Edit. Bucuresti, 1941

 

DRAMA LUI CONSTANTIN BECCIN

de C-tin Virgil GHEORGHIU

 

    Acum, dupã ce am strabatut peste doua mii de kilometri prin satele si orasele eliberate de sub teroarea bolsevicã, de câte ori mã gândesc la Basarabia, îmi apare în minte drama tãranului Constantin Beccin din satul Festelesti, judetul Tighina. 
    Mergeam cu o cãrutã într-o Duminica dimineata, pe un drum de tarã, în sudul Basarabiei, printre lanurile de grâu, care se înãltau, aurii, ca niste vãpãi, în bãtaia soarelui, tãranul, care mâna caii, mi-a arãtat cu degetul, spre stânga, un sat pierdut între lanurile de grâu: 
    - Acolo e satul Festelesti. 
    Pe urmã, dupã o pauzã lungã, mi-a istorisit întâmplarea cu Constantin Beccin. 
    Beccin era culac, adica un om gospodar. Din pricina asta a avut de suferit de la bolsevici, ca toti culacii din Basarabia si Bucovina, cele mai grozave asupriri. 

Intr-o zi, primarul bolsevic al satului Festelesti a apãrut în pragul casei lui Constantin Beccin, si i-a spus: 
    - Pânã mâine sã dai pentru sat cinci sute de ruble. 
    Sãteanul, care stia cã si-a plãtit dãrile, adicã a dat toatã recolta pe care o avea, si-a vândut lucrurile din casa si straiele ca sã poatã acoperi restul de bir, a cãutat sã înduplece inima primarului si a agentului de la perceptie, spunându-le: 
    - Desi am plãtit tot birul, v-as da bucuros încã cinci sute de ruble. Dar nu mai am. Nu am nici ce vinde, ca sã scot banii. 
    Oamenii stãpânirii nu aveau însã de gând sã se lase înduplecati. Dacã pânã mâine seara nu aduci cinci sute de ruble, pleci în Siberia. Apoi oamenii stãpânirii au plecat. 
    Culacul a rãmas acasa frãmântându-si mintea în fel de fel de chipuri pentru a gãsi un mijloc prin care sã dobândeascã cele cinci sute de ruble cerute de stãpânire. Dar pânã a doua zi dimineata, tãranul care vânduse tot ce avea si rãmãsese în sapã de lemn, nu putuse scoate nici o rubla. Disperat, fiindcã stia cã dacã pânã seara nu are sã dea banii pleaca în Siberia, el s-a dus la un prieten si i-a spus: 
    - Uite, ce pacoste s-a abãtut din nou asupra mea. Dã-mi cinci sute de ruble, cã altmintrelea înfund puscariile. 
    Celãlalt sãtean si-a scotocit sertarele si pânã la urma i-a dat lui Constantin Beccin 300 de ruble. 
    - Mai mult nu am. Cauta de-i înduplecã si tu, sã te lase în pace cu trei sute de ruble. 
    Pe la amiaza culacul s-a prezentat primarului si l-a implorat sã-i reducã acest bir exceptional, la trei sute de ruble, fiindcã a colindat tot satul, si toate satele vecine, dar peste aceste trei sute de ruble nu mai poate gãsi nici o copeicã. 
    - Daca pânã diseara nu aduci 500 de ruble, pleci în Siberia. 
    Sentinta era clara, clar si faptul ca omul va fi dus în Siberia dacã nu depune suma cerutã de stãpânire. De aceea, tãranul Constantin Beccin a pornit buimac pe ulite mergând în nestire. Într-un târziu s-a pomenit în satul vecin, unde s-a jeluit cunoscutilor. Dar banii tot nu i-a gãsit. Soarele era aproape de asfintit. Dacã se întoarce în sat fãrã cele cinci sute de ruble, avea sa fie imediat arestat. Si cum omul nu avea bani, a rãmas ascuns la niste cunoscuti. 

A stat ascuns, necoborând nici ziua nici noaptea din podul unui sopron, aproape o sãptãmânã. Dar oamenii stãpânirii l-au gãsit pe Constantin Beccin si acolo. Când a vãzut el ca politistii intrã pe poartã, a coborât din pod, s-a ascuns într-un lan de grâu, apoi a început a fugi pe ogoare. Politistii cãlãri, îl urmareau. Desi alerga de îi curgeau nãduselile si îi erau straiele leoarcã el, tãranul Constantin Beccin, a simtit ca va fi ajuns din urmã si prins. Atunci s-a oprit în mijlocul lanului de grâu. A aplecat cu mâna spicele, înalte cât el, si s-a asezat peste ele, cu fata în sus. "Oare grâul pe care eu l-am muncit o viatã întreagã, fãrã odihnã, cu trudã si dragoste, mã va tãinui din calea lor?", si-a zis Constantin Beccin. 
    Spicele erau aurii ca niste vãpãi si grele de rod. Soarele înãltat deasupra câmpurilor, înfierbânta tarâna. Dogorea. Constantin Beccin s-a închinat câteva clipe, în gând, fãrã cuvinte. Un vânt usor a prins a legãna grâul înalt, care a început sã-si fosneascã spicele. Pãrea cã lanul acela nesfârsit, se pleacã, a rugãciune, la picioarele Cerului, cerând îndurare pentru nenorocirea tãranului. Parea apoi cã lanul de grâu se pleaca pentru a acoperi si a sterge urmele fugarului, pentru a nu le descoperi politistii, si pentru a ascunde cu fosnetul lor bataia, ca de ciocan, a inimii lui Constantin Beccin. 
    Dar toate erau în zadar: grâul se revarsa ca niste valuri înalte în calea cãlãretilor, si nu-i putea opri. Politistii alergau, înotând prin grâul care trecea de piepturile cailor. 
    Constantin Beccin a auzit aproape de el tropotul copitelor care sfãrâmau spicele si tãrâna, cu potcoavele. Inima lui Constantin Beccin încetase parca de a mai bate si sângele îi fugise din obraji: Fugarul era palid ca paiul grâului pe care sedea întins. Deodata soarele a început parca a dogori mai tare. Tropotele cailor se auzeau foarte aproape. 
    Constantin Beccin a scos din buzunar, încet, briceagul cu care curãta pomii si via, apoi l-a deschis si cât ai clipi si-a tãiat beregata. Nu reusise sã o taie complet, cãci custura i-a cãzut din mâna. 
    Sângele a început însã a curge, fierbinte si rosu, peste pieptul lui pârlit de soare, peste camasã si peste spicele aurii ale grâului care îi slujeau de asternut. De pe paiele de aur ale grâului picaturile de sânge s-au scurs pe tãrâna înfierbântatã. Boabele de pamânt dogorit au cules, sorbind, fiecare picãturã de sânge. 
    Când au ajuns cãlãretii criminali, Constantin Beccin zacea cu ochii deschisi mult spre soare pe grâul înrosit de sânge mai mult mort decât viu. Constantin Beccin nu mai vedea nimic. Nu mai simtea nimic. Gâtul îi era rosu parca-l înfãsurase cu o basma. Si soarele dogorea grozav de fierbinte, deasupra câmpurilor nesfârsite ale Bugeacului. Mireasma ogoarelor se înãlta cuvios spre vãzduhurile limpezi si curate, ca un fum nevãzut de tãmâie. Atunci - dacã cineva ar fi privit mai de aproape ochii lui Constantin Beccin, care erau mult deschisi, si dacã ar fi privit apoi Cerul, ar fi vãzut ca erau la fel de curati si de albastri: si ochii lui Constantin Beccin si Cerul!... 
    De când am auzit aceasta întâmplare, povestitã simplu de tãranul care mâna caii într-o Duminica dimineata, când mergeam cu cãruta pe un drum de tarã printre ogoarele Tighinei - drama lui Constantin Beccin mã urmãreste pretutindeni. 
Trecând printre lanurile de grâu si de secara ale Basarabiei tresar la cel mai mic zgomot: mi se pare ca dintre valurile aurii iese înspãimântat si fugarit, tãranul Constantin Beccin, cerând sã-l salvãm. 

Alteori, mã opresc si cercetez cu privirile câmpurile: mi se pare ca, în acel moment, undeva, în mijlocul lanunlor de grâu, Constantin Beccin îsi taie beregata cu briceagul... 

Atunci ascult: lanul fosneste mãtasea paielor ca sã nu audã bãtãile, ca de ciocan, ale inimii lui Constantin Beccin. Trec mai departe, dar imaginea îmi revine mereu în minte. O, dar dacã în Basarabia ar fi fost un singur Constantin Beccin! 
Între Prut si Nistru au fost fugãriti, ca si Constantin Beccin si mai grozav decât dânsul, sute de mii de oameni. De aceea tresar la fiecare zgomot, asteptând sã-i vãd iesind, leoarcã de sudoare si fugind cu briceagul în mâna, gata sã-si taie beregata, la marginea fiecãrui ogor. 

Drama aceasta au trãit-o toti basarabenii. Unii si-au pus capãt vietii. Cei mai multi au fost însã prinsi de bolsevici si coborâti în întunericul puscãriilor, dusi în infernul de gheatã al Siberiei sau asasinati în camerele de torturã sí executie. 
    Satele si orasele au rãmas pustii. În cursul celor peste douã mii de kilometri pe care i-am parcurs prin teritoriile dezrobite, intrând în satele si orasele care ardeau, ori trecând printre ogoarele incendiate, aveam impresia cã fãrã contenire calc nu numai peste tãrâna înfiebântatã de soare a Basarabiei - ci si peste sângele curs din beregata lui Constantin Beccin.  

Si pieptul mi se cutremura.

* * * 

    Drama lui Constantin Beccin am încercat sã o cuprind în aceastã carte. Cãci ea e drama tuturor românilor basarabeni. Si am cãutat, mai ales, sã mã apropii de inima lor cu inima mea... 

PLEC REPORTER DE RÃZBOI 

 

     Când a început rãzboiul eram concentrat la Sectia de radio-informatii a Marelui Stat Major. Trebuia sã ascult, ziua si noaptea, cu casca la urechi emisiunile în limba francezã ale tuturor posturilor de radio din întreaga lume. Lânga mine se afla camaradul care asculta emisiunile în limba italiana, lângã el acel care asculta emisiunile în limba engleza, apoi receptionistii emisiunilor în limbile maghiar ã, turcã, germanã, rusã, ucraineanã, cehã, sârbã, greacã, spaniolã, portughezã, bulgarã, etc. Vreo cincisprezece aparate, în permanentã deschise, ne aduceau stirile cele mai diverse, în toate limbile. 
    Noi, nemiscati ca niste sentinele lângã aparatele de radio, le scriam aproape cuvânt cu cuvânt, apoi le traduceam în limba româna. Dupã sase ore echipele de receptionisti se schimba. Cei care au vegheat sase ceasuri lângã aparate, si cãrora nu trebuia sã le scape nici o stire purtatã de unde, sunt înlocuiti cu altii care fac acelasi serviciu. Si munca nu conteneste nici o clipa. În permanentã seful serviciului, care e cel mai informat om asupra evenimentelor externe întreabã: 
    "Cine a prins Moscova în limba germanã la ora 2 noaptea?”
    "Cine a luat New-Yorkul la ora sase în limba englezã?" 
    "Ce a spus Roma, la ora sapte, în limba românã?". 
    Sau ce a spus Cairo, radio Istanbul, radio Helsinki, etc. 
    Din când în când, unul dintre noi prinde o stire senzationalã: o declaratie de rãzboi, trecerea armatelor peste o frontierã, cãderea unui oras sau un nou pact de aliantã. O jumãtate de orã, o orã sau douã, dupã receptionarea unei astfel de stiri, toate atentiile sunt încordate. Telefoane le suna fãrã întrerupere. Stirea este transmisa urgent comandantilor. Ei cer noi amãnunte. 
    Bãietii stau neclintiti cu cãstile la ureche pentru a prinde stirea transmisã de alte posturi si în alte limbi cu nãdejdea cã vor cãpãta detalii suplimentare. Uneori, dupã vreo astfel de stire, echipele de receptionisti se dublau si, în frunte cu comandantul serviciului de radio -informatii, nimenea nu închidea ochii si nu avea o clipa de odihnã, întreaga zi sau întreaga noapte. 
    Dar aceste ceasuri de muncã intensã nu erau cele mai grele, fiindcã atunci aveai satisfactia cã ai cãpãtat roadele privegherii. Era mai asprã vegherea lângã aparat, când toate vestile erau banale. Cãci stirile senzationale vin totdeauna atunci când nu te astepti. Cât de neasteptate sunt stirile în timp de rãzboi! 
    Munca depusã era extrem de interesantã. Totusi când auzeam reportajele de rãzboi transmise dupã informatiile colegilor mei, a reporterilor din toate tãrile care se aflau pe câmpurile de luptã, simteam o nesfârsitã durere.

Orice eveniment creeazã reporterului o stare de nervi exceptionalã: când s-a produs un fapt, reporterul nu mai poate sedea locului. Trebuie sã plece. Sã fie de fatã. Sã fie primul pe teren... 

Câte suferinti creeazã neputinta de a se deplasa la fata locului, nu poate întelege decât numai un reporter. 

Armatele noastre primiserã ordin sã treacã Prutul. Luptele începuserã crâncene. Colegii mei se aflau acolo în linia I-a, exercitându-si temerara lor profesie între ghiulele, gloante si obuze. Eu sedeam cu casca la ureche si ascultam stirile transmise de ei. 

Trebuia sã plec. Eram hotãrât sa ajung pe front. Colonelul Alexandru Ghimus si Maiorul Dumitru Ionescu, comandantii mei, nu se aflau în Bucuresti pentru a-mi da o mâna de ajutor. Ei erau plecati undeva aproape de front, cu Marele Cartier General. Cui puteam sã ma adresez? 

Totusi a treia zi dupã declararea rãzboiului nostru contra Rusiei bolsevice am cãpãtat aprobarea de a pleca. 

Formalitãtile de plecare pe front au durat câteva zile. 

Numãram ceasurile în asteptarea clipei în care trebuia sã pornesc pentru a scrie cel mai mare reportaj din viata mea, reportajul rãzboiului pe care armatele noastre si armatele germane îl duceau la Prut si dincolo de Prut. 

Într-una din zile, în care ziarele anuntau cu titluri mari primele victorii de pe front si în care credeam cã voi pleca, am primit misiunea de a vizita un lagar cu prizonieri bolsevici. Nu plecam în rãzboi deocamdatã, dar activitatea mea începea din clipa primirii acestei delegatii. Venind spre casa voiam sã opresc toti oamenii de pe strada, sã le spun: Plec reporter de rãzboi!...

PRIZONIERII

12 ore cu marinarii bolsevici

 

 La ora patru dimineata am plecat din Bucuresti cu doua automobile spre lagãrul de prizonieri de la Gãiesti. 

Intr-una din masini se afla echipa cinematograficã, iar în cealaltã eram eu, interpretul si un fotograf. 

Cum am iesit din Bucuresti a început sã plouã. Distanta pe care trebuia sã o parcurgem era de vreo 70 km. Mi se pãrea extrem de lung drumul. 

Citisem despre Rusia, despre comunisti si despre oamenii noi, creati de regimul bolsevic, toatã literatura scrisã în limbile francezã si românã. Niciodatã nu am avut însã impresia cã aflu adevãrul despre aceastã tarã si despre experienta comunistã, fãcutã în cei 23 de ani. 

Cãrtile despre Rusia si comunism erau scrise sau de partizanii regimului, sau de dusmanii lui. Asa cã si unii si altii ocoleau adevãrul adevãrat. Primii vorbeau de raiul comunist, iar ceilalti despre "infernul rosu". 

In primul rând, mã interesa adevãrul despre aceastã tarã si despre comunism, adevãr pe care nu l-am putut descoperi în nici una din cãrtile citite. Sunt, într-adevãr, oamenii mai fericiti în Rusia bolsevicã decât în tãrile pe care le numesc ei capitaliste? Sau trãiesc oamenii acestia ca într-un adevãrat infern? Iatã primele lucruri pe care as fi vrut sã le descifrez în sufletul, în privirile si în vorbele prizonierilor rusi din lag ãrul de la Gãiesti. 

Am ajuns în oraselul acesta, de la poalele dealurilor, dupã vreo douã ore de mers, cu masina, prin ploaia torentialã. Nici unul dintre noi nu avusese timp sa bea acasã mãcar o cafea si totusi nu ne-am oprit nicãieri. 

Ne-am dus direct în lagãrul care era asezat în curtea unei cazãrmi. 

Nu coborâsem bine din masini si am zãrit vreo câtiva prizonieri. Erau toti, baieti tineri, între 19 si 23 de ani, îmbrãcati în bluze si pantaloni albi de marinari români. 

Peste câteva minute eram în mijlocul lor. Cei 60 de prizonieri tineri s-au adunat în jurul nostru si am început discutia. Cincizeci si nouã dintre ei erau marinari care fãcuserã parte din echipajul distrugãtorului Moscova, pe care îl scufundase, cu câteva zile mai înainte, marina noastrã de rãzboi, în apropriere de portul Constanta. Echipajul distrugatorului Moscova era alcãtuit din vreo 200 de persoane. In momentul în care vasul a început sa se scufunde, cei 200 de oameni si-au scos vesmintele si au sãrit în valuri. Vaporul se scufunda vertiginos, ducându-se spre fundul rnarii. Marinarii începeau acum a douã luptã, era cu valurile în furiate. Aproape toti stiau sã înoate foarte bine si erau oameni tineri si voinici. Totusi sansele de a scapa prin înnot erau putine. Pe vas se produseser ã explozii puternice si pânã la sosirea bãrcilor de salvare trebuia sã mai treacã o buna bucatã de vreme. In acest timp marinarii trebuiau sã lupte cu valurile. 

A fost o luptã disperatã, în care fiecare se simtea vecin cu moartea, dupã cum povestesc ei, fãrã nici un înconjur. 

Din cei douã sute de oameni s-au înecat cam o suta si patruzeci. 

Dupã douãsprezece ore, supravietuitorii au fost salvati, cu barcile. Ei erau în numãr de cincizeci si nouã. Au scapãt de la moarte numai aceia care au fost foarte rezistenti fiziceste. 

Lupta aceasta dusã cu valurile timp de douãsprezece ore a selectionat pe marinari într-un chip exceptional. 

Îi privesc pe rând: toti sunt înalti, cu umerii largi si musculaturã puternicã. 

Când au fost scosi din apa acesti voinici marinari erau aproape morti de ostenealã. Pielea li se sbârcise pe tot corpul si li se învinetise. Marea majoritatea dintre ei erau ametiti de obosealã, de spaimã si de izbiturile valurilor. 

Scosi la mal, ei au fost echipati (fiindca erau cu totii goi), în vesminte de ale marinarilor nostri, apoi au fost trimisi în lagãrul aceasta de la Gãiesti. 

M-a impresionat faptul ca, chiar de la primele cuvinte, marinarii prizonieri vorbeau, mereu de panica produsã pe distrugãtorul Moscova, în momentul în care el a fost lovit. Dupã spusele lor panica fusese extraordinarã. 

- De ce s-a produs atâta panicã, îi întreb eu, nu vã asteptati sã mergeti la moarte? Când pleci la rãzboi esti totdeauna pregãtit sã mori. 

Matelotul, pe care l-am întrebat, mi-a rãspuns foarte simplu: Noi nu stiam cã pornim la rãzboi ... 

Am crezut cã minte. Cum, soldatii de pe distrugãtorul Moscova au fost dusi la rãzboi fãrã sã stie? 

Dar marinarul cu care vorbesc si care este un ucrainian de douãzeci si unu de ani, înalt, voinic si cu privirile sincere, cãuta sã mã convingã de buna lui credintã: 

- Vã spun, domnule, cã noi nu stiam cã am plecat la rãzboi, de aceea ne-am speriat atât de cumplit când am vãzut ca se trage cu tunul în vasul nostru ... 

- Din ce port ati plecat?  

- Din Sevastopol. 

- Si când ati iesit din port nu v-ati închipuit cã plecati la luptã? 

- Nu. Comandantul ne-a spus cã iesim în larg ca sã nu rãmânã prea multe vapoare în port si ca sã nu ne bombardeze dusmanii. 

Desi ucrainianul se strãduia sã mã convingã de faptul cã nu-mi ascunde nimic, mai aveam unele ezitari, dacã trebuie sau nu sã-l cred. Si l-am întrebat: 

- Dar înainte de plecare nu v-ati pregãtit cu munitii si cu toate cele necesare luptei? Asta nu vã facea sã credeti cã ati pornit la rãzboi? 

- Ne-am înarmat si am luat si munitii, dar ofiterii ne-au spus cã vom face manevre cât vom sta în larg... 

... Mi-am adus aminte ca distrugãtorul "Moscova", înainte de a fi scufundat, a tras asupra portului Constanta si aveam impresia cã voi prinde, imediat pe prizonier mintind, punându-i aceasta întrebare, pe neasteptate: 

Dar voi ati tras asupra Constantei, cu tunurile, asa este? 

- Da, am tras!... îmi rãspunde prizonierul, privindu-mã drept în ochi. 

- Si nici când ati tras cu tunurile, nu stiati cã sunteti în luptã? 

- Nu stiam nici atunci... Ofiterii ne-au spus cã facem manevre si tragem, undeva, la tintã. Acelasi rãspuns si aceleasi amãnunte le dau aproape toti prizonierii care au fãcut parte din echipajul distrugãtorului "Moscova." 

- Nici prin minte nu ne trecea cã am pornit la rãzboi..Nu ne-a spus nimeni nimic despre asta. 

Cazul ostasilor, care luptã fãrã sã stie, era senzational. Cred cã e unic în istoria tuturor rãzboaielor. 

De sinceritatea prizonierilor, acesti tãrani tineri între nouãsprezece si douãzeci si trei de ani, nu am motive sã mai mã îndoiesc dupã cum vom vedea, ei nici nu aveau motiv ca sã mã mintã. 

Privindu-i la fata, pe fiecare, nu am descoperit, între acesti prizonieri, nici o figurã semitã. Faptul acest m-a surprins. In armata bolsevicã se aflau dupã cum se stie, foarte multi evrei. Cum se face atunci cã nu-i nici un evreu între acesti cincizeci si nouã de marinari? 

- De ce nu aveti nici un evreu între voi? 

Prizonierul, pe care l-am intrebat, a început sa râdã cu pofta. Ceilalti au prins si ei a râde cu hohote. Eu nu întelegeam nimic. 

- Nu ati avut nici un evreu pe distrugãtorul "Moscova"? întreb încã o data pe unul dintre prizonierii care mi se pãrea mai sincer decât toti. 

-Am avut... 

- Pai unde sunt acum evreii de pe vaporul vostru? 

Marinarii râd, însã, cu aceeasi poftã si par a nu fi dispusi sã întrerupã veselia, nici mãcar pentru o clipa. Pricina hazului acesta tumultos trebuie sã fie într-adevãr copioasã.  

- I-ati omorât! 

 - Nu... Nu i-am omorât, rãspund toti prizonierii în cor. 

- Atunci unde sunt? 

- S-au înecat. Veselia lor devine din ce în ce mai mare. 

Incetul cu încetul, aflu ca dintre evrei nu au scapãt decât ofiterii, care s-au urcat în barcile de salvare. Ceilalti evrei, care erau mateloti, s-au înecat. Jidanii s-au înecat, toti, în mare, fiindcã ei sunt slãbãnogi si fricosi si nici nu stiu sa înoate. 

- Si au fost multi evrei pe distrugãtorul "Moscova"? 

- Au fost deajuns... 

Din râsul lor s-ar fi putut deduce ca prizonierii erau antisemiti. De aceea i-am întrebat: 

- Voi îi urâti pe evrei? 

- Noi nu avem nimic de împãrtit cu ei, îmi rãspunde prizonierul, laconic. 

- Atunci voi îi iubiti pe evrei, nu? 

- De ce sã-i iubim? Ce avem noi cu ei? 

Un prizonier foarte tânar, un agricultor, care avea o privire curatã si bunã, ca a copiilor (nu avea dealtfel decât nouãsprezece ani) începe sa râda iar. 

- Noi nici nu stiam totdeauna care sunt evrei... Aflam mai târziu, ne spune el. 

- Si cum aflati voi care sunt evrei? 

- Ei!... aflam si noi, asa, când suntem cu ei...

Vãzând insistenta întrebarii noastre, prizonierul îsi înfrânge sfiiciunea si ne spune: 

- Pãi, noi aflam dacã unul dintre noi e evreu, bunãoarã, când mergem la restaurant. 

Nedumerirea mea era din ce în ce mai mare. 

- Cum, ca sã afli ca unul dintre tovarãsi e evreu trebuie sa te duci cu el la restaurant? 

- Si la restaurant si în alte pãrti ... Vedeti, dacã ne ducem cu un evreu la restaurant, atunci el cautã sã nu plãteascã, sau sã plãteascã mai putin. Si noi stiam imediat cã el e evreu. Pe urmã, ei împrumutã bani, cu dobândã, tovarãsilor si cautã sã însele, totdeauna, adãugã un alt prizonier. 

- Si numai dupã asta îi cunoasteti? 

- Evreii strâng, totdeauna, bani. Dacã unul dintre noi începe sã strângã bani, noi ghicim, imediat, cã e evreu. 

Prizonierii încep din nou sã râdã.  Evreii se cunosc totdeauna, trãdându-si instinctele rasei, strângând bani, cautând sã însele si fugind de munca. 

- Ofiteri evrei aveti? 

- Avem. 

- Dar ce meserie au de obicei evreii la voi? 

- Ei sunt, aproape totdeauna, vânzatori în magazine... cã e munca mai usoarã. 

Aici, nu ne putem stapâni nici noi zâmbetul. Despre rãzboi i-am întrebat pe prizonieri, luându-i câte unul deoparte, ce cred ei despre rãzboi. 

- Ce sã credem?; am vrea sã se termine mai repede... 

- Vouã vã place sã luptati? Prizonierul se gândeste putin. Nu stie ce sã rãspundã. 

De cele mai multe ori ei tresar în timpul discutiei si se uita bãnuitori împrejur. Parca ar vrea sa afle dacã nu este cineva pe aproape, care sã-i audã si sã-i denunte. 

L-am invitat, pe cel care vorbea, sã fie sincer si sã-mi spunã, deschis, dacã-i place sau nu, rãzboiul. El s-a uitat, fix la mine, apoi a plecat privirile în pãmânt: 

- Sigur cã nu-mi place. 

- Dar de ce vã luptati voi? 

- Fiindcã... nu putem face altfel. 

Ii spun, pentru a-l vedea cum reactioneazã cã o parte din Nordul Rusiei a fost ocupatã. Spre surprinderea mea, prizonierul începe sã râdã: 

- Foarte bine... 

- Stii ca în câteva zile va fi ocupatã si Moscova? 

- Sã o ocupe, rãspunde prizonierul tot râzând. 

- Dar, de ce râzi? 

- Asa. 

- Cum? Iti spun cã Moscova si o mare parte din tara ta a fost ocupatã si tu râzi? 

- Spune de ce râzi? 

- Râd cã, dacã o ocupã, se terminã mai repede rãzboiul... 

- Si nu te intereseaza pe tine faptul cã tara ta va fi ocupatã si cã veti fi bãtuti? 

Prizonierul rãspunde, fãrã sã se gândeascã nicio clipã: - Asta nu ma intereseazã pe mine, dacã batem noi sau dacã bateti voi... 

- Dar pe cine intereseazã? Prizonierul tace. Probabil nici el nu stie pe cine intereseazã aceastã chestiune, cãci pentru el este absolut indiferentã. Nu numai pentru el, dar pentru toti tovarãsii lui din lagar. Dealtfel, nici nu discutã între ei, când sunt singuri, aceste chestii care nu-i privesc. 

Din discutiile care au urmat, am înteles cã soldatii au o teama grozavã de a face cea mai micã obiectie referitoare la ordinele superiorilor. E de ajuns sã aibã o micã curiozitate sã întrebe ceva referitor la ordinul primit si soldatul este imediat împuscat. Conducãtorii nu au gãsit necesar nici mãcar sã le spunã cã a început rãzboiul. 

- Credeti cã nu trebuia sã fiti voi anuntati, înainte de a iesi din portul Sevastopol, cã porniti la rãzboi? 

- Da, ar fi trebuit sã ni se spunã. 

- Si nu credeti cã e o gresealã cã nu vi s-a spus? 

- Este într-adevãr o gresealã, dar ea îl priveste numai pe Stalin el a dat ordinul sã ni se ascundã cã e rãzboi. 

Pentru noi aceste rãspunsuri sunt cum nu se poate mai ciudate. La început nu stiam ce sã cred. Dupã o zi întreagã însã, în care timp am stat de vorbã pe îndelete cu aproape toti prizonierii, am vãzut cã, pentru dânsii aceste rãspunsuri si aceastã atitudine sunt foarte firesti. De când s-au nãscut pânã acum, acestor oameni nu li s-a spus decât cã trebuie sã execute si sã nu întrebe niciodatã dacã sunt bune sau rele. "Asta nu-i priveste pe ei." Li s-a atrofiat curiozitatea într-un chip de necrezut. Soldatii acestia care formeazã elita tineretului comunist, nu au nici un fel de credintã. Nu stiu nimic despre Dumnezeu, nu stiu nimic despre celelalte popoare, nu cunosc dragostea, nici mila. Sunt niste masini, niste roboti, fãrã nici un fel de idee, sau sentiment. De la nastere si pânã acum, ei au trãit izolati de restul lumii si al civilizatiei. Dupã cum nu am vãzut la lucruri vreo atitudine fatã de lumea înconjuratoare, tot asa nu am vãzut nici la ei. 

Am cãutat sã pãtrund cât mai adânc, în sufletul lor. Am fãcut eforturi pentru a-i întelege si a le ghici un gând, un sentiment, oricât de vag. Dar a fost în zadar. Ei nu au suflet. E uluitor faptul cã, din oameni s-au putut crea astfel de exemplare. Totusi acesta este purul adevãr. Cu toatã bunãvointa si cu toate straduintele mele de a afla la ei o cât de micã atitudine sentimentalã, oricare ar fi ea, nu am reusit. Mintea si inima lor sunt complet pietrificate. Ei nu au fost educati, au fost dresati, asa, ca animalele. Si au avut o singurã obligatie, de a se supune, ca o turmã. Stiu cã aceastã comparatie este tare. Dar între cei cincizeci si nouã de prizonieri si între o turmã de cincizeci si nouã de animale, nu e nici o diferentã decât de grai si de aspect fizic. Ratiunea si sufletul, superbele podoabe ale fãpturii omenesti, la dânsii sunt inexistente. Pe tinerii acestia nu-i intereseazã ce se va întâmpla mâine. Ei nu au avut niciodatã dreptul sã se gândeascã la asta, cãci "nu-i privea pe ei". Numai sefii lor au voie sã se gândeascã. Ei nu au nici o dorintã, nici o sete de frumos sau de mai bine. Vor sã aibã stomacul plin si atât. Absolut numai atât. O, aspectul acestor prizonieri, când începi sã vorbesti cu ei, este sfâsietor de tragic. Viata lor este despuiatã de cele mai frumoase lucruri. 

In lagãrul în care stau, niciunul nu cântã, nu fredoneazã, nu se roagã si nu viseazã la nimic. Nu am vãzut nici unul plângând, sau cu geana aburitã de melancolie. Tot ce se întâmplã împrejurul lor este indiferent. Nu le e dor de acasa, nu vor sã învingã, nu vor nimic. Timpul si-l petrec dormind, sau vorbind, ceasuri întregi, cele mai grozave platitudini. Vorbesc lucruri fãrã nici o importantã, stupide si nu am vãzut mãcar unul, în cele douãsprezece ceasuri cât am stat cu ei, aruncând privirile, înlacrimate sau galese, peste gardul de sârmã ghimpatã. Nicãieri, în rândurilor lor, nici o manifestare omeneascã. 

- Voi stiti cã vã luptati cu România? 

- Stiam. 

- Ati auzit vreodatã despre România? 

- Da am învãtat la scoalã. 

- Si ce ati învãtat voi, la scoalã, despre România? 

Prizonierul si-a dus mâna la tâmpla pentru a-si aminti precis ce a învãtat, apoi a spus: 

- România este o tarã vecinã cu noi, care este foarte sãracã în pâine, foarte sãracã în minereuri si care are petrol. 

- Altceva ati mai învãtat despre România? 

- Nu...Mai stiam tot de la scoalã ca în România si în toate tãrile din Europa, nu au voie sã învete carte decât copiii ofiterilor si ai boierilor. 

Asta e tot ce stiau prizonierii despre tara noastrã. 

I-am întrebat dacã au auzit de Basarabia. Câtiva stiau cã în Basarabia locuiesc "Moldovani". 

- Dar, voi stiti cã ne-ati luat, acum un an, Basarabia? 

Stiau cu totii. Li s-a spus, atunci cã muncitorii din Basarabia au fãcut revolutie si au cerut sa fie luati sub protectie de cãtre Rusi, care au fost "foarte generosi" si le-au împlinit dorinta. 

- De unde stiti voi astea? 

- Ne-a spus la radio si a scris si în ziare. 

- Si vouã v-a pãrut bine ca ati luat Basarabia? 

- Dar ce aveam noi cu Basarabia ca sã ne parã bine cã am luat-o? rãspund cei trei prizonieri din fata mea, râzând cã-i pot întreba asemenea lucruri care nu-i privesc. Înainte de a pleca i-am întrebat încã odatã: 

- Si nu vã pare vouã rãu cã vi s-a ocupat o parte din tarã? 

- Las-o ia ca sã se termine mai repede rãzboiul!... Si m-au rugat sã le dau câteva tigãri... Un "articol" inexistent la tinerii bolsevici. 

Vizita mea la lagãrul de prizonieri bolsevici ar fi trebuit sã dureze câteva ore. Totusi nu aveam curajul sa plec. Mai mult decât organizarea lor internã si celelalte chestiuni, despre care mi-au vorbit, si pe care le cunosteam din cãrti, mã interesa sufletul lor. Am venit între ei, cu o curiozitate fierbinte ca sã aflu ce gândesc si mai ales ce simt si cum simt "oamenii noi". Dar sufletul este un articol necunoscut în rândurile tinerilor bolsevici. 

Nu exagerez de fel spunând ca bolsevicii acestia tineri, cu care am stat de vorbã, nu au nici un dram de suflet. Le-a fost ucis. Au fost dezumanizati complet si redusi la constitutia robotului. Desi faptul acesta îl constatasem chiar de la primele convorbiri avute cu ei, mi se pãrea de necrezut. Si atunci am prelungit vizita pânã noaptea târziu. 

I-am urmãrit pe prizonieri la masã, la plimbare, i-am întrebat tot felul de lucruri. In van. Nu am întâlnit la ei nici o farâma de suflet. Am întrebat pe un tânar telegrafist: 

- Tie nu ti-a vorbit mama ta despre timpurile dinainte de revolutie? Nu ti-a spus cum era atunci, dacã era o viatã mai frumoasã sau mai asprã? 

- Nici mama nici tata nu mi-au vorbit despre aceste lucruri, rãspunde el scurt. 

-Tu crezi în Dumnezeu? 

- Nu cred. 

- Dar pãrintii tãi se închinã? 

- Da. 

Toate cuvintele le rostea cu precizie si fãrã nicio vibrare. 

- Tu ce stii despre Dumnezeu? întreb pe un altul. 

- Ce am învãtat la scoalã ... ca burjuii se rugau la icoane zugrãvite sau fãcute din aur. 

- Dar tu ai fost vreodatã îndrãgostit? întreb pe un tânar frumos, cu niste muschi puternici si un piept de luptãtor, care nu are decât 21 de ani. 

- Nu am fost niciodatã îndrãgostit, rãspunde el fãrã sã priceapã bine sensul acestui cuvânt. Apoi adaugã: noi ne plimbãm cu care fatã vrem. 

- Dar nu ai simtit tu vreodatã ca o fatã ti-e dragã si nu ai putea trai fãrã ea? El rãspunde dureros de simplu: 

- Nu. Unuia dintre prizonieri, lui Ivan Ivanovici Bodnea, care e cãsãtorit si are un copil pe care nu l-a vãzut niciodatã, fiindcã s-a nãscut dupã ce a plecat el la armatã, i-am pus întrebarea: 

- Tie ti-e dor de sotie si de copil? 

- Mi-e dor, mi-a rãspuns el indiferent, ca si cum ar fi zis nu. 

Nu am zãrit nicio tresãrire în ochii lui când i-am pomenit de sotie si de copil. Nu puteam sã cred cã oamenii acestia nu au absolut nici un fel de sensibilitate si am cãutat sã-l provoc pe Ivan Ivanovici cu alte întrebari: 

- Ivan, dar tu crezi cã sotia ta ti-a fost credincioasã în acesti doi ani? 

În loc sã tresarã cât de putin, Ivan a început sa râdã: 

- Cred cã nu mi-e credincioasã, dar asta nu mã priveste dacã nu sunt acolo... 

Nici dragostea, nici gelozia nu o cunosc acesti oameni. Sufletul lor este vâduv de orice sentiment. Cum s-a putut omorî sufletul acestor oameni? Dar nu am întâlnit la ei nici mãcar egoismul firesc oricãrui om. 

În dormitorul lor se afla o suba de blanã care apãrtinea unui telegrafist aviator, cãzut cu avionul si fãcut prizonier. Ei stiau cã aceastã suba se îmbracã numai în timpul zborului si desi unul dintre prizonieri era grav bolnav, cãci rãcise, si zãcea în pat nimeni nu s-a gândit sã ia suba si sã-l înveleascã. 

- De ce nu înveliti bolnavul cu suba si îl lasati sa sada gol? 

- Pãi suba nu este fãcutã ca sã te învelesti cu dânsa, mi-a rãspuns unul dintre prizonieri foarte rece, de metal. 

El nu are dreptul sa aibã nici initiative, nici sentimente, nici gânduri, cãci atunci ar fi prost executant. De aceea i s-a ucis sufletul. 

Un alt prizonier avea un ochi bolnav. I se umflaserã si i se înrosiserã pleoapele. Ceilalti prizonieri nu i-au dat nici un ajutor asa cum nu dãduserã ajutor nici celui care racise. 

- De ce nu vã îngrijiti bolnavii? Nu sunt camarazii vostri? 

- Asta este treaba doctorului, nu este a noastrã, ne rãspunde unul dintre prizonieri laconic. 

- Bine, o fi treaba doctorului, dar vã rabdã inima si nu le dati nici un pic de ajutor? 

- Nu ne priveste pe noi cã este bolnav... asta îl priveste pe doctor. 

- Bine, dar vouã nu vã este mila? am întrebat eu indignat de atâta lipsa de sensibilitate. 

- Nu ne este mila. ...Foloseste la ceva dacã ne e mila? Nu mai puteam face nimic pentru a le descoperi o cât de micã fãrâmã de suflet. 

Incepuse sã se înnopteze. Am întrebat încã odatã pe cei însãrcinati cu paza lagãrului: 

- Acesti prizonieri stau seara de vorba? 

- Stau de vorba, dar nu pomenesc nimic nici despre casa, nici despre familie sau despre rãzboi. Glumesc si spun anecdote. 

- Atât? 

- Atât... 

Câtiva dintre prizonieri fãcuserã din lut niste figuri de sah. Le modelaserã cu precizia si migala oamenilor primitivi. Desenaserã careurile pe pamînt si jucau sah ore întregi. M-am gândit ca aceste figuri de lut le sunt foarte scumpe fiindcã sunt fãcute cu multã trudã, si ca sã-i vãd cum reactioneazã m-am prefãcut cã voi cãlca peste ele. Nici unul nu a fost impresionat. Nu au schitat nici un gest de teamã cã voi sfãrâma figurile de sah. Nici când au vãzut cã nu le-am sfãrâmat nu li s-a ivit în ochi vreo licarire de bucurie. 

Oamenii acestia nu se bucura de nimic. Oamenii acestia nu se intereseazã de nimic. Oamenii acestia nu au nici un dor. Ce nefericite trebuie sa fie mamele lor, care n-au nãscut oameni, ci roboti.

C-tin Virgil GHEORGHIU