Edit. Bucuresti, 1941 

- c o n t i n u a r e -

 

ARDE CHISINÃUL!...

de C-tin Virgil GHEORGHIU

 

 Trecem printr-o pãdure deasã: pe aici au fost cândva codrii Orheiului, leagãnul atâtor cuiburi de viteji moldoveni. 

Dupã o jumãtate de ceas, suntem în apropiere de Chisinãu. Orasul nu se vede încã, dar pietrele de pe marginea soselei aratã cã mai avem de parcurs vreo 9 kilometri. 

Urcãm o pantã. În vîrful ei se afla piatra kilometrului 7. În vale se vede, imens, cu casele albe, cu acoperisurile rosii, Chisinãul. 

Din zece pãrti, dintr-o sutã de pãrti ale orasului, se înaltã spre cerul plumburiu al acelei amiezi de iulie, coloanele de fum. Cu cât ne apropiem mai mult, cu atât ne dãm seama cã întregul oras este incendiat. Chisinãul arde! 

Simt cum mi se preling de pe gene douã lacrimi fierbinti. 

Dupã Bucuresti, acest oras era cel mai mare ca întindere, din întreaga tarã. L-am lãsat anul trecut încãrcat de frumusetea lui de oras de stepã, pe care nu o avea nici un alt oras si credeam cã, oricât de devastat ar fi, îl vom gãsi la fel de bun si de prietenos. Dar Chisinãul pare a fi transformat ca si Bãlti, ca si Storojinet, ca si Orhei, în mormane de cenusã. Numai mahalalele nu ard. Din centru se înaltã nenumãrate perdele de fum. 

Priveam cu ochii aburiti tabloul orasului care arde. Mai avem trei kilometri pânã la Chisinãu. Nu am avut tãria sã intru în oras. Ma gândeam sã rãmân acolo si sã pomesc pentru a mã obisnui cu ideea cã Chisinãul nu mai este. 

În timpul acesta, din lanul de grâu de pe partea dreapta a soselei, ies înaintea masinii douã fete cu buchetele de flori sãlbatice de câmp, în mâna. Ne opresc si ne ofera florile. Aveam tocmai o pânã la motor. Si cât am zãbovit acolo pentru reparatie, am stat de vorba cu aceste douã fete. 

Ambele erau foste eleve ale Liceului Eparhial din Chisinãu. Fusesera colege de clasa si de banca. De abia dãduserã examenul de admitere în clasa V-a si nu mai putuserã urma scoala. Basarabia a fost rãpitã de bolsevici si cele douã fete au fost obligate sã între lucratoare la Fabrica de tutun. 

Erau îmbrãcate amândoua cu niste rochite înflorate, de calitate foarte proastã, aveau în picioare sandale ieftine de pânzã si parul le era rãvãsit si nepieptãnat. Paloarea obrajilor vorbea strident despre toate suferintele îndurate în cursul acestui an. 

N-am îndrãznit sã le întreb nimic. Simteam cã orice întrebare le-ar fi scormonit nesfârsitã durere a carei peceti li se vedea pe obraji. 

Una dintre ele a scos, dintr-un plic galben pe care-l avea în mâna, vreo cinci fotografii: 

- Uite, aceasta este fotografia fratelui meu care a fost deportat acum douã luni în Siberia si s-au umplut ochii de lacrimi. Aceasta este fotografia tatalui meu, ne-a spus ea, arãtându-ne poza unui bãtrân cu pãrul alb si cu mustãtile albe. A fost ucis de N.K.V.D. 

Fosta scolãritã ne aratã apoi fotografia unui tânãr, care nu pare a avea nici 20 de ani: este logodnicul ei, luat cu forta în armata sovietic ã. Fata se opreste îndelung cu privirile asupra acestei fotografii, apoi ne spune: 

- El nu va trage nici un glont de armã asupra armatei românesti. Mi-a spus cã el nu va luptã contra neamului lui... 

Acum fata scoate din plic o fotografie în care se aflã ea cu familia, apoi o fotografie decupatã din vreo carte de istorie, a Regelui Mihai I. În cuvinte simple, putine si emotionante, vorbind când ea, când colega ei, cele douã fete îmi povestesc întâmplãrile lor din ultima vreme. 

Cu o saptamânã mai înainte, bolsevicii au dat ordin populatiei sã evacueze orasul Chisinãu. Dupã aceea au minat toate clãdirile. Magazinele si casele fusesera jefuite. Nu mai rãmãsese în nici o casã, în nici un depozit, nicãieri în tot orasul nici mãcar un pumn de fãinã. În ziua retragerii lor din oras, bolsevicii au aruncat casele în aer si au incendiat totul. Echipele de distrugere mergeau pe strãzi, din casã în casã, aprindeau fitilul dinamitei, turnau gaz si dãdeau foc. Tot atunci au început si crimele. Ostasii bolsevici turmentati de bãuturã si bandele de evrei care fãceau parte din batalioanele de distrugere, împuscau în case, pe strãzi, oriunde întâlneau, pe românii basarabeni. Populatia, care a scapãt, s-a refugiat în vii si pe dealurile din jurul orasului. 

Cîteva mii de oameni stãteau fugari, dormind în lanurile de porumb, în grâu sau prin livezi, de aproape o saptãmânã. Toti acesti refugiati de urgia focului si a barbariei bolsevice, erau flãmânziti în ultimul hal. Ei nu gãseau nicãieri o bucatã de pâine, un pumn de mãlai, pentru a face mãmãligã, vreo pasãre... Nimic. 

Aceste douã fete se rãtãcisera de mamele si de surorile lor si stãteau în lanul de grâu, singure. In unele nopti plouase si pãrul le era si acuma murdar de noroi. Fântâna se afla la o distantã de 2 kilometri la marginea orasului si drumul pânã acolo era extrem de riscant, în timpul retragerii bolsevicilor. Asa cã cele douã fete, ca si ceilalti fugari, erau chinuite nu numai de foame, dar si de sete. 

- Si ce faceti tot timpul aici? 

- Ne rugãm lui Dumnezeu sã cãlãuzeascã armatele noastre spre biruintã, sã le aducã mai repede si sã ne salveze. 

- Scoteam fotografiile acestea din plic, ne spun ele, le priveam, apoi ne rugãm din nou, stând în genunchi pe tãrâna ogorului. 

Cea mai mare bucurie o aveau când vedeau aparând deasupra orasului avioanele românesti. Atunci ruga lor devenea clocotitor de fierbinte. Se înãltau aceste rugi pânã în înaltul nesfârsit al vãzduhului si cu sigurantã cã ele întãreau inimile vitejilor zburãtori. 

Cealaltã fatã nu avusese timp sã-si ia de acasã nici mãcar o fotografie. Luase cu dânsa, în noaptea aceia de fugã si de groazã, doar icoana de pe perete, pe care o tinea sub brat, învelitã într-un prosop. 

Aflu ca în ziua în care a fost incendiat Chisinãul, bolsevicii au convocat la Fabrica de tutun pe cei aproape 1000 de lucr ãtori moldoveni. Aveau de gând sã-i încuie în fabricã pe toti, apoi sã punã dinamitã si sã dea foc. Fabrica de tutun din Chisinãu trebuia sã îngroape sub dãrâmãturile ei o mie de muncitori care nu aveau nici o vinã. Sentinta aceasta fusese data de comisarii politici, din ordinul conducãtorilor. 

Acesta era regimul care se aplica lucrãtorilor în tara care se intituleazã raiul muncitorilor. Datoritã unei functionare, muncitorii, care erau chemati la ora 7 dimineata la fabrica, au aflat ce li se pregãteste. O parte din ei nu au voit sã creadã, însã, cã bolsevicii îi chemau în uzinã pentru a-i asasina. Si cu toate cã au fost avertizati, câtiva au intrat în interiorul fabricii. Ceilalti lucrãtori au rãmas afarã. Imediat dupã intrarea celor câteva echipe în uzinã, bolsevicii au încuiat usile, peste câteva minute s-a auzit o serie de detunãturi puternice, fabrica de tutun a sãrit în aer si a fost cuprinsã de flãcãri. 

Eram chemate si eu si prietena mea, în dimineata aceea la uzina, ne spune una dintre fete, dar nu am intrat înãuntru. 

La fel au fost asasinati si muncitorii din celelalte intreprinderi industriale sau comerciale din Chisinãu. 

In nenumãrate închisori secrete ale orasului, au ars de vii toti arestatii politici. 

A trecut aproape o jumãtate de ceas. Masina este reparatã. Pornim. Pe tot drumul, pânã la poarta orasului, întâlnim grupuri, grupuri de cetãteni care se întorc din vii si de pe câmpuri, spre fostele lor case. Acesti locuitori ai Chisinãului au privit de pe dealuri, nopti de-a rândul, cum le ardeau casele si tot avutul. Acum se întorc înspãmântati sã vadã vetrele de cenusã care au mai rãmas. Mersul lor spre oras este de o tristete covârsitoare. Parcã tot cerul acesta plumburiu li s-a prãbusit pe umeri si îi înconvoaie. In ce cadentã tristã intrau în oras pribegii! 

Am vãzut aproape de centru o familie care scormonea în movila de cenusã, între zidurile arse, ca sã vadã ce-a mai rãmas din gospodaria mistuitã de flãcãri. Niciodatã condeiul meu nu va putea zugrãvi aceastã scenã, care întrece în tristete tot ce am vãzut. 

Familia era alcãtuitã dintr-un barbat care purta pe cap o sapcã de pânzã, nevasta lui, o femeie tânãrã si frumoasã, si un copil de vreo opt ani. Femeia avea în picioare sandale de pânzã, murdare de colb si de noroi. Acum tinea în mâna o masina de tocat carne, ruginitã si înrositã de foc. O gãsise între grãmezile de cãrãmidã arsã si de cenusã, acolo unde fusese bucatãria. Aceasta era masina ei de tocat carne. Copilul care scormonea si el între mormanele de cenusã, a gãsit o cutie de tabla, arsa: 

- Asta nu e cutia de zahãr, mamã? 

Intrebarea a rãmas fãrã rãspuns. Femeia i-a luat tinicheaua din mâna si a voit sã o punã de o parte dar s-a rãsgândit si a aruncat-o. Nu mai avea ce face cu aceastã tablã arsã care fusese odatã cutie de tinut zahãr. Bãrbatul, care cercetase totul cu de-amãnuntul, a aruncat si el din mânã câteva obiecte arse pe care le culesese, cãci îsi dãduse seama cã nu sunt de nici un folos, apoi si-a scos sapca de pe cap, si a trecut mâna trist prin pãr, stergându-si cu palma broboanele de sudoare, apoi a spus: 

- Sonia, tu ai luat rosii si castravetii de acolo de sus? Am luat, a rãspuns femeia. Sã mergem la Natalia si sã pregãtim ceva de mâncare... Vrei?... 

- Sã mergem. 

Femeia si-a ridicat legãtura pe care o lãsase lângã o bârna arsã, a dat copilului masina de tocat si au pornit, toti trei pe strada pustie. I-am urmãrit cu atentie: nu au scos nici un cuvânt. Pãseau tãcuti si gravi. Toti trei mergeau nitel înconvoiati si cu privirile în pãmânt. Dupã ce au fãcut vreo douãzeci de pasi, bãrbatul a întors privirile înapoi. In loc sã întâlneascã silueta alba a casei, vedea acum un gol care rãmãsese numai un morman de cãrãmidã si lemnãrie arsã. Copilul mergea si el la fel de grav si de tãcut, purtând în brate masina ruginitã de tocat carne, pe care o gãsiserã în cenusã. 

Cobor din masina si pornesc singur pe strãzile acoperite de scrum si încãrcate de materiale scapãte de la foc. Sunt aproape de garã. De aici începe strada Alexandru cel Bun, strada principala a Chisinãului. In stânga mea se înaltã frumoasa si vechea bisericã Ciuflea. E una din putinele biserici ale orasului care au scapat de devastare si foc. De aici însã începe pârjolul... 

De o parte si de alta a strãzii nu vãd decât moloz afumat si pereti goi si înegriti de fum. Jeratecul mai fumegã... Apoi filmul acesta sfâsietor al orasului ars, se desfãsoarã sinistru: Piata este arsã, primaria arsã, monumentalele constructii de piatrã ale Mitropoliei nu mai exista. Fostul hotel si restaurant Londra e ars; aici a fost o cofetãrie, aici cinematograful, dincoace o librarie... Nu a mai rãmas nimic din toate. 

Am ajuns în fata soborului. Suntem la douãsprezece ore dupã ocuparea orasului si cupola monumentalei biserici, cu trei altare, fumegã. Acoperisul este distrus. Interiorul bisericii este devastat. 

Inainte de a intra în gradina Soborului, arunc o privire înapoi, spre ruinele pe care a început sã se cearnã o boare de ploaie mãruntã si deasã: parcã lãcrãmeazã vãzduhul peste ruinele Chisinãului. Copacii nu au scapãt nici ei de furia focului: frunzele si cracile sunt pârlite si negre. 

De orasul acesta îmi sunt legate toate amintirile copilariei si ale adolescentei. Când l-am vãzut ars, s-a asternut o perdea neagrã peste suflet si am început sã rãtãcesc cu ochii aburiti de tristete pe strãzile devastate, prin mirosul de cenusã udã, de fum si de lucruri arse. Aveam parcã o piatrã uriasã pe umeri si mã durea capul înspãimântãtor de tare. Acum când mã aflu în fata coalei de scris, durerea de atunci mi se revarsã peste rânduri. Si nu stiu de unde am sã iau atâta tãrie ca sã descriu jalea orasului ars! Aici am trecut prima oarã cu sufletul încãrcat, de primele bucurii ale dragostei. Uite chiar aici , pe aceste strãzi, am rãtãcit într-o seara cu o scrisoare de dragoste, netrimisã pânã azi. Acum copacii din grãdinã, sub care m-am plimbat atunci, au crãcile negre si frunzele pârlite de foc. Banca, sub care am stat cu ochii pierduti în zare, este arsã si ea pe jumãtate. Ciudat: cum de a ajuns focul pânã la aceasta bancã? Aici am citit primele cãrti literare, aici am trãit emotiile examenelor. Aici... 

Altul va putea scrie mai mult. Pe mine mã doare ca si cum ar fi ars aici o parte din fãptura mea. 

La câtiva pasi chiar în fata Soborului vãd o femeie care plânge, si se vãita tinându-si mâinile la obraji. E o tãranca îmbrãcatã în straie groase de sat. 

Mã apropii. Femeia îsi smulge pãrul de pe cap si se bate cu pumnii peste obraz. Vaietele ei se auzeau clar. Nu zicea decât: 

- Vai!... Vai!... Vai! 

Femeia era atât de cufundatã în durerea ei încât nu m-a vãzut. Continua sã plângã si sã se vaite: Vai!... Vai!... Vai!... I-am pus mâna pe umar: 

- Ce ti s-a întâmplat, femeie? 

- Ea a tresãrit. N-a stiut sã-mi mai spunã nimic. 

- Nu-ti fie teamã, o linistesc eu... Spune, ce ti s-a întâmplat? 

Femeia si-a îndreptat privirile spre cupola arsã a Soborului si a prins a se jeli iarãsi. Am zguduit-o putin: 

- Hai, nu-ti fie teamã, vorbeste ... Ce ti s-a întâmplat? 

De data asta ea a izbucnit într-un hohot care îi zguduia tot trupul si a început a se lovi mai tare cu palmele peste fatã: 

- Cum sã nu plâng, dacã, uite, ne-au ars credinta ... Si privind spre cupola arsã, nu mai contenea din plâns si din vaiet: 

- Ne-au ars credinta!... Ne-au ars credinta!... 

Pentru dânsa, biserica Soborului însemna credinta pe care le -au ars-o bolsevicii. Nu am mai putut scoate nicio vorba de la ea. Femeia a continuat sã se jeleascã, smulgându-si pãrul si privind, printre lacrimile multe si mari, biserica arsã si devastatã. Inainte de mã depãrta, zguduit si eu, am întrebat-o: 

- Cum te cheamã? 

- Domnica Panica ... Apoi a completat cã e din Bãlti si are patruzeci de ani... I-am notat numele si am trecut mai departe. 

Cei mai multi nu vor întelege intensitatea acestei scene. Totusi ea nu e unica. In toatã Basarabia, am întâlnit oameni care plângeau în fata bisericilor arse si devastate. Plângeau de li se zguduia toatã fãptura si te înfiora jalea lor. Cãci oamenii acestia, care stau în genunchi în fata unei icoane câte douã, trei ore, cufundati într-o rugãciune dogoritoare cum nu am mai vãzut nicãieri, îsi iubesc bisericile mai mult decât însãsi fãptura lor... 

Unde sã mã duc? Pasii mã îndreptau fãrã voie spre Liceul Militar. Am învãtat aici sapte ani. A mai rãmas ceva din clãdirea Liceului? Nu aveam curajul sã întreb pe nimeni. De altfel, nici nu a-si fi avut pe cine întreba. Strãzile sunt aproape pustii. Nu trec decât grupuri de ostasi, din când în când. Grupuri de ostasi printre ruinele fumegânde... 

Am ajuns. Nu gãsesc nicãieri silueta înaltei clãdiri. Mã apropii mai mult: acolo unde era intrarea principalã, se înaltã un morman urias de dãrâmãturi. Acesta e Liceul Militar Regele Ferdinand I. Întregul zid al fatadei este prãbusit. Aripa stângã este transformatã într-o movila uriasã de dãrâmãturi. Intru, pe poarta de fier, în curtea scolii. Odinioarã, curtea aceasta era plinã de flori. La umbra boschetelor, întinsi pe iarbã, în luna Iunie, învãtam pentru examen. Acum curtea este plinã de bãlãrii si iarbã crescutã sãlbatec. Deasupra bãlãriilor s-a asternut praful alb pietros, care s-a rãspândit ca un nour urias atunci când s-a nãruit clãdirea Liceului. 

Liceul Militar nu a fost incendiat. Bolsevicii au pus îns ã în toate coltisoarele lui dinamitã, si l-au aruncat în aer. 

Arunc o privire spre terenul de sport, altãdatã strãlucitor de ordine si frumusete. Acum acest teren pare un maidan, asa cum se întâlnesc la periferiile oraselor. Si pomii din curte au fost tãiati. Au fãcut foc cu lemnul acestor copaci umbrosi sub care sedeam noi, visãtori, în ceasurile de recreatie. Gândul cã lemnul copacilor din curtea scolii, a fost pus la foc, la bucãtãrie, pentru a se fierbe supa sau ciorba bolsevicilor, îmi umple sufletul de o durere covârsitoare. 

Gãsesc, printre dãrâmãturi si printre blocurile uriase de perete prãbusit, o gaurã prin care se poate ajunge pânã la scãri. Intru prin ea. Scara aceasta de fier duce spre etaj, la dormitoare, si noi am urcat -o seara cu seara, sapte ani la rând. Acum scara urcã numai pânã la parter, unde se rupe si atârna ca un brat urias de fier. Pare cã în cãderea ei scara a vrut sã se agate, ca o mânã vie, de ceva... Dar nu a reusit. Partea de sus atârna în ios, suspendatã în gol, deasupra grãmezilor uriase de piatrã albã, de cãrãmidã si de colb alb. 

Pe scara de la parter, care avea altãdatã un mozaic totdeauna sclipitor de curat, este praf si prundis. În vreo patru locuri peretii sunt pr ãbusiti si acoperã trecerea... Merg totusi printre blocurile de pereti nãruiti. S-ar putea ca vreo minã, care nu a fãcut încã explozie, sã arunce, acum, sub pasii mei, încã odatã, dãrâmãturile în aer. Totusi merg înainte... Uite, chiar aici în stânga a fost sala unde am învãtat clasa a treia si a patra. Acum, încãperea este goalã. Plafonul este cãzut mult si prin spãrtura lui se vede cerul plumburiu... Ce-au fãcut bolsevicii din aceasta salã de clasã? Nu stiu. Vãd podelele murdare în câteva locuri de cerneala violetã. Parcã au vãrsat o cãldare de cernealã asa e de murdar. În stânga e o masã. Altceva nimic. Si totusi eu revãd bãncile, asa cum erau orânduite, odinioarã, una dupã alta, pe patru siruri. În acest loc a fost banca pe care am stat eu. Dau cu cizma molozul de o parte, parcã pentru a recunoste locul pe care a stat banca mea. Cu cine sedeam în banca în clasa a treia? Nu am uitat: cu Ghiatã Daniel... Revãd toti colegii, asa cum stãteau în bãnci. Pe urmã îmi apar în fatã numele lor, asa cum erau scrise în catalog: Ghiatã Daniel, Gheorghiu Virgil, Ionescu Mircea, Ionescu Ioan, Ionescu Laurentiu... Iata lectiile de stiinte naturale, orele de limba românã, de latinã ... Toate se succed. Dar îmi revin si privesc în jurul meu: sãlii îi lipsesc doi pereti, plafonul este darâmat, bucata care mai stã deasupra capului meu, e gata sã cadã si ea. Am impresia cã odatã cu aceastã salã de clasã, a fost distrusã si aruncatã în aer o parte din adolescenta si din tainele noastre de atunci.. Inchid iar ochii si încerc sã strig catalogul: 

- Buruianã Gheorghe, Busuioc Ion, Creangã, Cosac... 

Îi strig pe toti, unul dupã altul, repede, cu glasul tare si vreau sa le spun: 

- Uite, clasa noastrã a fost darâmatã!... 

Mi-aduc aminte de orele de educatie moralã, de istorie, de toate lectiile. În nici una nu ni s-a vorbit de atâta barbarie. In nici o vreme a istoriei, ostasii, care sunt luptãtori, deci oameni loiali, nu s-au îndeletnicit cu distrugerea scolilor, a spitalelor, a muzeelor si a bibliotecilor. Numai ostasii bolsevici luptã cu clãdirile scolilor, ale spitalelor si ale bibliotecilor, aruncându-le în aer cu dinamitã. 

Înainte de a iesi din clasã, mai arunc o privire împrejur. Apoi închid din nou ochii si revãd pe toti colegii mei, sezând în bãnci, la locurile lor. Iatã pe catedrã este pãrintele profesor Zaharescu, cu ochii lui buni ne vorbeste despre pericolele lipsei de credintã în Dumnezeu. De ce mi-a venit în minte tocmai tabloul orei de religie? Nu stiu nici asta. Instinctiv, caut însã pe pereti, în coltul dinspre rãsãrit, icoana: nu e nicãieri. Nici perete nu mai este! Se vede însã în depãrtare, prin golul deschis, o casa care arde undeva, probabil pe strada Haralambie; si se mai vãd si alte case care ard. Trec prin celelalte sãli de clasã. Aici am învãtat în clasa întâia, dincoace am învãtat în clasa a sasea, aici era clasa a saptea. Emotiile examenelor de sfârsit de an, ale tezelor, ale extemporalelor, emotiile primelor scrisori de dragoste pe care le-am scris în aceste sãli, odinioarã, si emotia plinã de teamã a romanelor citite pe furis, în orele de latinã sau matematici, toate au fost aruncate în aer odatã cu clãdirea scolii. Si caut cioburile amintirilor printre mormanele de moloz si de prundis. În locul unde era tabloul, în picioare, al Regelui Ferdinand, acum e asezatã o statuie a lui Stalin. 

Mã apropii de ea, o prind de mijloc cu toatã puterea si o clintesc din loc: îmi pare cã dacã o voi clinti, va apare din nou tabloul Regelui Ferdinand. Dar statuia lui Stalin e fãcutã din pãmânt, sau nu stiu din ce e fãcutã, cã se sfãrâmã ca o statuetã de bâlci. Si cu toate cã nu era în intentia mea sã o sfarâm, fiindcã eu am voit numai s-o dau la o parte din locul acela care nu era al ei, ea se frânge în douã - cât e de mare - iar capul si partea de sus alunecã pe scãrile de marmorã. S-a rostogolit cu zgomot, iar pânã la ultima treaptã nu a mai rãmas decât un prundis negricios, care a murdãrit încã odatã treptele. Am coborât de aici spre sala de gimnasticã: avea usile zidite. Am intrat în ea printr-un perete darâmat. Aici nu înteleg ce au avut bolsevicii. Dealtfel, sala este complet dãrâmatã. Mie îmi apar însã în minte orele de gimnasticã, când eram îmbrãcati cu totii în chiloti negri cu tricouri albastre. Profesorul nostru de educatie fizica, scriitorul Nicolae Dunãreanu, îmi apare înaintea ochilor. In tot anul acesta, cât Basarabia a stat sub jugul bolsevicilor, am întâlnit regulat pe strãzile Bucurestiului pe scriitorul Nicolae Dunãreanu. Nu fac nici aici vreo figura de stil: de câte ori l-am întâlnit pe scriitorul Dunãreanu, la colturi de strãzi sau prin fata redactiilor, totdeauna avea ochii plini de lacrimi si începea a vorbi de Basarabia ca de o parte a fãpturii lui. El stia toate suferintele pe care le îndurã basarabenii. De unde putea sã le afle? Vorbea de ele si lãsa sã-i curgã din ochi, prelingându-i-se obrazul cu riduri mari, siroaiele de lacrimi. La despãrtire, totdeauna, îmi spunea, scotând batista din buzunar trecându-si-o pe deasupra ochilor. 

- Scrieti la ziare despre Basarabia!... Scrieti despre Basarabia! 

Si pleca apoi, ca un halucinat, ca un mucenic sortit s ã sângereze si sã sufere pentru întregul pãmânt al Basarabiei, pierzându-se în furnicarul Bucurestiului. A douã zi, dacã-l revedeam întâmplator, Nicolae Dunãreanu, scriitorul care a descris viata celor umili din Delta si care trãia de mai multi ani la Chisinãu, iar acum se afla în pribegie, plângea la fel ca în ajun. Timp de un an, si l-am întâlnit de nenumãrate ori, niciodatã nu l-am vãzut pe Nicolae Dunãreanu fãrã lacrimi în ochi. Bea vin si lãcrãma pentru tot pãmântul Basarabiei. Si totdeauna îmi spunea cu o durere nesfârsitã: Scrie mai mult de Basarabia... 

Acum, parcã îl vãd din nou aici, în sala de gimnasticã, la ora de educatie fizicã. Dar probabil cã vor trece multi ani pânã se va mai putea face din aceste dãrâmãturi o scoalã. Poate nu se va mai face niciodatã! 

Ies din clãdirea - dacã aceasta se poate numi o clãdire - din clãdirea liceului Militar, adicã din grãmezile de dãrâmãturi, cu capul încetosat. Parcã a-si fi bãut vin, asa sunt de ametit. Vreau sã intru în capela liceului, în care ne duceam în fiecare Duminicã si ne rugam lui Dumnezeu, mult si fierbinte, pentru toate necazurile si grijile noastre mici de scolar. Am vrut sã pãtrund în aceastã bisericutã în care m-am rugat dogoritor sã iau o notã bunã la tezã, sã trec un examen, sã nu rãmân corigent.. Dar usa e încuiatã. Clopotele lipsesc. Peretii sunt gãuriti de gloante. 

Opresc un trecãtor si-l întreb la cine e cheia bisericii. 

- Biserica e devastatã. Bolsevicii au adunat icoanele în mijlocul bisericii si le-au dat foc... Totul este afumat, distrus si murdar înãuntru. 

Renunt de a mai cãuta cheia. Încotro sã pornesc? Mi-e foame tare si as vrea sã mã odihnesc putin. Dar în jurul meu, cât cuprind cu ochii, nu vãd decât case arse, grãmezi de cãrãmidã afumatã, pomi schingiuiti de dogoare. Din când în când, trece câte un pieton, sau câte o patrula... 

În Chisinãu nu mai existã apã, nu mai existã nici un cuptor unde se poate coace o turtã de fãinã, nu mai existã nici un pumn de mãlai. Vinurile au fost otrãvite, sau vãrsate pe strãzi. Bisericile, aproape toate, au fost devastate si arse. 

Pornesc în jos, pe lângã Spitalul Central. Iata-mã în fata bisericutei regimentului sapte Vânãtori. Aceasta capela a fost transformatã de comunisti în salã de cinematograf si de teatru. Crucea de pe turlã a fost datã jos. Crucea în relief, de pe frontispiciu, a fost acoperitã cu un panou rosu care reprezintã secera si ciocanul. În dreapta si în stânga acestui panou, se aflã tabloul lui Stalin si a lui Lenin. Nu gãseau alt loc sã aseze aceste portrete decât deasupra usii de la intrarea în biserica? Inãuntru, pe toti peretii, se aflã scrise lozinci antireligioase. Tot mobilierul sfântului lãcas a fost scos si ars. În locul lui au fost asezate b ãnci pentru spectatori. Unde era sfantul altar, acum e construitã o scenã de scânduri. Aflu cã salã aceasta era îndeosebi luatã pentru spectacole, de trupe de balet si de teatre evreiesti. Pe locul unde era sfânta masa si unde se împartasea de zeci de ani, în fiecare Duminicã si sãrbãtoare, preotul, luând cu emotie si credintã Sfintele Taine, în anul care a trecut, aparea câte o dânsatoare evreicã îmbrãcatã în chiloti. Ea dansa, cu sigurantã, dansuri obscene, pe acest loc sfintit. Picioarele ei cãlcau pe portiunea de altar pe care se afla Sfânta Masã. Alte ori apãrea tot în acest loc cate o cântareatã evreicã, la fel de despuiatã care cânta cântece de lume. Glasul ei destrãbãlat rãsuna între peretii între care rãsunase glasul de ruga al preotului îmbrãcat în odãjdii, si pentru ca profanarea sã fie desãvârsitã, tot în aceastã bisericã pângãritã, se reprezentau si filmele antireligioase sau de propaganda contra României, sau apãrea câte un evreu care tinea conferinte comuniste, în care batjocorea biserica, pe Dumnezeu si insulta neamul românesc. În locul catapeteasmei sunt asezate portretele diferitilor conduc ãtori comunisti evrei. 

Ies din biserica, dupã ce mã închin cu ochii închisi, pentru a nu vedea pângãrirea fãcutã, apoi pornesc spre bariera Sculeni. A plouat si pãmântul e jilav. Am trecut de bariera si am ajuns în câmp. Acum trec printre ogoarele verzi si printre grãdini, pe un drum care se desprinde de pe sosea si merge spre dreapta. Dupa vreo orã de drum ajung la o grãdinãrie. Fiindcã începe sã plouã iar, intru în casa asezatã în mijlocul grãdinii de zarzavat, sã cer adãpost pânã va trece ploaia. 

Când urcam scãrile m-a întâmpinat o domnisoarã îmbrãcatã în rochitã neagrã si cu cruciulitã la gât. Avea niste ochi negri, foarte negri, si parul blond, revarsat peste umeri. Când m-a vãzut, a tresãrit putin si s-a retras un pas înapoi. I-am spus: 

- Sãrut mâna, domnisoarã. Vã cer adapost pânã când o conteni ploaia. 

Fata s-a înrosit si a plecat privirile în pãmânt. 

- Dacã nu se poate în casa, am sa stau sub sopron, îi spun eu, v ãzând cã ea e foarte încurcatã si nu stie ce sã zicã. 

- Poftiti în casã, vã rog. Iertati-mã cã m-am zãpãcit în halul acesta. Dar de câte ori vedeam o uniformã, mã înspãimântam. La început vãzusem numai vârful armei si boneta, asa cã mã apucase groaza, nu bãgasem de seama ca sunteti ostasi de-ai nostri. 

În casã erau vreo opt persoane. Voi putea descrie vreodat ã bucuria si emotia cu care m-au primit acesti moldoveni, refugiati acolo din calea bolsevicilor? Eu eram primul ostas român pe care îl vedeau. Si niciodatã nu mi-a oferit cineva mai multe onoruri ca atunci. 

- De-ati sti! Mi s-au umplut ochii de lacrimi când v-am auzit ca îmi spuneti sãrut mâna, domnisoarã, zice fata care m-a întâmpinat. 

- De ce? Timp de un an nu mi-a spus nimeni si nici n-am auzit spunându-se unei femei sãrut mâna. Nici nu mi s-a adresat cineva cu formula de domnisoarã sau duduie. 

- Dar cum va spunea?

- Tu, fa, .. acestea erau cuvintele cu care ne vorbeau barbarii bolsevici. 

Aflu apoi cã si cuvântul poftim, care pe ruseste se zice pajalosta, a fost desfiintat. Dacã vorbeai cu cineva si spuneai poftim sau pajalosta, râdea de tine si îti intorcea spatele sub acuzatia cã esti boier. Femeilor trebuia sã le spui pe nume si sã nu ai fatã de ele nici o formulã de politete. 

- Dacã te purtai manierat cu o fatã, deveneai suspect. Si se spunea cã esti un admirator al manierelor burgheze. Iar dacã purtarea continua, mã informeazã tânara fatã, atunci sovieticii cãutau un pretext si te deportau. 

Pe mine mã întunecã putin gândul cã aceste fete au fost timp de un an apostrofate cu cuvintele tu, fa, în loc de poftim si altele. Dar, fetele pe care le întâlnesc aici râd cu hohote si cu un haz grozav povestind despre manierele elegante ale bolsevicilor. 

Încetul cu încetul, aflu cã în Basarabia nici o femeie nu a purtat timp de un an decât ciorapi de lâna, sosete, sau picioarele goale, în pantofi. Pantofi! stiti care erau pantofii de dama ai sovieticilor? Trei sezoane se purtau sandale romane, cu bretele de piele, iar iarna se purtau pantofi bãrbãtesti, bocanci sau papuci de postav. Nu am gãsit, în cãlãtoria mea de la Cernãuti si pânã aici, nici un pantof de dama, de piele. Fetele cu care vorbesc, îmi spun ca pantoful de dama, asa cum îl stiam noi, este o raritate de muzeu în U.R.S.S. 

- În casa maiorului doctor Alexandrescu, care se refugiase, la r ãpirea Basarabiei, fãrã sã poatã lua nimic, s-a instalat un ofiter superior. Sotia acestui bolsevic a gãsit în garderoba doamnei Alexandrescu o pereche de pantofi argintii de bal. 

Timp de o saptamâna, nobila comunist ã a fãcut pe cetãtenii din Chisinãu sa râdã cu hohote, flindcã apãrea în fiecare seara, la plimbare, pe strada, de brat cu sotu l ei, purtând pantofli argintii de bal ai doamnei Alexandrescu cu sosete. Mai târziu, când pantofii s-au învechit, nobila coloneleasã îi purta si când se ducea la piatã. 

Spectacolul era într-adevãr neverosimil de ridicol: sã te plimbi pe strada si sã te duci la piatã cu sosete si cu pantofi argintii de bal. Si cu toate cã râdea întregul oras, coloneleasa era foarte încântatã de pantofii pe care îi gãsise. Dar, tot atât de hilariant e si faptul cã dânsa purta la fel, la bucatãrie si pe strada, rochiile de seara, decoltate si lungi pânã în pãmânt, ale doamnei Alexandrescu... 

Cazurile acestea erau extrem de numeroase. Ciorapii femeilor noastre nu au stiut sã-i poarte tinerele bolsevice venite din U.RS.S., si multa vreme ele au stat la îndoiala dacã acestia sunt într-adevãr ciorapi sau nu. Majoritatea dintre ele nu au îndrãznit sã-i încalte. 

- Dar despre mâncarea lor stiti ceva domnule reporter? Mã întreabã fetele, care se porniserã pe râs si nu le mai puteai opri. 

- Nu stiu nimic. 

- Când au venit prima oarã în Chisinãu, soldatii bolsevici au dat buzna în cofetarie. Au cerut fiecare câte cinci-sase prãjituri, ceai, bomboane, cafea cu lapte... toate deodatã. Fiindcã nu aveau rabdare sa mãnânce cu linguritele, au început a duce prajiturile la gura, c u mâna. Din douã muscaturi era înghititã o prajiturã. În tot timpul în care mâncau, se uitau sã vadã dacã nu se terminã prajiturile din cofetarie si comandau câteo duzina, fiecare. Dupã ce mancau prajiturile, beau ceaiul, mâncau bomboanele, apoi mai cereu odatã ceai cu cornuri. Iesind din cofetarie, intrau în magazinele cu mezeluri. 

Majoritatea dintre ei cumpãrau câte cinci sau zece kilograme de cârnati si suncã. O duceau acasã si se întorceau înapoi dupã alte cumpãrãturi, cu grabã, fiindcã le era teama ca a douã zi nu vor mai gãsi. Dar la restaurant!… îmi spunea altã fatã, stiti cum mâncau. Cereau întâi varzã cu carne, apoi ceai, pe urma mâncau compoturi, mai cereau o tocanã, pe urma o cafea cu lapte sau o prajitura si mai mâncau odatã varzã cu carne. 

- Cred cã exagerati, spun eu fetelor. 

Dar ele se jurau cã este absolut adevãrat: si noi ne miram cum de nu cad jos morti de atâta mâncare si mai ales din cauza felului în care mâncau.

- Tot ce ti-au povestit fetele este adevãrat, îmi spune un bãtrân agronom, care avusese serviciu pe timpul bolsevicilor la acesta grãdinã. Cred cã eu, care sunt om bãtrân, nu am nici un motiv sã te mint. Dar îti spun, cã desi am umblat prin întreaga lume, nici mie nu-mi venea sã cred cele pe care le vedeam la ei. Deschideam ochii mari si nu puteam sã mã conving cã e adevãrat. Erau flãmânziti în ultimul hal. Si timp de câteva sãptãmâni au mâncat exact asa cum îti spun fetele. 

- Stiti cã nici furculite, nici cutite si nici mai multe farfurii nu întrebuintau. Mâncau cu mâna, din aceeasi farfurie, toate felurile de bucate. La restaurant se simteau ofensati dacã li se schimba farfuria la fiecare fel de bucate. Asta e pierdere de vreme. Niciunul nu avea batiste de sters nasul! Acest fapt mi se parea de necrezut: 

- Dar ce întrebuintau în loc de batiste?

- Mâna si mâneca de la hainã. 

- Si nici femeile nu aveau batiste? 

- Nici ele. 

De exactitatea acestei informatii m-am convins, dealtfel, în zilele ce au urmat. Am întrebat pe toti aceia care au rãmas la Chisinãu sub bolsevici. Nici unul nu mi-a afirmat cã sovieticii au avut batiste de sters nasul. Acesta este un articol burghez, la care au renuntat. Dealtfel, m-am convins si personal cã nu aveau batiste, întreband pe prizonieri. Nasul si -l stergeau foarte simplu cu mâna, si bãrbatii si femeile. Le lipseau apoi ceasurile de mâna. 

Când au venit la Chisinãu, soldatii plãteau sume exorbitante, si ei si ofiterii, pentru ceasuri de mâna si pentru stilouri, care sunt o raritate, tot de muzeu, în U.R.S.S. 

Cât s-au minunat apoi bolsevicii de stofele din care erau fãcute hainele noastre si de pânza cãmãsilor. Li se pareau atât de neobisnuite cãmãsile noastre bãrbãtesti, încât le purtau femeile pe strada, ca pe un vesmânt de mare gala. Tot aici aflu c ã cel mai elegant ciorap de dama, pentru femeile sovietice, era ciorapul negru. Ciorapi din aceia din care poartã elevele în cursul inferior, la scolile secundare, dar bineînteles mai gros, de obicei de lânã. Pãrul femeilor sovietice care veniserã la Chisinãu nu fusese atins de mâna vreunui coafor. Femeile purtau pãrul lung, retezat deasupra umerilor. Si-l retezau singure, la oglinda, cu foarfecele. Se parfumau însã, toate aceste femei, violent de tare. 

Parfumul rusesc, fãcut din spirt de nouãzeci de grade, are un miros mai mult de rachiu decât de parfum. Cochetele femei bolsevice turnau atâta colonie pe cap, pe haine si pe mâinile lor, încât nici nu te puteai apropia de ele. Mai ales cã parfumul acesta era înspãimântãtor de prost. Colonia frizerilor din orasele de provincie constituie pe lângã el, un articol de mare rafinament. 

Pudra era, de asemenea, foarte pretuita de femeile sovietice. Intre pudra fabricatã în U.R.S.S. si între pudra pe care o întrebuinteazã femeile la noi, nu este însã nici o asemãnare. Pudra sovieticã semãnã însã perfect cu fãinã integralã, din care se face pâinea de calitatea a douã. Toatã pudra sovieticã este albã. Altã nuante nu are. Si femeile lor aseazã câte un strat gros, din aceastã fãinã albã, în fiecare zi, pe obraji. 

Sãpunul este de douã calitãti. Calitatea superioara, sãpun fin, cu care cochetele sovietice se spalã pe obraji, are o compozitie net inferioarã sãpunului Pisica sau Cheia, care costa la noi sase lei si era întrebuintat numai pentru spãlatul mâinilor în casele sãrace. Sãpunul rusesc care am spus cã era, de o calitate inferioarã acestuia, costa însã douãsprezece ruble. Rubla e socotitã de rusi la patruzeci de lei. Dupã o socotealã elementarã, putem vedea cã sãpunul acesta costa 480 lei bucatã. 

Dar fiindcã vorbeam despre femeile sovietice, am cerut gazdelor toate relatiile în legãturã cu ele. Aflu ca niciuna dintre comunistele venite la Chisin ãu - si au fost trimise aici numai comuniste de elitã - nu stia sã gãteascã. Nici prin minte nu i-ar fi trecut unei bolsevice sã-si petreacã ziua la bucatãrie, pregãtind o salatã sau o supã. Ele mâncau împreunã cu sotii lor la birt. Nu fãceau acasã nici mãcar un ceai. (De cafea nici nu mai vorbim. Cafeaua este necunoscutã aproape în U.RS.S. Cel putin în Basarabia timp de un an, nu a fost întrebuintat ã decât cafeaua fãcutã din orz, ovãz si alte cereale prãjite si mãcinate).. . 

Femeile sovietice nu-si cresteau nici copii. Noii nãscuti erau predati leagãnelor si azilurilor de copii. 

- Dar ce fãceau femeile sovietice toatã ziua? întreb eu. 

- Unele erau functionare, muncitoare sau agitatoare. Sotiile ofiterilor si ale înaltilor functionari sedeau însã toatã ziua acasa; citeau ziarul, fumau si mai beau din când în când câte un pahar de rachiu sau de vin, asteptând sã se faca ora prânzului si sã plece la masa. 

Cer informatii despre cãsãtorii. Iarãsi întâlnesc un capitol care provoacã râsul. 

Când au venit în Basarabia, ofiterii si ostasii bolsevici s -au cãsãtorit aproape toti cu femei de aici. Cãsãtoria se facea foarte usor, asa cã nu a trecut nici o sãptãmânã si toti ostasii sovietici erau însurati . Pentru a face cãsãtoria, era suficient ca ei sã se prezinte la ofiterul stãrii civile si sã declare cã vor sa trãiascã împreunã. Nu mai era nevoie de nici o formalitate. Cãsãtoria se efectua doar prin aceastã declaratie. 

Cine credeti ca au fost fericitele mirese? Toate servitoarele din Chisinãu. Ofiterii sovietici s-au cãsãtorit, aproape toti, numai cu servitoare. Dar lucrurile au mers mai departe. Dupã scurt timp au început sã soseasca în Chisinãu, nenumãrate femei care aduceau dupã ele câte trei, patru sau cinci copii: erau sotiile ofiterilor si ostasilor bolsevici care se însuraserã la Chisinãu a douã oarã! De aici înainte certurile si scandalurile nu se mai sfârseau. Cele dou ã sotii se luau la cearta pe strada, se pãruiau si se bãteau ca tigãncile. Copiii luau si ei parte activã la ceartã si la bãtãie. Conflictul între cele douã neveste se rezolva însã usor. Sotul se prezenta la ofiterul stãrii civile singur, cãci nu era nevoie sã meargã si femeia, si cerea sã i se aprobe divorturile de amândouã. Ca sã ceara acest divort nu era nevoie sã facã decât o declaratie verbalã cã vrea sã se desfacã de fosta lui sotie cãreia se obliga sã-i plãteascã o micã despãgubire. In felul acesta se întâmpla ca cele douã femei sã se certe mai departe, iar bolsevicul sã iasã la plimbare cu a treia femeie, care era, legal, noua lui sotie. Totusi aceste întâmplãri nu stârneau drame. Si femeile si bãrbatii nu vedeau în casatorie decât un angajament foarte vag care se putea desface extrem de usor. Si se consola si unul si altul cãsãtorindu-se din nou. Erau femei care se cãsãtoriserã a câte opt si nouã ori si bãrbatii care avuseserã, cu cununie, cincisprezece neveste. O cãsãtorie se facea mai usor decât se obtine la Bucuresti un rendez - vous. 

Una dintre faptele de care am luat cunos tintã si care m-a impresionat este ca femeia sovieticã, educatã în doctrina comunistã, nu are absolut nici o asemanare, cât de vaga, cu rusoaicele cunoscute din literatura. Ele sunt lipsite, totalmente, de sentimentalism si de feminitate. Aceste femei într ec în rigiditate, pe cei mai aspri masculi. Tot farmecul, tot romantismul si tot misterul femeii slave, cântat, iubit si blestemat de poetii tuturor veacurilor, e complet absent la femeia comunistã. Aceste femei au obraznicia, realismul si lipsa de gratie pe care o au tãietorii de piatrã si hamalii. 

Ajungem, din vorbã în vorbã, la situatia muncitorilor si a micilor functionari. Dacã un muncitor întârzia un minut sau douã la serviciu, era condamnat la câtiva ani de închisoare. Un functionar, la fel. Pentru a ilustra mai bine acest text de lege care pedeapsea cu câtiva ani de închisoare o întârziere de un minut sau douã, vom nota o expresie care era foarte frecventã în Basarabia, în timpul ocupatiei bolsevice. Când o femeie sau un barbat pleca dimineata la slujba, cei de acasã nu îi spuneau nici mergi sãnãtos, nici drum bun, nici sã vii sãnãtos sau altã formulã de despãrtire. 

- Dar ce îi spuneau? întreb eu. 

- Când cineva din familie pleca dimineata la lucru, noi îi spuneam: Sã vii fãrã ani. 

- Cum sã vii fãrã ani? 

- Sã se întoarcã fãrã nicio condamnare la câtiva ani de închisoare, asta vrea sã spunã urarea, mã lãmuresc fetele cu care vorbeam. 

Aflu apoi cã nouãzeci la suta din lucrãtorii basarabeni erau condamnati la câte doi si trei ani închisoare, pentru întârzi ere la serviciu, cu un minut sau trei minute. Pedeapsa aceasta era prevãzutã în legile bolsevice, pentru a putea fi condamnati acei care nu erau simpatici regimului. Si muncitorii basarabeni nu erau, aproape nici unul, simpatici acestui regim. Aproape toti stiau cã vor fi închisi si deportati. Cel mai usor li se putea reprosa cã au întârziat un minut la serviciu. In fiecare dimineata, când cineva pleca la lucru, avea emotie: la prânz se putea întâmpla sã se întoarcã cu ani! Cu câtiva ani de închisoare pe care trebuia sã-i ispãseascã. Dacã înloc sã ajungi la uzinã la ora opt, ai ajuns la ora opt si cinci minute, pânã la prânz se dãdea sentinta de condamnare, iar pânã seara erai coborât în întunericul puscãriei. 

Dar majoritatea românilor nici nu erau primiti în servciu. Ei nu puteau fi, deci, condamnati pentru lipsa de punctualitate, la câtiva ani de închisoare. Si atunci erau condamnati la deportare. In fiecare sãptãmânã plecau din Chisinãu, si din orasele basarabene, trenuri întregi cu români care luau drumul Siberiei. Unii erau ridicati împreunã cu familiile si cu copiii lor. Altii erau ridicati singuri. Aproape în fiecare casa era câte un membru ai familiei lipsa. Dacã întrebai unde e, ti se rãspundea: în Siberia. 

Am gãsit, apoi, aproape în toate casele moldovenilor din Basarabia, lazi cu pâine uscatã. La început nu stiam ce e cu aceastã pâine. Mai târziu, când am început a gãsi în toate locuintele câte o ladã plinã cu coaje si miez de pâine uscatã, am întrebat care e rostul ei. 

- Suntem pregãtiti pentru Siberia, mi s-a rãspuns. Nu întelegeam. 

- Cum sunteti pregãtiti pentru Siberia? De asta uscati pâinea? 

Mi se rãspunde ca politia bolsevicã descindea în fiecare noapte la câteva case, în fiecare sat si oras din Basarabia. Masina neagrã a politiei comuniste, a N.K.V.D.-ului se oprea la poartã, totdeauna, dupã miezul noptii. Politistii intrau în casã si citeau numele celor arestati. Acestia trebuiau sã se îmbrace, sã-si ia tot bagajul si sã se urce în masina, într-un sfert de ora. Nici o secunda de întârziere nu era permisã. Nefericitii arestati stiau ca nu se vor mai întoarce niciodat ã. Drumul pe care aveau sã-l facã era lung. De aceea, se pregateau dinainte. In toate casele basarabene geamantanele erau fãcute si lada cu pâine uscatã, care se poate pãstra oricât, astepta lângã usã. In toate noptile, moldovenii tresãreau. Se putea sã le vinã rândul pentru deportare oricând. De aceea erau în permanentã pregãtiti. Nu se putea sti când va opri la poarta masina. Pachetele si lada cu pâine uscatã, care avea sã constitue singura merindã pentru drum, trebuiau sa fie la îndemâna. Altfel riscau sã plece fãrã mâncare si fãrã nici un bagaj. 

Nu voi putea niciodatã descrie impresia pe care mi-au produs-o lãzile cu pâine uscatã, pe care le vedeam în casele basarabenilor, dupã ce am aflat care era destinatia lor; se poate ghici dupã aceste lãzi cu pâine uscatã si dupã geamantanele pe care le gãseam totdeauna lângã usã, în toate casele, în ce stare de spaimã trãiau basarabenii nostri. 

Dar, cel mai grozav fapt este acela al primirii deportatilor în U.RS.S. Cum treceau Nistrul, trenurile, în care se aflau mii de familii pornite pe drumul Siberiei, erau oprite în toate gãrile. Arestatii vedeau prin gratiile ferestrelor, gãrile împodobite cu flori, cu stegulete si cu plancarde mari prin care li se ura bun sosit. De cele mai multe ori îi intâmpinau în garã sute de muncitori, copii de la scoli si armata care le dãdea onorul. Trenul deportatilor sedea în aceste gãri câte o jumãtate de ceas. Pe peron se tineau discursuri, se arata spre ei cu de getul, multimea îi aclama si le arunca flori. Deportatii nu stiau ce sã creadã si se uitau cu privirile îngrozite la copiii care veneau pânã la ferestrele vagoanelor si le întindeau buchetele de flori. Se punea întrebarea: bolsevicii primesc pe arestati în gãri, tinându-le discursuri si aruncându-le flori? 

Dar, cu timpul s-a lamurit si misterul acestor manifestatii de simpatie, din gãrile Rusiei Sovietice. Pe aceste trenuri pline cu moldoveni arestati, care erau dusi la moarte în Siberia, scria cu litere mari: în acest tren se aflau câteva mii de muncitori români care au fugit din România, de sub jugul boierilor asupritori, venind în raiul sovietic. Iesiti-le înainte cu flori. 

Stiau oare acei care tineau discursuri pe peron, si care aruncau flori, cã în vagoane se afau mii de români arestati si transportati în Siberia? Desigur cã nu. Cei din trenuri nu stiau care e rostul acestor manifestatii care li se fãceau, iar cei de pe peron, care cântau si proslãveau pe cei din vagoane, nici nu ar fi visat cã muncitorii fugiti de sub jugul boierilor asupritori sunt în realitate cetãteni terorizati, asupriti si condusi în Siberia si în puscãrii. Aceastã formidabilã înscenare este mult mai grozavã decât nevinovatele sate de carton ale lui Potemkim. Dar acest numãr de senzatie facea parte din propaganda comunistã. 

Ploaia a stat de mult si eu ascult mereu spovedaniile celor refugiati la aceastã grãdinã de zarzavaturi de la marginea Chisinãului. 

Aflu cã pe timpul bolsevicilor, când populatia oraselor basarabene era de trei ori mai mare ca pe timpul românilor, nici o familie nu avea dreptul sã locuiascã în mai mult de douã camere indiferent din câte suflete era alcãtuitã familia. Dar si familiile care locuiau în douã camere erau foarte putine. De obicei, erau obligati sã locuiascã într-o singurã camerã, câte cinci, sase si sapte suflete. Magazinele erau închise. Nu existau decât cooperativele. Ca sã cumperi pâine, trebuia sã te scoli la ora trei dimineata si sã te asezi în rândul de câteva sute de oameni care asteptau la us ile brutãriilor. Pe la ora nouã sau zece, adicã peste sase sau sapte ore de asteptare, reuseai sã cumperi pâinea. În piatã nu gãseai decât zarzavat, peste afumat si uneori, brânzã sau lapte. Carnea lipsea la Chisinãu, aproape complet. 

Nu se gasea în toatã Basarabia o linguritã de cafea, nu se gãsea var, nu se gãsea ceai, zahãr era foarte putin si îl luau tot stabilimentele militare si institutiile. Nu era cu putinta sã cumperi niciodatã un metru de stambã, de pânzã sau de stofã. Pentru articolele vestimentare era adevãratã bãtãlie la cooperative. Stofa nu exista decât în cantitãti foarte reduse si era de calitate submediocrã si foarte scumpã. 

Dacã intrai într-o cooperativã sã cumperi pânzã pentru o cãmasã sau material pentru o pereche de pantaloni, ori pentru o rochie, negustorul care era totdeauna evreu, te insulta si provoca scandal . Asta era una din metodele de a te face sa iesi din magazin fãrã a cumpãra nimic. 

Iatã o scenã la o cooperativã. Domnisoara cu care stau de vorbã a intrat sã cumpere material pentru o rochitã. În raft se aflau câteva suluri. Dânsa a cerut sa i se arate unul din ele. 

- Dati-mi, vã rog, sulul acesta sã-l vãd. 

- Cât vrei sã cumperi?, a întrebat vânzãtorul. 

- Vreau întâi sã-l vãd dacã-mi place si pe urmã îti voi spune si cât am sã cumpãr. 

Vânzãtorul evreu a si gãsit motiv de ceartã si a început sã tipe: 

- Crezi cã esti pe timpul românilor? Spune cât vrei sã cumperi, cã altfel te dau afarã... 

Tânara neobisnuitã cu aceste maniere cãci era la câteva luni dupã venirea bolsevicilor, a tãcut. 

- Hai, spune mai repede câti metri vrei sã cumperi. 

- Cât costã metrul? a întrebat fata. 

- Mie sã-mi spui cât vrei sã cumperi, nu sã mã întrebi cât costã metrul. 

Desigur, cã tânãra, vãzând si pe ceilalti vânzatori ca vin în jurul ei, a iesit afarã, jurându-se cã nu va mai intra niciodatã într-un magazin sovietic. Vânzatorul fãcuse astfel o bunã afacere; reusise sã nu vândã unei cliente. Cãci a nu vinde, înseamna o buna afacere. 

Dar, n-am sã uit niciodatã, mai ales întrebarile pe care mi le puneau tinerele si tinerii pe care i-am întâlnit în Basarabia. 

- La Bucuresti, mã întrebau ei, mai existã cofetãrii si restaurante? 

- Sigur cã existã. 

- Si poti comanda si prãjituri, si tot ce vrei? 

Ma întrebau apoi: 

- Exista magazine ca mai înainte? Poti cumpãra stofe, pânzã, pantofi, tot ce vrei? 

- Sigur cã existã, rãspund eu nitel jenat de aceste întrebãri naive.  

- Aproape nici nu ne mai vine sa credem ca mai exista astfel de magazine, ne spun tinerele fete. Apoi întreaba: si o sã fie, din nou, si la Chisinãu? 

Dupã ce aud rãspunsul meu afirmativ, aproape cu lacrimi de bucurie, una dintre fete s-a întors spre prietena ei si a apucat-o cu amândouã mâinile de umeri, strângând-o puternic. 

- Auzi, Olga, au sã fie din nou la Chisinãu cofetãrii si vom putea mânca prãjituri... Vor fi si magazine de încãltãminte unde ne vom putea cumpara pantofi... 

- Si ciorapi existã ca mai înainte, nu? 

- Existã si ciorapi... 

Bucuria grupului de fete era nestãvilitã. Mã simteam si eu coplesit de bucuria lor. 

Înainte de a pleca, mai vorbim si despre gospodãriile familiilor sovietice. Dupã cum se stie, gospodãriile basarabene sunt renumite. Bucãtãria basarabeanã, de asemeni. Sovieticii au adus însã alte obiceiuri aici. Dormitorul lor se compunea dintr-un pat de fier, ca acela de la spitale. Buca tãria era alcãtuitã în cele mai bune cazuri, dintr-un primus, o cratitã si o oalã. Aspectul camerelor de locuit ale comunistilor era dezolant. In loc de plapumã se înveleau cu o pãturã, pernele erau mici si tari, asa cum sunt pernele cazone, cearceafurile scurte si cu niste dungi negre, triste, pe margine: cearceafurile standard. Cât de îndreptãtitã era exclamatia înaltilor functionari si a ofiterilor bolsevici care au venit în Basarabia si au vãzut felul de viatã al locuitorilor de aici: 

- Voi sunteti cei mai fericiti oameni de pe lume!... Sovietele nu vã vor putea niciodatã oferi libertatea, confortul si siguranta pe care ati avut -o pânã acum! Asa spuneau, uneori, în ceasurile lor de sinceritate, acesti comunisti. 

Intr-adevãr, comunismul lua individului toate libertãtile, fãcându-l sã trãiascã cu geamantanele fãcute, cu lada de pâine, uscatã lângã usã si cu spaima grozavã cã în fiecare clipa va putea fi ridicat si deportat în Siberia. In fiecare moment cetãteanul se astepta sã fie oprit si acuzat de cine stie ce crimã imaginarã si condamnat la închisoare. 

Libertatea este un articol inexistent la comunisti. De siguranta, de linistea ta, de libertatea ta ca om, nu garanteaz ã nimeni în U.RS.S. Dacã nu esti rãpit din mijlocul familiei tale si transportat undeva , în tinuturile de infern înghetat al Siberiei, traiesti aici o viat ã de permanentã panicã. Aceastã nesigurantã o au, fãrã nicio exceptie, toti cetãtenii din U.RS.S. 

In aceastã tarã, libertatea individului nu are nici o valoare. Individul nu are nici un pret. Cât timp trãiesti esti privat de toate lucrurile, confortul si micile multumiri pe care ti le oferã viata în alte tãri. Nu mai ai bucuria de a fi stapânul, proprietarul unei case, al unei bucãti de pãmânt si al averii tale. Masa se reduce la un fel sau douã de mâncare searbãdã. Imbrãcãmintea se reduce la un costum fãrã nici o frumusete. Locul în care dormi e despuiat de orice podoabã. Patul tãu devine rigid si aspru, ca un pat de cazarmã. Nimic din ce formeazã podoabele unei vieti omenesti nu-ti mai este lãsat: religia, visul, lucrurile de artã, toate sunt considerate ca deprinderi burgheze si ti se rãpesc. 

Am vãzut castroanele si farfuriile în care mâncau sovieticii: sunt la fel ca acelea pe care le întrebuintãm noi în timpul când fãceam armata. Pâna si frumusetea este consideratã ca un lux si a fost eliminatã. Nu ai libertatea sã te închini, nu ai libertatea sã-ti amenajezi un interior artistic, sã te îmbraci frumos, sã vorbesti frumos si sã-ti creezi un stil de viatã mai înãltat. Munca este aridã, tãcutã, cu teroare si plãtitã prost... 

Muncitorii si micii functionari erau plãtiti în Basarabia cu lefuri care variau în jurul sumei de o sutã douãzeci de ruble. Cu acesti bani nu se putea cumpãra decât pâine. Cine primea salariul acesta, adicã majoritatea populatiei, nu putea mânca decât pâine goalã. 

În ce constã superioritatea regimului bolsevic, despre care vorbesc atâta conducãtorii lui? Pentru ce au murit atâtea mii, atâtea mii de oameni ca sã instaureze acest regim? 

Am cãutat sa gãsesc taina, picãtura de frumusete si de fericire, mãcar viitoare, a acestui regim. Nu am gãsit nicãieri decât sãrãcie, lacrimi, teroare si jale nesfârsitã. Oamenii sunt redusi la valoarea si la functiunile de roboti. Când cunosti toate aceste fapte, îti explici de ce, în atât ea sate si în atâtea orase, locuitorii au iesit si s-au asezat în genunchi în fata soldatilor si ofiterilor români din primele coloane, sãrutându-le cizmele, de bucurie. 

Am pornit de la grãdinã din marginea Chisinãului, cu mintea uluitã de cele pe care le-am auzit. Primul gând a fost sã verific informatiile acestea. Si am pornit cu bicicleta pe strãzile Chisinãului, printre mormanele de ruine, vorbind cu toti cetãtenii pe care îi întâlneam. Am coborât la periferie, m-am dus apoi în sate, am intrat în sute de case. Toate aceste fapte si lucruri despre care am scris, sunt absolut adevãrate. 

Peste câteva sãptãmâni, la Bucuresti povestindu-le câtorva prieteni de ai mei, i-am vãzut cã se îndoiesc de autenticitatea lor. N-am avut ce le spune ca sã-i conving. Mi-am adus însã aminte de cuvintele pe care mi le-a spus o profesoara de chimie, care a rãmas în Basarabia sub bolsevici. 

- Domnule Gheorghiu, scrie te rog, în ziare, sugestia pe care ti -o dau eu. Comunistii militanti sau simpatizantii comunisti din România sa u din oricare tarã din lume, sã nu mai fie condamnati la închisoare ori izolati în lagãre. Ei sã fie adunati si trimisi în tara în care va mai exista comunism, pentru a trai acolo. Sã le plãteascã statele respective cãlãtoria pânã acolo. Cea mai asprã pedeapsã, care se poate da unui om, este sã-l obligi sã trãiascã într-o tara comunistã. 

Cred cã ideea acestei profesoare, idee izvorâtã dintr-o dureroasã exponentã, este cât se poate de fericitã. Comunistii din toatã lumea sã fie trimisi, cu trenuri speciale, în vagoane de clasa întâia, sau cu avioanele de lux, în tara în care va mai exista comunism. În felul acesta se vor vindeca radical. Treizeci de ani de închisoare, de muncã silnicã sunt mai dulci decât treizeci de ani trãiti într-o tarã sub regimul bolsevic. 

Am pornit, gândind la toate aceste fapte, spre partea de jos a orasului. De la garã am urcat pe un drum îngust, spre mahalaua Melesteului. 

Era aproape de searã si vãzduhul era linistit. În drum aflu despre eroismul locotenentului Sassu Ion, comandantul unei formatii de care de luptã, care a intrat, prima, în Chisinãul incendiat. El a fost ucis de evreii care trãgeau de pe acoperisuri. Ce satisfactie au avut aceste bande de jidovi, când au împuscat pe primul ofiter român care a intrat în orasul dezrobit! 

Ucigasii locotenentului Sassu, atunci când eroul si -a dat sufletul, cu tunica rosie de sânge, i-au aruncat, de acolo, din ascunzatorile lor, o ploaie de batjocuri, în limba românã. Cãci toti acesti evrei asasini trãiserã în Chisinãu, iar înainte de rãpirea Basarabiei si asa ca toti evreii din tara noastrã se intitulau români si cerau drepturi egale cu noi. 

Un alt ofiter a scapãt ca prin minune de la moarte, cãci bandele iudeo-bolsevice au tras cu armele asupra lui aproape o jumãtate de ceas, fãrã sã-l nimereascã, pe capitanul farmacist Dionisie Maruluis. El s-a strecurat, în primele ore ale dezrobirii Chisnãului, pe strãzile transformate în adevãrate drumuri de vãpaie, si s-a urcat pe clãdirea unei institutii, smulgând steagul rosu.

C-tin Virgil GHEORGHIU