Edit. Bucuresti, 1941 

- c o n t i n u a r e -

 

DONATORII DE SÂNGE

de C-tin Virgil GHEORGHIU

 

Cum am ajuns la Bacau aflu ca am fost chemat telegrafic la Marele Cartier General, unde trebuia sa mã prezint urgent. Marele Cartier General se afla la Roman. 

De ce m-au chemat? Nu stiu nimic. 

E Duminica dimineata. La orele zece pornesc cu un Fleet spre Roman. 

În vreme ce mecanicii fãceau revizia avionului, m-am întins pe iarba cu ochii închisi. 

Soarele inunda cu o lumina tare aeroportul Gherãesti, de pe care vom decola. Se aud undeva clopotele sunând. As vrea sã mã duc la biserica. Dar reveria mea este întreruptã. Avionul e gata de plecare. 

Imi trag boneta peste urechi si ma urc. Un ostas îmi leagã împrejurul umerilor parasuta. Apoi pornim. 

Drumul de la Roman la Bacau se face cu avionul în douãzeci de minute. Nici nu stiu când am parcurs aceasta distanta. 

Pe aeroportul din Roman, care se afla lângã cimitir, aflu ca în cursul noptii avioanele inamice au aruncat bombe. Unele au cãzut în cimitir, scotând oasele mortilor afarã, iar altele au cãzut chiar pe aerodrom. Desi au cãzut multe bombe, nici una nu a fãcut explozie. Il întâlnesc în biroul sãu pe colonelul Brãtescu, care este ca întotdeauna de o covârsitoare amabilitate: 

- Te-am chemat ca sã plecãm împreunã în Bucovina, mi-a spus dânsul. Dar nu vom mai pleca. Disearã Marele Cartier General se muta de aici. Pleci cu noi si acolo unde ne vom stabili, vom vedea ce avem de fãcut. 

Am iesit singur în oras. Mã întâlnesc pe drum cu câtiva camarazi de ai mei de la radio-informatii. Erau si ei gata de plecare. Nu stiam nici unul dintre noi directia spre care pornim. Am dormit la niste lipoveni din Roman care mi -au dat pâine de casa, ouã fierte si lapte cald. 

La ora douã noaptea am pornit cu automobilele sectiei de radio spre Iasi. In timpul drumului activitatea la aceastã sectie nu a contenit. O echipa rãmãsese la Roman pentru a prinde emisiunile din timpul cât noi ne aflam pe drum. Altã echipã ajunsese la Iasi, iar la sosirea noastrã, buletinul cu informatii externe avea sã fie acolo, dimineata, tipãrit gata. 

Dupa vreo orã si jumãtate a rãsãrit soarele inundând lunca Siretului cu o lumina rosie de feerie. Când am coborât din automobil, la Iasi am citit unul dintre cele mai emotionante afise. 

Un afis mai impresionant decât rugaciunile si poeziile. Cetãtenii, indiferent de vârsta si de sex, erau invitati, cãlduros, sã doneze o parte din sângele lor pentru ostasii rãniti de pe front. 

Toate ofrandele sunt impresionante. Ofranda de sânge întrece pe toate celelalte. 

A dãrui o parte din sângele tãu, care sã fie trecut în trupul altui om pentru a-i salva viata, este un act care cuprinde mai multã solemnitate decât împãrtãsania. Ritualul acesta al dãruirii sângelui de cãtre un om, pentru alt om, are în el ceva din solemnitatea marilor liturghii. 

Nu tin minte exact nici o fraza din acest apel adresat cetãtenilor. Stiu însã cã era semnat de decanul Facultãtii de medicina din Iasi si de câtiva profesori medici. 

Li se spunea cetãtenilor cã dãruirea sângelui se face usor, fãrã nici o durere. Si donatorii erau invitati sã se prezinte în numãr cât mai mare. Patria le cerea acest dar de sânge cu care se va salva viata ostasilor grav rãniti, care luptã pe fronturile îndepãrtate. 

La spitalul Sfantul Spiridon, unde se înscriau acei care voiau sã dea o parte din sângele lor pentru rãniti, am întâlnit, asteptând în fata unei usi, pe care scria Centrul de transfuzia sângelui, câteva zeci de oameni. Am încercat sã vãd cine formeazã majoritatea, dar n-a fost cu putinta. Erau de o potrivã de multi si barbatii si femeile. N-am putut observa nici mãcar dacã sunt mai multi tineri decât batrâni. Erau amestecati. Alãturi de barbatii cu tâmplele încãruntite, se aflau fetite în uniforme de scoala; lângã domni, îmbrãcati impecabil si cu croiala hainelor perfectã, sedeau muncitori desculti si femei sãrace de la periferie. 

Acestia erau donatorii de sânge. În grupul lor, observ, în afarã de uniformele scolare si alte uniforme: doi preoti, câteva uniforme de functionari si muncitori de la C.F.R si de la postã. Si cât de tãcuti si de gravi asteptau însirati pe douã rânduri, acesti oameni! Nici unul nu era grãbit. Nici unul nu era nerãbdãtor. Sedeau calmi, cu privirile bune si linistite, asa cum stau oamenii, când asteaptã sa le vinã rândul, la usa altarului, pentru împãrtãsanie sau pentru a lua anafura. 

În sala laboratorului medicii si doctoritele, ca si surorile de ocrotire, îmbrãcati toti în halate albe, vorbeau încet, ca la oficierea unei mari slujbe. Si, pe bunã dreptate: cãci dãruirea sângelui pentru aproapele tãu, mai ales când el este un ostas rãnit în luptele pentru apãrarea tarii, este un act de nesfârsitã solemnitate. 

Încetul cu încetul capãt toate lãmuririle tehnice asupra operatiei dãruirii sângelui si a transfuziei. Undeva, pe front, unde se dau lupte crâncene, unii soldati si ofiteri sunt grav rãniti. Rana provocatã de gloante, de schijã sau de proiectile face sã li se piardã o mare cantitate de sânge. Aceastã substantã, care întretine viata în trupurile noastre, care are culoarea macilor si a garoafelor, si pe care noi o numim sânge, se scurge din trupurile lor, luând cu ea si puterea de viatã a rãnitului. Uneori, aceste pierderi de sânge sunt atât de mari încât rãnitului nu i se mai poate da nici un ajutor. Toate doctoriile si toatã stiinta medicalã nu-i pot fi bolnavului de nici un folos. Nici o injectie nu-i mai poate infiltra în trup viata care a început sã i se scurgã odatã cu sângele care i-a curs prin rãnile deschise. In aceste cazuri bolnavul poate fi salvat de la moarte numai dac ã i se reda sângele pierdut. Dar sângele lui a curs pe brazdele câmpului de lupt ã si a fost absorbit de tãrâna însetosatã. I se poate da însã, în locul acestui sânge, sângele altui om. Numãrul rãnitilor fiind mare, este nevoie, pentru a li se oferi tuturor salvarea, de o mare cantitate de sânge. Transfuzia trebuie fãcutã însã urgent. în trupul rãnitului trebuie introdus sângele pierdut fãrã nicio întârziere. De aceea, chiar la primele posturi de ajutor de pe linia întâia a frontului, trebuie sã se gãseascã în permanentã cantitãti suficiente de sânge care sã fie transmise rãnitilor. Acest sânge se colecteazã de la donatorii benevoli. 

Unul dintre centrele cele mai importante care aduna sânge pentru rãnitii de pe front este acela de la spitalul Sfantului Spiridon din Iasi. 

Dupã ce s-au lipit acele emotionante apeluri pe strãzi, cetãtenii au început sã vinã în numãr impresionant de mare pentru a-si oferi sângele. 

In prima zi, donatorului i se iau toate datele si o proba de sânge ca sã se vadã din ce grupã sanguinã face parte. Cãci oamenii se împart, dupã calitatea sângelui, în patru categorii mari. Sângele unui om din categoria întâia se poate transmite numai unui rãnit din aceeasi categorie. Tot în aceastã primã zi se face si vizita medicalã aceluia care vrea sã-si doneze o parte din sânge. Asta pentru ca odatã cu sângele sã nu fie transmis în trup, rãnitului, si morbul vreunei boli. Bolile care pot fi transmise pe calea sângelui sunt, de altfel, numai trei: tuberculoza, malaria si sifilisul. De aceea donatorul este examinat cu atentie ca sa se vadã dacã nu sufere de una din aceste boli. Dupã ce i s-a fãcut examenul medical si dupã ce s-a stabilit grupul sanguinar din care face parte, donatorul îsi dãruieste sângele. Operatia aceasta pe cât este de impresionantã pe atât este de simplã si de usoarã. Dãruirea sângelui se face fãrã nici o durere. In bratul donatorului este introdusã o seringa cu care i se extrage sângele. Cantitatea de sânge care se ia unui om este de 300 cm3 în medie. Acest sânge este amestecat cu nitrat de sodiu pentru a nu se coagula, apoi este varsat într-un vas de sticla si închis ermetic. Vasele acestea cu sânge sunt asezate în frigorifere si expediate pe front. 

In fiecare zi pornesc de la Iasi si din orasele din Moldova, mari cantitãti de sânge conservat si asezat în frigorifere si termosuri speciale, cãtre linia întâia a frontului. Sângele acesta, conservat cu nitrat de sodiu, dureazã patrusprezece zile. 

Acolo, la postul de prim ajutor, sub ploaia de gloante, uneori, medicul militar transmite rãnitilor acest sânge, cu ajutorul cãruia sunt salvati de la moarte. 

Cât de emotionante sunt lãzile în care se aflã frigoriferele si termosurile cu sânge omenesc pentru front! 

Dupã ce am aflat toate aceste amãnunte, am cãutat sã vorbesc personal cu câtiva dintre donatori. Niciunul dintre ei, dintre acesti oameni care îsi dãruiesc o parte din sânge, nu stiu cui va fi ea transmisã. Acela cãruia îi va fi dãruit acest sânge nu va cunoaste niciodatã pe donator. Si totusi cât de multumiti se simt acei care îsi dãruiesc sângele! Între ei gãsesc pe primul procuror al Tribunalului Iasi, care îmi rãspunde: Am si eu un frate pe front. Poate ca a fost sau va fi si el rãnit si va avea nevoie sã i se facã o transfuzie de sânge. Sângele meu, acela pe care îl dãruiesc acuma, va salva viata unui ostas sau a unui ofiter pe care eu n-am sã-l cunosc niciodatã. Poate cã si pentru fratele meu îsi va dãrui cineva sângele, salvându-i viata, fãrã sã-l cunoascã. O domnisoarã, de la un liceu de fete din Iasi, îmi rãspunde când o întreb ce a îndemnat-o sa vinã atât de curajoasã si sã-si dãruiascã sângele: 

- Logodnicul meu se afla din prima zi a rãzboiului pe front. Am impresia ca dacã va fi rãnit, atunci sângele cu care i se va salva viata prin transfuzie, va fi sângele meu. Sunt sigura cã sângele meu îi va fi transmis lui... 

Un batrân, care a fãcut rãzboiul trecut si a fost rãnit de douã ori, îmi rãspunde: 

- În rãzboiul trecut m-am luptat vitejeste pentru tarã, si mi-am vãrsat de douã ori sângele, pe câmpul de luptã. Acum sunt bãtrân si nu mã pot duce pe front. Dar nu mã lasã inima sã stau acasã, când stiu ca armatele noastre se luptã la hotare. Dãruindu-mi aici o parte din sânge, am impresia ca îl dãruiesc tot pe câmpul de luptã. Cãci sângele acesta pe care-l dau acum îl dau tot pentru tarã. 

Cât de impresionant e apoi rãspunsul unei batrâne care are doi feciori în rãzboi. Ea are intuitia ca îsi dãruieste sângele pentru a-si salva feciorii de la moarte. Pe lista donatorilor de sânge se afla apoi toti medicii spitalului, în frunte cu decanul Facultatii, profesorul doctor A. Tupa. 

Iata numele lor: dr. Butureanu, dr. Coteanu, dr. Cosãcesu, apoi doctoritele Golãescu, Vasiliu, Feodorov si ceilalti. Si-au dãruit sângele pentru rãniti si surorile de ocrotire si infirmierele, toatã lumea. 

Un fapt care emotioneazã este acela al ostasilor rãniti. Soldatii si ofiterii pe front, care se afla la spitalul Sfântul Spiridon, si a cãror stare e mai bunã, s-au înscris cu totii, pânã la unul, pentru a-si dãrui sângele. Acesti ostasi care si-au vãrsat sângele pe front, când au fost rãniti, acum rãnile lor s-au închis si urmeazã sã pãrãseascã spitalul, îsi dau a douã oarã sângele pentru Tarã. Dau fiecare dintre ei, din nou, câte o canitã mare de sânge pentru camarazii lor rãniti. Cea mai mare parte dintre dânsii, dintre acesti ostasi care si-au dãruit de douã ori sângele, vor pleca iarãsi pe front. Si dacã soarta va vroi, ei îsi vor mai dãrui odatã, pe câmpul de luptã, pentru a treia oara, sângele. Desi ofranda lor este mai emotionantã decât cele mai impresionante fapte de eroism, ei sunt extrem de modesti. Un sergent brunet îmi rãspunde foarte simplu la întrebare: 

- Noi nu ne facem decât datoria, dându-ne sângele pentru Tarã. 

Uneori sângele este transmis direct rãnitului. Atunci donatorul stã alãturea de rãnit. Cu ajutorul unei pompe speciale, sângele lui trece direct în trupul rãnitului. Inimile celor doi oameni bat impresionant în aceeasi cadentã. Seringa de la un capãt al tubului e infiptã în bratul celui care-si dã sângele, iar seringa de la celãlalt capãt este înfiptã în bratul rãnitului. Odata cu sângele care curge în trupul bolnavului, donatorul are impresia cã se infiltreazã în venele celui rãnit si viata pe care o dãruieste din viata lui. Dar rãnitii din spital au nevoie de transfuzii de sânge atunci când nici nu te astepti. Pentru acest motiv donatorul trebuie sa fie în permanentã aproape de spital ca sã poatã veni atunci când va fi nevoie, fãrã nicio întârziere. 

Am întâlnit oameni care dorm în spital pentru a fi cât mai aproape de rãnitul cãruia trebuie sã îi dãruiascã o parte din sângele lor. Altii sunt adusi de acasa în timpul mesei sau la ore târzii de noapte. E suficient sa li se spunã: Astãzi e nevoie de sânge pentru un rãnit!... si donatorul porneste repede spre spital pentru a face solemna ofrandã. 

Iesind de la spitalul Sf. Spiridon unde ai vorbit cu acesti oameni care-si dãruiesc o parte din sângele lor pentru ostasii rãniti ai tãrii esti cuprins de acelasi sentiment cu care te întorci de la marile slujbe religioase. Aici, ca si pe front cu aceeasi pioasã solemnitate se dãruieste sânge pentru Tarã. 

 

BÃLTI: EVREII DEFILEAZÃ PRIN FATA ORASULUI PE CARE L-AU ARS 

 

Am pornit azi dimineata (e 16 iulie, mi se pare) cu generalul Topor, marele pretor, spre Basarabia. Pe sosea mergem greu din cauza masinilor militare care aglomereazã drumul. Intâlnim ambulante ale Crucii Rosii, camioane care carã munitii si alimente, masini mici, germane si românesti. 

Rãzboiul se simte din ce în ce mai mult. Cu cât ne apropiem de Prut, cu atât vedem mai multe case distruse de bombe. Toate sunt case tãranesti, construite din lemn sau din pãmânt. 

De ce au tras bolsevicii în aceste case? 

Ajungem la Ungheni, la amiazã. Gara este distrusã. Pe toti peretii scrie cu litere mari: "Trãiascã România! Trãiascã generalul Ion Antonescu... Jos jidanii! Jos comunistii!" 

Oprim automobilul în apropiere de gara pustie. 

E o cãldurã înãbusitoare. Pe peron se mai vãd unele înscriptii rusesti si multã murdãrie. Foarte multã murdãrie. 

In timp ce priveam absent în zare, stând în grãdinita de lângã garã si asteptând pe generalul Topor, care se dusese sã inspecteze inspectorul de jandarmi, aud, venind de undeva din livezile Prutului, un mars românesc ostasesc. 

Niciodatã nu am auzit un mars care sã mã impresioneze mai mult. Ii simteam venind parcã din însãsi inima pãmântului basarabean, acest mars ostasesc. Si am fost cuprins de un sentiment atât de puternic încât îmi venea sã mã descopãr ca la rugãciune. 

Dar popasul la Ungheni se termina. Pornim cu automobilul spre Balti. 

Drumul, printre ogoarele bogate, printre lanurile de grâu si de porumb, face sã-mi sângereze inima la gândul cã acest pãmânt încãrcat de atâta frumusete si bogãtie, ne fusese cotropit de cei mai sãlbateci oameni ai secolului nostru. 

Iatã lanurile de floarea soarelui. Nicãieri nu creste floarea soarelui mai frumos decât aici. Pare cã Dumnezeu a fãcut aceastã floare, care întrece în marime pe toate celelalte flori ale grãdinilor, anume pentru a împodobi cu ea câmpurile nesfârsite si mãnoase ale Basarabiei. Deoparte si de alta a drumului vedem oameni care lucreazã la seceris. Din când în când ne opreste câte un tãran care vine spre noi cu câte trei patru arme în mâna sau cu câte o ladã de munitii rusesti: 

- Le-am gãsit în porumb sau în grâu, ne spun ei, întrebându-ne unde sã le ducã. 

Rusii în fuga lor, au lãsat pe soseaua dintre Ungheni si Balti, nenumãrate automobile stricate, lãzi cu munitii, tunuri si arme. Sunt pline lanurile de grâu si de secara de arme rusesti. 

Dupã câteva ore ajungem în târgusorul Fãlesti. Pe aici prin apropiere s-au dat lupte grele. Populatia mai este si acum, dupã ce frontul s-a depãrtat, speriatã. 

Timp de câteva zile, cât au durat luptele în aceastã parte, aviatorii bolsevici zburau deasupra câmpurilor si trageau cu mitraliera în tãranii care îsi lucrau ogoarele. Au omorât atunci, acesti sãlbateci ostasi ai Sovietelor, nenumãrati copii, femei si tãrani care se aflau pe ogoare, trãgând asupra lor din avioane. 

"Eroismul” aviatorilor bolsevici, care au omorât populatia pasnicã si fãrã apãrare, pe ogoarele basarabene, va trebui sã fie înregistrat de istorie fiindcã este unic prin cruzimea lui. 

Cum ajung la Fãlesti, întâlnesc o tãrancã basarabeanã de vreo douãzeci de ani, care îmi povesteste primul fapt despre libertatea lucrãtorilor din tara care se întituleazã raiul muncitorilor. 

Aceasta fatã, care are niste degete lungi si frumoase, fãcute parcã anume pentru a coase flori si a broda altite sau patrafire, a fost aleasã de conducatorii sovietici ai satului, sã învete scoala de conducãtoare de tractoare. Aceasta fatã suavã, cu privirile galese si cu sufletul sensibil ca o vioarã, trebuia sã devinã mecanic si sofer. 

Cum a avut acel conducãtor bolsevic cruzimea de a pune în mâinile tinerei si frumoasei fete, ciocanul? Ea trebuia sã învete a demonta un motor, a unge masinile cu ulei si a conduce tractorul, murdarã de pacurã si unsoare ca un salahor. 

Cu toatã bunavoita de a se supune, desigur cã fata n-a reusit sa facã nicio ispravã în meseria pe care i-a fost impus sã o învete. Si fiindcã aceasta lipsã de aptitudini pentru mecanicã a tinerei fete a fost consideratã ca o crimã contra statului, ea a fost condamnatã la sase luni închisoare si la pierderea dreptului de a mai avea vreodatã serviciu. 

Intâlnesc apoi alte fete. Cele mai multe au suferit condamnãri la câteva luni de închisoare pentru cã nu s-au dovedit apte a deveni soferi mecanici si conducãtori de tractoare. 

În U.R.S.S., nu se tine seama de niciun fel de vocatie sau aptitudini personale. Vocatia este consideratã ca o inventie burghezã. Profesia, pe care trebuie sã o îmbrãtisezi ti-o alege unul din evreii conducãtori. Si tu, esti obligat sã te supui. 

Dacã unui preot i s-a poruncit sa devinã lucrãtor tãietor de lemne, el trebuie sã se specializeze în tãiatul lemnelor si sã nu mai râvneascã niciodatã o altã profesie, fiindcã ar sãvârsi atunci o crimã contra statului bolsevic. 

Cazul acelei fete tinere si gingase din Fãlesti, care a fost obligatã sã devinã conducãtoare de tractoare, e exemplificator. Dar cazurile similare sunt fãrã de numãr. 

Tot în Fãlesti am intâlnit o fostã servitoare, care nu stia nici a scrie, si nici a citi, pe care conducãtorii sovietici ai satului au numit-o în postul de telefonistã. Bineînteles cã femeia, care toatã viata ei nu fãcuse altceva decât sã spele cratitele, sã taie ceapa, sã facã bucate si sã spele pe jos, nici nu a avut curajul sa se apropie de aparatul telefonic. In van au fost plânsetele si rugãmintile ei de a fi lãsatã sã spele mai departe vasele si sã nu o chinuiascã punând-o telefonistã. Insistentele ei au fost considerate drept sabotaj si crim ã contra sovietelor, iar femeia a fost condamnatã la aproape un an închisoare, fiindcã ... nu a voit sã munceascã. 

Cam acelasi lucru s-a întâmplat si cu un muncitor sãrman, pe care Sovietele îl puseserã functionar la primarie fãrã ca omul sã stie nici o boabã de carte. Cum putea el sã tinã registrele, sã scrie acte si hârtii, când niciodatã nu tinuse condeiul în mâna? "Lipsa de activitate" a nestiutorului de carte, pus secretar la primar ie, a fost iarãsi socotitã sabotaj, iar omul a fost condamnat la doi ani închisoare. 

Mergând pe drum si ascultând aceste monstruozitãti, am ajuns la lagãrul evreilor. Încetul cu încetul, misterul batrânului evreu cu perciuni avea sã se lãmureascã, stârnind un haz pe care nu-l mai puteam potoli. Acest evreu procurase, nu se stie de unde si cum, o palarie plinã cu caise, care nici mãcar nu erau bine coapte. Când s-a vãzut în posesia lor, credeti cã evreul le-a mâncat? Nu. El nu s-a atins nici mãcar de o caisã. S-a gândit ca decât sã le mãnânce, ar fi mai bine sã le comercializeze. Si a început negustoria. Pretul unei caise, din acelea mici si pe jumãtate verzi, a fost stabilit la zece lei bucata. Cu palaria în mâna, negustorul improvizat a început a colinda lagãrul, printre coreligionarii lui, laudându-si marfa si vânzând fiecare caisa cruda cu zece lei. Înainte de vânzarea fiecarei bucãti, cumpãrãtorul si negustorul se tocmeau îndelung. Vãzând cã e obligat sa mai lase ceva din pret, fiindcã asa e negustoria, vânzatorul de caise a majorat pretul la cincisprezece lei bucata... ca sã aibã de unde scade. 

În tot satul întâlnesc, depãrtându-mã cu masina, fete speriate. Cetãtenii au trãit un an sub regimul bolsevic o viatã de adevãrat infern. Au rãmas aproape toti fãrã cai, fãrã cãrute, fãrã boi, fãrã nici o pasãre si fãrã nici un pic de grâu sau porumb la gospodariile lor. Au fost jefuiti de bolsevici mai rau decât în codru. 

Si iarãsi din sat treceam printre lanurile nesfârsite de grâu, de secarã si de porumb, care cresc înalte si aurii ca niste imnuri, din pãmântul negru si mãnos al Basarabiei. 

Dupã un drum lung prin aceste ogoare si câmpuri de basm, intrãm pe soseaua Bãltilor. 

Primele case ale orasului sunt distruse. Trecem pe lângã ele si le privim usile sparte, peretii dãrâmati, acoperisurile arse. 

Dupã cinci minute însã ochiul nostru nu mai întâlneste nici mãcar case darâmate si pe jumãtate arse, ci numai mormane negre de cenusã si de moloz. 

Cãci Bãlti a fost ars în întregime. Nu au mai rãmas decât mahalalele si case rãzlete. Si acestea sunt sãlbatic devastate, dar oricum sunt în picioare. Cea mai mare parte a orasului a fost transformat ã însã în cenusã si în scrum. 

Intrãm la legiunea de jandarmi. Generalul Topor pleacã în inspectie si îsi ia rãmas bun de la mine. 

Mã pomenesc singur în mijlocul orasului ars. Niciodatã nu am simtit o mai puternicã zguduire în fata unui tablou, decât în aceasta seara, în care soarele vãrsa o lumina rosie peste ruinele jalnice ale orasului Bãlti. Din tot ce poate avea un oras, nu a mai rãmas nimic. Fabricile, morile, bisericile, casele toate, sunt arse. 

Pornesc pe strada care a fost odatã strada principalã, iar acum este mai mult o cãrare ce serpuieste printre grãmezile de cenusã si de cãrbuni fumegânzi. Miroase a fum si a cadavre arse. 

Sub dãrâmãturile orasului, în închisorile în care se refugiaserã, în casele particulare sau în curti si în pivnite si-au gãsit moartea la Bãlti atâtia oameni. 

Cadavrele lor, ale acestor crestini arsi pe rugurile criminale ale evreilor bolsevici, nu au fost încã scoase si numãrate. Dar simtim din plin mirosul de carne arsã. Poate niciodatã nu se va putea stabili câti oameni au murit aici, cãci din trupurile lor nu a rãmas si nu va mai rãmâne decât cenusã amestecatã cu cenusã orasului. 

In timp ce treceam pe uliti, cu genele aburite de tristete, aflu de la un ofiter german, cã Chisinãul a fost cucerit. În Bãlti nu mai am de ce rãmâne. Aici meseria mea de reporter nu întâmpina nici o piedicã si nu are nevoie, pentru a fi îndeplinitã, de nici o ostenealã: dintr-o singurã privire vezi totul, tot ce este de vãzut, adicã cenusã si numai cenusã. 

Mã hotãrãsc sã plec fãrã întârziere spre Chisinãu. Desi mi-e foame, nici prin minte nu-mi trece sã caut ceva pentru masã, cãci am siguranta cã nu voi gãsi nimic. În orasul acesta nu a rãmas nears nici mãcar un pumn de fãinã. Singurul lucru pe care-l pot face, este sã mã pregãtesc mai repede de plecare. 

Mã duc la comandament, unde întreb dacã existã vreun automobil care pleacã spre Chisinãu. 

- Te-am servi cu draga inimã, îmi rãspunde cineva, dar noi facem rãzboi acum si nu avem timp de ziaristicã. 

- Totusi, adaug eu, faptele pe care le culegem noi acum si pe care le scriem, vor alcãtui istoria de mâine si vor fi paginile prin care copiii nostri vor învãta sã-si iubeascã pãmântul si sã lupte pentru el, asa cum luptã ostasii de astãzi. 

Un subofiter german, care se afla ãntâmplãtor în birou, a venit dupã mine imediat, dupã ce am salutat plecând. Nu micã mi-a fost surprinderea când l-am auzit pe tânãrul german adresându-mi-se în cea mai corectã limbã româneascã: 

- Dumneavoastra, domnule reporter, vreti sã plecati la Chisinãu si nu aveti cu ce? 

- Da, i-am rãspuns eu. 

- Pot sã vã servesc eu în aceastã chestiune. 

- Cum, aveti dumneavoastrã vreo masinã care pleacã spre Chisinãu?  

- Nu avem. Dar asta n-are nici o importantã... vom gãsi o masinã. 

Amabilitatea pe care mi-o arata subofiterul german, mã emotiona. 

- Dacã nu aveti întâmplãtor cunostintã despre vreo masina care pleacã spre Chisinãu în seara aceasta, v-as ruga sã nu vã deranjati deloc, îi spun eu. 

- Nu e vorba de nici un deranj, ci numai de un simplu fapt de camaraderie, rãspunde dânsul, râzând. 

Mã simteam foarte stingherit, totusi a trebuit sã-l urmez pe subofiterul german Bening, care insista sincer ca sã mã serveascã. 

- Dar dumneavoastra nu sunteti ocupat, domnule subofiter? 

- Nu face nimic dacã voi întârzia câteva minute pentru dumneavoastrã. Si în felul acesta îmi fac tot datoria, spune el cu o sigurant ã care dezarma. 

Am urcat împreunã la comandamentul german din orasul Bãlti. 

Cât de frumos si de prieteneste îti rãspund ofiterii germani! 

La etajul al doilea al clãdirii în care se afla comandamentul german, subofiterul Bening m-a invitat într-un birou unde mi-a oferit un scaun si m-a rugat sã astept putin. 

- Eu mã întorc imediat, mi-a spus dânsul în frumoasa lui limbã româneascã. 

Nu au trecut nici cinci minute si subofiterul Bening s-a întors cu un bilet bãtut la masina pe care mi l-a citit. Scria în acest bilet care purta stampilele comandamentului si semnatura comandantilor respectivi, cã sunt reporter din Marele Cartier General, cã trebuie sã plec la Chisinãu, iar prima masina germanã care are aceastã destinatie si pe care o voi opri, este obligatã sã mã transporte la Chisinãu. 

Se putea oare face mai mult? 

Am încercat sã-i multumesc subofiterului Bening dar el mi-a spus: 

- Te rog foarte mult sã nu-mi multumesti. Nu ai pentru ce multumi. Suntem doar camarazi, Iar eu nu am fãcut decât o faptã mica de camaraderie. Mai bine sã-ti spun ce trebuie sã faci acum cu biletul pe care îl ai de la noi. 

- În centrul orasului se afla un ostas german care reglementeaz ã circulatia. Te prezinti lui cu acest bilet, iar el va opri o masina care are sã te transporte pânã la Chisinãu. 

Spunându-mi aceste cuvinte, subofiterul Bening mi-a strâns mâna energic, apoi a plecat: 

- Acum eu am treabã. Te rog sã mã scuzi cã nu te pot conduce eu ca sã-ti gãsesc si masina. Mi-ar face plãcere sã te pot servi pânã la sfârsit si sã stãm de vorbã. 

Pe urmã subofiterul Bening a plecat. Era un om pe care îl întâlnisem cu un sfert de orã mai înainte si care îmi fãcuse cu atâta dezinteresare si cu atâta bunãvointã serviciile de care aveam nevoie. Privindu-l cum se depãrteazã, mi-am zis: iatã un german adevãrat, iatã un om. În tot cursul drumului pe care urmam sã-l fac, aveam sã întâlnesc în rândul ostasilor germani si alti oameni de aceeasi facturã. 

Amabilitatea si camaraderia pe care le-am întâlnit eu si toti ostasii români la unii soldati si ofiteri germani, sunt uimitoare. Nu trebuie sa le ceri nimic. Dacã vãd cã ai nevoie de ceva, îti oferã ei. Cum as vrea sã scriu o paginã de imn fierbinte pentru acesti superbi oameni. 

M-am dus, trecând din nou printre ruine, în centrul orasului, unde se afla soldatul german care reglementa circulatia. Cînd i-am spus despre ce este vorba, mi-a rãspuns cã se va aranja imediat si m-a rugat sa astept putin, cã va sosi în curând o masina, apoi mi-a oferit tigari. 

Am asteptat aproape o jumãtate de ceas. Toate masinile care treceau aveau altã destinatie. Niciuna nu mergea spre Chisinãu. Soarele apusese. Ultimele raze de un rosu tare, de purpura se revãrsau peste orasul ars, dând tabloului acesta dramatic o lumin ã macabrã. 

Atunci s-a petrecut un fapt pe care nu am sã-l uit niciodatã. Pe sosea, din directia Soroca-Dumbrãveni, si-a fãcut aparitia un convoi de câteva mii de evrei care erau adusi din zona de luptã. Prezenta lor în preajma frontului era catastrofalã. Toti evreii, de la copii si pânã la cei de optzeci de ani fãceau spionaj în favoarea bolsevicilor. Evrei cu perciuni galitieni, femei evreice, din toate categoriile sociale, de toate vârstele, copii pistruiati si cu urechile blegi, duceau zi si noapte inamicului, informatii despre pozitiile trupelor noastre. A fost nevoie sã se ia mãsuri radicale si sã fie ridicati si transportati din apropierea frontului toti evreii indiferent de sex, de vârsta sau de categone socialã. Prezenta lor în apropierea frontului era mai periculoasa decât dinamita. Iatã-i acum, pe acesti vrajmasi de moarte ai tãrii si ai neamului nostru, adusi în convoi din Nordul Basarabiei. Coloana lor e nesfârsitã. 

Cum merg între santinele, sub lumina rosie a soarelui care se revars ã peste ei si peste orasul ars, par niste fãpturi subterane. In acest convoi, alcãtuit din câteva mii de indivizi, se aflau si o parte din evreii care au devastat, incendiat si distrus orasul Bãlti si alte orase din Nordul Basarabiei. 

Mã apropii de convoiul în jurul cãruia se împrãstie un miros greu. Din când în când jidovii aruncã asupra orasului ars, priviri furise si încãrcate de bucurie diabolicã. Mormanele acestea de cenusã sunt opera lor. Ei au distrus orasul Bãlti! Acum defileazã împreunã cu femeile, batrânii si copiii lor, ca si cea mai criminalã armatã de distrugãtori, în fata ruinelor fumegânde ale orasului sub care zac cadavrele celor ucisi de ei. Convoiul evreilor înainteazã încet. Ei nu par atât de tare obositi, cât par dispusi sã guste cu privirile, cât mai îndelung, spectacolul orasului ars. Toti simt în nari mirosul greu de carne arsã, mirosul de cadavre omenesti pe care le mai mistuie încã jeratecul. Ei au sãvârsit aceste asasinate! Ei au închis pe crestini în pivnite, în nenumãrate închisori secrete din oras, apoi au pus dinamita si au dat foc. Câti dintre dânsii nu au auzit înãltându-se, de dupã perdeaua flãcãrilor, amestecate cu detunaturile exploziilor, tipetele victimelor care implorau ajutor. Dar ei au luat toate mãsurile, ca din cei închisi si condamnati de ei la moarte prin arderea de vii, sã nu scape nimeni. 

Dupã ce aruncau în aer si incendiau o casã, echipele lor de distrugere incendiau o altã clãdire, în care erau închisi alti oameni. Pas cu pas acesti ostasi ai întunericului, aceste bande ale noptii, au aprins si au aruncat în aer toate casele orasului. 

Sub dãrâmãturi, pe jeratic, în dosul draperiilor de fum si de flãcãri, ei au fãcut sã moarã în chinuri grozave, atâtia oameni. Dupã sãvârsirea nemaipomenitei opere de distrugere si crima, au încercat sã fugã. Multi au trecut Nistrul. Dar o parte au mai rãmas aici, pentru a continua opera de distrugere. Sunt asa zisele echipe de sacrificiu, care au misiunea de a trage asupra soldatilor români si germani din case, din lanurile de porumb, din pivnite si din subsolurile în care se ascunseserã înarmati. 

Iatã-i! acestia sunt. 

In vreme ce îi privesc, evreii înainteazã mereu. Pare cã siragul care mânjeste soseaua, coloana aceasta a lor, nu se va mai sfârsi. Niciodatã nu mi-am închipuit cã voi putea asista la o defilare asa de macabrã. 

Umbrele noptii începuserã a acoperi orasul. Coloana evreilor se scurgea printre mormanele de ruine. Deasupra lor si deasupra orasului ars, se înãltau coloanele de fum. Oare cine va putea sã redea vreodatã într-un tablou, înfãtisarea miilor de evrei care defilau în fata ruinelor orasului Bãlti, pe care cu câteva zile mai înainte îl distruseserã? Cine va putea reda aspectul acestei înspãimântãtoare coloane de ucigasi, care înainta încet prin fumul orasului ars si prin mirosul cadavrelor crestinilor aruncati de ei în flãcãri? 

Dinspre mahalale veneau din când în când câte un barbat. Sau câte o femeie cu copilul în mânã, cãutându-si casa arsã. 

Populatia crestinã din Bãlti s-a refugiat îngrozitã de teroarea iudeo-bolsevicã, pe dealuri, unde a stat însetosatã de ostenealã si de spaimã, zile si nopti de-a-rândul. In urma lor, bandele de criminali si distrugãtori le-au devastat toatã agoniseala si le-au ars casele. Acum acesti nefericiti pribegi se intorc de pe ogoarele din jurul orasului Bãlti, cu spaimã, pentru a vedea dacã nu a mai rãmas ceva din vatra lor. Si venind, dau cu ochii de coloana evreilor. Intâlnesc pe acei care le-au distrus casele, i-au batjocorit si le-au ars totul. Si nenorocitii pribegi, cu ochii înlãcrimati, privesc la armata criminalã care defileazã sinistru, în fata vetrelor arse ale orasului. 

Mã uit la ceas: e ora zece. Nu a trecut pânã acum nici un automobil cãtre Chisinãu. 

Ostasul german mã sfãtuieste sã astept. Pe urmã el s-a retras, ducându-se sã se culce, fiindcã a doua zi la ora trei dimineata intra din nou în post. 

Am mai stat în mijlocul strãzii cam o jumãtate de orã, pe urmã m-a doborât oboseala. Stiam cã nu voi gãsi nicãieri un loc unde sã mã odihnesc asa ca eram hotãrât sa dorm undeva, între aceste ruine. In fata mea, era însã biserica Soborului cu acoperisul distrus. M-am gândit cã as putea gãsi un culcus în curtea bisericii. Si am intrat. Nu-mi puteam explica faptul cã biserica nu a ars, cu toate cã împrejurul ei toate casele sunt transformate în cenusã. 

La poarta mã întâmpinã o santinelã românã. Ii spun cã vreau sã dorm în noaptea asta, undeva, în curtea bisericii. Ostasul îmi propune însã un loc de dormit mai bun: în casa parohialã, care a scapãt si ea neatinsã de parjol. Pentru asta trebuie sã cer încuviintarea comandantului companiei, care se afla chiar în casa. 

M-am prezentat atunci locotenentului de rezerva Bucuricã Gheorghe, care era comandantul acestei companii de ostasi însãrcinati cu reglementarea circulatiei. Locotenentul era de o ospitalitate într-adevãr româneascã. 

- Inainte de a va culca, poate vreti sã beti si un pahar cu lapte, îmi spune dânsul, apoi fãrã sã mai astepte rãspunsul, îmi toarnã într-o cãnitã albã, lapte bãtut. 

Incepem a vorbi. Afarã e întuneric bezna. In curtea bisericii, ostasii, care au terminat masa, se pregãtesc de culcare. In vãzduh se aude zbârnãitul câtorva avioane rusesti. 

Ce cautã ele deasupra orasului ars? Vor sã arunce bombe pe jãratec, fiindcã altfel nu fac explozie, glumeste unul din ostasi, cãruia nu-i pot distinge în întuneric fata, dar îi ghicesc, ochii sclipitori si ageri. Intr-un oras ars, când apar avioanele inamice nu sunã nimeni alarma, asa cã bãnuim, atunci când nu mai auzim zbârnãitul motoarelor, cã avioanele s-au îndepãrtat si ne continuãm mai departe discutia. Dar nu a trecut multa vreme si auzim în curtea bisericii câteva miorlãituri sinistre. Intreb ce este. Nu-i nimic, îmi spune locotenentul. Sunt pisicile orasului, care vin din ce în ce mai insistente si mai numeroase. 

Caut sã continui discutia, dar miorlãiturile jalnice ale pisicilor devin din ce în ce mai insistente si mai numeroase. 

Iesim în tinda casei. In curtea bisericii vedem câteva zeci de licãriri care sclipeau în noapte: erau ochii pisicilor flãmânde. 

Când am iesit din nou din casa, ele în loc sã fugã, s-au apropiat mai mult de scari. 

Le vedeam iesind din tufisuri, de sub gard, din dosul portii, de sub cerdac, de pretutindeni, si ochii lor luminau ca jeratecul. Cât de grozav le scânteiau ochii. Am încercat sa le numãr: zece, patrusprezece, treizeci si douã. Dar ochii care ard în noapte se înmultesc mereu, apar de pretutindeni si numãrãtoarea e imposibilã. Si toate pisicile acestea au început acum a miorlãi prelung, jalnic, sfârsietor. De ce s-au adunat aici? întreb eu, cu vocea stinsã, fiindcã un fior rece îmi trecuse prin tot trupul la vederea acestor pisici si la auzul macabrului lor miorlãit. 

- Acestea sunt pisicile orasului Bãlti. Când a fost incendiat orasul, ele au fugit pe câmpurile dimprejur, unde au stat fugare, ca si oamenii, zile si nopti de-a-rândul, îmi rãspunde locotenentul Bucura. Acum aceste pisici sunt flamânzite peste mãsurã si vin în oras pentru a gãsi ceva de mâncare. Se duce fiecare din ele acolo unde stiau cã le este casa. Dar în loc de casã nu gãsesc decât o movilã de cenusã. Pisicile încep atunci a rãtãci pe ulitele pustii, miorlãind, lesinate de foame. Toatã noaptea cutreierã printre grãmezile de cãrãmidã arsã si de scrum, cu ochii sclipitori, cãutând ceva de mâncare. Si nu gãsesc nimic, nicãieri. Corul de miorlãituri sfâsie sinistru noptile toate, fãrã contenire. 

Aflu apoi cã imediat ce au simtit aceste pisici cã în curtea bisericii s-a înjghebat o asezare omeneascã au început sa vinã acolo si miorlãie cu nãdejde cã li se va da ceva de mâncare. Toatã noaptea cutreierã tufisurile cimitirului, se catãrã la ferestre, la usa, se urca pe acopens si zgârie cu ghearele... 

- Si sunt multe? întreb eu. 

- Sunt câteva sute. Ostasii mei le-au vãzut dimineata. Unele dintre ele au blana arsã pe jumãtate. Altele au tot corpul pârlit si rãni mari pe spinare. 

- Si nu li se poate da ceva de mâncare ca sã nu mai miorlãie atâta? 

- Soldatii îsi împart în fiecare seara hrana cu ele, dar nu e suficient cât li se dã. Ele sunt flãmânzite tare. 

In vreme ce vorbeam cu locotenentul Bucurica, pisicile flãmânde s-au strâns la picioarele noastre si ochii lor, foarte aproape unul de altul, pãreau o cuvertura cu broderie luminoasã. N-am mai putut suporta prezenta si miorlãiturile lor si am intrat în casa. Aflu cã nu numai pisicile dar si câinii din oras vin în fiecare noapte pe strãzile pustii, cutreierând ruinele fumegânde, lihniti de foame si lãtrând sinistru spre luna. 

Cum se face cã a scapãt biserica Soborului numai acoperisul distrus, când toate casele dimprejur sunt arse? întreb eu curios. Mi se pare ca aviatia germanã si aviatia românã evitã totdeauna bisericile, asupra cãrora nu lanseaza bombe, desi stiu ca bolsevicii au asezat mitraliere si tunuri în clopotnite si în pridvoarele lãcãsurilor de închinãciune. Evreii si comunistii nu au incendiat biserica Soborului din Bãlti, fiindcã aveau aici instalat un cuib de mitraliere care a functionat pânã în ultimul moment. In timpul retragerii, bolsevicii nu au mai avut timp sã dea foc bisericii. Au asezat doar în graba câteva mine care nu si-au fãcut efectul. 

Aflu apoi cã aviatia bolsevicã a cãutat, dupã retragerea trupelor sovietice din Bãlti, sã distrugã monumentala bisericã a Soborului si au aruncat mereu asupra ei bombe. Cu câteva zile mai înainte o bombã a cãzut lângã crucea înaltã, care se afla în curtea bisericii si a inclinat-o mult. Timp de douãzeci si patru de ore crucea din curtea bisericii a stat inclinata spre pãmânt, gata sã se prãvale. A douã zi la aceeasi ora, avioanele bolsevice au cãutat din nou sã distrugã biserica, aruncând asupra ei bombe. De data aceasta, una din bombe, una singura, a cãzut în curtea bisericii, dar nu a fãcut explozie. Ea a cãzut lângã cruce, facând o groapa adânca si îndreptând crucea, care astãzi este dreapta ca mai înainte. 

Acest fapt, care constituie o adevãratã minune, a impresionat nesfârsit pe credinciosi. Ei vin în numãr mare sã priveascã aceastã cruce pe care bolsevicii au încercat s-o doboare dar, care a rãmas îndreptatã tot de bombele lor, în picioare si neclintitã, ca un semn al triumfului credintei. 

Înainte de a mã culca, unul din ostasi raporteazã ca ambulantele Crucii Rosii au ridicat de la marginea orasului corpul unui rãnit. Nu se stie pânã acum împrejurarea în care a ajuns rãnitul în mijlocul lanului de grâu. 

Din declaratiile câtorva cetateni, martori oculari, se deduce ca rãnitul, care este un fost negustor crestin din Bãlti, a fost ridicat în ziua retragerii armatelor bolsevice de cãtre doi evrei, care l-au dus la marginea orasului unde au încercat sã-l împuste, tragând asupra lui câteva focuri de armã. Fiindcã armatele românesti si germane intrau în oras, evreii asasini nu au mai avut timpul sã constate dacã victima a încetat din viata si au fugit ca sã nu fie prinsi. 

Rãnitul a rãmas acolo pe câmp, pânã a douã zi dimineata, când a încercat sã se ridice, dar n-a reusit. El si-a pierdut cunostinta si a zãcut mai mult mort decât viu în dogoarea soarelui, în mijlocul lanului de grâu, aproape patru zile. Rãnile pe care le avea i s-au umplut cu viermi. Când l-au gãsit trecãtorii si l-au predat sanitarilor, nimeni nu-si închipuia cã va mai trãi. Medicii cred însã cã rãnitul va scãpa cu viatã. 

As vrea sã-l revad pe acest negustor crestin, dupã ce se va face bine, ca sã povesteascã cum au încercat evreii sã-l asasineze si cum l-au lasat în mijlocul câmpului cu rãnile deschise, ca sã se cuibareascã viermii în ele. Dupã câte s-au stabilit pânã acum, asasinii sunt niste evrei care au locuit în Bãlti si pe timpul românilor. Am presimtirea cã si ei, acesti ucigasi de cea mai ordinarã spetã, se aflau în convoiul care a defilat la apusul soarelui prin fata ruinelor. 

Am adormit cu un gust amar, ca de cenusã, în gura. Parea cã mirosul cadavrelor care ard sub ruinele orasului îmi umple camera si mã sufocã. 

M-am desteptat înainte de revãrsatul zorilor. Mi se pare ca era ora trei sau trei si jumãtate. 

Dupã ce mi-am spãlat obrajii cu foarte putinã apã - cãci în Bãlti erau distruse toate fantânele si uzina, asa cã apã se gasea extrem de anevoios - am iesit în strada. 

Ostasul german, de care mã despãrtisem aseara, era la postul lui. Il intreb: 

- Ce împuscaturi s-au auzit?

 Imi spune cã în cursul noptii au fost gãsiti într-o pivintã, sub ruine, opt evrei si un aparat de radio emisiune de cea mai moderna fabricatie. Tot acolo s-au gãsit hãrti, documente secrete si file multe cu informatiuni cu caracter militar, pe care acesti evrei, toti originari din Bãlti si din împrejurimi, le transmiteau inamicului. Postul de radio al spionilor evrei a fost descoperit chiar în timpul emisiunii. Cei opt evrei au fost executati dupã câteva ore. Acestea erau detunãturile pe care le auzisem si care mã desteptaserã din somn. 

Acestor evrei din Bãlti nu le putuse satisface setea de distrugere si de crima numai incendierea oraselor din nordul Basarabiei. Ei activau acum, nãdãjduind cã vor putea face din toate orasele României ce au fãcut din Bãlti. 

Cât de blânda este pedeapsa cu moartea pentru ei si pentru crimele lor! 

Inainte de a pleca din Bãlti, cobor spre marginea orasului. La podul Chisinãului intâlnesc câtiva sateni care numai cã nu-mi sãrutã mâinile de bucurie cã mã vãd. 

- De atâta vreme vã asteptãm sã veniti sã ne scãpãti! De când asteptãm armata românã! 

Dupã ce povestesc suferintele îndurate, unul dintre dânsii îmi aratã biserica din mahalaua care se întinde la marginea Bãltilor, dincolo de podul Chisinãului. 

In curtea acestei biserici, îmi spun sãtenii, bolsevicii au profanat mormintele. Mormântul familiei Lungu, în care erau înmormântate douã fete, dupã ce a fost jefuit de bravii ostasi bolsevici, a fost aruncat în aer cu dinamita. Bolsevicii se hotãrâsera, dupã cât se vede, sã jefuiascã nu numai pe cei vii, dar nici mortilor nu le-a lãsat linistea cuvenitã si au aruncat sicriele în aer cu dinamita, dupã ce le-au pradat. 

Cetãtenii povesteau cum au sãrit bucãtile de sicriu si de oase, împrãstiindu-se în toatã curtea bisericii. 

Când vorbeau de aceste grozavii, ei îsi tineau palma la obraji si din când în când se închinau îngroziti.

 

C-tin Virgil GHEORGHIU