Edit. Bucuresti, 1941 

- c o n t i n u a r e -

 

OAMENI DE PÂINE

de C-tin Virgil GHEORGHIU

 

Sunt nevoit sa întrerup convorbirea cu sãtenii, fiindcã un ofiter superior german, care pleca spre Orhei, a avut amabilitatea sã mã ia în automobilul sãu. 

Cum iesim din Bãlti, printre ogoarele aurii, se desfãsoarã o sosea albã si frumoasã. 

E ora opt dimineata si strãbatem drumul prin feeria ogoarelor, cu maximum de viteza; ofiterul german e foarte grãbit si trebuie sa ajungã la destinatie cât mai curând. 

In sate, tãranii ies în întâmpinarea masinii, salutând cu capul descoperit si înclinându-se mult. 

De abia ne-am depãrtat de Bãlti si în tot lungul drumului, de o parte si de alta a soselei, încep sã aparã mormintele ostasilor cãzuti în luptele care s-au dat pe aici cu câteva zile mai înainte. 

Cât de simple si de emotionante sunt aceste morminte provizorii! Ele sunt formate dintr-o cruce cioplitã în grabã, deasupra cãreia e asezatã casca de otel a celui mort. Aceste morminte au fost sapate, de cele mai multe ori, chiar în timpul luptei. Din douã bete ostasii au alcãtuit o cruce pentru camaradul mort, apoi i-au pus casca deasupra si închinându-se au trecut mai departe, continuând luptã. E impresionant faptul ca mormintele soldatilor români sunt amestecate cu ale soldatilor germani. 

Iata: o cruce cu casca germanã. Lângã ea, o cruce cu casca româneascã. Si tot drumul de la Bãlti e presãrat, de o parte si de alta, cu cruci din acestea simple, deasupra cãrora e asezatã o cascã românã, o cascã germanã. 

Dupã ce am strabãtut vreo sase sate, trecând pe soseaua pe care zaceau arme, munitii si masini rusesti stricate, ajungem în satul Sãrãteni, jud. Orhei. Aici ofiterul german trebuie sã rãmânã pânã în seara. 

Ii multumesc si pornesc prin sat, singur. Aflu ca preotul Timotei Brânza, parohul bisericii din Sãrãteni, a rãmas în timpul ocupatiei bolsevice, în sat, la postul sau, lângã altar. 

M-am dus sã-l vizitez. Locuiau si dânsul si sotia si copilul, într-o camerã modestã, cu pãmânt pe jos, la marginea satului. 

Preotul Timotei Brânza nu are decât vreo douãzeci si sapte de ani si este un apostol entuziast al bisericii noastre.  Desi avea putinta sã treacã în România, atunci când Basarabia a fost rãpitã, el a preferat sã rãmânã în mijlocul credinciosilor sãi, asa cum au fãcut cea mai mare parte din preotii basarabeni. Ei stiau cã dacã rãmân sub ocupatia bolsevicã îsi vor sfârsi viata asasinati de evrei, deportati în tinuturile înghetate ale Siberiei, ori închisi în cele mai grozave puscãrii. Totusi au rãmas. 

Timp de un an acesti preoti au trãit, împreunã cu familiile lor, cele mai crunte umilinti. 

- Mã chemau la adunãrile lor si mã întrebau: Pãrinte, vrei sa marturisesti în fata întregului popor, ca tot ce ai predicat pânã acum e o minciuna si ca nu ai fãcut-o decât pentru bani? 

Evreii, amestecati în multime, începeau sã râdã cu hohote si ziceau: 

- Hai, pãrinte, spune si fatã de oameni ce ne-ai spus si nouã: cã nu existã nici un fel de Dumnezeu si cã toate cele propovãduite de dumneata sunt minciuni, pe care le-ai spus ca sã primesti leafã de la stat... 

Preotii trebuiau sã tacã, sã evite orice discutie cu bolsevicii care, dacã îi contraziceai, te deportau în Siberia pentru "agitatie religioas ã”, sau te bãgau în închisori. Sãtenii tãceau si îsi ascundeau icoanele prin scrinuri, fiindcã bolsevicii umblau din casa în casa si unde gãseau o icoana o aruncau în stradã si o sfarâmau în picioare. Totusi, populatia din sat si-a vândut vitele, plãtind enormele taxe cerute de Soviete, ca sã li se lase biserica deschisã. 

Veneau într-o zi câtiva bolsevici si mãsurãu biserica în lung si în lat, apoi spuneau: 

- Aceasta clãdire este foarte încapãtoare si bunã ca sã facem din ea un spital în care sã tinem o sutã de bolnavi sau un atelier în care sã lucreze patruzeci de muncitori... 

Populatia care auzea conversatia începea sã se roage sã nu le transforme biserica în atelier. Bine, spuneau bolsevicii, dar dacã nu facem atelier în aceasta clãdire, care este foarte bunã pentru asa ceva, atunci pãgubim statul cu atâtea sute de ruble... 

Sãtenii tãceau. 

- Putem noi face Statului o pagubã de câteva sute de ruble, lasând clãdirea netransformatã în atelier? 

Pâna la urmã, cetãtenii se ofereau sã despãgubeascã statul, dându-i acele câteva sute de ruble, numai sã nu le fie transformatã biserica în atelier de croitorie sau cizmãrie. 

De abia plecau acesti bolsevici si veneau altii, care, spuneau cã biserica trebuie transformatã în salã de conferinte si de petreceri pentru muncitori. 

- Dacã nu o transformãm în salã de conferinte, pãgubim statul cu douã sute de ruble pe an. 

Sãtenii nu stiau ce sã mai zicã. Ei, ce ziceti, dati voi statului despãgubirea de douã sute de ruble pe an, sau facem din biserica o salã de conferinte pentru muncitori? 

Tãranii începeau sã se tocmeascã. Pierde statul, nu putem lãsa nici o copeica sub aceastã sumã, ziceau bolsevicii... 

Si sãtenii îsi vindeau vitele si plãteau un nou bir, pentru a nu le fi biserica închisã si pângãritã. 

În chipul acesta s-au smuls de la tãrani sume colosale de bani, pentru a le fi lãsate bisericile deschise. Si totusi, preotii nu au fost scutiti de umiliri. Ei erau împiedicati în fel de fel de chipuri de a sluji la bisericã. Sâmbãta seara, dupã vecernie, sau în ajunul sãrbãtorilor, preotul din sat primea vizita unuia din conducãtorii bolsevici, care aproape totdeauna îi spunea: 

- Tu, pãrinte, mâine esti de serviciu la curãtatul soselei sau la curãtatul zãpezii. Intri în serviciu la ora sapte dimineata si pânã la amiazã trebuie sã termini. 

Preotul insista: 

- Bine taicã, dar mâine am slujbã la bisercã. Sã vin dupã amiazã. 

- Nu se poate. E nevoie sã cureti zãpada dimineatã. 

Si preotul trebuia sã se supunã. În orase, dar mai ales în sate, preotii erau supusi la cele mai umilitoare corvezi. Ei erau obligati sã curete iarna zãpada, sã sape vara santurile pe sosea, sã facã pe paznicii de noapte, sau pe oamenii de serviciu la usa primarului. 

Credinciosii basarabeni erau împiedicati, cam în tot aceleasi chipuri, de a lua parte la slujba religioasã. 

Sâmbata seara aghitatorul bolsevic se prezenta la casa celor mai de vazã gospodari si credinciosi, invitându-i pentru a doua dimineatã la cine stie ce fel de întâlniri sau conferinte antireligioase. Credinciosii în loc sa poatã merge la liturghie, erau obligati sã asculte cuvâtarea antireligioasã a unui evreu care batjocorea religia, batjocoreau pe preoti si lua numele lui Dumnezeu în desert. Cei mai multi preoti au fost însã deportati în Siberia. Satele au rãmas fãrã slujitori ai altarelor. 

Dupa câteva ceasuri de zãbavã în casa pãrintelui Timoftei Brânza, primul preot basarabean rãmas în teritoriul rãpit, cu care stau de vorbã, îmi iau rãmas bun de la sfintia sa, pornind spre soseaua de la marginea satului, care duce spre Orhei. 

Soarele înãltat mult deasupra câmpurilor de aur dogoare fierbinte. 

Astept la crucea drumului vreo masina care sã mearga spre Orhei. La câteva sute de pasi, o echipã de ostasi germani reparã un pod care a fost distrus de bolsevici. Ostasii germani lucreazã si cântã marsul. 

Dupã un timp, cântecele lor au încetat, s-au asezat la masã. Rãmân la marginea drumului, lângã troita de lemn care a fost batjocoritã de soldatii pagâni ai Sovietelor. 

In retragerea lor, acesti ostasi criminali nu au crutat nicãieri, sfintele, naivele si atât de frumoasele troite de la rãscrucile drumurilor de pãmânt al Basarabiei. Ei au înfipt baioneta în trupul vopsit stângaci cu albastru si galben, al Mântuitorului. Crucea, pe care e rãstignit acest emotionant de simplu si de naiv Hristos, a fost împunsã cu baioneta si ruptã. Troita de la marginea satului, la care s-au închinat cu lacrimi, cu metanii si cu cucernicie nesfârsitã, atâtea sute si mii de plugari, când plecau sau când se întorceau de pe ogoarele lor, sade acum umilitã si devastatã. Sade pângãritã la crucea drumului. Iisus Hristos, care e rãstignit pe aceastã cruce, a fost din nou împuns si lovit de pagâni. 

Doi tãrani vin în acest timp de pe sosea, mergând tristi prin colbul fierbinte al drumului. Ei au apãrut de undeva, din imensitatea ogoarelor, parcã s-ar fi desprins fãptura lor din însãsi fãptura pãmântului si a câmpurilor aurii. Când au ajuns în dreptul troitei, cei doi tãrani, amândoi bãrbati în vârstã, s-au oprit si-au înclinat trupul mult, foarte mult, cu piosenie, apoi si-au fãcut câteva cruci mari, si au rãmas asa tãcuti si încovoiati, în fata Hristosului rãstignit si împuns cu baioneta. Rugãciunea lor fãrã cuvinte o bãnuiam mult mai fierbinte decât dogoarea soarelui care ardea pãmântul. 

Dupa câteva clipe cei doi tãrani si-au fãcut din nou cruce. Cruci mari. Apoi si-au ridicat traistele, pe care le, asezaserã în colbul alb si fierbinte al soselei, si au pornit mai departe, cu acelasi pas încet, legãnat si trist. 

Cãlcau pe sosea fãrã grabã, fãrã sã ridice picioarele desculte, prea mult, târându-le aproape, parcã anume pentru a nu se despãrti si a nu se desprinde prea mult de pãmânt. Ei, în întregime, si tãlpile lor, pãreau împlântate în pãmânt, lipite de pãmânt. 

Niciodatã nu am avut mai puternic impresia cã tãranii apãrtin pãmântului, asa cum apartin pãmântului copacii, si sunt legati de el, si ei, indestructibil; prin rãdãcini zdravene, de neclintit, care pornesc din însãsi carnea, sângele si sufletul lor, mergând pânã în mãdularele fierbinti ale pãmântului. Când au ajuns în dreptul meu, i-am oprit. Mi-au rãspuns la buna ziua cu vorbe stinse si bune. 

- De pe câmp... 

Au pronuntat cuvântul câmp, cu toatã gura parcã ar fi muscat din el. 

Aflu apoi o întâmplare sfâsietoare. In zorii acelei zile, o bandã de cincizeci de indivizi, alcãtuite din evrei si din soldati bolsevici care rãmãseserã ascunsi pe ogoare si prin lanurile de la marginea satului s-au nãpustit cu armele asupra unei comune vecine. Ei au tras cu mitraliera în copii si în batrâni. Au ucis mai multi oameni, au otravit fântâna si au cãutat sã dea foc satului. Dar au fost prinsi si arestati de armata noastrã. 

- Si veniti acum din satul acesta?, întreb eu. 

- Nu. Noi venim de pe câmp. 

Ce însemna pentru dânsii câmp, vom vedea imediat. Banda care atacase satul era lãsatã de armata sovieticã pe pãmântul basarabean pentru a incendia satele, a teroriza populatia, dar mai ales pentru a da foc recoltei. Aveau misiunea, acesti distrugãtori sã toarne gaz si sã aprindã cu chibritul clãile de grâu, de orz, de ovãz si secarã, de pe ogoarele nesfârsite ale Basarabiei, pentru a înfometa populatia. In cazul când grâul nu era strâns, incendiatorii trebuiau sã-l aprindã în lan. Intre altele, ei trebuiau sã producã teroare, sã înspãimânte pe agricultori pentru ca ei sã nu mai aiba îndrãzneala sã iasã la culesul grâului. dupã socotelile lor, trebuia ca recolta sã se scuture pe pãmânt, sã nu o culeagã nimeni. Bande de distrugãtori trebuiau sã ucidã în fiecare sat câtiva tãrani pe câmpuri. Credeau ei cã, în chipul acesta, vor înspãimânta pe toti sãtenii si ei nu vor mai iesi la strânsul recoltei. 

La marginea satului atacat în dimineata aceea bandele de distrugere ale bolsevicilor au întâlnit o familie de tãrani compusã dintr-un batrân, doi feciori ai lui, o femeie si un copil, care secerau grâul. Secerati grâul pentru români? Culegeti pâinea ca sã o dati armatelor românesti, trãdãtori ce sunteti! Au urmat dupã aceste cuvinte câteva înjurãturi, iar tãranii, începând cu batrânul si sfârsind cu copilul, au fost ucisi de gloantele bolsevicilor. Dupã sãvârsirea acestei nemaipomenite crime, banda s-a îndreptat spre sat. 

Cele cinci cadavre au rãmas scãldate în sânge, pe lanul de grâu. Caii, care se aflau legati la cãrutã speriati de detunãturile armelor, s-au zmucit rupând frânghia si luând-o la fugã prin grâne si prin porumb. Cei doi flãcãi, când s-au vãzut atacati, au încercat sã se apere cu coasele si cu secerile pe care le aveau la ei. Dar intentia le-a fost spulberatã de gloantele care le-au strãpuns piepturile. Ei au cãzut peste grâul de aur, cu cãmasa, cu pieptul si cu coasele înrosite de sânge. Sângele s-a scurs apoi, din abundentã, fierbinte peste grâul de aur, înrosind snopii si spicele. Apoi s-a scurs, acest sânge, vãrsat pentru pãmânt, pe tãrâna înfierbântatã de soare. Pãmântul negru, din care grâul crescuse înalt de nu te vedeai din el absorbea acum, sângele înfierbântat al celor care îl lucrau cu patimã si iubire, de sute de ani. 

Ce caldã era înfrãtirea aceasta dintre sângele tãranilor plugari si tãrâna ogoarelor lor, mi-am dat seama din vorbele domoale si îndurerate cu care mi se povestea întâmplarea. Dupã putin timp soarele ardea, ca o mustrare pentru crima fãcutã aici, deopotrivã, tãrâna si trupurile celor cinci tãrani morti, ale cãror piepturi stãteau dezgolite, bronzate si strãpunse de gloante. 

Dupã potolirea urgiei, au venit din sat câteva femei care au aprins la capãtâiul mortilor lumânãri fãcute din cearã de albine. Erau lumânãri fãcute din cea mai curatã cearã care existã pe lume. 

Tãranii basarabeni storc fagurii cu mâinile, apoi ceara o topesc, si f ãrã a o trece prin rafinãrii speciale, fac din ea lumânãri, pe care le aprind pentru slava lui Dumnezeu. În timp ce lumânãrile acestea fãcute din cea mai purã cearã îsi uneau dogoarea lor cu dogoarea soarelui, din brazdele înfierbântate ale ogorului se înalta un abur fierbinte: aburul pãmântului. Acest abur, care pornea din adâncul brazdei, mai de jos, din însãsi inima uriasã a câmpului si se unea cu parfumul sãlbatic al ierbii si al grâului, constituia un parfum mai sfânt si mai puternic decât acela al smirnei si al tãmâiei cu care se afumã mortii. Pãrea cã tot lanul de grâu e o cadelnitã uriasã din care se înaltã mireasma pãmântului, fierbinte si calmã pentru a tãmâia în jurul celor cinci tãrani morti pe brazdã si pentru brazdã. Întreaga scena o vedeam în ansamblul ei de mare liturghie, numai privind obrajii arsi violent de soare ai celor doi tãrani care îmi povesteau cum s-au petrecut faptele.  

- Ne-am închinat si noi, pentru sufletele lor, cã erau oameni tare buni... .. adevãrati oameni de pâine. 

Ce frecventã este expresia aceasta în Basarabia!... Despre un om cumsecade, muncitor credincios, cinstit si linistit, se spune: "nu e haiduc, ci e un om de pâine". Toti basarabenii sunt oameni de pâine! Singurii oameni de pâine pe care i-am intâlnit vreodatã si aceasta, mai ales prin dragostea lor cuvioasã fatã de pãmânt. 

- Si unde vã duceti acum? îi întreb eu pe cei doi sãteni. 

- Ne ducem sã ne luam sculele si pornim la strânsul pâinei. 

- Nu vã e teamã? 

Fãrã sã se gândeascã mãcar o clipã, fãrã a li se clinti mãcar un muschi pe fata pârlitã de soare, cei doi tãrani au rãspuns întrebãrii mele, deschizându-si gura amândoi deodatã, si rostind cu minunatul accent basarabean, cu blândete, si totusi cu o hotãrâre pe care nu o pot clinti nici cele mai aprige furtuni si urgii: 

- Pâinea trebuie culeasã de pe câmpuri!... 

Apoi si-au luat ziua bunã si s-au depãrtat cu acelasi pas de domoalã cadentã pe soseaua cu colbul fierbinte. 

Am rãmas în drum. Peste câteva minute aveam sã gãsesc o masina cu care am pornit spre Orhei. 

In viteza automobilului vedeam de o parte si de alta a soselei grupurile de tãrani care-si secerau grâul cu migalã, cu îndãrãtnicie sfântã si cu o imensã religiozitate. Credinta în Dumnezeu si în pãmânt a acestor oameni, nu o va putea sã o nimiceascã nimenea, niciodatã, oricâte sute de ani ar trece, fiindcã ea face parte integrantã din sufletul si sângele basarabenilor, a acestor neîntrecuti oameni de pâine. Si când te gândesti cã bolsevicii au voit sã le rãpeascã basarabenilor tocmai credinta în Dumnezeu si pãtimasa iubire de pãmânt, îti dai seama cât au îndurat ei. Pãmântul si rugãciunea sunt pentru ei ca apa si aerul. Incercând sã le iei credinta si pãmântul pe care ei îl lucreazã încet, rudimentar si cu religiozitate, însemneazã sã-i asasinezi. Pentru alte popoare de pe lume, intensitatea durerii trãitã de poporul basarabean, în anul acesta de sclavie, va fi poate neînteleasã pe deplin. Ca sã întelegi într-adevãr cât au suferit ei, trebuie sã vii aici, în mijlocul tarinei, si sã vezi ce înseamnã pentru ei pãmântul si biserica. Asa cum nu se poate trãi fãrã apã, ei nu pot trãi fãrã rugãciune si fãrã pãmânt; fãrã pãmântul care sã fie al lor si numai al lor. 

Am întâlnit expresia care ne va ajuta sã pricepem legãmântul dintre ei si pãmânt. Basarabeanul nu spune despre un loc, despre un ogor, cã este proprietatea lui, zice: 

- Pãmântul acesta este al meu pe veci! Asta însemneazã cã îl stãpâneste cu acte în regulã si cã este proprietarul lui. Dar când zice cã e al lui pe veci, se întelege si mai mult: se întelege acea dragoste si acel atasament dogoritor dintre tãrânã si om. 

Scena cu tãranii asasinati miseleste în mijlocul lanului, fiindcã îsi secerau grâul, nu îmi mai iese din minte. Ea îmi dogoreste pieptul. În acest timp, masina se apropie de Orhei. Vãd de departe zidurile albe, acoperisurile rosii. Deasupra lor, deasupra întregului oras, se înaltã, uriase, coloanele de fum. Orheiul arde!... 

Cum ne apropiem de primele case, ne înneacã fumul. Pe partea dreapta a soselei a fost o fabrica sau un depozit, din care nu au mai rãmas decât câteva mormane care fumegã. De aici înainte, de o parte si de alta a strãzii principale, pe care trecem încet, nu se aflã decât rãmãsitele de case din care se înaltã fumul înnecãcios, negru, sinistru. Nu se mai vãd deoparte si de alta a strãzii decât mormane negre de cãrãmidã afumatã, de lemn ars si jeratec. Gospodãriile au fost transformate toate în grãmezi fumegânde, în boccele cu lucruri scapãte din flãcãrile focului si ale devastãrii bolsevice. Clãdirile institutiilor, morile, fabricile, casele particulare, magazinele, toate sunt transformate în vetre fumegânde de scrum si de cenusã. 

Nu ne oprim nicãieri. Ce-am putea afla, ce-am putea auzi, mai mult decât ne vede ochiul, mai mult decât acest tablou înspãimântãtor, de oras care a fost incendiat si devastat cu trei zile în urmã si care continuã sã mai ardã. Cãci Orheiul, adicã aceste movile de moloz si cãrãmidã afumatã, continua sã ardã. Fumul acoperã tot cerul orasului, ca o perdea de doliu. 

Iesim din atmosfera aceasta de infern si intrãm pe soseaua minunat plantatã cu pomi bãtrâni, care duce spre Chisinãu. 

Ofiterul german, care se afla lângã sofer, priveste uimit frumusetea acestui drum. Nu-si poate stãpâni exclamatiile de admiratie. Pe urmã, opreste masina, scoate aparatul si face câteva fotografii.

 

C-tin Virgil GHEORGHIU