata, am încercat discret pe sub patura sa-l misc, dar trupul îi era rece. Dupa numaratoare a fost pus într-o patura si scos afara pe coridor. Daca moartea lui a fost reala sau numai aparenta, asta n-am de unde s-o stiu.
La sosirea lotului meu în camera „4 spital”, supliciul lui Bogdanovici era încheiat. Loviturile ce i le mai dadea Turcanu din când în când erau fara efect. Lovea ca într-un sac. Bogdanovici nu schita nici un gest de aparare sau durere.

MOARTEA STUDENTULUI GIGI VATASOIU

Dupa vreo 12 zile de la sosirea noastra în camera „4 spital” am fost scosi la baie. Aranjamentul pentru baoe a fost facut de însusi Turcanu. În fata mergea un tortionar „reeducat”. Dupa el, tot câte o victima si un tortionar. În prima serie erau 12 victime si 13 tortionari.
Printre cei care au plecat în prima serie a fost si Gigi Vatasoiu, student si coleg de an cu mine. Eu am ramas în seria urmatoare.
Se pornea din camera în rând, câte unul, si în pas alergator. Auzeam înca tropotele celor care se departau, când deodata am auzit un tipat si apoi cineva a strigat cu glas tare: Ma, ce faci? Înapoi!
I-am vazut pe toti venind înapoi si luându-si locul în pozitie fixa pe paturi. Dintre ei lipsea Gigi Vatasoiu. La scurt timp dupa aceasta am auzit bocanituri pe coridor, ca un fel de activitate de lucru. Nu mi-am putut da seama despre ce activitate poate fi vorba. Cam pe la ora doua, ciocaniturile au încetat pe coridoare, iar noi am reluat programul de baie. Pe golul scarilor era deja montata plasa de ssârma. Acesta era singurul loc pe unde era posibila o sinucidere.
Abia târziu de tot am aflat ca Gigi Vatasoiu s-a aruncat cu capul în jos pe acest gol, murind pe loc (este de remarcat ca, doar cu câteva luni înainte, se sinucisese în acelasi mod, dar la capatul opus al penitenciarului, studentul Serban Gheorghe – vezi”Memorialul ororii”, ed.Vremea, Bucuresti 1995,p.698).Gigi Vatasoiu, înca liber fiind, ne-a spus-o tuturor, ca în caz de arestare si torturare, el se va sinucide. Se vede ca a avut curajul sa se tina de cuvânt.
Acest eveniment, despre care nimeni n-a suflat o vorba atunci, a fost urmat de cea mai minutioasa perchezitie ce mi-a fost dat s-o suport în închisoare. Perchezitia a fost efectuata de însusi Turcanu si de robotii lui.

INSPECTIA

Era pe la sfârsitul lunii februarie 1950, când, într-o zi, a fost introdus în camera un tânar student cu fata de copil. Sa fi avut vârsta de 19-20 de ani. Numele lui: Nita Cornel.
A fost introdus direct în „focurile reeducarii”, adica în torturi cumplite, alaturi de noi ceilalti. Toata noaptea am petrecut-o în torturi groaznice, aplicate de însusi Turcanu si de echipa sa de peste 30 de tortionari, toti cu creierele „spalate” si trasformati în roboti docili, fara alta vointa si initiativa decât acea impusa de Turcanu. Pardoseala era stropita cu sânge, hainele celor torturati, la fel.
A trecut ora deschiderii, s-a servit terciul si am fost obligati sa stam cu mâinile în buzunar, cu privirea fixa la bec, fara sa facem nici cea mia mica miscare în dreapta sau stânga.
Turcanu a iesit din camera, dar peste un minut sau doua a reintrat ca o furtuna:
-Mai, fiti atenti. Avem control. Când strig drepti, toata lumea se va ridica în picioare.
Dupa câteva minute, primul gardian deschide usa, zicându-i lui Turcanu:
-Au intrat pe sectie!
N-a terminat bine de zis, ca usa s-a deschis larg si în camera au intrat 2 indivizi îmbracati civil si 2 îmbracati militar, ambii având grade superioare.
Pe civilul din frunte, ce se vedea ca e seful „delegatiei”, l-am recunoscut imediat dupa figura, caci facea parte din biroul politic al comitetului central al Partidului Comunist, si pozele acestora erau atârnate peste tot. Era Iosif Kisinevschi, de nationalitate evreu.
Al doilea civil era Alexandru Dumitrescu, al 3-lea, îmbracat militar, era generalul Nikolschi (de fapt Grunberg, de nationalitate evreu), iar al 2-lea îmbracat în uniforma era seful securitatii din Pitesti.
-Ei, cum e? A pus întrebarea batjocoritor Iosif Kisinevschi.
În clipa aceea, studentul cel tânar adus în camera abia cu o zi înainte tâsni din locul sau de lânga prici si zise lui Iosif Kisinevschi:
-Sunt detinitul Nita Cornel. Cum sa fie? Nu vedeti si dumneavoastra? Si arata cu mâna spre ceilalti. Suntem torturati.
Abia atunci am îndraznit sa privesc la figurile celor torturati. Erau pur si simplu desfigurati. Fetele tumefiate, ochii umflati si negri de lovituri. Unora le mai curgea sânge din gura. Era un tablou înspaimântator. Si eu fusesem torturat. Probabil aratasem la fel cu ceilalti.
-Ce te plângi ca sunteti batuti? Asta nu-i nimic. Ati fost adusi aici ca sa fiti omorâti! Sî ziceti „merci” de regimul uman pe care vi-l aplicam!
Zicând aceasta, au facut cu totii stânga împrejur si au iesit grabit din camera, pentru a evita orice replica a celor torturati.
Am ramas cu totii înmarmuriti de raspunsul primit si de „figurile” facute de acesti inspectori. Spaima celor torturati a atins cota maxima. Nu mai aveam cui sa ne plângem. Simteam ca suntem pierduti.

MOARTEA STUDENTULUI NITA CORNEL

Turcanu a închis linistit usa camerei dupa inspectori, apoi, privind crunt la Nita Cornel, începu cu înjuraturile cele mai abjecte si josnice din repertoriul sau.
-Sa te dezbraci imediat!
Astfel bietul Nita s-a dezbracat în pielea goala. A fost legat cu mîinile la spate de 2 din robotii lui Turcanu. Între mâini fu introdus un par gros ca sa reziste si cei 2 l-au ridicat la înaltimea priciului de la etaj, pâna a ramas asa, spânzurat, în cea mai dureroasa pozitie. Apoi Turcanu a luat o bâta mai groasa (cam cât mîna mea) si a început sa-l loveasca pe Nita.
Apoi, adresându-ni-se noua celorlalti, care priveam îngroziti, ne-a zis:
-Iata ce o sa pateasca acela care va mai îndrazni sa iasa la raport.
Bestia de Turcanu îl lovea cu parul peste fata, cu o ferocitate crescânda. La fiecare lovitura peste obraz, capul îi era azvârlit în dreapta sau în stânga, avînd impresia ca gâtul secat de carne se va rupe si va zbura cât colo, rostogolindu-se.
Am auzit cum, la o lovitura mai puternica, oasele faciale i-au fost zdrobite. Am sesizat un sunet stins si surd, ca sfarâmarea unei coji de nuca subtire. La alta lovitura, i-au sarit mai multi dinti din gura. Ochii i-au sângerat holbati gata sa iasa din orbite, cu groaza si spaima întiparita în ei. Începu sa vomite cu chiaguri de sânge si o picatura de sânge i se prelingea din ureche.
Nu-mi pot da seama cât a durat supliciul acestui martir, caci fiecare clipa parea o vesnicie. La un moment dat, a scapat capul în jos, dând semnal de moarte.
Chiar si astfel, cu capul balanganind fara viata, a mai fost lovit de câteva ori, pâna când unul din cei ce-l tineau spânzurat îi spuse lui Turcanu:
-A murit.
-Da-l în p...ma-sii! Ce-i daca a murit? Un legoinar mai putin.
Trupul fara viata si fata aceea gingasa de copil zdrobita înspaimântator, sânge amestecat cu carne, zaceau acum în mijlocul camerei. Dar pofta de tortura a lui Turcanu înca nu se potolise, ci privea ca o fiara în dreapta si în stânga, gata sa sfâsie si pe altii.
-Aduceti o patura!
Pe loc, au adus o patura în care au înfasurat cadavrul si astfel l-au scos pe coridor, de unde l-au luat gardienii sa-l duca mai departe.

MARTURIA LUI TACHE RODAS
privitoare la închisoarea Pitesti

DE LA TÂRGUSOR LA PITESTI

Spre sfârsitul anului 1950, eram încarcerat la închisoarea Târgusorul Nou, cu o condamnare de 5 ani închisoare corectionala. Pe vremea aceea eram înca elev. Stateam într-o camera numita „izolare” cu un regim de celula, deoarece, alaturi de alti elevi, am refuzat „reeducarea”. Eram considerat periculos si instigator de frunte. Din cei care eram la izolare, colonelul Sepeanu Tudor a selectionat, prin luna octombrie, pe 7 insi, care am plecat la canalul Dunare-Marea Neagra.
Am ajuns la lagarul Peninsula, unde am stat 3 saptamâni. Apoi din nou au venit de la administratie cu o lista, pe care figuram 5 insi, din cei 7 veniti de la Târgusor: eu, Bejan, Suciu Aurel si înca unul.
Am fost transportati la Poarta Alba si introdusi într-o brigada de drept comun. Acolo am stat câteva luni, apoi am fost transportati la închisoarea Jilava.
Nu ma puteam nicicum dumiri ce înseamna acest transport de la o închisoare la alta din tara. Mai ales ca era atât de conspirativ. Plecând spre Jilava de la o colonie de drept comun, ni s-a pierdut orice urma fata de camarazii nostri, care erau în cu totul alte lagare, formate exclusiv din detinuti politici.
Cu un nou transport, ne-am pomenit la închisoarea Pitesti, în camera „4 spital”.
Auzisem eu ca la Pitesti se întâmpla lucruri stranii, dar nu aveam nici o confirmare precisa din gura unui camarad pe care sa-l cunosc si în care sa pot avea încredere. Pe câti i-am considerat eu oameni de încredere si stiam ca vin de la Pitesti, i-am întrebat. Dar acestia au negat ca acolo s-ar întâmpla lucruri groaznice. Atât de bine fusesera dresati sa simuleze sinceritatea, încât m-au convins si i-am crezut. Frica de care erau stapâniti era perfect mascata. N-am reusit sp sesizez nimic.

M-AM PUS PE TREABA, CA DE OBICEI

Neavând nici un fel de confirmare de la cei pe care i-am întrebat, nu prea mi-am facut mari probleme. Noii veniti în camera eram în numar de 11. În camera am gasit înca vreo 25 de detinuti veterani ai închisorii, toti studenti la diferite facultati din tara. Îmi amintesc numele a 2 insi dintre acestia: pe unul îl chema Costachescu, iar pe al 2-lea, Apavaloaie.
I-am întrebat pe câtiva dintre veterani despre cum merg lucrurile la aceasta închisoare. Mi-au raspuns ca la Pitesti e bine, detinutii îsi vad de treburile lor, iar administratia nu se amesteca în ciorba detinutilor. Mi-am zis în sinea mea ca am nimerit-o bine.
Cei 6 studenti de la medicina cu care venisem erau toti condamnati pentru aderenta la Miscarea Legionara, dar nu prea erau ei în tema cu doctrina legionara. Au fost mai multi simpatizanti decât activi, sau au contribuit cu ajutoare la sustinerea organizatiilor legionare. Ajunsi la închisoarea Pitesti, ar fi vrut sa cunoasca si ei ceva din doctrina pentru a sti de ce sufera condamnarile primite.
Eu, care cunosteam bine legile si poruncile date de Capitanul Corneliu Zelea Codreanu, cunosteam pe de rost discursurile sale, circularile, multe cântece si poezii si atâtea si atâtea lucruri; m-am oferit pe loc sa-i învat, fara sa ma feresc de cineva. Scriam, zgârâind cu un vârf de ac pe coji de sapun, iar studentii le memorau cu lacomie pe toate.
Totusi, un lucru mi se parea curios. De câte ori ieseam în curte la plimbare, câte unul sau doi studenti, veterani ai Pitestiului, ramâneau în camera, motivând ca nu sunt dispusi sa se plimbe, iar când noi ne întorceam, toate foitele de sapun erau disparute. Cei ramasi în camera motivau ca le-au aruncat la WC, ca nu cumva sa fie gasite de gardieni. Nu mi-am facut eu mari probleme din aceasta, ci le refaceam pe toate la loc.
Asa au durat lucrurile pâna în luna martie 1951 în ziua de Bunavestire.

ATACUL

În seara zilei de Bunavestire, în timp ce noi scoteam tinetele de murdarie gardianul ne-a zorit zicându-ne:
-Mai repede! Mai repede, ca avem treaba în seara asta!
Îmi ziceam în sine ca gardianul s-a ticnit la cap, deoarece în nici o închisoare nu existau treburi dupa programul de seara.
La câteva minute dupa ce ne-am întors de la WC, usa s-a deschis brusc si în camera a intrat renumitul Turcanu, cu câtiva detinuti dupa el. Liota de gardieni s-a oprit în usa, au privit începutul, apoi au închis usa.
Turcanu a venit direct la mine. M-a prins de gât si a început sa ma trânteasca cu capul de paturi. Cei vreo 25 de studenti pe care îi gasisem la sosirea noastra în camera au scos de sub rogojini si de prin bagaje bâte, împartindu-se fiecare pe victime, tot câte 3 pe 1, si au început sa ne loveasca fara mila. Ne-au macelarit, pur si simplu. Atâta au lovit în noi, pâna nu ne-am mai putut ridica de jos. Apoi ne-au dezbracat pe toti în pielea goala si ne-au facut ei, detinutii, cea mai minutioasa perchezitie pe care am suportat-o vreodata în închisoare.
Toate hainele noastre le-au facut gramada în mijlocul camerei si, rând pe rând, ni s-a dat din ele la fiecare, dar nu pe cele care erau ale noastre, ci asa cum a vrut Turcanu.
A urmat închiderea. Turcanu ne-a amenintat ca nu cumva sa scoatem o vorba fata de gardieni de cele ce se întâmpla, ca în final tot cu el ramânem în camera si va fi vai de pielea noastra.
Pentru numaratoare, pe noi, cei zdroboti, ne-au aranjat în rândul din mijloc. În fata si în spate erau ajutoarele lui Turcanu.
Cu toate acestea, unul, pe nume Munteanu, a tâsnit din rând, iesind pe coridor si raportându-i primului gardian ce se întâmpla în camera. Acesta s-a prefacut ca nu-l aude. Apoi doi gardieni l-au îmbrâncit în camera, de unde a fost preluat de Turcanu, care l-a tras, smucindu-l înspre interior. Pâna la stingere a continuat bataia fara întrerupere.
Asa a început reeducare pentru mine.

EU SUNT TURCANU!

Sub pieptul paros, putin dezvelit, al lui Turcanu, parca bateau 2 inimi în contratimp. Una de fiara si alta de misel fara margini. Îsi tinea discursul urlând si privind direct la mine. Simteam pârjolul otravit al acestui suflet negru care i-a înspaimântat pe toti. Dumnezeu mi-a trimis mie harul Sau, luându-mi frica. De glasul sau cutremurator nu simtteam nici o înfiorare.
-Ce, ma banditilor, voi români?! Cine, ma, Mironovici? Cantacuzino?! Ce-i, ma, cu Nicolina, cu flacara revolutiei anticomuniste? Veti muri când vreau eu. Încet, cu lingurita! Sa vina Horia Sima sa-si vada eroii! Sa vina el, sa-i dau si lui o sfânta împartasanie! Nici unul nu va scapa de aici nereeducat. Asa am hotarât eu! Nu voi lasa pe nici un bandit sa însele clasa muncitoare. Daca asta nu întelegeti de bunavoie, o veti face de frica mortii. Nu puteti rezista. De mâinile mele ai sa mori, banditule!
Privirea lui Turcanu era atintita direct asupra mea, dar Dumnezeu mi-a dat un asemenea curaj, ca îl dominam. Eram sigur ca nu va sari la mine sa ma ia la palme. Asa a fost.
-Eu fac cum vreau eu, nu cum vreti voi. Ce zici, mai banditule?
Tot mie mi se adresa. Eu taceam, privindu-l tinta. Nici dispretuitor, nici sever, nici razbunator. Îl priveam pur si simplu.
-Ce zici, Voinea Octavian, poate cineva sa-mi reziste?
Voinea Octavian statea pe patul de sus în pozitie de tortura si parea a fi cel mai zdrobit din toata camera.
-Nu cred ca poate cineva sa va reziste dumneavoastra, domnule Turcanu, pentru ca aveti o metoda mult mai buna decât securitatea.
-Ai auzit, ma?
Din nou si-a mutat privirea spre mine:
-Nici pentru el, pentru Voinea Octavian, „reeducarea” n-a ajuns la capat, dar îl mai las sa se refaca.
Doamne, Dumnezeule! Numai cine n-a cunoscut închisoarea Pitesti si n-a trecut prin camera „4 spital” ca sa-l cunoasca pe Turcanu si pe acolitii sai dezumanizati numai acela poate sa spuna ca ar fi putut ca sa reziste. În rest, nimeni. Absolut nimeni. Nici unul din cei care au gustat aceasta ciorba amara nu va putea spune ca se poate rezista.
Turcanu continua, caci se vedea ca are pofta sa se prezinte si sa ne arate ce-i poate capul:
-Daca Hristos ar fi trecut prin mâinile acestea, nu mai ajungea nici El pe cruce. N-ar fi înviat. N-ar fi fost crestinism, aceasta mare minciuna, si toata lumea ar fi trait în liniste!
Eu sunt Turcanu! Primul si ultimul. ( Cititorul poate sa constate singur gradul de demonizare al lui Turcanu. Satanizat pâna în maduva oaselor, se credea pe sine un fel de „mesia”, ca el ar fi „Alfa si Omega”). Nu s-a nascut un altul care sa-mi ia locul. Pe mine nu ma poate nimeni minti, asa cum va mint pe prostii ca voi.
Eu sunt adevarata evanghelie! Eu o scriu acum. Am pe ce o scrie: pe stârvurile voastre. Ce scriu eu e lucru adevarat, nu basme de adormit copiii.
Prostilor, Horia Sima îsi pune la încercare adeptii sa vada cât pot rezista reeducarii. Deci sa vina el, sa vina acum ca sa-si vada eroii! Treziti-va banditilor, nu mai avem timp de pierdut!
Zicând acestea, a iesit pe usa si ne-a lasat pe mâna celorlalti calai, creati de dânsul, dupa chipul si dupa asemanarea lui. Toti erau roboti cu fantezie si multa initiativa spre cumplite torturi. În fiecare clipa erau gata sa-si întreaca „maestrul”. Cu toate acestea, marile miselii le lasau pe seama lui Turcanu, ca sa nu-l supere ori sa fie banuiti ca îsi însusesc rezultatele negrelor sale trudiri.

ANCHETA LUI TURCANU

Dumnezeu mi-a ascultat ruga si mi-a dat tarie în fata lui Turcanu, conducatorul „reeducarii” de la închisoarea Pitesti si bestia cea mai feroce din aceasta închisoare.. Am constatat un lucru interesant: parca as fi vrut sa fiu anchetat mai mult de Turcanu, decât de ceilalti „reeducati”. Pe Turcanu îl dominam, desi el îmi aplica cele mai groaznice torturi.
-Ma, ori zici ca noi, ori aici îti va fi sfârsitul. Si nu numai sa zici, dar sa si faci. De mâine, te duci sa-l bati pe ala!
-Eu nu bat pe nimeni, domnu Turcanu.
-Daca nu bati înseamna ca ai ramas tot bandit si-ti vom aplica în continuare tratamentul de bandit.
Vazând ca nu vreau sa-mi fac demascarea si nici sa-i execut porunca de a tortura pe altul, o întoarce, zicându-mi:
Ma, fu...Dum...ma-tii, eu îti aduc un popa ca sa te dezlege de juramânt. Spune ma, pe cine vrei sa-ti aduc si pe loc va fi aici.
N-am nici un juramânt, domnu Turcanu, si nici nu am nimic de spus. Tot ce am avut, am spus la securitate. Printre noi am avut un turnator care s-a spovedit la securitate, marturisind tot. Mie nu mi-a mai ramas nimic de spus. Daca vreti, eu repet ceea ce am spus la securitate, dar minciuni nu spun, pentru ca tot dumneavoastra o sa ma bateti pentru aceasta.
Bine. Ramâi legionar! Ce ai sa faci tu singur?! Ai sa te îneci cu batrânii aia de la Aiud. Stii ce, ma banditule? Eu vad ca tu ai un legamânt depus, pe care nu vrei sa-l calci. Lasa ca-ti aduc eu pe cineva care te va dezlega de toate juramintele si legamintele.
Turcanu disparu din camera, iar dupa putin timp veni din nou, târându-l dupa dânsul pe Costache Oprisan, seful Fratiilor de Cruce pe Tara, si pe Dragos Hoinic, o alta personalitate a tineretului legionar. Ne-a postat pe toti 3 într-un colt al camerei. Eu, fata în fata cu Costache Oprisan, si ceva mai încolo Dragos Hoinic. În apropierea noastra statea un planton care ne supraveghea.
Fara nici un fel de introducere sau formalitati, l-am întrebat pe Costache Oprisan ce stie despre cei de la Viena ramasi în strainatate. Costache Oprisan, trezit parca din moarte la viata de aceasta întrebare, începu sa-mi sopteasca tot ce-si amintea.
Plantonul a luat seama ca noi discutam cu totul altceva decât „dezlegarea” de juraminte si striga la Turcanu:
-Domnu Turcanu, acestia, în loc sa dezlage juramintele, fac propaganda legionara.
Ca o furtuna s-au napustit asupra noastra reeducatii împreuna cu Turcanu. Pe cei 2 i-au scos imediat din camera, iar pe mine m-au legat si m-au batut cumplit.

DELEGATI PENTRU ANCHETA

Turcanu a delegat pe altii sa ma ancheteze. Sa strânga surubul ca sa scoata ceva de la mine. Sa ma înmoaie. Sa-mi dilueze taria si sa devin si eu asemenea lor. Dar eu strigam din tot sufletul meu la Sfânta Fecioara Maria: Ajuta-ma, Sfânta Fecioara, sa rezist. Nu ma lasa prada caderii!
În acelasi timp si tortionarii îmi ziceau, batjocorindu-ma:
-„Tatal vostru din ceruri va încearca, ca sa vada cât rezistati, pentru ca are nevoie de voi...”
Si iar aparea Turcanu:
-Cum merge, Costica, Comsa Eronime?
-Am un mare bandit.
-Cine e?
-Rodas Tache.
Turcanu a facut semn celor 2 sa ma abandoneze si m-a luat el în primire:
-Mai badie, vino la mine. Ma, pâna acum nu mi-a rezistat nimeni. Nici Bogdanovici, nici Oprisan, nici Hoinic, nici altii care au crezut ca pot rezista. Am avut eu grija sa nu le stea inima si sa fie declarati eroi. Tu ce vrei? Crezi ca ai sa rezisti?
-Nu-i vorba de rezistenta, domnu Turcanu, dar n-am ce spune.
-Nu despre tine, ma. Despre altii.
-Pe altii nu i-am cunoscut, de aceea am primit numai 5 ani de închisoare.
-Da, ma, ai drepate. Chiar si eu am primit numai 7 ani. Vezi, tocmai de aceea accepta reeducarea si ajuta-ma.
-Asta nu.
-Bandit mincinos, legionar împutit! Voi ati ucis evrei la Ploiesti si la abator.
-Domnu Turcanu, eu pe vremea aceea aveam doar 16 ani si n-am auzit de asemenea crime si nici prin ziare nu am citit ca s-ar fi întâmplat asemenea orori. Daca ziceti dumneavoastra ca s-ar fi întâmplat cu adevarat, s-ar fi scris. Legionarii erau alungati de la conducerea statului, asa ca orice hula împotriva lor avea acces la presa. Aceste calomnii s-au inventat mai târziu.
-Dum...ma-tii!
Asarit la mine ca un sarpe ce ataca fulgerator, prinzându-ma cu mâna de beregata si pe loc îmi opri respiratia. Simteam ca îmi ies ochii din orbite. Când socoteam ca sunt aproape pe moarte, ma lasa ca sa mai trag putin aer în piept si iarasi ma strângea. A facut tot asa pâna mi-am pierdut cunostinta. Apoi m-a lasat ca sa-mi revin. Cu toata grozavia supliciului la care fusesem supus, Turcanu n-a reusit sa-mi imprime spaima fatade dânsul. Cred ca daca Dumnezeu nu mi-ar fi dat acest curaj, m-ar fi omorât asa cum omorâse pe atâtia în închisoarea Pitesti.
-Ma, de mâinile mele ai sa mori.
-Pot sa mor, domnule Turcanu, ca si asa nu mai are cine sa ma plânga. Va fac placerea de bunavoie, ca sa nu ma omorâti.
-Aaa, placerea?!! Din cauza unui bandit ca tine, legionar împutit, care mai are unele retineri, nu ne putem noi, ceilalti, sa ne revedem familiile si copiii. Ma, eu am nevasta si o fetita care ma asteapta si ai sa te pui tu în cale, un bandit cât un graunte de nisip? În genunchi!
Turcanu împreuna cu Juberian au scos 2 frânghii de cânepa ude cu care au început sa ma croiasca peste cap. Mi s-a parut cea mai groaznica tortura, caci mi se scuturau creierii în cap.
-Domnilor, nu mai dati ca înnebunesc!
-Sa înnebunesti!
Mi-am pierdut cunostinta si m-am trezit stropit cu apa. Cineva îmi dadea palme peste fata ca sa ma trezesc. Turcanu îmi zise:
-Ma banditule. Daca te mai prefaci ca lesini, te omor!

TORTURA DE NOAPTE

Veni si masa de seara. Un calvar din cale afara de crunt.
Palma îmi era numai basici de fierbinteala gamelei pe care trebuia sa o primesc în palma dreapta. Mâna stânga trebuia sa fie ridicata în sus, la fel si piciorul stâng, gamela se primea într-un picior.
Dupa masa, din nou bataie la talpi si iarasi fuga pe loc pentru refacerea tesuturilor zdrobite ale talpilor.
Dupa închidere:
-Rodas, treci la program!
Întins pe patul fara saltea, doar pe drugii de fier, trebuia, a nu stiu câta oara, sa dorm cu fata în sus si cu capul putin ridicat.
Iarasi m-am ancorat cu dintii de reverul hainei, iar pe frunte îmi curgeau sudori reci. Si-au facut sudorile loc pe o cuta a pielii si de acolo îmi curgeau direct în ochi. O usturime nemaipomenita ma apuca si nu aveam cum sa ma frec la ochi. Plantonul îmi urmarea orice miscare.
În aceasta perioada grea, am ajuns sa nu ma mai pot tine pe picioare. Pielea mi s-a încretit, facând cute care nu mai dispareau. Oriunde apasam cu degetul, se facea groapa. Trupul îmi era umflat (edemizat) de foame si de suferinta neîntrerupta. Pe picioare îmi aparusera câteva buboaie. Buboaiele s-au spart, formând o emulsie de puroi si sânge extrem de cleioasa. Izmenele se lipeau de piele, producându-mi o usturime de nedescris atunci când eram batut la talpi. Cei care ma tineau nu ma crutau. Era o durere dubla. Nu stiam care e cea mai mare: usturimea pielii lipita de izmene prin puroiul buboaielor sau loviturile ce le luam la talpi în numar nelimitat.

RUGACIUNEA CATRE DUMNEZEU

„Dumnezeule, Dumnezeule, Maica Preacurata, ajutati-ma! Doamne, nu ma lasa, ajuta-ma sa trec si peste aceasta grea încercare”.
Simteam cum puterile ma parasesc si strigam la Dumnezeu cu disperare:
„Ajuta-ma, Doamne, si tine-ma sanatos, sa nu-mi pierd mintile asemeni robotilor care ma tortureaza”.
Nu puteam sa-i înteleg, si îmi dadeam seama ca as fi putut numai daca as fi fost ca ei. Iar eu nu voiam sa fiu. De aceea strigam din toate puterile sufletului meu ca Dumnezeu sa ma mîntuiasca. Rugaciunea era simpla si scurta:
„Doamne, miluieste-ma!”
„Doamne, adu-ti aminte de mine!”
„Preasfânta Fecioara, ocroteste-ma!”
Acestea erau cele 3 rugaciuni pe care le-am rostit neîncetat în timpul torturilor. Îmi era frica de clipa când îmi voi pierde mintile si voi deveni asemenea tortionarilor mei. De aceea si strigam în gândul meu cel ravasit: „Doamne, nu ma lasa! Doamne, nu ma lasa!”

FILOSOFIA CELOR REEDUCATI

Cei ce au fost reeducati (dezumanizati) si transformati de acum în roboti la ordinele lui Turcanu, ne mai tineau câte o cuvântare, zicându-mi mie si celorlalti torturati:
-Si noi ne-am rugat zi si noapte lui Dumnezeu ca sa ne mântuiasca, dar când ne-am dat seama ca adevarata cale este comunismul, am apucat pe acest drum al adevarului. Daca fiecare faceam acest lucru pe când eram liberi, nu ajungeam aici. Terminam facultatile si astazi eram cineva. Noi ne-am luat angajamentul fata de organele Partidului Comunist ca, împreuna cu domnii ofiteri, sa distrugem Miscarea Legionara. Ei, în afara închisorii, iar noi, aici, în interior. Sa di