MISCAREA LEGIONARÃ - Last comments

In response to: Eroii fãrã mormânt ai Neamului comemorati la Balaciu

O FI FOST SI MANA LUNGA DE SUB PATURA ?
DESCHIDE PE GOOGLE : GADINA CONSTANTIN sau AS. JILAVA "89 si aflii TOT ADEVARUL !
-- A.)-- Stiati ca in Romania sunt inregistrati ca revolutionari peste 25.000 (la 1.01.2010) : 1.) 21.527 revolotionari luptatori (participanti); 2.) 2.825 revolutionari retinuti; 3.) RANITI (impuscati, ..); 4.) RANITI IN LEGATURA CU … (mostenitori,..), DECI SI RESTUL POPULATIE INTRA LA Pct. A . CINE MAI TREBUIE SA MUNCEASCA ? LISTA REVOLUTIONARILOR ESTE DE 200.000 ?1?1 vedeti sait-urile revolutionarilor. IN DEC.89 A FOST AL TREILEA RAZOBOI MONDIAL
--B.)-- Stiati ca in anexa decretului se află si doi revoluţionari - fantomă răniţi , NEMĂSCUŢI ÎN 1989 : nr. lista decret 359 – Drăgoi Nicolae nascut in Zecca Mare la data 18-06-1996, fiul lui Nicolae/Carolina CNP 1 96 06 18 354763 SI nr. lista decret 1098 – Ştefan Alexandru nascut in Pucheni Mosneni la data 03-12-1996, fiul lui Dima / Stana CNP 1 96 12 03 400694
—Obs.: CURAT MURDAT, ZIS-A NEICA CARAGIALE, nu !

In response to: MARS MEMORIAL LA TG. NEAMT

e bine ca se mai tin comemorari in memoria ostasilor cazuti pe frontul de lupta ,si merita acum dupa atatia ani sa fie amintiti,si sa ducem mai departe numele lor si ce au facut ei pt. neamul nostru romanesc.

In response to: ADRIAN VRABIESCU - ECHIPA MORTII

da este vriun numar de kontakt?!?!...vreu sa fak parte din mishkarea legionara!!!..vreau sa fiu legioner..vreau sa fak ceva pentru romanii adevaratzi!!!...traiaska legiunea shi kapitanul!!!!

In response to: MARS MEMORIAL LA TG. NEAMT

bravo cinste lor

In response to: AU MAI CÃZUT DOUÃ STELE... SI CERUL PLÂNGEA!

Multumesc pentru amintirea unchiului in pagina voastra.
Daca aveti sau cunoasteti oameni care doresc sa parcurga integral "Memoriile viitorului" de Ion Halmaghi, va rog sa le dati adresa mea de email si telefonul de la Sibiu 0269 22 75 05.

In response to: DISTRUGERILE DIN IASI: APEL - SEMNATI PENTRU REFERENDUM

Good post.

In response to: MANIFESTATIE PENTRU BASARABIA IN PIATA UNIVERSITATII

100 participanti?!? Poate inmultind numarul reall real cu 5 :)

In response to: "1950 - HORIA SIMA LEAGÃ ROMÂNIA DE N.A.T.O."

interesant!!! dar nu prea e de defilat cu relatiile lui Sima cu tot felul de servicii secrete.(care numai in favoarea Romaniei nu au lucrat)

In response to: INVITATIE - LANSARE DE CÃRTI (IICCR - ED. POLIROM - ICR)

miscarea legionara are caracter patriot!
PATAPIEVICI SI UNII IVITATI AU DENIGRAT
POPORUL ROMAN!

In response to: PUTIN SI MULT DESPRE HORIA SIMA

MIHAI EMINESCU si NATIONALISMUL ROMANESC Eminescul politic. Invierea Neamului intru Mihai Eminescu http://www.scribd.com/doc/982911/EMINESCUL-POLITIC-Invierea-neamului-intru-Mihai-Eminescu Spre Eminescu. Raspuns romanesc la amenintarile prezentului si la provocarile viitorului http://www.scribd.com/doc/886522/Spre-Eminescu-Raspuns-romanesc-la-avertizarile-prezentului-si-la-provocarile-viitorului Maresalul Ion Antonescu si Corneliu Zelea Codreanu http://www.scribd.com/doc/886690/ION-ANTONESCU-SI-CORNELIU-ZELEA-CODREANU-continutul- Comandantii legionari Mota si Marin. Testamentele lor politice http://www.scribd.com/doc/886527/Ion-Mota-si-Vasile-Marin-Testamentele-Politice Nicolae Iorga – Testamentul politic http://www.scribd.com/doc/886667/NICOLAE-IORGA-TESTAMENTUL-POLITIC-continutul Secretul sabiei de foc. Sau Cum e cu putinta Fenomenul Legionar http://www.scribd.com/doc/886529/Secretul-Sabiei-de-Foc-sau-Cum-e-cu-putinta-Fenomenul-Legionar

In response to: Blas Pinar: MOTA SI MARIN (MAJADAHONDA, 13 IANUARIE 1981)

PREZENT LA ICOANÃ! TESTAMENTUL POLITIC AL LUI ION I. MOÞA, redactat cu înseºi cuvintele acestuia, prin asamblare logicã de idei citate – pentru fluidizarea lecturii, fãrã ghilimele – din scrierile: «Cranii de lemn», «Societatea Naþiunilor» ºi «Testament» (Extras din lucrarea: Radu Mihai Criºan, MOÞA ªI MARIN. TESTAMENTELE LOR POLITICE, Editura Cartea Universitarã, Bucureºti, 2006, ISBN (10) 973-731-359-3; ISBN (13) 978-973-731-359-0) Motto: În aceasta consistã mântuirea, cu scãparea de toate plãgile ucigãtoare care ne mistuie: READUCEREA RODULUI în via dumnezeiascã, azi bolnavã ºi stearpã, în naþiunea noastrã (mãcar în ea) cãzutã în ghearele satanice stârpitoare ale sufletului ºi aducãtoare de pieire. (Ion MOÞA) Iubiþii mei fraþi români, Naþionalismul Românilor este o supremã înþelepciune câºtigatã prin experienþa de veacuri a vieþii noastre româneºti, scump plãtitã cu suferinþele noastre proprii, veac de veac, înþelepciune coborâtã pânã în subconºtient, infiltratã pânã în instinct. El isvorãºte din experienþa, din cunoaºterea inductivã prin care am verificat, an de an, secole de-a-rândul, existenþa acestei realitãþi ireductibile a frângerii omenirii în naþiuni etnice concurente ºi rivale, gata de a abuza oricând de un vecin care e slab fie prin însuºirile rasei, fie prin situaþiunile grele în care a fost pus de împrejurãrile istorice. Naþionalismul nostru este o datinã, o alcãtuire sufleteascã tradiþionalã (mai veche chiar decât existenþa termenului de «naþionalism»). El e ceva care e al nostru aºa cum ale noastre sunt cojocul ºi opinca, fluerul ºi iia înfloritã, doina ºi privirea blândã, dar veºnic prudentã, a plugarului ºi a ciobanului. Experienþa aceasta a strãinului duºman începe cu nãvãlirile barbare, e îmbogãþitã cu luptele cu Turcii, Tãtarii, Leºii, de prigonirile acelei «unio trium nationum» (sã fie deci criteriul naþional o apariþie a veacului al XIX-lea cum spun unii?), sau de prigoanele greceºti care au împins pe Român la haiducie ºi la Tudor; aceastã experienþã am plãtit-o apoi scump cu temniþele ungureºti ºi cu tot ºirul de suferinþe ale Ardealului strivit nu atât de teoria naþionalistã a lui Apponyi ºi Tisza, cât de realitatea faptei de prigoanã pornite din ura ºi pofta strãinului. Iar azi aceastã experienþã culmineazã cu desmoºtenirea Românilor de cãtre veneticii strãini, în propria lor þarã liberã, cu lupta din toate domeniile de viaþã dintre noi Românii ºi Evreii care formeazã în sânul nostru o unitate distinctã, solidarã, activând organizat pentru a ne scoate din poziþiile ºi drepturile noastre. Naþionalismul românesc se dovedeºte astfel a fi o atitudine înrãdãcinatã în tot trecutul nostru istoric, chiagul vieþii noastre care strãbate pânã în cele mai tainice tresãriri ale procesului nostru vital [1]. [1] Nu întâmplãtor naþionalismul românesc e un atât de temut adversar pentru strãinii duºmani ºi pentru acei Români ai lumii vechi cari sunt înfrãþiþi, prin voinþã sau slãbiciune, cu strãinul încã stãpân. Cãci am arãtat cum naþionalismul românesc e ceva mai mult, mai permanent, mai adânc decât produsul unei propagande ºi al unei filosofii care s-ar putea demoda sau compromite aparent. Cei care vor azi sã ne desfiinþeze naþionalismul românesc cel adevãrat ºi deplin, vor trebui sã biruiascã în noi întreaga istorie, sã sfãrâme în întregul popor înþelepciunea stratificatã de veacuri, sã dãrâme în noi echilibrul tradiþiei naþionale strãmoºeºti, sã reducã întregul popor la o amnezie, la o uitare a propriului trecut, a propriilor rãni, într-un cuvânt sã se ia în piept cu acel uriaº de granit, înfipt voiniceºte, cu opincã latã, în tot ceea ce a fost pânã acum viaþã ºi voinþã româneascã. Grea sarcinã! Dar atacând naþionalitatea ºi disciplina spiritualã creºtinã a unei naþiuni o desarmezi, o robeºti ºi o distrugi… Cãci, naþionalitatea ºi spiritualitatea moralã, creºtinã, se completeazã, se angreneazã, aducând echilibrul vieþii omeneºti ºi voinþa de pãstrare. Fãrã forþa naþionalitãþii ne descompunem, ne pulverizãm, pentru a cãdea apoi pradã naþiunilor viguroase ºi conservate. Astãzi, lumea în care stau înrãdãcinate toate simþirile ºi dorurile noastre n-o mai gãsim nicãieri. A risipit-o veacul acesta cu politica ºi vrajba lui, cu uitarea lui Dumnezeu ºi cu dragostea de strãini ºi de tot ce este al altora, veac care calcã în picioare felul nostru de viaþã, cu puterile, cu vredniciile ºi frumuseþile lui. Înstrãinarea aceasta împotriva cãreia luptãm, de nenorocirea cãreia ne dãm seama, ne-a pãtruns în bunã parte chiar ºi pe noi «naþionaliºtii»: în duh, în credinþã, în felul de a gândi, în moravuri, în limbã ºi obiceiuri. Norocul e cã n-a pustiit totul ºi ne-a mai rãmas atâta vlagã încât, doborând piedicile ºi duºmãniile acestui veac de rãtãcire ºi de înstrãinare, sã ne putem întoarce la izvoare; ºi, întorºi acolo, sã reluãm firul rupt al vieþuirii în casa, în comunitatea ºi duhul românesc, pentru ca astfel sã ridicãm viaþa acestui neam la puterea ºi rodnicia, materialã ºi sufleteascã, de care este vrednic. Dat fiind principiul fundamental al moralei creºtine – iubirea de-aproapelui – se pune acum întrebarea: ce ne sfãtuieºte ºi ne permite morala noastrã sã facem faþã de cel ce ne loveºte ºi vrea sã ne doboare? Sunt douã cãi urmate de Iisus: cea arãtatã prin vorbele «dacã-þi dã cineva o palmã, întoarce-þi ºi celãlalt obraz ºi lasã-l sã te mai loveascã o datã». Prin aceasta Iisus propovãduia toleranþa. A doua cale e aceea pe care a urmat-o Mântuitorul atunci când a gonit cu biciul afarã din bisericã pe negustorii care se vârâserã pânã ºi acolo, în ciuda tuturor legilor morale. Aceastã cale ne aratã cã atunci când se trece peste o limitã, toleranþa trebuie schimbatã cu mãsuri energice de îndreptare imediatã. Ei bine, noi pânã acum am tolerat cu resemnare creºtineascã sã fim pãlmuiþi, cãci pãlmuiþi ne-am lãsat atunci când veneticii paraziþi ºi-au acaparat drepturi cetãþeneºti, ne-au jefuit sat cu sat, sãdind corupþia ºi viciul între þãrani, când ne-au monopolizat aproape toatã presa, tot comerþul, toate bãncile, când ei trãiesc în belºug ºi rãsfãþãri, în vreme ce noi «cerºim din poartã-n poartã»[2]. [2]Românului i s-au luat, pe lângã bunãstarea de mai înainte, cântecele ºi comorile sufleteºti, i s-a atacat credinþa în Dumnezeu ºi respectul moralei creºtine. Pânã ºi marile foloase ale ºtiinþelor aplicate ºi ale maºinismului au fost rãpite poporului ºi folosite împotriva lui. Adevãrata menire a maºinismului ºi a ºtiinþelor atât de mult desvoltate, era de a îmbunãtãþi situaþia materialã a naþiunii întregi ºi a facilita, astfel, pe seama tuturor, câºtigarea unei culturi sufleteºti mai perfecte decât cea de pânã atunci. Cãci desvoltarea culturii e singurul rost al vieþii omeneºti. Maºinismul ne-a rãpit (în urma penetraþiei iudaice) cultura sufleteascã de mai înainte, pentru a o înlocui nu cu alta mai bunã, ci tocmai cu o falsã culturã, prevestitoare ºi aducãtoare de pieire sufleteascã. Dacã, de pildã, drumurile de fier ne-ar fi adus, în locul cântecelor pe care le-au alungat, altele noi ºi mai frumoase, n-am fi blestemat în doinele noastre de jale aceste drumuri, ci le-am fi slãvit în hore de bucurie. ªi-aºa ar fi fost, dacã roadele acestui avânt al producþiei ar fi intrat în stãpânirea noastrã. De-aceea, individul de azi are sufletul rãtãcit, pierdut, stricat (nu ne contraziceþi prin citãri de excepþii). Rãtãcit, pierdut, stricat în raport cu cerinþele sufletului-tip admis de Dumnezeu la viaþã, cerinþe stabilite în criteriul fundamental al vieþii: doctrina creºtinã. E domnia Anticristului în viaþa individului (anumite forme exterioare ºi obiceiuri creºtine la suprafaþã, dar vane în interior, salveazã oarecari aparenþe ºi superstiþii, dar nu mai cuprind nici o urmã de licãrire sfântã, sau, în cazul cel mai bun, pãstreazã doar resturi atât de mici de spirit creºtin, încât acestea nu mai au efect cumpãnitor pentru salvarea sufletului. Dragã semene, te rog frãþeºte, aratã-mi ºi mie pe intelectualul de azi (corespunzãtor tipului general) care nu e desfrânat! ªi dã-þi seama de toate nenorocirile, tragediile, dezastrele, care vin în viaþa individului, a familiei, a societãþii ºi chiar a statelor, drept consecinþã a acestei desordini morale! Aratã-mi apoi pe omul (corespunzãtor tipului general) care sã se îngrijeascã înainte de toate sã satisfacã porunca fundamentalã a lui Iisus: «nu vã adunaþi comori pe pãmânt, unde rugina le stricã, iar furii le sapã ºi le furã, ci vã adunaþi comori în Cer, unde nici rugina nu le stricã, nici hoþii nu le sapã, nici le furã». ªi, prin aceasta, nu vã cer sã-mi arãtaþi pe un pustnic desfãcut de orice dor de materie, ci pe omul care sã se gândeascã la datoriile morale mai înainte ºi mai presus de cerinþele pântecului. Iar familia de azi suferã de aceeaºi decadenþã moralã ca ºi individul. Unde mai întâlniþi azi moralitatea severã a familiilor bunicilor noºtri? Unde mai vezi azi pãrinþi ca Brutus al Romanilor, care, pentru interesul patriei trãdate, ºi-a distrus familia, condamnându-ºi singur fiii la moarte?… Dar, e aºa de departe acest tip sublim, e aºa de departe virtutea mamei romane care, primind vestea cã singurul ei fiu a murit în rãzboi, a rãspuns: «de aceea l-am nãscut», încât astãzi regretãm dispariþia nu a unor asemenea înãlþimi morale, ci dispariþia obiºnuitei familii cinstite, regulã generalã mai ieri, în care virtutea era un lucru comun, icoana era nelipsitã din casã, nici nu se aºeza nimeni la masã înainte ca pãrintele de familie sã spunã rugãciunea… ªi-odatã cu dispariþia acestora, buruienile patimilor copleºirã ºi virtuþile ºi tãria acestei celule de bazã a organismului social al unei naþiuni, iar efectele se vãd ºi se vor vedea încã (Am dori aºa de mult sã nu ni se rãspundã iarãº, naiv, dacã nu perfid: «ei bine, ºi de ce mai stã totuºi edificiul naþional în picioare?». Un neam bolnav nu moare, ca omul, în 2-3 ani, ci în secole, iar aparenþele de azi – ce aparenþe strãlucitoare erau în Rusia anului 1913 – nu garanteazã, contra logicei, viitor de sãnãtate. Societatea, naþiunea nu e mai puþin rãtãcitã în spiritul ei. Ce e Constituþia de la 1923 – care face pe Venetic, Român ºi neagã existenþa infectãrii noastre cu un milion de Venetici proaspeþi, veniþi sã colonizeze oraºele noastre – (deºi Constituþia prevede precis la art. 4: «E absolut interzisã colonizarea pãmântului românesc cu populaþii strãine.»)? Apropo, prin chiar firea lucrurilor, oraºele sunt centrele puterii economice, culturale ºi politice ale unui neam. Ce viitor stã în faþa naþiunii româneºti, ale cãrei oraºe (dupã statistica din 1921 a domnului Em. Vasiliu, statisticã recunoscutã realã de însuºi domnul I.I.C. Brãtianu) cuprindeau atunci (dar azi!) numai 28% Români? Stãm solid de tot pe picioare, nu-i aºa? Conceptul de cetãþean pe care e întemeiatã structura statului «democratic», înlocuind conceptul de Român, conceptul de Ungur, sau cel de Evreu, concepte apropiate de realitate ºi isvorâte din contactul imediat cu ea: ignoreazã suprema realitate a naþionalitãþii ºi, în consecinþã, falsificã întreaga structurã a statului democratic. ªi iatã, de pildã, unde ne duce acest exces: þinându-se strict dupã litera legii ºi a conceptului de cetãþean, este imposibil sã se admitã o politicã de românizare a oraºelor României, fãrã a cãdea în contrazicere ºi ilegalitate. Toþi locuitorii fiind cetãþeni ºi naþionalitatea etnicã neavând azi nici o situaþie de drept ºi, deci, nici o forþã în construcþia legalã a Statului – nu e de conceput în Statul «democratic» o politicã de românizare a oraºelor noastre înstrãinate. Vorba politicianilor: nu existã o problemã evreiascã deoarece, la 1923, Constituþia i-a fãcut Români pe toþi Evreii. Nu e admisibilã în Ardealul României democratice o politicã de Stat pentru o treptatã dar temeinicã restitutio in integrum a Românilor în poziþiile ce le-au fost luate prin nedreptatea ungureascã de veacuri, deoarece ºi Ungurii sunt Români, Români în singura accepþiune legalã actualã a realitãþii româneºti: cetãþeni. «Cãmaºa de forþã» a Statului democratic, forþa sa juridicã, o vedem astfel întorcându-se pentru a lovi în cei pe cari trebuie sã-i serveascã ºi pentru a apãra pe cei ce compromit cultura ºi viitorul neamului nostru. Excesul de abstracþiune din structura de azi a Statului a devenit, astfel, un paravan juridic pentru duºmanii ºi profitorii neamului românesc. Structura noului Stat românesc, care va trebui sã înlocuiascã mâine actualul stat «democratic», va trebui sã porneascã de la o desfiinþare a acestui exces de abstracþiune, de la o generalã înapoiere la realitãþi. Noile abstracþiuni ºi regule fundamentale, imagini fidele ale realitãþilor, trebuie sã fie în Statul de mâine: naþiunea româneascã dominantã; naþiunile minoritare libere în desvoltarea lor, cu condiþia de a nu prejudicia ºi a nu exploata pe Români; apoi familia ºi finalitãþile creºtine ale vieþii. Nu mai putem rãbda sã suferim în colþuri, striviþi în avântul nostru de cãtre îmbulzeala acaparatorilor, cari se vor ºti vârî ºi în conducerea þãrii [3], aºa cum au ºtiut s-o facã pânã acum pretutindeni. [3] Azi, în regulã generalã, mai ales în clasa conducãtoare a neamului, spiritul creºtin e aproape stins din suflete. E domnia Anticristului. Miºcarea naþionalã se înfãþiºeazã astãzi ca o supremã încordare între naþiune ºi guvern, perspectivele de viitor ale miºcãrii ne lasã sã întrezãrim inevitabile conflicte grave, cari ar aduce mari suferinþe organismului naþional. Aceste dureroase suferinþe ale naþiunii pot fi evitate numai dacã guvernul pãrãseºte politica de împiedicare a liberei desfãºurãri a miºcãrii naþionale în cadrele constituþionale, dacã pãrãseºte POLITICA LUPTEI CU NAÞIUNEA care reacþioneazã pentru a-ºi apãra existenþa. Progresul moral îl constituie tot ceea ce este în armonie cu legile moralei [4]. [4] Elementul moral a fost întotdeauna principala temelie a vieþii ºi a rosturilor noastre omeneºti. Dacã aceastã temelie se pierde, am pierdut totul: ºi dreptul la viaþã ºi puterea de a birui, prin propriile noastre puteri, pe duºmanii care ne încalcã ºi ne înjosesc, pãrând a fi sancþiunea divinã a propriilor noastre nenorociri. Iar, soluþia pentru a ieºi din acest dezastru? A reda lumii frâna ºi cârma moralã, iar nu numaidecât o bucatã de pâine mai mult ºi o economie materialã mai bunã, iatã calea de soluþionare a acestei vitale probleme umane. Avem datoria de a apãra pe cei slabi ºi fãrã scut, pe aproapele nostru care nu ne are decât pe noi. Cauza noastrã e aºadar dreaptã ºi sfântã. Sfinte ne vor fi ºi sacrificiile. Lupta trebuie s-o ducem înainte cu perseverenþa apostolatului ºi cu vitejia sufletelor alese care ºtiu cã nu este nimic mai nobil decât a te uita pe tine ºi a te jertfi pentru aproapele nãpãstuit. Aºa a fãcut Cristos! Sã nu se creadã – în urma faptului cã noi combatem ideile de umanitarism, de libertate, egalitate ºi frãþie, în felul cum le interpreteazã ºi cautã sã le aplice Evreii (neonest, bazându-se pe puterea fascinatorie care se leagã de ele ºi pe care, printr-o interpretare greºitã, o fãceau sã acþioneze tocmai împotriva scopului pe care-l urmãreºte accepþiunea lor just interpretatã, folosindu-le ca armã pentru cucerirea puterii mondiale [5]) cã noi am fi duºmanii acestor nobile idei în accepþiunea lor idealã. [5]Astfel, în loc sã se spunã cã libertate însemneazã putinþa de a te manifesta liber atât timp cât nu atingi egala libertate a altuia, ei aþâþau poporul la revendicarea unei libertãþi tot mai neînfrânate, tot mai injuste ºi tot mai periculoase. În loc sã spunã cã egalitate însemneazã dreapta atribuire a recompenselor dupã merite, ei aþâþau pe cei mai puþin merituoºi sã cearã «recompense» egale cu cei mai merituoºi, uitând cã în orice organism existã o talpã ºi un creer, un braþ vânjos ºi un ochiu fin, ºi cã unul fãrã altul nu poate trãi (ºi mai ales cel de la extremitãþi nu poate trãi fãrã cel din centru, însãrcinat cu o muncã mai puþin muscularã). Exploatând în acest fel frumoasa idee a egalitãþii, ei au adus organismul social într-o stare de nemulþumire haoticã, a mâinii contra stomacului, a piciorului contra creerului, distrugând armonia necesarã unei bune funcþionãri colective bazate pe justa recunoaºtere a valorii fiecãrui organ deosebit. De aceastã stare de lucruri profitau apoi numai ei, Evreii, înaintând în mod vertiginos spre realizarea planului lor criminal de stãpânire mondialã. E prea banal sã mai spunem cã atunci când doi se ceartã totdeauna al treilea câºtigã. Nici nu e prea greu de înþeles metoda aceasta, simplistã dar foarte rodnicã, a Izraeliþilor. Toate aceste idei sunt derivate ale învãþãturilor lui Iisus. A le respinge, însemneazã a te lepãda de Cristos. Noi le admitem ºi le primim, însã numai vãzute prin prisma posibilitãþii lor de realizare folositoare în împrejurãrile de astãzi [6]. [6] Când ni se pierde sufletul, ni se secãtuieºte trupul naþiei ºi ni se leagã mâinile spre a nu mai fi liberi nici de a ne apãra. Când pieirea ca naþiune nu e un lucru al viitorului îndepãrtat – ea se înfãptuieºte sub ochii noºtri, zi cu zi, într-o neobservatã agonie. Câte suflete româneºti s-au pierdut pânã acum în braþele necredinþei ºi ale decadenþei sufleteºti, câte calitãþi sufleteºti ni s-au stins sau amorþit din pricina falsei culturi ºi a civilizaþiei de astãzi? Unde ne e boierimea viteazã ºi vrednicã de pe vremea aprodului Purice? Care e tãria ºi autoritatea Bisericii de azi, morala societãþii româneºti contemporane? Pretutindeni, dezagregare ºi început de putrefacþie! Cât despre avutul nostru material, e prea cunoscutã desãvârºita lui înstrãinare (comerþ, industrie, exploatãri) adicã pieirea lui naþionalã! Pierim acum, sub ochii noºtri, încet dar sigur! Din rãmãºiþele noastre se va forma, pe nesimþite, un alt popor, inferior ºi degradat, nãscut rob, ºi care ne va uzurpa poate numele ºi graiul, tot aºa cum au fãcut-o samsarii greci de astãzi, cari pretind a fi urmaºii lui Pitagora ºi ai lui Pericle. Cuvintele lui Conta se vor fi adeverit însã: vom fi pierit ca naþiune. Robii români de mâine nu vor mai avea nimic în comun cu plãeºii, rãzeºii ºi boierii lui Mircea ºi ªtefan, nici cu dorobanþii de la Plevna ºi Mãrãºeºti! Trebuie dintâi sã descoperim lumii intenþiunile ascunse ale Evreilor, falsitatea operei lor sociale de suprafaþã [7], sã demonstrãm apoi mulþimii greºeala în care a cãzut, sã trezim din beþia sãlbaticã pe cei ameþiþi de posibilitatea unei potoliri imediate a egoismelor veºnic nesatisfãcute, sã oprim din calea lor pe cei porniþi sã ucidã «pe cei de sus» ºi sã se punã ei în locul lor, sã oprim talpa de a distruge capul crezând apoi cã se poate pune ea în locul lui. [7] «Libertate-egalitate-fraternitate» neþãrmuritã, adicã libertatea naþiunii strãine ºi duºmane de a ne cuceri centrele de avuþii, de a ne degrada cultura ºi credinþa ºi de a ne ataca la noi acasã, - sau egalitatea cea mai fãþarnicã, corespunzând unei progresive desmoºteniri ºi alungãri a Românilor din poziþiunile hotãrâtoare ale vieþii naþionale, - sau apoi fraternitatea cu ucigaºul care ne-a înlãnþuit, jefuit ºi batjocorit atacându-ne pentru cã îndrãznim sã ne mai întrunim în oraºele româneºti unde el e stãpânul exclusiv. O reacþiune, o stavilã, se impune deci împotriva rãului stârnit de interpretarea perfidã a acestor idei. Nu e micã dificultatea operei noastre. Trebuie sã desvãþãm ce au învãþat alþii. Suntem puºi în contact cu mentalitãþi aproape înebunite de excitaþia patimei injectate ºi se vor cere multe jertfe ºi multã stãruinþã pentru a birui definitiv. Aceastã reacþiune nu se poate înjgheba decât cu cadrele sãnãtoase naþionale, adicã o clasã conducãtoare româneascã. Nu ne putem supune mai bine învãþãturilor creºtine, decât luptând pentru ridicarea moralã a naþiunii [8]. [8] Cãci sã fim bine înþeleºi, încã din capul locului: problema veneticilor trebuie soluþionatã printr-o luptã de ansamblu, radicalã, printr-o revoluþie naþionalã, dând cuvântului revoluþie nu sensul de anarhie ºi luptã de stradã, ci sensul spiritual al unei totale rupturi de mentalitatea actualã de robie ºi slãbiciune în faþa strãinului. Sã nu ne credem mai buni decât suntem. Sã ne cunoaºtem bine, cãci numai astfel vor avea valoare realã calculele noastre. De-aceea, trebuie sã îndreptãm fãrã cruþare arcul sãgeþilor binemeritate, ºi împotriva propriilor noastre defecte [9], cu credinþa cã prin continue critici ºi îndrumãri persistente, zi cu zi, vom ajunge la adevãrata ºi deplina renaºtere moralã a lumii bolnave de astãzi [10]. [9] Alãturi de corupþia ºi venalitatea noastrã, combinate cu o inocentã naivitate, viciul capital care ne slãbeºte ºi ne pune pe o treaptã de inferioritate e beþia ºi orgia simþurilor nedisciplinate, cãrora le cãdem atât de uºor victime. [10] Întunericul patimilor nu va putea niciodatã cristaliza un focar de luminã salvatoare. Iar ceea ce cãutãm ºi dorim din toatã fiinþa noastrã e lumina, e înstãpânirea din nou a vieþii aºa cum a voit-o Dumnezeu: viaþã de adevãr, dreptate, virtute. În aceasta consistã mântuirea, cu scãparea de toate plãgile ucigãtoare care ne mistuie: readucerea rodului în via dumnezeiascã, azi bolnavã ºi stearpã, în naþiunea noastrã (mãcar în ea) cãzutã în ghearele satanice stârpitoare ale sufletului ºi aducãtoare de pieire. Aceastã nouã fecundare a sufletului pierdut al unei naþiuni nu se poate face decât prin cea mai purã esenþã de luminã, de virtute. Ea nu poate fi creeatã, pãstratã, cultivatã ºi apoi întrebuinþatã la operaþia de regenerare decât în mediul ei creator. Ea nu poate fi gãsitã ºi captatã decât la izvorul ei: la picioarele Mântuitorului, sub iubitoarea oblãduire a lui Dumnezeu. Vrem viaþã, scântee mântuitoare, vrem cale izbãvitoare!… «Eu sunt calea, adevãrul ºi viaþa» e sentinþa neclintitã a lui Iisus. Adicã, exemplificare de maximã concreteþe: Stãm iarãºi în preajma Crãciunului. ªi ne întrebãm, cum bogatul din Evanghelie întreba pe Mântuitorul: ce trebuie sã fi fãcut noi pentru a putea zice azi cã de Crãciunul acesta ne-am apropiat nu numai prin epuizarea foilor calendarului din ãst an ºi prin isprãvile gastronomice de care ne pregãtim, ci ºi printr-o orânduire nouã a sufletului, a adevãratei noastre vieþi? Iar rãspunsul nu poate fi numai un interogatoriu asupra formelor ºi legilor respectate, un examen tehnic asupra conformãrii la ceea ce e mai mult exteriorul doctrinei creºtine: ai furat, ai nedreptãþit, ai respectat poruncile în ceea ce au ele oarecum formal, normativ, de reglementare a raporturilor cu semenii? Ci vom fi întrebaþi dacã a fost ceva viu sufleteºte în noi, vom fi întrebaþi ce disoluþii sufleteºti adânci s-au întâmplat în noi ºi ce reconstrucþii interioare pe un alt plan, de jertfã ºi prefacere vie. Cãci simpla conformare oarecum contractualã faþã de porunci, simpla atitudine aparent corectã, dar lipsitã de prefacerea vie interioarã, nu poate apropia pe om de Cer ºi de mântuire. Nu ºtiu ce vor zice teologii, despre a cãror ºtiinþã n-am multã cunoºtinþã, dar mãsura învierii noastre interioare, mãsura creºtinãtãþii noastre vii, eu o vãd mai ales în mãsura jertfei pentru binele altora: a unei jertfe personale liber, cu dragoste ºi cu elan consimþite, fãrã gând la respectarea formalã a nu ºtiu cãror regulamente bilaterale dintre noi ºi Dumnezeu. Jertfa aceea care e deslãnþuitã în noi din dragoste, dintr-o dragoste pentru altceva decât fiinþa noastrã, jertfa aceea care ne inundã pustiindu-ne aºezarea omeneascã a vieþii, dar ne încãlzeºte totodatã cu satisfacþii pe care nu le poate cuprinde graiul omenesc. Aceastã jertfã e faptul care smulge de pe fiinþa noastrã carapacea nesimþirii faþã de cele dumnezeieºti ºi, transformându-ne într-o ranã vie («de soare ºi sânge» cum ar zice Radu Gyr) ne pune în directã comuniune cu Dumnezeirea care pãtrunde nãvalnic în sufletul nostru. ªi devenim astfel vii sufleteºte, mai vii, mai creºtini. Jertfa este astfel mãsura creºtinãtãþii noastre. Prin urmare, deºi natura e chiar ºi în materie socialã atotvindecãtoare (în multe cazuri mãcar) ºi cu toate ca nu e exclusã aºadar posibilitatea ca naþiunea noastrã sã ajungã la restabilire prin procesele de reacþiune organicã pe care (ca cel despre care tocmai am vorbit) ºi-le germineazã ea singurã, în mod reflex, - totuºi, pentru a evita riscurile unei deslãnþuiri nezãgãzuite, avem datoria de a ne dedica cu toatã pasiunea muncii uriaºe a rezolvirii inteligente ºi organizate a acestei probleme [11]. [11] Orice sistem viu e miºcat de o forþã. În sistemul societãþilor omeneºti, forþa nu se capteazã decât prin organizare. Aºadar, sistemul nostru trebuie sã aibã organizaþie. Organizaþia însã, nu se poate naºte ºi desvolta sãnãtos, fãrã rânduialã, fãrã ierarhie. Vrem sã construim deci (ºi cu ajutorul lui Dumnezeu vom construi) o celulã de strãlucitoare luminã, care va acþiona, adicã va lumina ºi deci va mântui! Nu suntem creatori de luminã. Ea se aflã numai la Dumnezeu. Nu suntem fãuritori ai mântuirii dorite, ci vrem sã fim simple unelte ale acestei forþe salvatoare, pe care n-o cãutãm aºadar în altã parte decât în singurul loc unde se aflã: la Dumnezeu. Deci: la Icoanã! Avem credinþa cã, de astã datã, mergem drept la þintã ºi biruinþa este asiguratã. Neamul va fi servit, mântuit, deoarece nu înþelegem sã ne mai depãrtãm nici o clipã de la Icoanã ºi de la porunca ei. Nu mai lucrãm deci noi, ci ea, care este neînvinsã. Astfel, sistemul nostru, aceastã coºniþã cu rânduiala ºi conducerea ei, strâns unit în jurul credinþei în Dumnezeu (singurul ei stâlp de sprijin), îºi începe, în faþa lumii, munca, strãdania de care e legatã singura nãdejde de mântuire. E vorba de cea mai complexã ºi uriaºã problemã vitalã a omenirii ºi civilizaþiei creºtine întregi. Dar, orice se va întâmpla ºi orice am fi capabili sã pregãtim, sã studiem ºi sã înfãptuim în mod inteligent în aceastã direcþie, concluzia imperativã, care se impune pe deasupra tuturor, este sã rãmânem membre vii ºi nedeslipite, sensibile ºi supuse, ale fiinþei naþionale! …Pentru a putea evita orice risc din partea ºubredei înþelepciuni omeneºti… Cãci altfel, când cumpãtul ºi cuminþenia se spulberã în vânt, «n-aduc ani ce-aduce ceasul» ºi într-o bunã zi ne putem trezi în faþa prãpastiei crezute departe. De-aceea, sã luãm aminte ºi sã avem în întâiul rând grije de noi înºine [12]. Altfel, lupta ne e ºovãitoare ºi biruinþa primejduitã. [12] Esenþialul în acest domeniu este un element interior sufletesc al luptãtorului, care trebuie cultivat înainte de orice: confundarea vieþii personale a acestuia cu idealul sãu. Aºadar, salt din egoismul individual, oricât de justificat, totala aservire a interesului personal interesului colectiv. Coborâþi în adâncul vostru sufletesc ºi întrebaþi-vã dacã vã mulþumeºte sau nu o simplã recitare de idealuri menite a fi veºnic înfrânte. Iar dacã veþi simþi cã demnitatea voastrã de om ºi de Român nu mai îngãduie ruºinea tuturor resemnãrilor, atunci împãcaþi-vã (pe încetul ºi definitiv, iar nu numai în clipa unui entuziasm trecãtor) cu gândul cã viaþa voastrã personalã cade cu totul pe al doilea plan, ºi treceþi dincoace, pe marele drum dureros al jertfei pentru binele altora, pentru binele Neamului, pentru slujirea lui Dumnezeu. Altfel, dacã veþi condiþiona lupta de faptul de a nu vã stingheri interesele, oricât de îndreptãþite, atunci toate moþiunile voastre frumoase, toate congresele voastre înfierbântate nu vor aduce nici o biruinþã, ci vor rãmâne în istorie doar pentru a caracteriza laºitatea unei generaþii nevrednice de înaintaºii ei ºi menite blestemului urmaºilor. Adevãrul nu e relativ. Ca ºi Dumnezeu el este unul. Iar spiritul adevãrului, în problema orânduirilor sociale ale omenirii e cristalizat în criteriul fundamental ºi sfânt al ideii naþionale. De-aceea, mãcar de-acum, sã nu ne mai conducem dupã aparenþe, ci dupã îndemnurile inimii [13] ºi ale logicei [14], care toate ne spun cã: Neamul românesc trebuie sã se ridice din decadenþa sufleteascã în care a cãzut ºi sã fie stãpân pe pãmântul ºi cultura sa! El nu poate trãi decât desrobindu-se din situaþia de azi, la care l-au adus partidele politice [15]. [13] Vom coborâ cât mai jos pe scara pretenþiilor politice momentane, vom face mai mult loc sufletului, care în simþãmintele sale spontane, desinteresate ºi nealterate, conþine cele mai mari adevãruri ºi soluþii. Cãci, noi nu punem temeiul capital numai pe intelect ci ºi pe suflet, pe sentiment; de-aceea, chiar într-o controversã, nu desconsiderãm elementul sentimental, care, foarte adesea, ne aduce rodul plin al unei intuiþii directe ºi juste a realitãþilor, fãrã a se împiedica în desiºul raþionamentelor dubioase. [14] Iar atunci când mintea nu te ajutã la aflarea unor soluþii specifice (mintea «luminatã» a celor care tac), ne rãmâne totuºi o bazã solidã de orientare generalã a actelor vieþii (o soluþie posibilã în orice moment al istoriei, cãci, în orice moment al ei, viaþa e stãpânitã de forþa ºi legile lui Dumnezeu). Aceastã soluþie generalã este conformarea noastrã la adevãrurile eterne, creºtine, la învãþãtura lui Iisus pe care noi o înþelegem astfel (învãþãturã sintetizatã mai ales în minunea cereascã a Învierii): Oricât de puternic ar fi Satana, atunci când îl combaþi cu jertfirea chiar a propriei vieþi, intervine atotputernicia divinã ºi te face biruitor. [15] Toatã lumea, fãrã excepþie, mãrturiseºte, când e sincerã, cã în aceste partide nu se cautã decât satisfacerea interesului personal al partizanilor, nimeni neintrând în ele în virtutea unui crez, a unei porniri eroice spre un ideal, ci numai pentru a se cãpãtui. Satisfacerea acestor interese se face în cadrul unei totale aserviri faþã de strãinii care ne-au cucerit þara, în cadrul imoralitãþii ºi al unei lipse de credinþã creºtinã aproape fãrã precedent. Ne sunt cunoscute prea bine primejdiile uriaºei forþe oculte francmasone ºi antinaþionale care þine în stãpânirea ei chiar þãri de frunte cum e Franþa, ºi vedem o serie de indicii noi care ne prevestesc cã riscãm ºi noi a ne “occidentaliza” în acest fel [16]. [16] Tot mai mult gãsim cã lipseºte, mai ales la cãrturari, sufletul românesc viguros de odinioarã, fiind înlocuit, cu un amestec desgustãtor al celor mai învechite ºi triste idei cosmopolite. Aceastã schimbare s-a sãvârºit în gândul ºi simþirea multor Români de-ai noºtri, mai ales Ardeleni. ªi nu numai în îngâmfaþii «aristocraþi» ardeleni cari la 1917 erau în ajun de regenerare totalã, dar chiar ºi în cei ridicaþi din þãrãnime. Chiar feciorii popii cutare nu mai ºtiu azi ce e ideea naþionalã, ei care nu demult ar fi fost gata sã sfâºie pe profesorul ungur care le-ar fi smuls tricolorul ascuns în cuta hainei ºi adormeau legãnaþi de ritmul poesiilor patriotice ascunse sub perna de ºcolar. Ne e sufletul mohorât nu numai din pricina acestei melancolii a unei comparaþii cu trecutul, dar mai ales din grija pentru viitor. Cãci un cristal uºor se sfarmã. Dar cu anevoe se reface. Comoara ideii naþionale, care abia începuse a ne revãrsa în vine puterile ei creatoare, se poate uºor distruge. Demagogie, defãimare, inducere în eroare, filosofie modernã, renaºtere la “occidentalism”, dreptate umanã, egalitate, toate acestea sunt arme care au doborât ideea naþionalã francezã, rusã ºi, în bunã parte, chiar mondialã. Ele au ºi la noi, chiar ºi în literaturã ºi filosofie (nu mai vorbim de Universitate! – Contestã cineva faptul cã majoritatea profesorilor a fost absentã de la marea sa datorie de pãstrãtoare a isvoarelor culturii româneºti, ba chiar a duºmãnit pe cei dornici sã apere de înstrãinare cultura aceasta? Neîndurãtoare, istoria de mâine va însemna în ºirul faptelor caracteristice ale epocii de astãzi: Profesorii universitari au duºmãnit viitorul ºi puritatea culturii româneºti.), misionari stãruitori pentru înobilarea spiritualã a «xenofobilor» . Deºi nu suntem un popor industrial, totuºi nu ne putem socoti la adãpost de o puternicã orientare de stânga (ªi-aceasta în condiþiile în care comunismul este acea fiarã roºie din Apocalips care se ridicã pentru a goni pe Cristos din lume. Peste tot unde comunismul diavolesc a biruit, Biserica a fost doborâtã. Nu pentru veºnicie, dar totuºi a fost doborâtã pentru veacul de azi. Iar în locul ei s-a înstãpânit puterea diavoleascã a necredinþei, a stricãciunii, ºi suferinþele cu moartea sufleteascã si trupeascã a oamenilor de azi.), nu numai prin înºelarea þãrãnimii, dar ºi prin acþiunea oraºelor, aproape complet cucerite de duºmani ºi de elemente fãrã suflet românesc, lepãdate de tradiþia noastrã religioasã ºi culturalã. E vântul vremii care vrea sã pãtrundã ºi la noi, înecând adevãrul primordial al vieþii sociale: ideea religioasã ºi ideea naþionalã. Omenirea pozitivistã de azi, sau mai bine zis cu pretenþii de pozitivism, ºi-a pierdut cârma moralã. Azi nu se mai crede decât în carne ºi trup ºi în puterile ºubredei înþelepciuni raþionaliste omeneºti. Adevãrurile primite prin revelaþie divinã (singurele cârme care pot conduce la liman viaþa de aici), acestea ºtim cu toþii bine ce valoare mai au în conºtiinþele actuale, fie ele chiar ale unor mari prelaþi. ªi-aceastã situaþie stãpâneºte pretutindeni în lume, doar mãsurile ºi coloriturile variazã. Peste tot, suflete crescute în otrava unui individualism anarhic, care schimonoseºte ºi sterilizeazã simþirea, dragostea ºi durerea pentru neamul tãu. Adicã potrivit intereselor celui mai temut duºman pe care l-a cunoscut vreodatã un popor: iudeo-masoneria. Obiºnuiþi cu ideologia cosmopolitã masonicã a Societãþii Naþiunilor [17], politicianii au sacrificat independenþa României ºi viitorul þãrii date pe mâna strãinilor interni ºi externi de dragul visurilor briandiste ale Pan-Europei. [17] La temelia Societãþii Naþiunilor stã mirajul unui anumit idealism. Ceea ce nu însemneazã cã ignorãm cealaltã temelie, cea adevãratã, a uneltirilor oculte masonice, care, în dosul acestui miraj, doreau sã-ºi împlineascã idealul desfiinþãrii Statelor Naþionale ºi al unei reconstrucþii a lumii dupã concepþiile filosofice materialiste ºi cosmopolite ale Masoneriei. Concepþii care, la rândul lor, nu sunt decât un al doilea paravan al unor uneltiri ºi mai «anumite»… Înlãurarea arbitrarului ºi a bunului plac rãzboinic, a forþei brutale din viaþa naþiunilor. Scopul acesta aparent al Ligii nici nu e numaidecât stârpirea rãzboiului, deoarece ea însãºi admite cã sunt cazuri de rãzboaie drepte, necesare – ci scopul e ca rãzboiul nedrept, arbitrarul vieþii internaþionale sã disparã. N-ar fi nimic de zis contra acestui scop, dacã-l considerãm în sine, independent de posibilitãþile de realizare. E chiar ceva foarte nobil, seducãtor mai ales pentru spiritul superior al creºtinului iubitor de ideal. Dar, de-ndatã ce examinãm posibilitãþile teoretice de realizare, apoi sistemul practic prin care s-a realizat acest scop, constatãm o serie de vicii. Aceste vicii ne dovedesc cã un scop nu e suficient sã fie nobil, când intrã în domeniul realizãrii, ci trebuie sã fie realizabil, deoarece, în caz contrar, sistemul realizãrii se va întoarce exact contra scopului în loc de a-l servi. Un singur exemplu (din multele), spre edificare: Fãrã o sistematizare juridicã a vieþii, nu e cu putinþã înlãturarea arbitrarului. Cãci într-adevãr ce e regula de drept, norma juridicã? Ea este o reglementare obiectivã, prealabilã ºi unicã, a diferitelor raporturi sociale. Se stabileºte dinainte deci, pentru cazuri încã nenãscute, care va fi poziþiunea forþei publice în diferitele raporturi ºi conflicte dintre oameni. Dar azi cel puþin, dacã nu întotdeauna, raporturile dintre naþiuni nu sunt succeptibile în ceea ce au ele mai important, unei încadrãri juridice. În raporturile juridice dintre naþiuni, marile interese naþionale (conflicte de teritoriu etc.) nu sunt fenomene succeptibile a se repeta în condiþiuni identice, reglementabile deci în prealabil printr-un sistem juridic. Sã luãm ca pildã dreptul unei naþiuni asupra unui teritoriu (sursa aproape constantã a rãzboaielor). Unii vor invoca, cu dreptate, dreptul istoric sau voinþa majoritãþii populaþiei (cazul Ardealului pentru noi). Alþii vor invoca, poate tot cu dreptate, numai dreptul istoric, indiferent de plebiscitul actual al unei populaþii intruse colonizate (cazul nordului Bucovinei etc.). Tot atât de legitim se va putea invoca dreptul unei naþiuni paºnice asupra unui teritoriu, pentru a-ºi asigura o graniþã strategicã, spre a se apãra contra unei naþiuni rãzboinice (cazul Cadrilaterului nostru), sau dreptul la frontiere naturale, dreptul la un teritoriu de siguranþã al unei capitale (cazul Belgradului). Vedem aºadar cã aici, în aceastã foarte importantã materie a raporturilor internaþionale, drepturile sunt atât de variate, bazate pe atât de multiple fundamente istorice, geografice, militare, etnice, încât nu existã situaþiuni fixe, cari sã se repete, compuse din aceleaºi elemente cãrora sã li se poatã aplica aceeaºi soluþiune dinainte stabilitã. În zadar am creea un vast cod, cãci noile fenomene, noile conflicte, nu vor putea fi încadrate în nici un text. Aºadar, chiar în principiu ajungem la condamnarea Ligii Naþiunilor pentru viciul capital: ea neputând avea la bazã un sistem de regule juridice, care sã garanteze cã atribuþiunile ei vor fi exercitate obiectiv ºi în mod impersonal, este fatal ca ea sã-ºi exerciteze aceste atribuþiuni în mod subiectiv, arbitrar, devenind o simplã unealtã de conspiraþie politicã, cu atât mai primejdioasã, cu cât e mai puternicã. De-aceea Societatea Naþiunilor nu este decât un organ de promovare a arbitrarului, promovare cu atât mai periculoasã cu cât în faþa comploturilor ei politice, Statele, despuiate de suveranitate, stau neputincioase, desarmate. Astfel, ea apare pe de-o parte ca o formã de atac contra naþiunilor – cu scopul de a le desfiinþa suveranitatea Statelor, spre a o înlocui cu un supraguvernãmânt mondial –, iar în pretenþiunile sale de activitate intelectualã, culturalã, ea se vãdeºte a fi o forþã de atac, contra spiritului ºi a culturii creºtine, prin disolvarea culturilor naþionale, spre a le înlocui cu spirit de internaþionalism “umanitar”, liber-cugetãtor, individualist. ªi, cum ar putea fi altfel?, când: - la 14 ºi 15 ianuarie 1917 are loc o conferinþã a Francmasoneriei din þãrile aliate, care decide sã convoace «un congres al Masoneriei din þãrile aliate ºi neutre» pentru a cãuta mijloacele de a ajunge la constituirea Societãþii Naþiunilor; - apoi, la ºedinþa de la 28 iunie 1917 (cu aproape doi ani înainte de întemeierea Ligii ºi în timp ce rãzboiul era încã în curs), generalul Peingé, Mare Maestru al Marei Loji a Franþei, alcãtuieºte un proiect de Statut pentru aceastã «Societate a Naþiunilor», proiect care seamãnã perfect cu pactul Societãþii Naþiunilor. Revista francmasonã francezã «Convent de Grande Lodge de France», în numãrul sãu din 1922, paginile 235-236, spune între altele: «Scopul principal al Societãþii Naþiunilor trebuie sã fie crearea unui patriotism pentru Liga Naþiunilor, pe scurt formarea Statelor Unite ale Europei, mai ales federalizarea lumii întregi. Sã fie dezarmate statele izolate ºi sã fie în schimb înarmatã Federaþia Statelor Asociate. Acestea sunt cele douã faze ale aceluiaºi progres»; - iar încã de la 1864, Evreul Lewy Bing, în «Les archives israelites», scrie: «Nu e oare natural ºi necesar a vedea în curând un Tribunal Suprem, însãrcinat sã descurce plângerile dintre Naþii ºi Naþii, - judecând în ultimã instanþã ºi al cãrui cuvânt sã impue lumii întregi?» Iar dacã ne gândim cât de stupid ºi neînþeles este ca, deºi se ºtie bine ce poate sã fie o astfel de «Societate a Naþiunilor», Statele sã-ºi ºtirbeascã grav suveranitatea în folosul acesteia, va trebui sã constatãm cã aceastã orbire stupidã ºi neînþeleasã a lumii politice, nu poate fi o simplã greºealã, ci rodul voinþei oculte a Francmasoneriei. Cãci dacã Societatea Naþiunilor a luat fiinþã, în dauna suveranitãþilor naþionale, aceasta este din cauzã cã uneltele Francmasone din toate Statele au fost complice, conºtient sau inconºtient, la subminarea viitorului patriilor lor. Afirmaþiile pe care le-am fãcut nu sunt invenþia momentului, ci concluzii vechi la care au ajuns lungi cercetãri ºtiinþifice. Nu riscãm, deci, combãtând pericolul venetic, sã ne angajãm într-un sistem de iluzii provocate de «prea înfierbântatul nostru entuziasm». Ne simþim picioarele bine înfipte pe un teren solid. ªi sã se ºtie cã nu-l cedãm odatã cu capul ºi vom primi pe el orice lovituri! …Pânã va voi Dumnezeu sã sune Isbãvirea [18]!… [18] Cãci aºa a vrut ºi Dumnezeu: germenul unei înnoiri sã nu poatã creºte decât din suferinþã. Trebuie sã plãteascã cineva, cu suferinþã, pãcatele care au prãbuºit un neam, trebuie sã rãscumpere cineva prin durere mântuirea de mâine (nu pentru vreun dor de rãzbunare al lui Dumnezeu, ci, poate, pentru a-I dovedi, astfel, cã mai este rodnicie sufleteascã într-o lume condamnatã). Nici Mântuitorul n-a putut birui fãrã suferinþã ºi jertfã. PREZENT! — Bibliografie: 1. Ion I. MOÞA, CRANII DE LEMN. ARTICOLE 1922-1936, Ediþia a II-a, Editura Totul pentru Þarã, Bucureºti, 1937; 2. Idem, SOCIETATEA NAÞIUNILOR. IDEALUL, VICIILE ªI PRIMEJDIA EI, Conferinþã þinutã la Cercul de Studii al Centrului Studenþesc Bucureºti, în ziua de 15 decembrie 1929, Tipografia Astra S.A., Cluj, 1929; 3. Idem, TESTAMENTUL LUI ION MOÞA, Ediþia a II-a, Colecþia Europa, München, 1992

In response to: PLÂNGERE PENALÃ IMPOTRIVA UNUI FOST OFITER DE SECURITATE

Moarte tuturor comunistilor!
Traiasca Legiunea!

In response to: PARTIZANII ANTICOMUNISTI COMEMORATI LA SÂMBÃTA DE SUS

Sunt mii de oameni care au pierit in luptele contra comunismului, ramasi in anonimat. Cateva zeci au murit in muntii Calimani (de care nu se stie prea mult), fapt care mi-a fost confirmat de multi oameni din zona; sunt originar din Dragolasa si am avut ocazia sa cunosc multi batrani care mi-au povestit aceste lucruri.
Poate ca intr-o zi se va gasi cineva care sa scrie si despre ei
O zi buna!
Dimi

In response to: Eroii fãrã mormânt ai Neamului comemorati la Balaciu

Dumnezeu sa-i odihneasca pe toti cei cazutu!

In response to: Codrul Fetea - Centrul Rezistentei Anticomuniste

Eroii traiesc prin martiriul lor. Vor fi de-a pururi in sufletul nostru, al Romanilor! Deci Prezenti!

In response to: PLÂNGERE PENALÃ IMPOTRIVA UNUI FOST OFITER DE SECURITATE

Mii de comunisti care si-au batut joc de poporul roman, care au comis crime, inca sunt in libertate si n-au platit pentru ele (cum e cazul de mai sus), sfruntandu-ne. Ba mai mult, le platim pensiile grase, in timp ce taranii romani se zbat intr-o saracie lucie pentru supravietuire.
Toti calaii sa plateasca!

In response to: C-tin Speteanu: "Sunt gata în orice moment sã o iau dela început"

Foarte bun articolul! Astept si biografiile domnilor Ion Mota si Marin!

In response to: C O M U N I C A T DIN PARTEA PARTIDULUI "PENTRU PATRIE"

Am impresia ca foarte multa lume pe planeta asta sufera de ipocrizie, incercand sa se acopere cu ideile "corecte politicit". Sunt foarte multe lucruri care mi se par absurde si ma fac sa ma indoiect de gradul de inteligenta al oamenilor ca ansamblu. Sa ai o atitudine impotriva legionarilor pentru ca sunt "fascisti" e ca si cand te-ar enerva sotia pentru ca e barbat... sau pe aproape.

PS. In legatura cu PPP, e nevoie de promovare, sa stim si noi (oamenii) cine e presdinte macar, ca nu cunosc pe nimeni mai rasarit din partid. Asta e unul din motivele pentru care am intrat in PRM... Ah, si un program politic nu ar strica.

In response to: C O M U N I C A T DIN PARTEA PARTIDULUI "PENTRU PATRIE"

E bine ca apare acest comunicat! Spre limpezirea apelor...
Doamne ajuta!
Carmen