Edit. Bucuresti, 1941

- c o n t i n u a r e -

 

CERNÃUTI

de C-tin Virgil GHEORGHIU

 

 Am aflat cã astã noapte a fost cucerit Cernãutii. Am cerut audientã la generalul Ramiro Enescu si i-am spus: 

- Domnule general, vreau sã plec la Cernãuti. 

Spre surprinderea mea, dânsul mi-a rãspuns: 

- Vrei sã pleci acum sau dupã amiazã? 

- Cât mai curând, rãspund eu. Atunci uite, dau dispozitie sã se pregãteascã un Fleet si pleci imediat! 

Fleet-urile sunt niste avioane mici, de douã persoane pe care se învatã zborul. Sunt avioane de scoala. Acum, în timp de rãzboi, Fleet-urile sunt întrebuintate ca avioane de legaturã. În afarã de pilot, mai poate cãlãtori într-unul din aceste biciclete cu motor ale vãzduhului, încã o persoanã. 

La ora douã dupã amiazã m-am urcat într-unul din aceste avioane, împreunã cu locotenentul aviator Isãcescu si am pornit spre Cernãuti. 

Satele si orasele ramâneau în urmã, unul dupã altul. 

Mergeam cu viteza mare. 

Când avionul cobora mai aproape de pãmânt, distingeam clar oamenii care lucrau la seceratul grâului. 

Când am trecut de fosta granitã care a despãrtit Nordul Bucovinei de restul Moldovei, am început a vedea pe câmpuri rãmasitele avioanelor rusesti, distruse în lanurile de porumb sau de grâu, ori prin livezi si pe dealurile cu pasuni. 

Satele în aceasta regiune din Nord sunt aproape goale. Rar dacã zãresc prin curtile caselor sau pe uliti, ca si pe câmpuri, vreun om. Locuitorii au fugit desigur din pricina urgiei rãzboiului si a teroarei bolsevice. Urmele rãzboiului se vãd din ce în ce mai clare si mai jalnice, cu cât înaintãm: transee pãrãsite, masini stricate si incendiate, schelete de avioane. 

Locotenentul Isãcescu, care e cernãutean, si cãruia i-au rãmas în acest oras, casa, întregul mobilier, cãrtile si toate lucrurile lui dragi, îmi aratã cu degetul un morman de ruine fumegânde, deasupra cãrora se înaltã, albã, cupola unei biserici, la poalele muntelui, ascunsã între vai: 

- Storojinetul... 

Am înteles cã orasul a fost incendiat, si desi nu distingeam foarte bine ce este acolo, îmi dãdeam seama cã din Storojinet n-au mai rãmas decât ruine arse si deasupra lor, neatinsã, ca o minune, biserica. 

As vrea sã aflu cum s-au petrecut faptele, si ce a ars. Dar, zburam cu viteza. 

Orasul fumegând rãmâne în urmã, iar pe sufletul nostru apasã un abur greu de tristete si de durere. 

Mã gândesc: oare si Cernãutiul a ars? 

Intorc fata spre locotenentul Isãcescu si-i întâlnesc ochii tristi. Si el se gândea tot la asta: Oare Cernãutiul e ars? 

Peste aproape o jumãtate de orã, suntem deasupra orasului Cernãuti. Din când în când zãrim câte o casã arsã. 

Totusi orasul nu are acelasi aspect ca Storojinetul. 

Când zburam, deasupra aerodromului, mai aproape de pãmânt, zãrim zeci de avioane arse. 

Locotenentul Isãcescu manevreazã Fleet-ul pentru aterizare. Suntem printre cei dintâi care aterizau pe aerodromul din Cernãuti. Tot câmpul este plin de schelete de aparate arse. Aeroportul este un adevãrat cimitir, de avioane. Toate sunt rusesti. 

În timp ce rotim desupra aeroportului pentru a gãsi locul de aterizare, încep sã numãr avioanele distruse, care zac pe iarba verde si mãtãsoasã. Într-o parte reusesc sã numãr optsprezece schelete de aparate. In alta parte sunt cinci. 

Iatã, aici patru aparate, dincolo opt, aici douã dar numãrãtoarea înceteazã. 

Aterizam. 

Punând piciorul pe pãmânt, locotenentul Isãcescu este emotionat pânã la lacrimi. La vreo douãzeci de pasi de noi se aflã hangarul care acum este numai un morman de cenusã si de scrum. In acest hangar se aflau vreo treizeci si patru de avioane rusesti. În timpul unui bombardament, aviatia germanã a distrus hangarul si toate aparatele care se aflau înãuntru. Bombele au cãzut atât de precis încât clãdirea aerogãrii, care se aflã numai la vreo cincizeci de metri depãrtare de hangare, a rãmas neatinsã. 

Intregul aeroport din Cernãuti este o pagina, o lectie de bombardament de precizie, scrisã de aviatia germanã. Bombele aruncate de germani au cãzut, dupã cum aratã gropile, exact peste aparatele inamice care se aflau pe sol. Precizia aceasta este uimitoare. Desi au fost distruse pe acest aeroport circa o suta treizeci de avioane rusesti, nici o bombã aruncatã de aviatia germanã nu a cãzut în van. Cel putin pentru noi, simpli observatori profani, aceasta constituie una dintre paginile cele mai impresionante pe care le -am întâlnit în tot cursul rãzboiului. 

Incet, uimiti de cele vãzute, ne îndreptãm spre clãdirea aerogarii. Ne întâmpinã capitanul aviator Ganea Alexandru si capitanul Andreescu Paul. 

Pãsim pe iarba moale, printre scheletele avioanelor arse si discutãm. Toate ferestrele elegantei clãdiri a aerogãrii sunt sparte. Camerele sunt pline de hârtii aruncate, de mobilier stricat, de resturi de mâncare, lenjerie murdarã si sticle goale si sparte. 

Pe aici au trecut bolsevicii!... 

Toate robinetele au fost lasate deschise pentru ca aerogara sã fie inundatã. Saltelele au fost taiate cu baionetele. Cineva dintre aviatorii bolsevici a cãutat sã incendieze clãdirea si a turnat peste o dormezã, benzinã, dându-i apoi foc. Flãcãrile au afumat peretii si au distrus mobilierul din camera, dar focul s-a stins singur. Glastrele cu flori care împodobeau aerogara, sunt toate pârlite de foc si cu frunzele înegrite. 

Într-un birou gãsim o masã cu sticle sparte, cu resturi de mâncare si mucuri de tigari aruncate în pahare. 

In timp ce vizitam aerogara, capitanul Andreescu Paul ne povesteste un fapt emotionant. 

Cu câteva zile mai înainte dânsul zbura singur deasup ra teritoriului rusesc. Având o pânã la motor, a fost nevoit sã aterizeze la marginea unui sat din care armatele rosii se retraseserã cu câteva ore mai înainte. 

Aterizând în acest loc, în care nu sosiserã încã trupele noastre, aviatorul se astepta la orice. Era aproape sigur cã va fi luat prizonier si dacã s-a hotãrât sã aterizeze era numai pentru faptul cã nu mai putea continua sub nici un motiv zborul. 

Satul se numea Lehuteni Tãutul. 

Nici nu coborâse din avion si capitanul Andreescu a vãzut populatia din sat alergând spre livada în care aterizase el. 

Tãranii veneau în fuga si într-un numãr considerabil. 

Voiau sã-l ia prizonier? Se pãrea ca unii dintre tãrani au în mâini coase si topoare. 

Aviatorul si-a fãcut cruce si a asteptat. Nu putea face altceva decât sa astepte. 

Când grupul de sateni s-a apropiat, el a putut distinge strigatele lor de "ura". 

Peste câteva minute aviatorul era îmbrãtisat de zeci de oameni care se îmbulzeau spre dânsul, cãutând fiecare mãcar sã-l atingã cu mâna. Femeile si câtiva batrâni au îngenuncheat si i-au sãrutat pantofii, altii îi luau mâinile si nu mai conteneau sã le sãrute.  

Toti locuitorii acestui sat, vãzând culorile românesti ale avionului, au alergat sã se prosterne la picioarele zburãtorului care reprezenta pentru ei întreaga armatã care îi dezrobise. 

- Cine putea sã mai înteleagã din jalbele lor ceva? 

Toti vorbeau cu lacrimi în ochi si povesteau suferintele îndurate timp de un an. 

- Dacã nu veneati acum, eram pierduti! 

Aceasta era fraza pe care o repetau la fiecare douã cuvinte, toti cei care vorbeau. 

Ce scena ar putea ilustra mai bine suferintele pe care le-au îndurat tãranii sub bolsevici, decât aceasta: Un sat întreg alcãtuit din barbati, copii, femei si batrâni, care se aseazã în genunchi la picioarele primului ostas din armata care i-a scapãt de tirania comunistã, sãrutându-i pantofii! 

În timp ce sãtenii povesteau capitanului Andreescu Paul, nemaipomenitele cruzimi îndurate din partea bolsevicilor si îsi stergeau la fiecare cuvânt lacrimile cu palma, pe drum se vede venind în goanã nebunã un tãran cãlare. Toti s-au întors cu privirile spre dânsul. Când cãlãretul, care venea cu calul în spuma s-a apropiat mult, tãranii l-au recunoscut. Era un sãtean din comuna vecina. 

Povestea, pe care cãlãretul a narat-o cu rãsuflarea întretãiatã era urmãtoarea: In timp ce armatele bolsevice se retrageau din sat, o bandã de câteva zeci de evrei înarmati, care locuiserã în comuna si prin satele vecine, s-au nãpustit asupra sãtenilor, împuscându-i. 

Când au vãzut cã tãranii se retrag din fata armelor cãrora nu le puteau rezista cu ciomegele si cu topoarele, evreii s-au apucat sã dea foc satului. 

Unul dintre tãrani a reusit sa încalece un cal si sã alerge spre Lehutani Tãutul unde auzise ca se aflã armata româneascã, pentru a cere ajutor. 

- Toti acestia care au tras cu pustile în noi, în femeile noastre si copiii nostri, iar acum dau foc satului, sunt evrei care au trãit câstigând averi si mâncând pâinea din sudoarea si din munca noastrã. Toti au fost negustori prin satele noastre. Dupã ce ne-au chinuit si ne-au batjocorit fetele, iar pe copiii nostri i-au trimis în Siberia si în puscarie, un an întreg, pustiind satele si semanând atâta jale, acum s-au nãpustit cu pustile si cu mitralierele asupra noastrã, a celor care am mai rãmas pentru a ne ucide. Si fiindcã au vãzut ca o parte din noi s-au ascuns pe ogoare si prin pivniti, asa cã nu puteau fi omorâti de gloantele lor, s-au apucat sa dea foc satului. 

Cãlãretul acesta disperat implora ajutor, ca sã nu le fie satul prefãcut în cenuse de cãtre evrei. 

Dar, acte de barbarie similarã comise de bandele evreiesti, în timpul retragerii si dupã retragerea armatelor bolsevice se vor repeta în tot cursul cãlãtoriei noastre. 

Acestea sunt faptele pe care le-au savâsit evreii români pentru România. 

Capitanul aviator Ganea Alexandru ne spune apoi cum a executat locotenentul Colas Petre, ultimul lui zbor de recunoastere deasupra unei regiuni din judetul Hotin. 

Plecând sã-si îndeplineascã misiunea, locotenentul Colas a fost întâmpinat de douã avioane inamice. S-a început o lupta aprigã în vãzduh. 

Mitraliorul de pe avionul locotenentului Colas a fost lovit de gloantele dusmane si omorât. Sângele lui s-a scurs peste tunica si peste mitraliera, înrosindu-le.

Totusi lupta a continuat si fãrã mitralior. Peste vreo cinci minute a fost însã împuscat si pilotul. Inainte de as da sufletul, el a spus locotenentului Colas: Continuã tu lupta… 

Singur cu doi morti în avion, cu hainele înrosite de sângele lor, locotenentul Colas Petre salveazã totusi aparatul, aducându-l ciuruit pe aerodromul de pe care pornise. 

Când au venit camarazii pentru a-l ajuta sã coboare din avionul cu care aterizase atât de elegant, l-au gãsit pe locotenentul Colas Petre, rãnit, iar camarazii lui, mitraliorul si pilotul, morti. 

Povestirea aceasta ne emotioneazã pe toti. 

Plecând de pe aerodrom spre oras, pãsim cu fruntile întunecate. 

Strãzile sunt pustii. La fiecare sutã de pasi întâlnim un automobil rusesc incendiat, munitii rusesti pãrãsite, gropi fãcute de bombele aruncate din aviatie. Populatia e atât de putina încât orasul pare complet pãrãsit. 

Din când în când vedem în ferestre câte o icoana. Sunt de obicei icoane ale Maicii Domnului, pe care crestinii le-au scos din locurile din care le ascunseserã de teama bolsevicilor si pe care acum le puneau în ferestre. Parea cã orasul se recrestineazã. 

Deasupra multora dintre clãdiri si la balcoane flutura drapele românesti si germane. 

Totusi nu întâlnim nici un om. 

Mergem de aproape o jumãtate de ceas pe strãzile pustii. Orasul acesta frumos este acum un oras pãrãsit. 

Toate magazinele au geamurile sparte si usile sfarâmate cu toporul. Întâlnim mereu case arse. Totul e devastat. 

Aflãm de la câtiva ostasi cã bolsevicii au început a jefui orasul si a cãra toate depozitele de alimente în Rusia, imediat dupã declararea rãzboiului. Tot atunci au început si arestãrile care se fãceau pe o scarã foarte întinsã. 

Erau luati din casele lor aproape toti românii si dusi împreunã cu familiile lor spre locuri necunoscute. 

Ajungând în centrul orasului, tablourile sunt din ce în ce mai dramatice. Toate clãdirile din Piata Unirii au fost arse. Bisericile au fost devastate. 

Mã uit cu un sentiment de durere la locotenentul aviator Isãcescu. In tot timpul drumului mi-a spus cã de abia asteaptã sã-si revadã casa. Cum am ajuns în Cernãuti a tãcut. Simt ca îi este teama sã se ducã sã-si revadã casa în care s-a nãscut, în care a copilãrit, în care i-au rãmas toate coltisoarele dragi, încãrcate cu amintiri. 

Incepe sã se însereze. Tuturor ne este foame. Deasupra orasului apare un nor negru, apoi prinde a ploua încet si mãrunt. Cu toatã ploaia, eu vreau sã mã duc sã vãd clãdirea Liceului Militar, unde am învãtat clasa a opta. Chiar la intrare stiu ca se afla tabloul promotiei noastre si simteam o dorinta fierbinte de a -l revedea. As fi vrut sã vãd si sala de clasã, poate mai existã si banca în care am stat... 

Liceul Militar si cazarma vecina au fost aruncate în aer cu dinamit ã si arse de bolsevici, mi-a spus cineva. 

Am renuntat de a mã mai duce. 

Locotenentul Isãcesu s-a furisat de noi si a plecat singur sã-si vadã casa. S-a întors târziu. Era întuneric si nu i -am putut vedea fata. Tristetea si sfâsietoarea durere pe care o provocase revederea casei pãrintesti devastatã, cu usile sparte si transformatã într-un fel de grajd, i se ghicea din vorbã. Nu l-am întrebat nici unul dintre noi nimic. Ne-a spus el singur, cãutând sã treaca repede peste acest subiect, cã de-abia a mai putut sã-si recunoascã livada si casa. 

Ne-am dus la cantina Primariei ca sa mâncam ceva. Apa nu exista în oras, fiindcã uzina a fost distrusã. A fost aruncatã în aer si una din uzinele electrice. Morile si fabricile au fost arse toate. Clãdirile tuturor institutiilor au fost distruse. 

Toate acestea le aflãm de la cei care se gãsesc în jurul nostru. 

Populatia este flamânzitã. Nu a rãmas nici un depozit. Din casele particulare a fost luatã ultima pâine si ultima pasãre. 

Cu o noapte mai înainte o banda de câteva sute de evrei înarmati, dupã câte se pare, aceeasi bandã care a distrus orasul dinamitându-l si incendiindu-l, a cãutat sa dea o ultimã loviturã. 

Acesti comunisti, înarmati cu mitraliere si arme automate, au îmbrãcat uniforme militare rusesti, si dupã ce au rãspândit zvonul ca armatele sovietice se îndreapta spre Cernãuti, speriind din nou populatia îngrozitã, au cãutat sã atace orasul ca sã-l distrugã complet. Datorita energiei cu care a reactionat armata noastrã, aceastã bandã criminalã a fost decimatã. 

Dar, sirul faptelor criminale sãvârsite de evrei si de bolsevici în frumoasa Bucovina, de-abia începe. 

Cineva ne povesteste cã vreo câteva sute de români au fost ridicati din Cernãuti cu câteva zile mai înainte de cãtre politia comunistã si ucisi prin strivirea cu tancurile aproape de Nistru. 

Lãsãm furculitele din mânã si nu mai putem mânca. 

Cum s-au petrecut aceste oribile fapte? 

Ultimii arestati din Cernãuti constituind o povara pentru bolsevicii care se retrageau cu maximum de viteza, s-a procedat la asasinarea lor. 

Infuriati peste mãsurã din cauza înfrângerii, bolsevicii nu au ucis câteva sute de români prin împuscare, ci într-un chip groaznic, nemaipomenit. 

Arestatii au fost legati unul lângã altul si asezati cu fata în jos, pe pãmânt, într-un câmp de pe malul Nistrului. Dupã ce a fost fãcut acest pod viu, tancurile sovietice au trecut peste trupuri cu uruitul lor macabru . Au fost asasinati acolo, prin strivirea cu tancurile, câteva sute de oameni. Peste cadavrele lor transformate în mormane de carne diformã, a fost aruncata apoi tãrânã. 

A existat vreo datã pe lume un mormânt mai grozav? 

Pe la orele noua seara iesim în strada pustie. Suntem patru insi: locotenentul Isãcescu, locotenentul Nitu din Marele Cartier al Aerului, fotograful si cu mine. Aveam un bon de cartiruire pentru noaptea aceea la scoalã normalã. Era însã întuneric bezna. Incepuse sã plouã mai tare si am rãtãacit pe strazi. 

Într-un târziu ajungem în localul scolii normale de fete. În curte ne împiedicãm de cãsti de rãzboi sovietice, de lãzi cu munitii si de diferite obiecte aruncate de bolsevici în timpul fugii lor. Tinând în mâna lanterna cu lumina gãlbuie, începem a urca scãrile. 

Un miros acru, înnãbusitor, ne loveste din fiecare camerã cãreia îi deschidem usa. Nu pare a fi rost de dormit în aceastã clãdire pãrãsitã si devastatã. dupã cum întelegem, bolsevicii au transformat scoala normalã de fete într-o cazarma. În fiecare camerã, care a fost odinioarã salã de cursuri, dormitor sau sala de mese pentru eleve, acum au rãmas peretii pustii si un miros de grajd. 

Parcã au stat aici animale. 

Ne lovim mereu cu piciorul de cãsti sovietice pe care bolsevicii le-au transformat în oale de noapte. Murdariile pretutindeni. Nici cele mai murdare closete nu sunt în halul de murdarie în care am gãsit frumoasa scoalã normalã de fete din Cernãuti. 

Dar, descrierea fugarã nu poate sã dea decât o infimã imagine a aspectului pe care îl avea aceastã clãdire. 

Iesim iarãsi în ploaie. Ne sunt hainele ude. Orasul e pustiu. Noi suntem frânti de obosealã si nu stiam unde am putea dormi. 

N-am parcurs nici câteva sute de metri pe ulitele pustii, prin mirosul acru de funingine uda, si de undeva, de la un balcon, rãzbat spre noi tipetele a douã femei. Pornim în goana spre locul de unde veneau strigãtele acelea disperate. Am ajuns. Suntem lângã un bloc care se înãlta, monumental si alb, în noapte. 

La etajul al doilea zãrim douã siluete de femei în cãmase, care tipau: 

- Veniti cã ne împuscã!... Veniti imediat cã ne omoarã!... Suntem numai douã femei si ei trag cu revolverele!... Suntem la etajul doi, nu mai zãboviti!... Veniti imediat, cã altfel ne gãsiti moarte! 

Erau atât de sfâsietoare tipetele acestor femei, încât aveam impresia cã dacã nu ajungem în secunda aceea sus, sã le salvam de la moarte, ele se vor arunca de pe balcon. 

Cãutam sã pãtrundem în casa. Usa era încuiatã. Ne izbim în ea si reusim sã-i sfãrâmãm încuietorile. Imprejurul nostru întuneric bezna. Am stins lanterna si inaintam urcând scãrile în goanã, cu revolverele în mâini. Pânã la urmã la urechile noastre rãzbat din ce în ce mai sfâsietoare si mai disperate tipetele. 

- Veniti repede cã ne omoarã!... 

Usa de la apartamentul în care se aflau cele douã femei era încuiatã. Izbim cu umarul în ea si o deschidem. 

In tot acest timp strigãtele victimelor nu mai conteneau. 

Intrati în apartamentul gol, facem lumina. Vãzându-ne, cele douã femei vin de pe balcon. Una dintre ele, care era gravidã, a cãzut lesinatã pe parchet. Cealaltã - o fatã de vreo douãzeci de ani - s-a asezat pe un scaun aproape lesinatã si ea de spaimã. 

N-am putut afla de la ele nimic: erau amândouã aproape moarte de spaimã. Pe un pat dormeau doi copilasi. Se desteptaserã si ei si începuserã sã tipe. Unul cred cã avea doi ani, iar celalalt vreo cinci ani. 

În vreme ce controlam camera sã aflãm cine a atacat pe cele douã femei, s-a auzit o detunãturã, apoi alta, la interval foarte scurt si geamul care dãdea într-o curte inferioarã s-a spart într-o mic de cioburi. Imediat a rãsunat o a treia detunãturã. Glontul a trecut pe lângã umãrul meu si a sfarâmat lampa care atârna de tavan. 

Ne-am apropiat de pereti si am stins celelalte lumini, apoi am înaintat spre fereastra sã vedem de unde suntem atacati. 

Nu se vedea nimic în noapte. Se auzea numai zgomotul ploii care cãdea pe acoperisul de tabla. 

Unul dintre noi a coborât în strada, sã caute patrula militarã. Ceilalti care am rãmas în camera, am început sã dãm ajutor celor douã femei. 

Peste o jumãtate de ora tot coltul strãzii era înconjurat ostasi. S-a început un control amãnuntit în toate clãdirile vecine. 

La urmã atentatorii au fost arestati. Ei erau doi evrei de saisprezece ani, care se ascunseserã în podul unei case evreiesti. 

Doamna care fusese atacatã, era sotia unui procuror si sosise la Cernãuti în dupã amiazã acelei zile. Ea era doctoritã si fuse chematã la postul pe care-l ocupa la spitalul din Cernãuti. Cealaltã femeie era guvernanta ei. 

Dupã vreo orã, când nenorocitele si-au revenit în fire, au început sã povesteascã înspaimântate si sã ne arate urmele gloantelor pe care atentatorii le-au tras asupra lor si asupra celor doi copilasi. 

Aflu apoi cã în apartamentul acela a locuit câteva luni pânã la ocuparea Cernãutiului de cãtre trupele noastre, un general bolsevic. 

La plecarea lor din Cernãuti, anul trecut, procurorul si sotia lui au lãsat acest apartament complet mobilat. Ei nu si-au putut lua cu dânsii decât câteva lucruri de îmbrãcãminte si lenjerie. Atât. Restul gospodãriei a rãmas acolo. Acum nu mai era din toatã mobila decât o dormezã, vreo trei scaune rupte si biroul zgâriat cu briceagul si murdãrit de noroi si cerneala violeta. Peretii, care fuseserã superb zugrãviti, acum erau pãtati de sângele pãduchilor de lemn, pe care generalul bolsevic, care locuise acolo, îi omora noaptea, când se întorcea acasa beat, probabil cu tocul revolverului. Decât sã omoare pãduchii de lemn strivindu-i pe pereti cu revolverul, desigur ca era mai usor sa facã putinã curãtenie în casã si sã spoiascã cu var. 

Dar se vede ca generalul bolsevic avea cu totul alte principii despre igienã si curãtenie. La plecare, ilustrul general fiind foarte grãbit, nu a avut timp sã-si ia nici geamantanele. 

Vãd un vraf de fotografii de-ale lui. Toate fuseserã prinse pe pereti cu pioneze si doamna doctor le dãduse jos. Generalul bolsevic, care era foarte fotogenic, nu pare sã fi avut mai mult de treizeci si cinci de ani. Avea o frunte mica, ochii nitel îndobitociti si râdea în toate fotografiile în care putea fi vãzut alãturi de diverse femei de moravuri usoare. Din aceste fotografii si din halul de murdarie în care se gãsea apartamentul, ca si din sticlutele si cutioarele cu diverse alifii si doctorii pentru boli venerice, se poate deduce ce fel de viatã ducea si în ce mediu trãia generalul bolsevic. 

Dar ce e mai interesant, e continutul geamantanului lui. Iata ce avea acest conducãtor al armatei comuniste, în pachete si în geamantane douã cutii mari, a cîte douãzeci de kilograme de... untura de porc, topitã, zece kilograme de scrumbii afumate, ladã cu zahar, o parte din vesela si din cratitele pe care doamna doctor, stãpâna apartamentului, le lãsase în bucãtãrie când se refugiase. 

În afarã de acestea se mai aflau în geamantanele generalului bolsevic nenumãrate lucruri provenite din jaf. Între altele erau si vreo zece perechi de chiloti de dama, sticle cu parfum si apa de colonie. Paharele de tuica si de vin erau învelite în ciorapii murdari ai domnului general si bãgati în cratitele murdare de untura. 

În bucatarie si în birou sobele erau pline cu pene de pãsãri. Domnul general împusca, împreunã cu alti ofiteri, gãinile cetãtenilor si le jumulea în birou sau în dormitor, frigându-le apoi. 

În jurul întrerupãtorului de lumina peretele era negru de murdãrie. Nici la bucãtãrii nu e atât de negru si de murdar peretele, în jurul întrerupãtorului electric. Se poate deduce cât de curate erau mâinile domnului general. 

Pe birou, care dupã cum am spus era scrijilat cu briceagul si murdãrit de cernealã, se cunosteau urmele cratitelor, aduse fierbinti de la bucãtãrie si murdare de fum. 

În fata tuturor acestor lucruri, doamna doctor ne întreaba: 

- Dacã generalul avea o sufragerie atât de elegantã; de ce mânca punând cratitele pe birou? 

Nu stiam. Dar se vede ca sufrageria o vânduse, fiindcã nu era învãtat cu ea, si banii i-a cheltuit la betii. 

Ultimul lucru pe care l-am gãsit în geamantanele lui erau niste hãrti militare rusesti Nu stiam dacã generalul era obisnuit cu hãrtile, dar ele nici nu fusesera desfãcute si erau pãtate de untura si de funinginea de pe fundul cratitelor sub care fuseserã asezate. Fiindcã luase parte la devastãri si avea mai multe lucruri provenite din jaf, generalul le-a bagat în noptiera, cãreia i-a batut usa cu cuie, improvizând astfel un... geamantan. 

Cum a putut frumosul general, amator de untura topita si colectionar de cratite si de chiloti de damã, sã-si faca un asemenea geamantan? 

Privind locuinta acestui general rus, ne-am îngrozit. Din ea se vede nivelul de cultura si civilizatie al conducãtorilor armatei bolsevice. Si, pentru a completa tabloul, sã spunem si cum dormea generalul. 

El se culca pe dormeza, care era murdarã de noroi si de crema de ghete si se învelea cu plapuma de matase a doamnei doctor, plapumã care acum nu mai avea cearceaf si era atât de murdarã, încât parea cã generalul îsi stergea cizmele în fiecare dimineata cu ea. 

Acesta este, în foarte putine cuvinte, aspectul unui apartament în care a locuit cinci luni un general din armata bolsevicã! 

Dupã ce au venit câtiva ostasi care au rãmas sã facã de pazã în jurul blocului si dupã ce atentatorii evrei care trãseserã cu revolverele pe fereastrã au fost arestati, noi am plecat sã cãutãm un loc unde am putea dormi. Afara ploua la fel de tare. Se auzeau împuscaturi în alte colturi ale orasului. Atentatorii evrei continuau sã sãvârseascã acte de teroare si crime. Ei sedeau ascunsi prin case, iar când li se ivea ocazia, trãgeau cu arma asupra ostasilor nostri, asupra copiilor si asupra femeilor. 

Circulam, facând fiecare pas cu atentie, puteau sã tragã si asupra noastrã cu revolverul de la orice fereastrã. 

In drum întâlnim un sublocotenent de rezerva, comandantul unui pluton însãrcinat cu paza. Îl întrebãm unde ne-am putea adãposti, cãci hainele de pe noi erau leoarca. 

Foarte amabil, sublocotenentul ne-a condus prin toate casele în care credea el cã am putea gãsi un coltisor unde sã ne odihnim. Dar, toate investigatiile au fost zadarnice. 

Am intrat într-un fost hotel: paturile erau aruncate pe fereastra, în strada, saltelele taiate cu baionetele, iar cearsafurile arse. 

Am intrat apoi într-o cafenea. Dar aici, în afara cã era un miros infect, toate fotoliile si toate canapelele erau tãiate si murdãrite. 

Într-un târziu, intrãm într-o casã, unde era instalat corpul de gardã. Ostasii însãrcinati cu paza, cãrora nu le venise încã ceasul sã între în post, dormeau, înveliti în foile de cort, pe ciment. Urcãm la etaj. În fata noastrã e o usã capitonatã, care e încuiatã. 

- Cu siguranta ca aici e un dormitor spune cineva dintre noi. 

Întrebam apoi, pe soldatii de jos, ce se afla în camera aceea si în camerele vecine. 

- Aici au locuit niste evrei, care au fugit, ne informeazã unul dintre ostasi. 

- Si voi nu ati intrat înãuntru sã cãutati o perna sau o saltea, pe care sã vã odihniti? 

- Pãi cum sã intrãm în casa oamenilor, dacã nu ne-a dat nimeni ordin? 

Rãspunsul si fapta acestor ostasi erau aproape neverosimile, prin puritatea si candoarea lor. 

Dupã ce au dormit sãptãmâni întregi în transee, pe ogoarele desfundate de ploi si în pãduri, au cucerit orasul si nu au îndrãznit sã între într-o casã pãrãsitã ca sã se culce pe un pat, pentru simplul motiv cã nu le apãrtinea lor, acest pat. În cinstea lor, de o superbã puritate, ostasii români au preferat sa doarma în orasul cucerit, sub strasinile caselor, pe asfalt, sau pe culoarele de ciment, uzi de ploaie, si înveliti în foile de cort, decât sã forteze o usa, dupã care, cu siguranta, ar fi gãsit un pat si o pernã, pe care sã doarmã omeneste. 

Somnul lor, somnul ostasilor care au cucerit Cernãutii si care dormeau pe asfaltul ud, m-a obsedat, de-atunci nopti de-a rândul. Oare mai existã, în vreo parte a lumii, un tãran atât de cinstit ca flacãii acestia, care au cucerit Cernãutii? 

Desi aveam intentia sã cãutãm un pat în casa aceasta, nu am mai avut tãria sã fortãm încuietorile si sã deschidem usile. 

Am rugat pe ostasi sã ne împrumute douã mantale si ne-am culcat alãturi de ei, pe asfaltul umed, asa cum dormeau si dânsii. Si somnul nostru a fost adânc, iar în sufletele noastre ne-am simtit, cel putin atâta vreme cât am stat lângã acesti flcãi cu sufletul curat, foarte cinstiti. 

A douã zi dimineata, la orele cinci am luat ceaiul împreunã cu soldatii. Era acelasi ceai de la cazan, pe care ei l-au bãut si când sedeau în transee si când dormeau pe ogoare sau în pãduri. 

Chiar dacã au existat în oras provizii, ei nu s-au atins de nimic, si la ceaiul lor, din dimineata aceea, nimeni nu a adaugat mãcar o bucãticã de zahãr mai mult. 

Acei care vor sã cunoascã tara noastrã si sufletul tãranului nostru, ar fi trebuit sã vinã si sã-i vadã pe soldatii cuceritori cum beau din castroanele lor, în acea dimineatã, ceaiul de la cazan, muscând cu poftã din bucata de pâine cazonã, neagrã si tare. 

M-am despãrtit de dânsii, pornind ca sã vizitez orasul. M-am îndreptat spre resedinta metropolitanã, care e una din cele mai frumoase clãdiri din tarã si care are o capelã de minunatã artã. Icoanele erau de aur, totul era lucrat de mari maestri, în aceastã micutã bisericutã. Interiorul ei rivaliza în frumusete cu cele mai artistice lãcasuri ortodoxe de închinare. Aflasem în cursul serii cã aceastã capelã, de la resedinta metropolitana, a fost devastatã. 

Cât de putin e spus: devastat. Bisericuta aceasta nu a fost devastatã: a fost prãdatã si pângãritã în cel mai groaznic chip. 

Numai fantezia pagânilor putea nãscoci acest chip de grozavã pângãrire. Cãci bisericuta resedintei metropolitane din Cernãuti a fost transformatã, literalmente în closet, pentru ostasii pagâni ai U.R.S.S.- ului. 

În fata bisericutii sunt împrãstiate câteva mii de volume, luate de bolsevici din biblioteca resedintei si aruncate în gunoi. 

Am deschis câteva: erau comori rare de literaturã teologicã, filozofie, stiintã, artã. 

Uriasa bibliotecã, care avea toate cãrtile legate frumos si care costa o avere, a fost smulsã din rafturi si azvârlitã afarã. Se cunostea cã aceste cãrti stau aruncate acolo de multã vreme. Ninsese si plouase, de multe ori, peste ele. 

Chiar la intrare se afla un ceaslov vechi, legat în piele. Foile îi erau smulse. Il plouase vreme îndelungatã si se cunostea cã bolsevicii, din lene, cã sã nu-l dea deoparte, cãlcaserã peste el, ca peste o piatrã. Aproape toate cãrtile erau în acelasi hal. 

Si stiti de ce au aruncat comunistii cãrtile din aceastã imensã bibliotecã, în stradã? E greu de crezut pentru mintile noastre. Totusi, cãrtile au fost azvârlite pentru ca, în locul lor, sã se punã paturi pentru soldati. În locul bibliotecii a fost instalat un dormitor pentru trupã. 

Cum pãsesti apoi pragul bisericii, te loveste un miros greu. Chiar lângã usa se aflã o mitrã episcopalã, pe care bolsevicii, dupã ce i-au luat pietrele scumpe, au transformat-o în oalã de noapte. Aurul si argintul a fost scos. Ochii sfintilor sunt întepati cu baionetele. În icoanele de pe catapeteasmã, pe care nu le-au putut întepa cu baionetele, au tras cu revolverele. Stranele si cea mai mare parte din mobilierul de lemn al bisericii, au fost întrebuintate ca lemn de foc pentru dormitoarele trupei rosii. Din crucile de lemn care se aflau în aceastã capelã, si care erau lucrate cu o arta neîntrecutã si ferecate în aur curat si în argint, bolsevicii au fãcut surcele de aprins focul. Vesmintele preotesti, prapurele si pânza zugrãvitã cu icoane, cu care se acoperã Sfânta Masã din altar, au fost taiate cu baionetele în mici bucãti. Aceste bucãti de vesminte preotesti, de icoane de pînza sau musama, erau întrebuintate de bolsevici ca hârtie igienicã. Biserica era transformatã în întregime în closet. 

Soldatii bolsevici au pângãrit mai ales sfântul altar care era plin de excremente. Între aceste murdãrii erau aruncate bucãti de cruce, bucãti de icoane sau de vesminte. 

Dar spectacolul de grozavã pângãrire si de nemaipomenitã sãlbãticie pe care-l înfãtiseazã aceasta bisericutã umilitã de bolsevici si de evrei este indescriptibil. 

Unul din micii functionari ai resedintei metropolitane din Cernãuti, care în timpul ocupatiei rusesti a stat fugar pe ogoare si prin sate, revenind  în timp ce mã aflam eu acolo si vãzând halul în care era biserica, a început sa plângã cu hohote. Era bãrbat în toatã firea si avea tâmplele încãruntite. 

Dar cine putea privi aceastã profanare fãrã sã i se zguduie pieptul de revoltã si de durere? Si totusi acesta nu este decât unul din aspectele barbariei iudeo - bolsevice. 

Iesind din curtea bisericii am zãbovit câteva clipe stând de vorba cu câtiva fosti functionari ai resedintei metropolitane. 

Tânguirile lor erau fãrã de sfârsit. Cine va putea cuprinde vreodatã în stihul, în vioara sau în slova lui, uriasa durere trãitã de populatia din Bucovina în anul acesta de sclavie? 

Copiii cetãtenilor români care învãtau la scoalã au fost cu totii lãsati repetenti de învãtatorii evrei. Cei din clasa a patra au fost trecuti în clasele întâia sau a douã. Cei care terminaserã sapte clase au fost obligati sã urmeze clasa a treia. Si în anul acesta de sclavie, nici unul din copiii români nu a trecut clasa. Toti au rãmas repetenti. 

Pãrintii elevilor erau chemati la scoalã de învãtatorii evrei si li se anunta cã dacã vor mai îndemna pe copii sã se închine seara acasã, vor fi împuscati ca niste câini. 

In cursul aceleiasi dimineti am pãrãsit orasul Cernãuti. Acum, la lumina clarã a zilei când îl puteam vedea mai bine, aveam impresia ca mã plimb într-un oras strãin. 

In drum spre aeroport, trecând prin Piata Unirii, aproape în întregime arsã, aflu cã în clãdirea din aceastã piatã au fost arse peste douãzeci de mii de aparate de radio. Aceste aparate fuseserã confiscate de politia sovieticã, de la cetateni, imediat dupã izbucnirea rãzboiului, pentru ca populatia sã nu afle nimic despre mersul luptelor si a înfrângerii armatelor ruse. Acum în toatã Bucovina nu se mai afla nici un aparat de radio. 

Aflu apoi cã au fost descoperite numeroase cadavre, ale româniilor asasinati de bolsevici în cimitirul evreiesc, în subsolurile diverselor institutii si în subsolurile câtorva biserici. 

La douã ceasuri dupã amiazã, mã înalt cu avionul deasupra orasului care a fost atât de crunt umilit si batjocorit. Ne luam zborul înapoi spre Marele Cartier al Aerului. Zburam la o distantã foarte micã, pe deasupra pãdurilor nesfârsite ale Bucovinei, din care se înãlta pânã la noi un parfum tare. 

Privind aceste pãduri si frumoasele plaiuri bucovinene, deasupra cãrora plutim, cãpãtãm din nou credinta cã tot ce au distrus barbarii vom putea reface. Vom reface totul în cinstea flãcãilor ostasi, care dormeau uzi, pe asfalt, în orasul cucerit, si cu tãria sufletelor lor care împrastie aceeasi mireasmã întãritoare ca si a pãdurilor deasupra cãrora zburam acum, cu sufletul cernit.

C-tin Virgil GHEORGHIU