"LUMEA" de la Cernauti este o publicatie periodica independenta a romanilor din Ucraina, revista care, cu numarul din 26 mai 2000, ajunge la 21 de aparitii. Este periodica, asa cum scrie sub titlul publicatiei: adica apare... cand iese de sub tipar, lucru pe care-l deduc din datele, absolut aleatorii, ale aparitiilor. Singura aparitie la o data fixa semnificativa pentru cultura romaneasca de pretutindeni este aceea din 15 ianuarie 2000, cand Lumea" inchina cateva pagini lui M. Eminescu. E usor de presupus ca sub cuvantul periodic" se ascund destule dificultati printre care se strecoara aceasta revista romaneasca pentru a putea aparea in orasul lui Aron Pumnul si M. Eminescu. E o publicatie romaneasca independenta, ceea ce nu inseamna ca-i ignora pe ceilalti locuitori din Ucraina: caracterul publicatiei e specificat si in limba oficiala, cu grafia corespunzatoare. Cititorilor de limba ucraineana sau romanilor care nu mai vorbesc (citesc) romaneste le sunt dedicate doua pagini din cele 12 ale revistei Lumea - Svit" - in limba oficiala a statului ucrainean. Numarul 5 (19) din 12 aprilie 2000 evoca - poate si pentru a suplini una din gravele lacune ale unor manuale alternative" de istorie a romanilor alcatuite dupa stricte criterii euroatlantice - masacrul de la Fantana Alba din primavara (aprilie) lui 1941, cand, manipulati de zvonurile lansate de NKVD, romanii de pe valea Siretului au pornit in mars spre patria-mama: La frontiera cu Romania, localitatea Fantana Alba, dorinta lor fireasca de a fi fericiti in tara lor a fost curmata de mitralierele si brandurile calailor rusi. A fost secerata fara mila floarea romanilor de pe valea Siretului (...), au cazut gramezi la pamant parinti si copii, frati si surori, bunici carunti si feciori ca bradul (...) transformati intr-un morman de trupuri neinsufletite. I-au acoperit cu un strat de lut, ca nimeni, niciodata, sa nu mai afle adevarul celor intamplate". Insa istoria nu poate fi acoperita cu o lopata de lut, au ramas destui martori ai groaznicului calvar. In fiecare an, cei ramasi in viata in urma genocidului stalinist, surorile, fratii, copiii, nepotii si stranepotii lor vin la locul sfant (...), oamenii urca incet dealul din marginea padurii pentru a se inchina si a pune o lumanare la capul celor dragi (...) dupa 59 de ani in padurea Camencii mai gem izvoarele (...) in aceasta perioada de renastere a naturii, fiara sovietica si-a infipt adanc ghearele in dulcea Bucovina. Morti si raniti, cei mai curajosi fii si fiice ale neamului si-au gasit somnul de veci in padurea Camencii. Doua zile si doua nopti s-a miscat pamantul in cele cinci gropi in care au fost aruncate victimele masacrului". Dupa 59 de ani de la masacru, supravietuitorii si urmasii romanilor deasupra carora pamantul celor cinci gropi s-a mai miscat" doua zile si doua nopti au obtinut dreptul unui parastas oficial in amintirea mortilor. Mai bine de o jumatate de secol, amintirea a fost interzisa, iar memoria tinuta sub paza militara, ca un urias depozit de material explozibil. Acum e liber sa plangi si sa vii, la lumina zilei, cu o lumanare la mormintele din padurea Camencii. Petru Stefan Locovei, supravietuitor al masacrului de la Fantana Alba, are 90 de ani si vine de la peste 100 km, de la Suceava, ca sa puna cateva lumanari la mormantul ce-i era si lui destinat acum 59 de ani. Lumea", publicatie periodica independenta a romanilor din Ucraina, poate, in sfarsit, dupa 59 de ani, sa scrie despre acest masacru si sa publice reportajul parastasului oficial ingaduit de autoritatile noului stat ucrainean: e indiscutabil, un mare progres... Am nimerit in capcana rusilor..." Paulina Amari, de 82 de ani, originara din satul Suceveni, raionul Hliboca, mai spera si azi sa-si gaseasca fetita disparuta in tragicele imprejurari de acum aproape 60 de ani: In ziua de 1 aprilie 1941, - isi aminteste ea - un suvoi mare de oameni se-ndrepta spre Fantana Alba. Se auzea ca rusii au permis romanilor nostri sa se retraga in Patrie. Batrani si tineri, femei si copii - toti paseau in coloana. Deodata s-a facut o mare invalmaseala. Racnete, tipete, lumea fugea care incotro - am nimerit in capcana rusilor, eram atacati din toate partile... M-am trezit in spital la Hliboca. Eram ranita la cap. Au urmat sase saptamani de inchisoare la Cernauti. Apoi, cate 50 de femei intr-un vagon, ca betele intr-un chibrit, am fost dusi la Sverdlovsk. Ne-au cazat in baraci. De toti eram vreo 300 de oameni. Gerul ajungea la -520-550C, ni se dadeau doar 50 g de paine pe zi si ciorba din peste, mai mult sare decat peste. In asemenea conditii eram siliti sa taiem copaci. Femeile curatau crengile. Normele erau foarte mari. Daca nu puteai lucra, te scoteau afara, in ger. Unora le inghetau nasurile, altora - picioarele, multi degerau. Noaptea erau scoase afara cate doua-trei cadavre - mureau de frig. Ziua mureau cu zecile - de foame. Nimanui nu-i pasa. Organismul omenesc nu mai putea indura nevoile. Multi, pe neobservate, isi taiau singuri degetele de la maini ori de la picioare. Altii stateau cu spatele la foc pana isi faceau rani adanci - numai sa nu iasa la lucru... de-acasa nu stiau nimic de mine. Credeau ca m-au omorat. Din cauza mea, am aflat mai tarziu, au fost ridicati mama, tata, fratele. Tata s-a spetit ani de zile la minele din Kuzbas, mama a fost dusa la Actiubinsc. La parinti traia fetita mea Domnica, au luat-o si pe dansa. Avea trei-patru anisori. Cine stie unde au dus-o... Scumpa mea fetita, te caut zi si noapte, privesc mereu la drum, te caut in somn si in amintiri. de 59 de ani te caut. Unde esti, copila mea?" Zinovia Frataucean era mica pe atunci: Mama, singura cu doi copii mici, s-a gandit ca poate refugierea in Tara ne va salva de la moarte. M-a bagat intr-o traista, a luat-o pe sora mai mare Catrina de mana si am purces la drum. Era intuneric bezna. (...) In padurea Camencii ucigasii stateau la panda. Auzind impuscaturi, oamenii au inceput sa se imprastie (...), un glonte, ca o sageata de foc, trecand prin traista, a strapuns inima mamei. Cred ca asa a vrut bunul Dumnezeu: glontele a trecut chiar pe langa piciorul meu, iar eu am ramas nevatamata.(...) Dupa moartea ei, eu si sora Catrina am fost luate in ingrijire de nasa Fruzina Ilutan. La 13 iunie 1941 ne-au ridicat, ducandu-ne in Kazahstan. (...) Iarna, neavand ce manca, scormoneam pe la gropile cu gunoi dupa coji de cartofi, le incalzeam la foc (...) Odata, ratacind prin zapada, am gasit o oaie pe jumatate putreda. Am fiert-o si am mancat-o. Nu mai simteam nici un miros. (...) Mai rau ca fiarele". Libertatea de a scrie despre crimele tainuite ale comunismului sovietic nu se opreste aici: Lumea", publicatie independenta a romanilor din Ucraina, convoaca amintirile romanilor bucovineni care au trecut prin tragediile provocate de odiosul pact Ribbentrop-Molotov, act criminal despre care Tratatul recent cu Ucraina tace, cu consimtamantul vinovat al autoritatilor romane semnatare. Insa pactul iresponsabil al tacerii politicienilor vremelnici nu poate face memoria suferintei sa taca si sa fie ignorata. Memoria suferintei este mai puternica decat tratatele. Sa dam cuvantul si acestei suferinte, pe care Lumea" de la Cernauti intelege sa nu o dea uitarii: marturii pentru viitoarele tratate" si manuale de istorie. In gura mortii" Viorica Bolocan, 61 de ani, Cupca, raion Hliboca: In toiul noptii, primarul satului cu o haita de insi ne-au batut in usa. N-au dovedit sa treaca pragul casei, c-au si inceput a urla: Davai bastro!" Imbracati - neimbracati, ne-au scos afara din casa. Astfel au inceput chinurile familiei noastre Tarata. Opt persoane au fost smulse din casa lor, de pe pamantul stramosesc, adunat si lucrat in sudoarea fruntii. Eram o familie de agricultori, fruntasii satului, aveam 30 hectare de pamant. Au fost ridicati tata Dragos Tarata, mama Ecaterina, fratele Traian de 10 ani, sora Odorica - 4 ani, fratele tatei, bunicii si eu, de doi anisori. Plangand, am fost dusi in gara la Storojinet. Aici era ca la abator: lume inspaimantata, copii racnind. Ne-au incarcat in vagoane de vite. Ne-au zavorat usile fara sa ne zica cineva unde ne duc. Trenul a pornit. Abia acum au inteles oamenii ca se gasesc in gura mortii. Ne-au dus cu trenul vreo doua saptamani fara mancare, fara apa. Cateodata mai deschideau usile vagonului si ne aruncau cate un peste sarat, pe jumatate putred. Uneori, injurand ruseste, santinelele inconjurau trenul. Ne bagau pe toti sub vagoane - barbati, copii, femei, batrani - sa ne facem treburile. Trenul ne-a dus pana in pustiurile Kasahstanului, in oraselul Actiubinsc. Aici ni l-au rapit pe tata, l-au bagat intr-o mina, lasand-o pe mama singura cu noi in voia lui Dumnezeu. Viata era un calvar intreg: foamete, maladii, paduchii ne doborau. Flamanzi, sleiti de putere, plini de paduchi, am fost cazati pe un camp intr-o baraca. La un an de zile de munca la ocna, tata, fiind mereu cu gandul la familie, a incercat sa fuga, dar a fost prins. De foame si mizerie, la varsta de 70 de ani, a murit bunicul meu Lazar Tarata. A fost un bun credincios, dar n-a avut fericirea sa fie inmormantat alaturi de tot neamul lui, pe pamantul stramosesc. In clipa de la urma n-a avut macar un preot la capatai sa-i faca o rugaciune. L-am ingropat printre straini in pamantul mai mult inghetat, fara preot. Cand am crescut mai maricica, am inceput sa inteleg greutatile, mai ales un lucru: ca-mi era foame, foame - nu stiam altceva decat foamea. Mama robea la ferma din zori si pana-n seara. Cateodata reusea sa ieie un pumnisor de ovaz din hrana vitelor si sa aduca acasa. Luam doua pietre, pisam ovazul si-l mancam asa, pe jumatate crud. Ma bucuram, cand gaseam pe la gunoi coji de cartofi, le amestecam cu o mana de tarata, faceam un fel de turtite coapte pe plita, le-ndulceam cu zeama de sfecla de zahar sa le putem manca. Stateam mai mult flamanzi, cand nu aveam ce manca - plangeam. Dupa sase luni traite in baraca, ne-a luat in gazda o rusoaica. Aici am trait cinci ani. Iarna stateam inchisi in casa. Erau geruri mari, nu aveam ce incalta, de haine nici nu vorbesc. Umblam imbracata intr-un sac. Numai vara ieseam afara si ne jucam cu ceilalti copii, care, mai toti, vorbeau romaneste. In clasa intai tot in straie de sac am fost imbracata. Credinta in Dumnezeu ne-a ajutat si ne-a intarit. In fiecare seara ingenuncheam alaturi de mama si ne rugam lui bunul Dumnezeu sa ne intoarcem cat mai repede acasa. Tata s-a intors din inchisoare mai devreme. Mama, femeie muncitoare, in rezultatul mai multor ani de munca in colhoz, a primit o vaca, putini cartofi si ceva paine. Prima data cand mi s-a parut ca mi-am potolit foamea a fost de Pasti, in 1943. Atunci mama l-a botezat pe fratele meu Vasile. Nanasa de botez era o rusoaica ce lucra cu mama. Ea a facut pasca din faina alba de grau, ceva de mancare si ne-a impartit si noua. Am fost izolati, nu stiam nimic ce se intampla acasa, nici de noi nu stia nimeni. Nu se permitea sa scriem scrisori sau sa primim pachete. Abia cand s-a sfarsit razboiul am primit de la matusa din Patrauti, Domnica Gherman, un pachet cu putina faina de porumb, zahar. Ce bucurie mai aveam atunci! Pe la sfaritul anului 1946, fratele tatalui Traian si bunica Zamfira, cu tot riscul vietii, au hotarat sa fuga acasa. Au ajuns cu mare greu - drumul spre Bucovina era foarte controlat de militie. Peste catva timp ni s-a dat voie si noua sa ne intoarcem acasa. Drumul a fost greu si anevoios. Mare bucurie a fost cand ne-am vazut ajunsi in sat, la casuta noastra. Lumea din sat ne-a primit cu caldura. Era cu o zi inainte de Duminica Mare. Dupa firea blajina a romanului, consatenii ne-au adus fiecare ce-a putut: faina, grau, zahar. Dar peste cateva zile ne-am trezit la usa cu militianul din sat, Smit, insotit de Gheorghe Lazurca, lucrator la primarie. S-au suit in pod cu niste saci si ne-au maturat toata painea si tot ce au mai gasit acolo din ceea ce ne-a dat lumea, numindu-ne culaci. Cand s-a facut colhozul, ne-au scos din casa. Au venit de la primarie si ne-au spus sa iesim din ea, fiindca e casa statului. Am trait la un vecin batran, care nu avea pe nimeni. Cat am stat la el, s-au nascut fratii mei Gheorghe, Ion si Radu. Din casa unde am locuit au facut ferma. In casa tineau porci, iar in sura - vite, cai. Dupa trei ani de zile ne-au scos si din casa batranului - sa nu fim prea aproape de casa noastra. Dupa un timp, tata a auzit ca ne putem cumpara casa inapoi. A umblat pe la Cernauti, s-a interesat, in cele din urma i-au cerut o adeverinta, precum ca colhozul e de acord sa ne vanda casa. Am dus tot ce-am avut pe-acasa primarului Gnida. Ne-am cumparat casuta. Dupa un an au venit de la Cernauti sa ne-o ieie, fiindca, spuneau, n-am platit-o - primarul nu ne-a facut atunci actele necesare, era un hot. Tata, in disperare, a vandut vaca, daruita de vecinul Petru Morar, si am platit casa. Foarte greu am trait, parintii au muncit ca niste robi ca sa putem doar supravietui. Traiam intr-o casa cu animalele. Intr-o odaie locuiam noi toti - sapte copii si parintii, iar in alta tineam vaca, porcul, gunoiul il scoteam prin tinda casei. In 1954 am intrat la scoala pedagogica, in 1958 am absolvit-o. Imi era foarte rusine: si cand eu m-am maritat, si cand fratii s-au insurat, tot vaca in casa tineam. Abia prin 1962-1963 am reusit sa injghebam un grajd, scotand astfel vaca din casa. Parintii au murit si fericiti n-au fost. Noi, cei sapte copii ai lor, n-am avut copilarie. Parca maturi ne-am nascut. Astazi, cand politica statului se schimba parca spre bine, dupa buna dreptate s-ar cadea ca stranepotii parintilor mei (macar ei!) sa mosteneasca pamantul ingrijit si patimit atat de mult de ei. Nici acum, la sfarsit de secol, nu e posibil acest lucru. Ma-ntreb uneori: care a fost vina parintilor mei, tarani la pamant, pentru ce au suferit atat de mult?". Cu masina neagra, la moarte sigura" Natalia Sorocean, 86 de ani, Budenet, raion Storojinet: Era anul 1940. Locuiam impreuna cu sotul la Cernauti. Stateam odata la usa magazinului de incaltaminte Derimarta" si priveam la vale, spre biserica catolica. Deodata, dintr-acolo se indrepta spre noi un tanc, purtand drapelul rosu. De spaima, am fugit la deal, spre catedrala. Acolo, langa parcul Arboroasa", niste civili rupeau galoanele ofiterilor romani. Rusii, intrand in oras, au eliberat" prima data inchisorile. Lumea era foarte speriata, fugeau care si-ncotro. Am urcat in tren si am pornit spre casa, in satul natal Budenet. Aici ne erau tata, fratii si surorile, fiicele noastre, Felicia si Elena. Satenii incarcau ce puteau si se retrageau in adancul tarii. Noi, fiind intelectuali (eu reusisem sa absolv Liceul ortodox din Cernauti, iar sotul era inginer chimist), stiam ce ne asteapta. Anume acesti oameni erau dusi cu masina neagra" la moarte sigura. Sotul s-a retras in Romania, lasandu-ma singura cu doi copii. Ii strangeam noaptea langa mine, presimtind, parca, ce ma asteapta. Fel de fel de oameni intalneai atunci: si adevarati patrioti, duri ca otelul in convingerea lor, si de altii. Un careva Zemba de la Storojinet, vestit prin bogatia sa, umbla insotit de comunistul rus Voronin si amageau oamenii. Chipurile, degraba trebuiau sa vina romanii. De aceea, urmau sa fie adunate toate armele, trebuiau, cica, cautati oameni care sa steie pe sesuri sa faca focuri, caci, promiteau ei, vor veni avioanele romane sa elibereze Bucovina. Au organizat si o sedinta in sat, la care au anuntat: Voi stiti ce spune Biblia? Va fi o turma si un pastor. Noi suntem pastorii vostri". Adica comunistii. Astfel, acesti doi sarlatani amageau cei mai neinfricati oameni din sat, ca mai apoi toti acestia sa fie deportati. Blestemul lumii l-a ajuns si pe Zemba - el insusi a fost dus mai tarziu in Siberia. Era 3 aprilie 1941, ora doua noaptea. Am auzit batai in usa. Era primarul satului. A spus, chipurile, ca are de scris ceva. A stat putin la masa si a scris, apoi a plecat. Pete 10 minute a revenit. Era insotit de 6 militari. Mi-au ordonat sa ma imbrac. Am inceput sa racnesc ca-mi raman copiii ai nimanui. Un ofiter rus mi-a propus sa-i iau cu mine. Am insfacat oala cu mancare de pe plita si o plapuma de lana. Apoi ne-au urcat in masina neagra" si ne-au dus la Storojinet. Aici l-am intalnit pe tata. Si pe el, bietul, l-au luat. Multi, sarmanii, credeau ca ne duc in Romania. Dar cand trenul a ajuns la Nistru, toti au inceput sa planga in hohote, sa strige - si-au dat seama ca-i duc la moarte. Sase saptamani am existat in acel blestemat tren, din cand in cand ne aruncau cate o bucatica mica de paine sucata si uncrop. In fine, am ajuns la Krasnoiarsc. Ne-au cazat" intr-un lagar de sub munte, unde eram doar intelectuali: profesori, avocati, medici, ingineri etc. In ochii meii, mureau cu zecile de foame. Ca mustele. Pe unii i-au dus spre Igarca, unde sase luni era ziua si sase noapte. Acolo, auzeam, erau mari furtuni. Pe multi ocnasi i-a luat vantul, n-au mai fost gasiti. Gheata era prea groasa, nu puteau pluti vapoarele, de aceea pe noi ne-au dus intr-un sovhoz, la 500 km de Krasnoiarsc. La 22 iunie 1941, a inceput razboiul. Femeile tinere erau scoase la lucru, in camp, la taiat padurea. Am rugat sa ma lase sa cosesc. Rusii radeau de mine. Pana la urma, au ramas uimiti de ceea ce faceam. Din portia de mancare ce-o primeam o data-n zi imi hraneam si fetitele. Apoi am lucrat la bucatarie. Femeile furau faina, crupe, lapte, eu nu puteam. Asa am fost educata in familie. Intr-o buna zi, m-am imbolnavit: mi se innegreau picioarele in urma ranilor cauzate de niste insecte foarte veninoase. Nu puteam suporta durerile - m-am dus acasa sa ma spal. M-au gasit imediat. Oamenii s-au adunat la bucatarie si strigau sa vina romanca. N-am putut continua lucrul. Medicii m-au pus pe masa de operatie sa-mi taie picioarele. Racneam cat puteam, acceptam sa mor, decat sa raman oloaga. O doctorita si-a facut mila de mine. Cu diferite bai, unsori m-a lecuit. Dupa spital, am lucrat mulgatoare. Purtam plosca de metal la brau sub haina, aduceam copiilor cate putin lapte. Dar raiul" n-a fost prea lung. M-au luat la taiat padurea. Era foarte greu. Pana m-am invatat cum sa dobor copacii, eram sa mor. Cazand, un arbore mi-a smuls tulpanul din cap cu tot cu par. Era iarna. De la frig mi-au iesit pe spate 28 de bube mari. Dar asa mergeam la lucru. Daca nu implineam norma, nu-mi dadeau mancare. Cu spatele in rani, ieseam la padure, numai sa nu-mi ieie painea de la gura copiilor. In sovhoz era criza de apa. Trebuia sa sapi vreo doi metri in gheata pana ajungeai la apa. M-am prins sa fac acest lucru, doar pentru ca aduceam apa si la brutarie, iar de acolo mai primeam cate o bucata de paine. Zilnic, umpleam 16 poloboace, cate 30 de vedre in fiecare. Dar greutati si mai mari ne asteptau. In 1944 a inceput foametea. Eu si copiii eram numai piele si oase. Era iarna. Credeam ca-mi vor muri copiii de foame. Intr-o zi, ma intorceam din satul vecin prin padure. Deodata, in fata mi-a aparut un lup. Ma aflam fata-n fata cu moartea, am inchis ochii si ma rugam lui Dumnezeu, credeam ca pentru ultima data. Cand am deschis ochii, lupul nu mai era. Pana astazi ii multumesc lui Dumnezeu. De multe ori nu gaseam nimic de mancare. Seara, copiii lingeau sare si beau apa - numai sa umple stomacul. Ne-am chinuit asa o iarna intreaga. Nu credeam ca vom trai. Citisem mai inainte o carte despre foamete. Mama murea si spunea copiilor sa n-o ingroape, ci s-o fiarba si s-o manance. Asa ma gandeam sa fac si eu. Eram slabita de tot. Mancarea ce-o gaseam, le-o dadeam copiilor. Asa a continuat pana-n 1946. Intr-o zi ne-au urcat in tren si ne-au trimis acasa. Pana la Moscova ne-au mai dat cate o coaja de paine si uncrop, dar de acolo - nimic. Dupa sase saptamani am ajuns la Storojinet. Sarutam tarana de bucurie ca sunt acasa. Cand am ajuns in sat, nimeni nu ma cunostea. Atat eram de slabita si schimbata. Aratam mai rau decat o cersetoare. Un barbat s-a apropiat de mine si mi-a zis: Ce faci, doamna?" Am inceput sa plang de rusine si necaz. Eram un nimeni. Rusii m-au transformat in dobitoc. Si-au batut joc de fetitele mele, pe care am fost nevoit sa le tund de tot, sa nu le omoare paduchii. Cu timpul, mi-am revenit. Am lucrat 20 de ani profesoara. Dar niciodata n-am acceptat in suflet rusul si comunismul. Stateam noaptea la lampa si citeam marturii veridice impotriva comunismului si blestemam fiara ce a distrus floarea neamului nostru. A fost o campanie bine gandita de niste calai fara suflet, pentru a ne distruge complet ca oameni. Cei mai buni dintre cei buni au murit in boli si mizerie. Ca niste animale. Copii crescuti fara carte, cu privirea salbatacita de foame. Oare poti uita toate acestea? Cand privesc la actuala situatie a scolilor noastre, ma-nfior: Doamne, nu permite sa ramana copiii fara parinti si profesori, care-s nevoiti sa fie robi in Portugalia sau Italia pentru a castiga o bucatica de paine! Prea amara-i painea-ntre straini..." Scoala romaneasca" fara carti in romaneste... In pofida tratatelor de prietenie si buna vecinatate, pericolul instrainarii" tinerelor generatii de propria lor identitate continua sa ingrijoreze. Efectele perverse ale pactului Ribbentrop-Molotov se resimt azi in limba, in cultura, in literatura... Lumea" de la Cernauti transcrie cu fidelitate semnalele de alarma trase de profesorimea romaneasca din Bucovina. Profesoara Ana Bondeanu, din Culiceni, raionul Herta, spune ca ultimele exemplare de beletristica le-am procurat pe banii unor sponsori acum 6 ani la magazinul Luceafarul", care, cu parere de rau, astazi nu mai exista. (...) Cartea romaneasca aproape ca lipseste din bibliotecile noastre". Pentru a altoi la copii dragostea pentru limba si literatura materna - spune prof. Ion Ignat din Cernauti - avem nevoie de manuale, literatura in limba romana. Suntem o scoala romaneasca, dar nu avem o biblioteca cu literatura in limba de predare. Eu, ca profesor de istorie, sunt nevoit sa traduc din ucraineana manualul respectiv, chiar si articolele din Constitutie, apoi sa le prezint elevilor sub forma de conspect - unica lor sursa de a studia istoria in limba romana. Avem nevoie de crestomatii, dictionare, caiete creatoare pentru cultivarea limbii romane." Nicolae Costas, profesor de romana la Liceul nr. 13 din Cernauti, deplange faptul ca nu avem la Cernauti o biblioteca romaneasca. Chiar si fosta librarie Luceafarul" am pierdut-o din vina societatii pentru cultura Mihai Eminescu" (...) Cat ma priveste, folosesc conspectele de la Universitate (am absolvit facultatea in 1999) si manualele de critica literara de la Bucuresti". Serghei Rusceac, profesor de muzica, student in anul III la Facultatea de muzica a Universitatii de Stat din Cernauti, spune ca in institutia unde studiez nu am posibilitatea de a face cunostinta cu muzica romaneasca, in lista muzicienilor emeriti din programul universitar lipsesc maestrii romani de talie universala: Ciprian Porumbescu, George Enescu, nemaivorbind de operele folclorice. Acest lucru se intampla si in scolile nationale de cultura generala. Programul scolar la muzica este alcatuit in limba ucraineana, iar in cadrul lui nu este inclus nici un cantec romanesc." Dincolo de faptul ca autoritatile scolare ucrainene raman surde" in fata muzicii (si limbii!) romanesti, sunt semne, rele semne!, ca nici romanii nostri bucovineni nu sunt asa de uniti, cum ar trebui, sa-si apere interesele legitime: pierderea unicei librarii cu carti romanesti din Cernauti este un exemplu. Altul poate fi cazul inginerului Gheorghe Haficiuc, mare pasionat de viata si opera lui Eminescu, a carui laudabila pasiune l-a dus la strangerea unui valoros material - in buna masura inedit - despre legaturile poetului national al romanilor cu orasul bucovinean Cernauti. Cercetarile si descoperirile lui (incepute inca in 1964) sunt adunate intr-un manuscris, Repere eminesciene pe harta Bucovinei", lucrare incheiata cu doi ani in urma. Insa - spune Gheorghe Haficiuc - ca urmare a atitudinii ostile mie ce continua pana astazi inca din 1964, nu am reusit sa gasesc sponsori pentru a o edita. De aceea, folosindu-ma de bunavointa unui vechi prieten din Slovacia, am predat manuscrisul unei edituri din Bratislava, care, sub egida Universitatii din Viena, va publica lucrarea, dar tradusa in germana". Intortocheate sunt caile patriotismului, ale dragostei pentru Eminescu si ale iubirii pentru limba si literatura romana! Nu avem de unde cunoaste valoarea lucrarii inginerului-eminescolog, dar traseul" manuscrisului sau este emblematic pentru ce ne roade de o suta si ceva de ani incoace. Oricum, e bine ca s-a gasit un slovac cu trecere la o editura din Bratislava careia Universitatea din Viena ii face onoarea de a o publica in germana! Se va gasi vreun binevoitor care s-o talmaceasca, dupa aceea, si in romaneste... Dar, daca ma gandesc mai mult, poate ca tocmai acest traseu international si multilingv va spori imaginea Romaniei si a culturii ei in lume: si, in fond, Viena e chiar datoare sa-l respecte si chiar sa-l iubeasca pe Eminescu al nostru... Lumea" de la Cernauti este o publicatie ce merita pretuirea si respectul romanilor de pretutindeni. Merita din plin si ajutorul romanilor din Romania...