Edit. Bucuresti, 1941 

- c o n t i n u a r e -

 

ISMAIL, SI O CAMERÃ DE EXECUTIE

de C-tin Virgil GHEORGHIU

 

E întuneric beznã. Automobilul, cu care am parcurs aproape trei sute de kilometri pe drumuri printre ogoare, abia mai merge. Suntem plini de praf si de noroi, pânã în vârful urechilor, si suntem obositi. 

Mã uit cu admiratie la sofer - care e un S.T.B.- ist din Bucuresti, si nu-mi pot lãmuri cum de mai are putere sã conducã, dupã treizeci de ore de drum, acest camion cãruia îi sunã fiarele. Farurile sunt stricate. S-au spart pe drum. Avem norocul cã soseaua este albã, parcã ar fi de cretã si drumul se distinge în noapte. Deoparte si de alta a soselei sunt pomi. Bãnuiesc acuma cã trecem printr-un sat. Se aud câinii latrând în câte o curte. S-ar putea sã fim chiar în Ismail. Dar deocamdatã nu stiam. 

Oprim un trecãtor care traversa drumul si îl întreb: 

- Ce sat este acesta? 

- Ismail... 

In cazul acesta nu suntem într-un sat, ci într-un oras. Am ajuns la destinatie. 

In cursul drumului de la Cetatea Albã, îmi pierdusem de foarte multe ori nãdejdea cã voi mai ajunge la Ismail. Totusi nimic nu ne face sã credem ca am fi într-un oras. Numai bulevardul acesta larg, cu pomii de o parte si de alta, ne dã impresia de urbe. Acest bulevard ar putea totusi sã fie si o sosea de tarã. Oare suntem, într-adevãr în Ismail? 

Toate sfortãrile noastre de a distinge ceva prin întuneric sunt zadarnice. Si bulevardul acesta, cu pomi deoparte si de alta, nu se mai sfârseste... dupã vreun sfert de ora, ne opreste un sergent de strada: 

- Sunteti masinã militarã? 

- Militarã, rãspundem noi. 

- Puteti circula, ne spune sergentul, dupã ce controleazã cu o privire fugarã, prin întuneric, interiorul masinii. 

- Unde este Legiunea de Jandarmi, domnule sergent? intrebã soferul. 

- Primul colt, la stânga. Veti vedea santinelã la poartã. 

Am pornit. Când am ajuns la primul colt, am micsorat viteza pentru a vedea santinela, desi nu speram sã o putem zari prin întuneric. Totusi am nimerit. 

Ofiterii si soldatii se culcaserã la legiunea de jandarmi, iar noi eram frânti de foame. 

Cu multã trudã, am reusit sã gãsim o jumãtate de pâine rãmasã de la masa de searã a soldatilor si câteva rosii pe care le-am mâncat pe nerãsuflate. Apã nu era, însã, nicãieri. Am bajbâit prin câteva curti sã descoperim o cismea, cãci ne era ars gâtul de sete. Într-un tîrziu ne-am întors în curtea legiunii tot cum plecasem, ba poate mai însetosati. Am gãsit putinã apã sãlcie si caldã pe la bucãtãrie si am bãut-o împãrtind-o si gustând din ea ca din cine stie ce licoare scumpã. De-ati sti cum am fi voit, sã ne spãlãm putin! Simteam colbul gros si aspru pe obraz. Picioarele ne erau umflate în cizme si talpa era lipit ã de obialã, si arsã. De ne-am fi putut scoate putin cizmele ca sã facem o baie la picioare! Dar asta nu era cu putintã. Apa nu era suficientã nici mãcar pentru a ne potoli setea. E drept ca Dunarea este aproape, dar cine are puterea fizicã sã se aventureze pânã la chei, pentru a face o baie la picioare si a se spala? Noi abia ne putem tine ochii deschisi de obosealã. 

Ne-am culcat în masina si am adormit imediat. A douã zi dimineata, la ora trei, am fost în picioare. Am descoperit chiar lîngã Legiunea de Jandarmi o cismea cu apã rece si limpede, unde ne-am spalat pe îndelete, aproape un ceas. Ne-am spãlat îndelung si mãcar cã nu luasem nimic în gura si ne era foame, am bãut apã multã din pumni, cu ciudã si a rãzbunare, cã desi cismeaua era lîngã noi, nu am descoperit-o în cursul noptii, când ne era gâtul uscat de sete, ca iasca. Dar întunericul fusese de vinã. 

Împrospatati, am pornit iar la drum. Eu am încãlecat pe bicicletã si am pornit sã vãd orasul. Eram pentru prima oarã la Ismail. 

Soarele rãsãrise si arunca o lumina tare, fierbinte, peste acest oras care nu seamãnã cu nici unul din cele întâlnite pânã acum în Basarabia. Doar strãzile sunt la fel cu cele de la Chisinãu, de la Tighina si de la Cetatea Albã. Strãzi largi, foarte largi, cu verdeatã înaltã, care împart orasul în careuri, fiindcã sunt perpendiculare unele pe altele. Întâlnim totusi, la margine si strãzi întortochiate, în stil oriental. 

Sunt de aproape o jumãtate de ora pe ulitele Ismailului si nu am întâlnit decât vreo câtiva oameni. Si aici populatia a fost plecatã. Oamenii s-au refugiat de urgia bolsevicilor si a evreilor, pe câmpuri si prin livezi. 

Centrul orasului este ars. Asa cum sunt arse toate orasele din care au fugit bolsevicii. Unde au fost clãdirile institutiilor, acum sunt mormane de cenusã si de moloz. Magazinele au fost jefuite si prin usile sparte si ferestrele arse, se vãd ligheane, mese rupte, rafturi sfarâmate si tot soiul de lucruri distruse. Rãsadurile de flori, grãdina publicã, strãzile, sunt nãpãdite de bãlãrii si de iarba crescutã la voia întâmplarii. Nimeni nu s-a îngrijit aici, timp de un an, de frumusetea acestui oras. Pare cã de la plecarea noastrã a românilor, nimeni în Ismail nu a mai mãturat strãzile si nu a mai curãtat grãdinile si fâsiile de verdeatã de pe marginea ulitelor. Lumina diminetii, care se revarsã limpede si curatã ca argintul peste orasul devastat, ars si murdar, îl face si mai trist. 

Dupã o orã de mers, mã întorc la Legiunea de Jandarmi. Simt în gurã un gust amar, pe care ti-l dau totdeauna imaginile acestea de sãlbaticie si distrugere. Parcã mã dor ochii; cu ei am vãzut în ultima vreme atâtea tablouri de dezolantã tristete! 

Pe drum fac bilantul: hotelul Palace a fost ars; toate magazinele de pe strada principalã au fost arse si devastate; depozitele, marile depozite de cereale pe care nu le putuserã transporta de aici, bolsevicii le-au ars. Am vãzut câteva vagoane de porumb scoase din flãcãri! Stiti ce durere îti lasã în suflet imaginea unui depozit de porumb ars? Care pictor va putea aduna pe pânza în culori cernite, dezolantul aspect al unui depozit de porumb si cereale, scoase din flãcãri pe jumãtate arse?... 

Fabrica de ulei si morile au fost mistuite de focul pe care l-a pus mâna criminalã. Dar de abia ajuns în curtea legiunii de jandarmi, aveam sã aflu stiri care sã mã cutremure. 

Ismailul a fost, dupã, câte am aflat, un centru politic foarte important pentru bolsevici. Erau în acest orasel câteva mii de functionari si se fãcuserã depozite considerabile de tot felul de provizii si de munitii. In planul de invadare a României, pe care rusii îl pregãtiserã mai de multã vreme. Ismail era un punct important de unde aveau sã porneascã proviziile. Echipele de politisti bolsevici aveau aici o foarte vastã activitate. Bineînteles cã într-un orasel care devenise un centru important pentru bolsevici si în care se pregãteau în tainã atâtea planuri criminale, prezenta românilor era, cât se poate de supãrãtoare. De aceea, s-a început o cruntã prigoanã împotriva populatiei de origine româneascã. 

Familii întregi erau arestate în fiecare noapte de agentii politiei si în special de faimoasa politie N.K.V.D. La ora douãsprezece noaptea, sau dupã miezul noptii, dar niciodatã mai devreme, automobilul duba al N.K.V.D.-ului oprea în fata unei porti unde locuiau români. Tatal, mama, copiii si bãtrânii trebuiau sã fie îmbrãcati, cu bagajele fãcute si urcati în camionul dubã, într-un sfert de orã. Dupã ce se urcau în automobil, nimeni nu mai stia nimic despre ei. Politia spunea celor rãmasi cã familiile ridicate de la domiciliile lor de N.K.V.D., sunt duse în Siberia, unde le merge foarte bine. 

Se întâmpla uneori, ca acei deportati în Siberia sã scrie rudelor câte o scrisoare, în care le comunicau cã sunt sãnãtosi si o duc foarte bine acolo... 

In chipul acesta a dispãrut din orasul Ismail, ca si din celelalte orase si sate basarabene, un numãr considerabil de români. Populatia Ismailului a fost redusã la jumãtate si în locul ei au fost adusi oamenii regimului bolsevic, în majoritate evrei. Iatã însã cã deabia intrati în oras, jandarmii nostrii au fãcut descoperiri senzationale. 

În cimitirul evreiesc au fost g ãsite, chiar în prima zi a intrãrii trupelor noastre în Ismail, 29 de cadavre. Ele erau aruncate de mai multa vreme acolo în cimitir si peste dânsele era presãratã putina tãrânã, care camufla movila de trupuri omenesti intrate în putrefactie. S-a stabilit cã între cele 29 de cadavre, gãsite în cimitirul evreiesc, nu este nici un evreu. Toti cei asasinati acolo, erau crestini. Populatia a venit si a dat ajutor autoritãtilor care au reusit sã identifice o parte din cadavre. 

Primul care a fost identificat era un român din Ismail, arestat într -o noapte de N.K.V.D. si transportat în Siberia. Ce este mai de necrezut, e faptul cã la douã sãptãmâni dupã arestarea sa, familia primise de la el o carte postalã, în care spunea cã e sãnãtos; a ajuns în Siberia si o duce... foarte bine. 

Adevãrul este cã aceastã scrisoare a fost compusã, în beciurile N.K.V.D.-ului din Ismail. 

Înainte de a-l asasina, politistii l-au pus pe arestat sã scrie cartea postalã pe care i-au dictat-o ei. Când scrisoarea a fost terminatã, ea a fost luatã de unul dintre politisti, care a expediat-o, dupã douã saptamâni, familiei celui care o scrisese. Arestatul a fost imediat luat de politistii ucigasi ai N.K.V.D.-ului si coborât în pivnitã, unde a fost ucis, împreunã cu alti 28 de români, cãrora li se luaserã la fel scrisori cãtre familiile lor, în care spuneau cã sunt în Siberia si o duc foarte bine. 

Cadavrele, gãurite de gloante, au fost transportate în cimitirul evreiesc, unde asasinii nici nu s-au ostenit sã le îngroape, ci au aruncat numai putinã tãrânã peste ele. Iatã care era destinatia spre care porneau cei mai multi deportati din orasele si satele românesti din Basarabia!... Majoritatea arestatilor erau însã ucisi dincolo de Nistru, în închisorile din Ucraina, unde erau camere spatioase si amenajate cu toate uneltele necesare pentru tortura si de crima. 

Cu câteva saptamâni înainte de a începe rãzboiul, bolsevicii, care stiau ca în Ismail exista niste catacombe vechi, s-au hotãrât sa le transforme în închisoare si au început lucrãrile în acest sens. 

Catacombele din orasul Ismail sunt niste galerii subterane, rãmase de pe timpul cetãtii Ismail. De atunci nu s-a ocupat aproape nimeni de ele si populatia uitase de existenta lor. Iatã însã cã N.K.V.D.-ul s-a botãrât sã le utilizeze si sã le transforme în camere de torturã si în inchisori subterane, din care cel arestat nu trebuia sa mai iasã niciodatã, si dupã ce murea nici nu mai era nevoie sã mai fie înmormântat, fiindcã putrezea acolo. Fãrã sã stie nimeni. Inainte de a amenaja aceste galerii subterane în închisoare, bolsevicii s-au servit de ele aruncând într-însele cadavrele celor pe care îi asasina N.K.V.D.-ul. 

In timp ce mã aflam eu la Ismail, se fãceau cercetãri pentru scoaterea cadavrelor din aceste galerii. Dar sirul crimelor sãvârsite de bolsevici era departe de a se sfârsi. Aflu, tot din izvor demn de crezare, de la autoritãtile jandarmeresti care au anchetat cazul, cã înainte de a fugi din oras, bolsevicii au pus dinamitã la închisoarea în care se aflau arestati câteva zeci de oameni, apoi i-au dat foc. Toti cei arestati au murit în chinuri cumplite, arsi de vii. Tipetele lor sfâsiau vãzduhul. Totusi, nimeni nu se putea apropia sã le dea vreun ajutor si sã-i salveze, din pricina exploziilor puternice care se produceau în interiorul închisorii, în timpul incendiului. Agentii politiei si evreii din batalionul de distrugere, care aveau misiunea sã ardã orasul si sã distrugã totul, sedeau apoi la rãspântiile strãzilor, cu armele lor automate în mâini, si nu lãsau pe nimeni sa circule. 

Cine sunt acei care au murit arsi de vii, ca niste torte, în închisoarea din Ismail? Pâna acum nu se stie. Din închisoare nu a mai rãmas decât moloz ars, scrum si cenusã. Mirosul de cadavru ars se simtea însã departe. Si existau apoi atâtea închisori în Ismail! Unde nici nu te asteptai, acolo era o închisoare. Bolsevicii au transformat în închisori, de care stiau aproape totdeauna numai ei, magaziile, pivnitele si casele particulare. 

In timp ce ascultam povestirea acestor orori mai nemaipomenite decât în timpurile Inchizitiei, a venit o fetitã de vreo cincisprezece ani, împreunã cu mama ei. Desi nu este reportericeste, totusi numele acestei fete nu îl vom scrie, din menajamentul pentru ea si pentru familia ei batjocoritã. 

Fetita era îmbrãcatã cu o rochitã albã, ieftinã si purta niste pantofi de pânza: pãrea o fatã foarte sãracã. Mama era la fel de modest îmbrãcatã. Adolescenta aceasta nu era frumoasã, dar avea niste ochi albastri si curati ca de copil. Aceeasi candoare o avea si în vorbã. Povestea pe care ne-o nareazã mama ei este înfiorãtoare si ea zugrãveste singurã raiul bolsevic. 

Într-o searã, când fata se afla cu mama ei la masã, a apãrut la poartã un N.K.V.D.-ist cu banderolã rosie la sapcã. De câte ori vedeai o sapcã din acestea cu banderolã rosie, te cuprindeau fiorii si groaza. Aceasta era sapca politistilor militari si dacã aveai de-aface cu ei sau te cãutau acasã, stiai cã nu este a bine si cã sau vei fi ucis sau vei pleca în Siberia, ceea ce însemna cam tot acelasi lucru. Spaima celor douã femei era si de data asta justificatã. Politistul a scos din buzunar o hârtie: era un ordin de arestare pentru tânara fatã. Se putea cineva opune? Fata stia cã nu a sãvârsit nici o faptã pentru care ar putea sã fie bãgatã în puscãrie. Dar cei care erau arestati, nenumãratii locuitori pe care îi ridicaserã politia, fãcuserã ei vreun rau? Nici unul. Si totusi fuseserã arestati. Ca sã fii arestat în Rusia bolsevicã, nu era nevoie de motive. Stia acest lucru si fata si mama sa, asa cã nici nu au mai cerut vreo explicatie, fiindcã ar fi fost zadarnic. 

Fata, plângând, si-a sãrutat mama care plângea si ea si a plecat. Nu stiau dacã se vor mai vedea vreodatã. Timp de douã zile nu a stiut nimeni unde a fost dusã tânãra si care s-ar putea sa fie motivul arestãrii ei. 

Unii spuneau cã ar fi fost prinsã facând spionaj, altii cã ar fi încercat sã treacã grãnita, si fel de fel de presupuneri se vânturau în mahala. A treia zi, fata a venit însã acasã. Avea ochii rosii de plâns si ordinul de eliberare din închisoare iscãlit de autoritãtile competente. 

De ce fusese arestata? Pentru un motiv foarte simplu: unul dintre sefi obisnuia sã petreacã douã zile cu o fecioarã si atunci a dat ordin sã fie arestatã una din fetele frumoase din oras si adusã la el acasã. Subalternii s-au conformat. Au fãcut ordinul de arestare pe numele acestei adolescente de 15 ani, au adus-o la seful politiei acasã, iar el a tinut-o douã zile si douã nopti. Pe urma i-a dat drumul, dându-i si biletelul de iesire din închisoare, pentru a fi legal! 

Dacã nu ar fi de fatã tânãra fatã, cu ochii înrositi de plâns si cu obrajii dogoriti de rusine, nu as putea crede faptul acesta. Dar în cei douã mii de kilometri pe care i-am parcurs în Basarabia si Bucovina dezrobitã, am mai întâlnit si alte cazuri similare. Cât de cruntã si de sãlbaticã a fost purtarea bolsevicilor, în acest an! 

Cum de a putut poporul basarabean sã sufere atâta? Dar cum au putut suferi timp de 22 ani popoarele din U.R.S.S.? 

De abia a plecat aceasta fetitã si mama ei din curtea Legiunii de jandarmi si plutonierul Tomita Gheorghe îmi spune: 

- Vrei sã vezi camera de torturã si de executie a N.KV.D-ului? 

Pânã în Ismail, desi strãbãtusem toate orasele basarabene si bucovinene, nu reusisem sã vãd o camerã de torturã si de executie. Toate erau distruse cu dinamita si arse. Iatã, acum aproape de sfârsitul acestei cãlãtorii, aveam sã vãd si o camerã din acestea faimoase, pe care se sprijinea ordinea regimului bolsevic. 

Pe strada Bolgrad, în imediatã vecinatate, se aflau casele unui comerciant unde îsi avusese unul din sedii, N.KV.D-ul din Ismail. Magazinele erau transformate în închisoare, iar camerele în birouri. 

Cum am intrat în casa, ne-a lovit un miros acru: era peste tot o murdãrie de nedescris. Geamurile sparte, hãrtiile aruncate pe jos si arse, ciorapi murdari, lenjerie într-un hal groaznic de murdãrie, sepci rupte, ziare, registre, fotografii si cãlimãri vãrsate. (Trebuie sã notãm cã bolsevicii nu întrebuinteazã deloc stilourile. Ei scriu cu condeie si cu cernealã violetã si toate birourile lor sunt pãtate de cernealã din aceasta ieftinã. Chiar si birourile celor mai importante institutii). 

Dupã ce trecem prin aceste camere de jalnicã murdãrie si dezordine, din care se vedeau limpede conditiile de igienã si gradul de civilizatie al celor care lucrau în ele, coborâm o scarã nouã de ciment, în pivnitã. 

- Asta este intrarea în camera de executie... îmi spune plutonierul care mã conducea. E o camerã construitã recent. Peretii erau umezi. 

Bâjbâiam prin întuneric. Am aprins lanterna si am continuat coborârea. La capãtul scãrilor era o usã de fier masiv, cu încuietori zdravene. Nu stiu de ce simteam un fior rece care îmi strãbatea prin tot corpul. Era suficient sa cobori, aceste scari, pe lângã peretii umezi si prin întuneric si te apuca groaza. E lesne de închipuit starea în care se aflau nefericitii români arestati când coborau în camera de torturã si de executie. Desi sunt extrem de curios sã vãd aceastã încãpere, dacã as fi singur, as renunta imediat de a o mai vedea. 

Simt cã mã doare capul la gândul cã acolo au fost coborâti si împuscati atâtia oameni de-ai nostri, atâtia români nevinovati, atâtia oameni. Dar acum nu mai pot sã mã întorc. Mi-e rusine sã spun cã nu am puterea sufleteascã de a vizita camera de executie. Asa ca îmi continui drumul. Plutonierul de jandarmi apasã clanta usii si împinge cu putere. Usa se deschide scârtâind sinistru. Scrâsnetul ei face sã ne treacã un fior prin sira spinãrii. Camera de executie este complet obscurã. Nu vedem nimic înãuntru, totusi în obraji ne loveste un miros tãios si un aer rece vine dinauntru. Aprindem încã o lanterna si coborâm cele trei scãri de piatrã, în camera în care bolsevicii omorau oameni. Peretii sunt de o culoare cenusie închisã si sunt vopsiti cu ulei. 

- Sunt spoiti cu ulei ca sã se poatã spãla mai usor de... sânge, ne spune cineva dintre cãlãuze. 

Tãcem cu totii. 

Cãlãuza continuã: 

- Am gãsit si un burete aici. Era probabil buretele cu care cãlãul spãla de sânge peretii acesteia, dupã fiecare executie. 

Nici unul dintre noi nu deschide gura. 

Privim cu atentie arhitectura camerei. Pe jos e ciment. Un ciment rece si umed. In mijlocul camerei este un grãtar care are legãturã cu canalul. Prin el se scurge apa. 

- Incã nu am cercetat acest canal, ne spune plutonierul de jandarmi. 

Se poate ca bolsevicii sã fi aruncat în canalul acesta si cadavrele victimelor, întrucât nu s-a putut stabili ce au fãcut cu ele, cãci crematoriu nu existã în Ismail. Dar asta nu este decât o presupunere. Rãmâne de vãzut dacã este aici o instalatie specialã de aruncat cadavre sau nu. Deocamdatã nu anticipam, ne multumim sã credem cã prin grãtar se scurgea în canal, apa cu care se spãla pe jos. Numai atât. 

In jurul peretilor se aflã un sanã adânca de vreo sapte centimetri. Santul acesta care e sãpat de jur-împrejurul camerei, e fãcut pentru a se scurge prin el apa de pe pereti. Si sângele celui executat tot pe aici se scurgea... 

In fundul camerei se afla un perete de scândurã rosie în dosul acestui perete se afla un spatiu de vreo câtiva centimetri. Un spatiu gol, apoi urmeazã un perete de pãmânt. Cel condamnat la moarte era asezat lângã peretele de scândurã si împuscat. Glontul trecea prin trupul victimei, apoi prin peretele acesta rosu de scândura pe care noi îl atingem acum cu mâinile, apoi se pierd ea în peretele de pãmânt. Sângele care curgea din trupul executatului se scurgea prin santul de beton, pe lângã pereti, în canal. Sângele care stropea peretii era spãlat cu buretele, ca si sângele de pe jos. 

Deasupra usii, la intrare, se aflã un bec. Atunci când este aprins, el lumineazã numai peretele de scanduri si fundul camerei. Scãrile si usa, adicã locul unde sedea cãlãul, erau întunecate. 

Tot lângã usã, în partea stânga, se aflã un robinet. În cazul când cel condamnat la moarte nu ar fi încetat din viata, din cauza glontului si ar fi trebuit sã i se aplice câteva lovituri în cap cu patul armei, desigur cã ucigasul i le dãdea, si apoi îsi spãla mâinile de sânge, la acest robinet. 

Probabil cã aceastã camerã servea si de camerã de torturã. Aici arestatul putea sã fie chinuit în cele mai groaznice moduri, cãci oricât de tare ar fi tipat, strigãtele lui s-ar fi pierdut în adâncul acestei pivnite, fãrã ca sã fie auzite de nimeni altcineva decât de cãlãu. 

Cercetãm totul în aceastã încãpere, cu emotie si cu deamãnuntul. Umezeala camerei de executie a N.KV.D.-ului ne pãtrunde pânã la piele, odatã cu fiorul groazei. Oare mai existã în vreo tarã din lume astfel de camere de executie si de tortura? Nu cred. Acestea sunt numai specialitãtile din raiu bolsevic. 

Iesim din aceastã camerã si când ajungem la luminã, simtim o bucurie grozavã. Îmi iau rãmas bun de la cei care mi-au arãtat închisoarea cu câteva zeci de celule si cu aceastã camerã de executie a N.K.V.D.-ului, apoi pornesc spre port. 

Astept un remorcher care pleacã spre Tulcea. Alãturi de mine, pe bancã, stã un preot tânar care priveste cu ochii tristi valurile argintii ale Dunarii. Vrea sã meargã si dânsul tot la Tulcea. Începem sã stãm de vorbã. 

Pãrintele, care se numese Vasile Bodnarenco, a rãmas pe timpul ocupatiei bolsevice la Ismail, îndurând aceeasi prigoanã, pe care au îndurat-o, ca niste adevãrati martiri, toti preotii pe care comunistii i-au gãsit în Basarabia. 

- E tare frumos orasul dumneavoastrã, îi spun eu pãrintelui Bodnarenco, privind malul verde al Dunarii si grãdinile care coboarã pânã la picioarele apei... 

- E frumos, într-adevãr, dar pagânii au voit sã ni-l ardã tot... 

Numai prin minune a scapãt Ismailul si nu este astãzi transformat în cenusã. Au fost minate toate clãdirile importante ale orasului. Minele erau îngropate în pãmânt, în fata scãrilor, sub usi, erau asezate în sobe, pretutindenea. Echipele speciale, însãrcinate cu aruncarea în aer si incendierea orasului Ismail, lucrau cu o repeziciune uluitoare. Populatia româneascã a aflat îngrozitã cã peste câteva ore orasul va fi transformat într-un infern de flãcãri, ca peste câteva ceasuri casele vor zbura în aer, iar tot orasul va fi o vâlvãtaie. Vestea s-a rãspândit cu iuteala gândului, de la ureche la ureche. Locuitorii au iesit din case, nestiind ce sã facã. Bolsevicii vãzând cã populatia a prins de veste, au început sã îndemne pe locuitori sã le ajute la executarea sinistrului plan de distrugere. 

- Dati foc tuturor caselor!... Sã nu gãseascã românii decât cenusã, când vor veni!... spuneau ei. 

Poporul nu se putea împotrivi, cãci toti criminalii incendiatori erau înarmati cu pusti si pistoale automate. Mitralierele erau instalate la toate colturile. Si nici unul dintre cetãteni nu putea spune nici un cuvânt de împotrivire. Toti taceau, înspãimântati si nelinistiti. Femeile si copiii au început sa plângã si sã tipe. In aceasta vreme, echipele de criminali îngropau mereu mine în fiecare colt, sub fiecare clãdire. Incendiatorii îsi controlau, din când în când, ceasurile si alergau grãbiti, pe toate strãzile. 

- La ce ora vor sã dea foc? 

- Ce ne facem noi? 

Intrebãrile erau puse disperat, de toti locuitorii. Bolsevicii spuneau cã cine nu va pãrãsi orasul în timp de o orã, va fi împuscat. Toate acestea se petreceau cu o iuteala de necrezut. Nu trecuse nici o jumãtate de ora de când se auzise de vestea incendierii orasului si toti cetãtenii erau pe strada, cu boarfele în spate. 

Inca nu rãsãrise soarele. Preotul Bodnerenco intrase în bisericã pentru a face rugãciuni fierbinti cãtre Dumnezeu, ca sã salveze orasul si populatia crestinã de urgia care se abate asupra-le. Atunci a intrat în biserica Cimitirul Mare, locuitorul Victor Borisov, un barbat de vreo treizeci si doi de ani. 

- Cucernicie pãrinte a spus el, vreau sã mã spovedesc sfintiei tale si sã-ti cer sfatul: ce sa fac? Vreau sã anunt pe ai nostri cã jidanii dau foc orasului... Vreau sã-i închin sã ne scape de urgia care se abate asupra noastrã... 

- Pai cum ai sã-i poti anunta? a întrebat preotul. 

- Cu ajutorul lui Dumnezeu, pãrinte... Uite cã acusi au sã vinã sã mineze si biserica... Spun cã nu vor sã lase decât cenusã si pulbere; sã nu mai ramâna nimic din Ismail. Vor sã ardã si altarele. 

A urmat, acolo în biserica, la acea ora la care soarele nu rãsãrise încã, un scurt sfat de tainã. Afarã se auzeau strigãtele disperate ale populatiei care se pregãtea sa fuga din oras. Dupã câteva minute, hotãrârea era luatã: 

- Eu trec Dunãrea înot pãrinte, si îi anunt pe ai nostri ca sã vinã fãrã întârziere... 

Trecerea Dunãrii înot, la armatele românesti care se aflau pe malul celãlalt, era extrem de periculoasã. Îndrãznetul tânar nu avea decât una la sutã sansa cã vã putea trece pânã pe malul celãlalt, fãrã sã fie zãrit de bolsevicii care vor trage dupã el în apã si îl vor împusca. 

- Crezi tu cã ai sã poti ajunge dincolo? l-a întrebat preotul. 

- Cu ajutorul lui Dumnezeu, pãrinte... 

Victor Borisov s-a asezat în genunchi în fata altarului si a primit sfânta împãrtãsanie, apoi a iesit din biserica. S-a fofilat printre tufisurile de pe mal, apoi s-a aruncat în apa argintie a Dunãrii. Soarele tocmai rãsãrise. Razele lui se revãrsau peste apele curate care serpuiau domoale. O ploaie de gloante a tulburat însã apele argintate de soare. Detunaturile au sfâsiat vãzduhurile si au speriat pãsãrile de baltã. Populatia nu stia ce se întâmplã. S-a produs panicã în oras. Gloantele cãdeau mereu în apele Dunãrii, urmãrind pe înotãtor si fãcând sã spumege apa, parcã fierbea în jurul lui. Dar nu l-a nimerit nici un plumb. Inotatorul a ajuns pe malul românesc si s-a pierdut între tufisurile dese si verzi. 

Panica produsa în oras a fost mare, începuserã a trage si cu mitralierele si cu tunurile. Nici nu se stia cine mai trage. În invãlmãseala produsã, câtiva oameni au rãspândit în oras zvonul cã armatele românesti au trecut Dunãrea. 

Câtiva tineri au înaltat deasupra portului si a altor case, pe furis, drapele române si germane. 

Incendiatorii, vãzând tricolorul fluturând deasupra portului, au aruncat bidoanele cu gaz si dinamita, începând sã se retragã în fugã. 

Cetãtenii au început sã-i atace pe incendiatori. S-a iscat atunci o luptã crâncenã. Criminalii nu aveau însã gust sã lupte. Le era teama sã nu cada prizonieri. De aceea cãutau sã se facã nevãzuti cât mai repede. Unul dintre incendiatori a fost ucis în timp ce voia sã aprindã fitilul unei mine. Cadavrul lui a rãmas acolo, pe strada, câteva zile. Bineînteles cã si acest incendiator, care avea pe cãmasã initialele N.K.V.D., era tot evreu. El avea în sac tot felul de explozibile, si era elegant îmbrãcat. 

Tot în cursul acelei zile, armatele noastre au cucerit orasul, care a fost salvat de la distrugere numai datoritã îndrãznelii cu care au actionat cetãtenii. Cãci dacã nu s-ar fi produs aceastã învãlmãsalã si bolsevicii ar fi fost lãsati sã lucreze în tihnã, peste câteva ore Ismailul avea sã fie aruncat în aer si cuprins de vãpãi. Asa, în fuga lor, incendiatorii nu au avut timpul sã aprindã decât o micã parte din minele puse. 

Povestirea acestor fapte mã emotioneazã. Mã uit la pãrintele Bodanarenco si la Victor Borisov, care a venit si el lângã noi. Încerc sã le spun un cuvânt de lauda. Dar si preotul si tânarul Borisov se scuzã: 

- Noi nu avem nici un merit... Numai lui Dumenzeu trebuie sã-i multumim cã ne-a ajutat sã facem ce am fãcut. 

Victor Borisov îmi aratã o hârtie scrisã de comandantul unitãtii românesti, care se afla în dimineata aceea pe malul celãlalt al Dunarii. In câteva cuvinte simple, comandantul arãta cât de importante au fost pentru dânsul informatiile date de Victor Borisov în dimineata aceea. Ele au ajutat mult la cucerirea orasului Ismail. 

Înainte de a mã urca în remorcherul care oprise în port, un alt cetãtean care se afla cu copilul de mânã îmi spuse: 

- Nici nu vã închipuiti, domnule, cât am suferit. Mai ales cãutau acesti criminali sã ne ia credinta si sã facã din copiii nostri niste pagâni. 

Copilul, care nu avea decât vreo treisprezece ani, îmi spune apoi cã învãtãtoarea evreica de la scoala din Ismail, la care învãta el, nu le spunea când intra în clasa buna ziua sau buna dimineata. 

- Dar ce vã spunea? intreb eu curios. 

Copilasul, care are un obraz foarte palid, îmi spune: 

- Când intra învãtãtoarea în clasã noi trebuia sã zicem în cor: 

- Nu exista Dumnezeu. 

Invãtãtoarea evreica rãspundea: 

- Nici nu a existat vreodatã. 

Noi trebuia sã spunem: 

- Si nici n-are sã existe vreodatã. 

Apoi ne asezam fiecare la locurile noastre, în bãnci si începeam lectiile. Aceasta era formula cutare se începeau cursurile, în fiecare zi. 

As vrea sã mai stau. Dar vaporul era gata de plecare. Îmi urc bicicleta pe punte, apoi pãsesc si eu pe scarã. Fãcând acest pas sunt cuprins de un sentiment de durere, mã despart de pãmântul Basarabiei! Cãlãtoria începutã în Nord se termina aici, cu acest ultim pas pe pãmântul de pe malul basarabean al Dunãrii, la Ismail. 

O, dar parcã mi s-au umezit ochii de lacrimi!... 

De ati sti cât mi-e de drag acest pãmânt, mai ales acum dupã ce i-am ascultat cu urechea, dar mai ales cu inima, toatã jalea înduratã un an întreg! 

Zãbovesc mult, cu un picior pe punte si cu altul pe pãmânt. Nu îmi vine sã mã despart de tãrâna acestei Basarabii îndurerate, jefuite si sângerate în cel mai crunt chip, timp de un an. 

Mã prefac, fãrã sã mã observe nimeni, cã îmi ridic de jos batista si pun o mânã de tãrânã: E tãrâna sfintitã de atâtea lacrimi si atâta sânge din pãmântul mãnos si fãrã seaman de frumos al Basarabiei!.. 

Acum m-am urcat în vapor si mã întreb: De ce i-a fost dat acestui pãmânt din care creste atât de îmbelsugat pâinea, strugurii si poamele, sã strângã atâta jale si atâta sânge, între brazdele lui? De ce le-a fost dat basarabenilor - acestor nesfârsit de buni „oameni de pâine si nu haiduci”, sã sufere atât? 

Dar remorcherul nostru se desprinde de tãrm. Scot batista alba din buzunar si o flutur celor de pe mal. Apoi îmi sterg cu ea ochii. Si iarãsi o flutur, nu numai, celor de pe mal, ci întregului pãmânt al Basarabiei.

S F Â R S I T

C-tin Virgil GHEORGHIU