http://miscarea.net/b2/////index.php?blog=4&disp=comments en-US hourly 1 2000-01-01T12:00+00:00 http://miscarea.net/b2/////index.php?blog=4&title=mos_craciun_de_octavian_goga&more=1&c=1&tb=1&pb=1#c2854 2009-12-25T21:45:22Z george [Visitor] Mos Crãciun cu barba albã, mos Crãciun cu traista plinã, Vechi stãpân atât de darnic al copilãriei mele, Azi la noi în sat te-asteaptã toatã casa cu luminã, Cu colinde si cu cântec si cu crai ceteti de stele. Tu te furisezi în tainã pe la fiecare poartã, Cu pãsirea ta tiptilã nu lasi urme pe zãpadã, Dar te simte-ntreg cuprinsul oropsitilor de soartã, Când lasi binecuvântarea peste capul lor sã cadã. Tu cobori si-n sara asta, tu cobori ca totdeauna, Pe pãmântul greu de rele, sol bãtrân de gânduri bune, Si-nvesmânti c-un vãl de pace rãzvrãtirea-nviforatã... Cum te-asteaptã-n sat la mine!... Du-te, du-te, Mos Crãciune... De nu ti-o fi peste mânã treci si pe la casa noastrã, Biatã mama-ngânduratã azi e singurã la masã, Tu mãcar o razã-n suflet îi trimite pe fereastrã, Când vezi neatins si vinul si colacul de pe masã. Apoi pleacã, Mos Crãciune... pe oriunde-si duce darul Bãtrâneasca si cinstita si curata noastrã lege; Numa-n lumea mea strãinã nu-ncerca sã treci hotarul, Cãci si inima si casa ti-s închise-aici, mosnege!... Mos Crãciun cu barba albã, mos Crãciun cu traista plinã,
Vechi stãpân atât de darnic al copilãriei mele,
Azi la noi în sat te-asteaptã toatã casa cu luminã,
Cu colinde si cu cântec si cu crai ceteti de stele.

Tu te furisezi în tainã pe la fiecare poartã,
Cu pãsirea ta tiptilã nu lasi urme pe zãpadã,
Dar te simte-ntreg cuprinsul oropsitilor de soartã,
Când lasi binecuvântarea peste capul lor sã cadã.

Tu cobori si-n sara asta, tu cobori ca totdeauna,
Pe pãmântul greu de rele, sol bãtrân de gânduri bune,
Si-nvesmânti c-un vãl de pace rãzvrãtirea-nviforatã...
Cum te-asteaptã-n sat la mine!... Du-te, du-te,
Mos Crãciune...

De nu ti-o fi peste mânã treci si pe la casa noastrã,
Biatã mama-ngânduratã azi e singurã la masã,
Tu mãcar o razã-n suflet îi trimite pe fereastrã,
Când vezi neatins si vinul si colacul de pe masã.

Apoi pleacã, Mos Crãciune... pe oriunde-si duce darul
Bãtrâneasca si cinstita si curata noastrã lege;
Numa-n lumea mea strãinã nu-ncerca sã treci hotarul,
Cãci si inima si casa ti-s închise-aici, mosnege!...
]]> http://miscarea.net/b2/////index.php?blog=4&title=autobiografia_preotului_arsenie_boca&more=1&c=1&tb=1&pb=1#c37 2008-11-09T17:50:18Z PARINTELE DIACON GH. [Visitor] Iata cit de mult ne iubeste Dumnezeu! -Un alt motiv pentru care Dumnezeu ne vorbeste, este pentru ca El doreste partasie vesnica cu omul. Asa cum parintii doresc sa fie cu copiii lor, si Dumnezeu ne doreste in rai cu El, pentru ca sintem creiaturile Lui, si El ne-a creiat nu pentru pedeapsa vesnica, ci pentru rai, pentru fericire vesnica, ca sa aiba partasie cu noi si dupa ce trecem dincolo in vesnicie. [...]Asculta. Acel ce-ti vorbeste, - prin visuri, prin bolta senina - e glasul ce-n veci porunceste: Sa fie lumina ! [...] Caci Tatal atit v-a iubit c-a dat Fiul Sau sub ocara, ca oricine crede in El sa nu piara ! [...] Asculta. El vine curind sa cheme pe nume pe-ai Sai. O, cum vei privi tremurind albastrele cai ? Asculta. Caci vremea s-a dus si nu-ti mai ramine prea multa. Dar vino acum la Isus ! ...Si-asculta !...
-Un alt motiv pentru care Dumnezeu ne vorbeste, este pentru ca El doreste partasie vesnica cu omul.

Asa cum parintii doresc sa fie cu copiii lor, si Dumnezeu ne doreste in rai cu El, pentru ca sintem creiaturile Lui, si El ne-a creiat nu pentru pedeapsa vesnica, ci pentru rai, pentru fericire vesnica, ca sa aiba partasie cu noi si dupa ce trecem dincolo in vesnicie.

[...]Asculta. Acel ce-ti vorbeste,
- prin visuri, prin bolta senina -
e glasul ce-n veci porunceste:
Sa fie lumina !

[...]
Caci Tatal atit v-a iubit
c-a dat Fiul Sau sub ocara,
ca oricine crede in El
sa nu piara !

[...]
Asculta. El vine curind
sa cheme pe nume pe-ai Sai.
O, cum vei privi tremurind
albastrele cai ?

Asculta. Caci vremea s-a dus
si nu-ti mai ramine prea multa.
Dar vino acum la Isus !
...Si-asculta !...


]]> http://miscarea.net/b2/////index.php?blog=4&title=ilinca_nathanael_expozitia_lumina_de_pe_&more=1&c=1&tb=1&pb=1#c34 2008-05-18T21:26:10Z victoritadutu [Visitor] REGELE BOLNAV I A fost o datã un rege tânãr care trãia singur pe o stâncã, într-un castel din vechime, fãcut din moşii şi strãmoşii lui, izolat de lume si de ochii oamenilor care ar fi putut sã îi pãngãreascã imaginea, viaţa şi trãinicia. Avea împãrãţia lui aşa de mare, pânã la marginile pãmântului, şi a încercat din toate puterile lui sã facã binele şi acesta sã fie prezent în viaţa oamenilor pe care el îi stãpânea şi avea grijã de ei, însã a vãzut cã rãutãţile erau la fel de mari sau erau la fel de înspãimântãtoare cu cât se strãduia el sã fie mai bun şi sã îi înveţe pe oameni sã fie cinstiţi, corecţi, puternici şi drepţi. Rãutãţile şi prostituţia zilnicã în care trãiau oamenii ajunseserã sã îl dezguste şi sã îl dezamãgeascã aşa de mult, încât de supãrare ajunsese pe jumãtate nebun şi ca sã se protejeze pe el însuşi, se hotãrâ sã trãiascã singur şi retras de lume. Vãzuse prea multe rãutãţi şi voia sã fie cât mai departe de ele. Se simţea extraordinar de bine, în aceastã singurãtate care îl proteja. În castelul lui admira în fiecare dimineaţã lumina soarelui, care îi încãlzea ochii, privirile, fruntea , corpul, mâinile , braţele, şi se ruga lui Dumnezeu şi îi mulţumea cã duce o viaţã aşa de frumoasã, aşa de cuminte, aşa de liniştitã pentru sufletul lui şi pentru nervii lui. Noaptea se uita la stele şi asculta cântecul privighetorilor, şi al pãsãrillor de noapte din pãdure, care îi dãdeau concertul liniştitor şi plin de viaţã.Când erau furtuni şi trãsnete, admira lumina aceea aşa de puternicã care taie cerul şi întunericul cu atâta putere şi se gândea cã aşa trebuie sã fie şi mintea omeneascã, asemenei puterii şi luminii unui trãsnet care lumineazã şi aduce ploaia înţelegerii peste acest ocean de întuneric al degradãrii şi prostiei omeneşti. De multe ori îşi zicea cã în întunericul acesetei lumi pline de rãutate , cel care gândeşte şi face, şi pune în lucrare binele e ca fulgerul care produce atâta luminã pentru o perioadã aşa de scurtã de timp, dupã care întunericul devine din nou stãpân, însã ce s-ar face lumea asta fãrã trãsnetele şi fulgerele oamenilor care creeazã şi împing lumea şi umanitatea sã meargã înainte. Nu ar mai fi cu putinţã ploaia dacã dacã fulgerele şi tunetele nu ar fi. De la un timp, cu cât era mai bolnav de lume şi mai singur din cauza ei, a observat cum în fiecare dimineaţã se auzea o muzicã teribilã, parcã era venitã din cer şi de pretutindeni şi se desfãta în aceastã beatitudine, care picura direct în inimã, în suflet şi îl curãţa de toate aceaste mizerii care le strânsese în el şi acuma se scurgeau în permanenţã pe la picioarele lui, rãmânând curat şi eliberat ca o lacrimã. Deşi stãtea într-o aşa de mare izolare, simţeade fiecare datã când ceva rãu se întâmpla în regatul sãu, el nu mai voia sã ştie, însã tot nu reuşea sã se desprindã de aceastã rãutate,de aceste stãri, avea anumite percepţii ale lui care îi fãceau rãu. Se simţea bolnav de atâta prostie şi nu ştia cum sã se vindece, credea cã dacã stã singur şi izolat de tot ceea ce este mai rau şi mai urât în aceastã lume, poate sã se facã sãnãtos. În fiecare dimineaţã când se trezea şi auzea aceastã muzicã simţea cum se vindecã puţin câte puţin, parcã se vindeca de lume şi de toate urâţeniile ei. Cu cât trecea timpul, cu atât era mai apropiat de acea muzicã şi se simţea legat de ea. Dar în acelaşi timp devenea sãnãtos, se purifica, nervii lui nu mai erau aşa de încordaţi, sufletul lui nu mai era aşa de apãsat, de împovãrat. Nu se scula dimineaţa decât ca sã audã aceastã muzicã şi sã simtã cum se face sãnãtos pe zi ce trece. Îi plãcea mai ales aceast sentiment pe care i-l dãdea muzica aceasta, de a fi şi de a veni de pretutindeni, parcã era coborâtã din cer. La început când venise pe aceastã stâncã sã trãiascã în izolare, deşi era aşa de tânãr, parcã era o fiinţã bãtrânã, care nu mai poate sã scape de moartea care îl aştepta ireversibil, aşa devreme şi repede, parcã se retrãsese aici ca sã moarã singur şi nu ca sã trãiascã. Tinereţea lui nu mai avea nici un sens şi nici o valaore şi nici o putere, se simţea cu sufletul aşa de bãtrân de parcã tot ceea ce vedea şi trãia erau deja din trecut iar el era sortit sã trãiascã undeva în viitor, undeva departe de timp, undeva intr-un alt loc în universul aceasta aşa de mic pentru el. Se simţea aşa de bãtrân şi de bolnav încât nici universul cu toatã frumuseţea lui nu mai putea sã mai facã altceva decât sã îl strângã, sã îl nimiceascã, şi sã îl reducã la un punct şi apoi la neexistenţã. Voia sã stea aici ca sã se vindece de aceste trãiri, de aceste neputinţe ale sufletului, de aceste percepţii. Muzica aceasta îi reda tinereţea şi vigoarea lui de altã datã care îl fãcuse atât de puternic, de vestit, de bun, de lãudat, de iubit de oamnei, dar şi urât şi dispreţuit de cei care nu puteau sã trãiascã decât prin rãutãţile pe care le faceau zilnic.Ajunsese sã împãrãţeascã atâtea sate, atâtea oraşe , atâtea ţãri, parcã tot pãmântul ajunsese sã fie la picioarele lui, pentru cã el aşa era la inceput, cel mai puternc om, dar rãutãţile lumii şi ale oamenilor îl fãcuserã sã devinã tot mai mic, şi mai slab, şi mai bicisnic, şi mai neputincios, îl fãcuserã aproape nebun. Muzica era in timpul zilei , dimineaţa, iar în timpul nopţii se auzea, dar mai încet şi de puţine ori, era altfel noaptea acea muzica, noaptea era ca un cântec de jale şi de durere, de eliberare, iar ziua era una de putere, de forţã, de biruiţã, de luptã. Muzica de noapte îl fãcea melancolic şi îl adormea, iar muzica din timpul zilei îi dãdea aripi sã zboare şi sã lupte, sã se facã sãnãtos şi puternic, sã nu mai fie bonav de singurãtate şi de rãutãţile acestei lumi, care îl fãceau sã stea departe de frumuseţea lui Dumnezeu. Dupã un timp el se vindecase farã sã ştie şi simţea nevoia sã nu mai stea într-un loc, îi venea aşa câte un dor de ducã, sã colinde şi sã plece în alte imperii, in alte ţinuturi, în alte împãrãţii, nu voia sã se întoarcã acasã la el, voia sã colinde, însã nu putea sã pãrãseascã muzica lui, dragoastea lui, aceastã stare de armonie şi de sãnãtate ,şi de bine pe care o dobândise, simţea cã el nu mai putea sã mai trãiascã fãrã muzica asta care îl fãcea puternic, îl readucea la starea lui de început de glorie, de întrecere cu el însuşi şi cu idealurile lui pe care le purtase în el atâta amar de vreme şi luptase sã le ducã la îndeplinire. De acea nu voia sã plece sã se lipseascã de ea, credea cã dacã nu o sã mai asculte aceastã muzicã se va face la loc bolnav, dacã va pleca de aici acest loc se va strica el se va rãtãci şi nu o sã mai poatã sã se întoarcã nicodatã aici, pentru cã erai în vârful unei stînci, se strãduise din greu sã ajungã în locul acesta rupt din rai, aşa credea el cã poate sã fie raiul. Într-o zi i-a venit un gând ciudata şi puternic, care tuna în el ca un fulger înspãimântãtor de care se minuna, un gând, un îndemn puternic, un dor, ca sã vadã de unde vine muzica, cine o cântã, cine este cel care interpreteazã muzica asta şi o dã universului întreg, cine este cel aşa de frumos care compune o muzicã aşa de frumoasã. Voia sã ştie cine o cântã, pentru ca era ceva cu totul şi cu totul unic. Nu ştia cum sã facã sã afle, pentru cã avea nevoie de multã putere sã umble. El acuma era perfect sãnãtos, gândul aceasta, ca ar putea sã afle cine e cel care cânta îi dãdea putere, îi dãdea speranţã de viaţã, avea în inima lui dorinţa ca sã-l rãsplãteascã pe cel care îi dãduse liniştea şi viaţa , pentru cã el era convins cã muzica asta îl fãcuse complet sãnãtos. Dacã el nu ar fi auzit în fiecare dimineaţã şi în fiecare noapate muzica asta, nu şi-ar fi revenit, ar fi murit, aşa credea el şi asta era şi în realitate. Muzica asta îl fãcuse puternic şi îl salvase de la nebunie. Avea în el aceastã dorinţã teribilã ca sã meargã şi sã vadã cine e cel care cântã, care este interpretul şi cine este fiinţa aceea aşa de minunatã, de specilã, de dumnezeiascã, de îi dãduse sãnãtatea pentru cã el atunci când venise aici, în pãdure, pe stanca asta, în castelul acesta, era pe jumatate nebun de durerile şi de suferinţele lumii. Iar acuma devenise complet sãnãtos, complet vindecat, era cel tânãr , mai tânãr şi mai puternic decât aşa cum venise. Puterea în el creştea şi simţea cum nu mai poate sã rãmânã, sã stea aici, în stâncã asta izolat, şi departe de cel care cântase şi îl fãcuse atât de fericit. Numai cã nu ştia cum sã facã şi atunci se gândi şi gãsi soluţia. “O sã mã ghidez numai şi numai dupã muzica, o sã mã îndrept numai îcotro va cânta muzica, dacã mã rãtãcesc o sã mã întorc. Dar dacã voi avea drumuri fãrã o ieşire, ce o sã mã fac, dacã o sã întâlnesc ţinuturi aşa de prãpãstioase încât nu o sã gãsesc ieşirea, ce se va întâmpla cu mine, dacã nu reusesc sã ajung. Nu se poate, o sã fac tot ce îmi stã în putinţã ca sã biruiesc, o sã gãsesc soluţia la momnetul potrivit, pentru cã muzica aceea o sã mã facã şi mai puternic, iar eu acuma sunt complet sãnãtos şi vindecat de orice fel de moleşealã şi de slãbiciune.” Aşa cã în urmatoarea dimineaţã când muzica se auzea din nou nici nu mai aşteptã mult şi porni la drum dupã sunetul acela divin care mergea şi se auzea de pretutindeni. II Ei, şi începurã cãutarile. Nu mai ştia ce sã faca de fericire pentru aceastã cãutare şi pentru aceastã cãlãtorie, pentru cã cel mai frumos acum era ca putea sã meargã, îi pãrea rãu de castelul acesta însingurat pe care l-a pãrãsit dar era hotarat cã dupã ce îl va rãsplãti pe cel care l-a vindecat, sã se întoarcã aici pentru a se odihni din cauza cãlãtoriei. Se va duce în împãţia lui şi va da cel mai mare ospãţ şi îl va încununa cu daruri pe cel care a avut o asemnea putere asupra lui de l-a vindecat şi l-a redat celorlaţi, atâta de frumos. Era aşa de fericit cã aproape îi venea sã zboare, sã fugã, sã cânte el însuşi, alãturi de cel care cânta o asemenea muzicã de îl înveselea aşa de tare şi îi dãdea putere, şi-i dãdea aripi sã zboare. Cãutarea acaeasta şi cãlãtoria aceasta îl fãcea cu adevãrat fericit şi sã se simta în al noualea cer. Nu se lua decât dupã acel cântec, unde îl auzea mai tare, în acel loc se îndrepta. De multe ori pistele erau false pentru cã acest cântec se auzea de pretutindeni şi de aceea îi venea greu sã se ia dupã el. Trebuia sã se concentreze sã vadã şi sã audã din ce parte se aude cel mai tare şi apoi sã se îndrepte spre sensul cântecului cu mai mare intensitate. Plus ca erau ceasuri în care sunetul muzicii nu se auzea şi atunci trebuia sã stea în loc nu mai putea sã meargã mai departe pentru cã nu ştia încotro sã o apuce. Atunci stãtea în loc şi dormea, visa, se obişnuise aşa de mult cu acel cântec, cã-i devenise îndispensabil ca aerul. Atunci când nu mai putea sã-l audã, se aşeza cu spatele la pãmânt şi cu faţa la cer şi singur încerca sã cânte şi sã repete, sã imite cântecul care rãmânea aşa de mult in inima lui care i-o cumprisese de un dor pe care nu ştia sã şi-l explice şi de care îi era aşa de teama. Privea cerul şi ar fi vrut sã zboare, asemeni unei pãsãri, tot mai înalt şi sã simtã, şi sã trãiascã acea libertate a oricãrei stãri lipsite de orice determinare. Plângea liniştit, lãsa sã îi curgã lacrimile uşor în pãmântul care-l primea şi în felul acesta se elibera. Dupã ce plângea, de multe ori observa cã începea sã se audã cântecul, dar asta nu de fiecare datã. Plimbarea lui era ca o lungã suferinţã dar şi a ca o luptã prin care se elibera de ea. Nu mai avea rãbdare, simţea cum trebuie sã ajungã repede acolo la cel care cânta, simţea cã acel cineva are mare nevoie de el, asa cum şi el are o aşa de mare nevoie de muzica lui, asta îl cutremura. Îşi zicea:” dar dacã cel care cânta are o mare nevoie de mine, aşa cum şi eu am avut şi am o aşa mare nevoie de el, trebuie sã ajung acolo neaparat, of, şi nu pot sã merg decât dacã începe sã cânte, pentru cã altfel nu am nici un fel de reper. Daca ar fi sã o pornesc aşa de unul singur, şi poarte cã merg pe drumul drept”. Şi chiar a început sã meargã şi a mers, numai cã nu se mai auzea nimic şi a trebuit sã se întoarcã la locul de unde rãmãsese şi abia atunci observase cum începe cântecul din nou sã aparã şi sã se facã auzit în inima lui. Atunci, începu din nou sã meargã şi voia sã fugã, sã meargâ mai repede. I se pãrea cã pierde timp, un dor neştiut îi cuprinsese sufletul pentru ca simţea ca ar putea descoperi ceva cu totul şi cu totul unic în viaţa lui şi în existenta lui. Merse aşa încã o perioadã bunã de timp şi mai scurtã din drumul pe care îl avea de parcurs, pentru cã nu ştia cât avea de mers şi unde trebia sã ajungã şi nici cât de lung îi era drmul, pentru cã mergea în necunoscut. III. Muzica tãcu şi el trebui sã se operascã din mers şi din cãutat .Se odihni ,nu mai putea de obosealã şi de dezamãgire pentru cã el se aştepta ca o sã ajungã foarte repede la cel care cânta şi în felul acesta va putea sã îi mulţumeascã. Dar nimic, drumul parcã se lungea devenea tot mai obositor iar muzica aceea se tot îndepãrta de el şi nu ştia încotro sã meargã sau se sã îndrepte pentru cã mereu avea aceeaşi senzaţie cã vine de pretutindeni şi nu de undeva anume. Numai bine nu terminã de gândit aceste frãmântãri cã se şi trezi auzind din nou cântecul acela. Bucuros cã o poate cãuta din nou, o porni la drum, avu aşa o senzaţie ca nu era timpul pentru aceastã muzicã, pentru cã de obicei la ora aceea nu cânta, niciodatã la acest ceas muzica nu a auzit-o şi plus cã tot cãutând observa cã nu mai avea acel dor ca sã îl gãseascãp pe cel care o cânta şi parcã nu era la fel cu cea pe care o auzise şi se vindecase, dar pare sã nu bage de seama aceste senzaţii şi o porni mai departe sã caute sursa şi locul acelei muzici binefãcãtoare pentru el şi pentru inima lui. Ajunse într-un ţinut de unde nu mai putea sã iasã, în care toate erau la fel, în care îşi pierdu toate reperele, un ţinut ciudat în care nu mai ştia de e noapte sau zi, întuneric sau luminã, dacã mergea la rãsãrit sau la apus. Încerca sã se întoarcã, dar pierdu definitiv orice drum de intoarcere şi orice reper. Ba mai mult, când voi sã se întoarcã vãzu cum se afundã cu piorul în acele mlaştini înşelatoare acoperite de iarbã şi nu mai putea sã mai meargã mai departe, de parcã totul ar fi fost pentru el sortit sã îl omoare. Se afunda tot mai mult în mlaştina aceea şi nu mai putea sã iasã. Disperarea îl cuprinse şi nu mai ştia ce sã facã ca sã prinda putere sã se salveze pentru cã vedea cum mlaştina aceea îl cuprinde tot mau mult şi el nu mai are nicio şanasã sã se scape. Gasi ca prin minune o creangã de copac de care se agãţã în disperarea lui şi cu eforturi supraomeneşti încerca sã iasã de acolo şi pânã la urma reuşi. Din mlaştina aceea scãpã dar nu mai ştia cum sã meargã mai departe. Îsi dãdu seama cã auzi o muzicã înşelatoare de ajunse sã se rãtãceascã în felul acesta dar nu avu ce face trebui sã orbecãiascã câteva zile pânã sã gãseascã drumul de întoarcere. Ajunse ca din întâmplare chiar în locul de unde plecase şi atunci auzi aşa ca din depârtare muzica cea adevãratâ care era muzica inimii lui şi a dragostei lui. A salvãrii lui. Ar fi vrut sã meargã mai departe, sã ajungã la cel care cânta pentru cã dorul în el creştea aşa de tare şi nu-i dãdea pace pânã ce nu s-ar fi sculat şi ar fi înaintat . Însã era prea oboist, prea supãrat pe el, cã putuse sã se rãtãceascã în felul acesta, atâta de sptupid şi de ruşinos.Trebuia sã se odihneascã pentru cã altfel ar fi murit din cauza efortului. Dormind aşa, auzi dintr-o datã douã muzici la fel care se suprapuneau una peste alta. Una era cea adevãrtã care îl vindecase şi cealaltã era ca un fel de imitaţie a primeia şi care îl dusese la rãtãcire şi aproape de moarte. Stãtu foarte mult sã le asculte pe amândouã ca sã poatã sã facã deosebirea dintre cea buna şi cea care era nebunã. Şi se întreba: “oare cine încearcã sã imite muzica asta ? Oare nu-şi dã seama cã face un lucru râu cântând aşa. Însã el nu ştia cã acea muzicâ care se suprapunea era ecoul primeia care se întorcea la cel care cânta pe o alta cale şi asta îl ducea la rãtãcire pe împãrat. Când toate se limpezirã în mintea lui şi când muzica aceea divinã se auzea de una singurã o porni la drum din nou cu forte proaspete şi cu o şi mai mare încredere în el însuşi. IV Merse condus de muzica lui pânã ce ajunse în faţa unui zid de netrecut. Când se uitã în sus nu mai putea sã vadã decât cerul, aşa era de înaltã stânca aceea din piatrã pe care în mod normal ar fi trebuit sã o depãşeascã. Se duse în stânga o bucatã de vreme, gândindu-se cã poate existã o cale de a ocoli acea stâncã, dar vãzu cã dacã se îndepãrteazã pierde acel sunet atât de frumos şi nu mai are nici o cãlãuzã care sã îi arate drumul. Fu nevoit sã se întoarca din drum şi sã ajungã din nou acolo de unde plecase pentru cã acolo era locul unde se auzea cel mai tare muzica lui. Merse şi în partea stângã o bucatã bunã de zi şi aici pãţi la fel şi a trebuit sã se întoarca. Aşa cã se vãzu nevoit sã escaladeze acel munte de piatrã aşa de abrupt pentru cã numai în felul acesta putea sã se îndrepte şi sã fie tot mai aproape de muzica lui. Urcuşul acesta era aproape imposibil de fãcut şi trebuia sã se odihneascã pentru cã efectiv îl lãsau puterile. Se temea şi se întreba, ce o sã facã atunci când nu o sã mai auda muzica, dacã este pe un drum greşit. Dacã o sã se facã noapte şi el nu o sã mai vadã ce face. Trebui sã se opreascã de nenumarate ori ca sã se odihneascã. Însã a observat un lucru tare ciudat, cã atunci când se opera, muzica tãcea. Dacã el se chinuia sã escaladeze muntele, muzica era tot mai tare şi mai mare ca o dorinţã care creştea în el şi care îi dâdea puterea sã urce şi sã meargã mai departe orice ar fi. Muzica aceea era în el însuşi în primul rând pânã sã fie în afara lui. Şi dacã se oprea, se oprea zi muzica, şi parcã nu mai avea tãrie sã mai meargã, parcã i se sfârşea vlaga şi puterea în el. Ca sã facã încã un pas pe muntele acela asemenea alpiniştilor care escaladeazã cele mai mari şi mai periculoase înalţimi trebuia sã se chinuie groaznic. Aşa trebuia sã facã şi el şi nu trebuia sã se lase învins, nu trebuia sã renunţe . Pentru cã acest drum devenise pentru el o chestiune de viaţã şi de moarte . I se pãrea cã dacã nu se duce sã vadã ce se întâmplã cu muzica aceea şi de unde vine şi cine o cânta, viaţa lui nu mai avea nici un sens, pentru cã muzica aceea era esenţialã pentru el, era muzica vieţii lui, care îl fãcuse sãnãtos şi îl scãpase de la nebunie şi moarte. Era un fel de ambiţie bãrbãteascã pentru propriul lui orgoliu şi pentru propria lui putere lãuntricã, ca sã ducã pânã la capãt acest drum început de el. Nu avea rãbdare nici sã se odihneascã prea mult timp pentru cã i se pãrea ca acolo sus va trebui sã gãseascã pânã la urmã tot ceea ce el cauta. Asta voia sã afle şi cu forţe noi trebuia sã urce, sã se ducã, sã meargã mai departe orice ar fi şi orice s-ar fi întâmplat. Trebuia sã izbândeascã, trebuia sã faca asta, nu avea voie sã renunţe sau sã dea înapoi. Cale de întoarcere nu mai era pentru el. Cu cât înainta spre vârful muntelui cu atâta se apropia şi mai mult de muzica lui aşa de draga şi care îi dãdea putere. Observa ca aici nu mai era nici seara, nici noapte, nici dimineaţã ci era o permanentã zi, aşa ca nu mai ştia câte zile a mers sau a stat, nu mai avea nici o noţiune a timpului, pentru cã aici timp parcã nu mai era. Dupã chinuri îndelungate ajunse cu ajutorul lui Dumnezeu pânã în vârful acelui munte care era undeva în afara aceastei lumii şi în afara acestiu timp pe care noi îl trãim, Aşa i se pãrea lui cã este. Acolo sus departe de aceastã lume tocmai în vârf, dãdu peste un castel plin cu grãdini înflorite cu pomi, era o gurã de rai dar nimeni, absolut nimeni nu trãia în acea grãdinã, pãrea sã fie pustie, numai flori, copaci, şi ierburi şi stânci de piatrã, nici ţipenie de pasãre nu zbura pe acolo şi nici ţipenie de om. Când cãlcã în interiorul castelului muzica aceea tãcu. Şi el se simţi nedumerit, nu ştia încotro sã mai meargã pentru cã nu mai era ghidat de nimic. Şi pentru cã tot nu avea ce sã facã cu acest interval de timp începu sã cerceteze gradina aceea tot mai mult ca sã se familiarizeze cu acel loc şi cu acea privelişte. Numai cordoare de copaci seculari care te înfiorau cu acea mãreţie a înãlţimilor, dar şi cu acele rãdãcini care veneau parcã de undeva din inima pãmântului. Castelul era aşa de ciudat cã totul era sãpat în stâncã, în piatrã, parcã era unul din cele mai îndepãtate timpuri, sãpat de nişte uriaşi.Şi peste tot numai flori, numai flori care fãceau ca toatã aceastã grãdinã sã fie cel mai frumos loc de pe pãmânt. Deodatã simţi cum în apropierea lui se aude încet, parcã stingându-se muzica şi tresãri. De data aceasta muzica era aşa de linã şi de înceatã , abia se auzea şi el se sperie şi se minunã şi nu ştia de unde vine şi se duse mai aproape de un loc ciudat , pustiu, acoperit cu multe rãdãcini şi care nu avea nici o flare care sã creascã pe el. Erau nişte rãdãcini vrãjite, ciudate, demonice care erau crescute cu atâta ciudã şi atâta urã parcã sã acopere ceva ca sã nu mai iasã la viaţã. Muzica aceea în surdinã, parcã lipsitã de viaţã se auzea de acolo din interior, de sub crengile acelea aşa de urâte care sufocau sufletul acela care cânta acolo. El se duse repede şi cu cuţitul pe care îl purta permanent la el, tãie tot mai multe crengi, tot mai multe pânã ce ajunse în mijloc şi acolo câd se uitã, ce-i vãzurã ochii, era o pasãre mãiastrã care cânta prinsã în crengile acelea care o strângeau şi o acopereau ca sã o sufoce, ca sã o omoare. Şi ea trebuia sã cânte, ca în felul acela sã poata sã se opunã crengilor care o strângeau, care o sufocau şi numai în felul acesta putea sã trãiascã. Numai în felul aceasta putea sã respire. Iar împãratul anjunseseîntr-un fel la timp, sã o salveze, pentru cã ea nu mai putea sã reziste încã mult timp în aceastã stare de sechestrare. Împãratului nu-i venea sã creadã cã vede aşa ceva . Luã pasãrea eliberata de acolo, care era abia vie, abia de mai rãsufla, pentru cã rasuflarea ei era numai cantecul acela care o fãcuse atât de vestitã în toatã lumea, numai cã nimeni nu ştia cã era cântecul ei de supravieţuire. O duse şi o aşezã pe cea mai frumoasã floare care creştea în înteriorul castelului şi când o puse acolo sã o admire pentru cã împãratul simţea cum nu se va mai putea lipsi niciodatã de pasãrea aceasta minunatã care îi salvase viaţa şi mintea de la nebunie, pasãrea aceea se tranformã într-o prinţesã de o frumuseţe şi inteligenţã, cum nu mai vãzuse el niciodatã, era frumuseţea asemãnãtoare împãratului, pentru cã prinţesa aceasta semãna perfect cu regele acesta tânãr şi puternic. O vrajã ciudatã o facuse, o tranformase pe acea prinţesã în pasãrea care era ţinutã strâns în cregile acelea urâte, care cu timpul deveniserã cea mai înfricoşatã închisoare pentru ea, şi numai aşa putea sã supravieţuiascã şi sã se opunã acelor crengi care o strângeau. Însã ea nu ştia cã acel cântec al ei se auzea pânã la marginile pãmântului. Nu ştia cã acel cântec al ei fãcuse sãnãtoşi miloane şi milioane de oamnei, nu ştia cã prin melodiile ei de supravieţuire, cu cât se lupta mai mult sã nu fie sufocatã de crengi cu atâta cântecul ei era mai puternic şi mai viu şi mai eliberator pentru alţii nu numai pentru ea însãşi. Nu ştia cã milioane de oameni deveniserã sãnãtoşi la minte şi la trup din cauza aceastui cântec al ei. Dar numai unul singur se dovedi vrednic sã ducã aceastã cãutare pânã la capãt, sã afle cine este cea care cântã aşa şi sã vinã sã o salveze. Acesta era împãratul nebun de iubire, de singurãtate, de lume de viaţã, de existenţã, care o luã de mireasã şi de soţie şi conduserã împreunã pânãîn ziua de astãzi acea împãrãţie în care toţi oamneii sunt fericiţi si nu mai existã nici un rãu pe pãmânt. Ei trãirã fericiţi veşnic în împãrãţia binelui, a dreptãţii şi a vieţii eterne. Ilinca Natahanel( Vctorita Duţu)
I
A fost o datã un rege tânãr care trãia singur pe o stâncã, într-un castel din vechime, fãcut din moşii şi strãmoşii lui, izolat de lume si de ochii oamenilor care ar fi putut sã îi pãngãreascã imaginea, viaţa şi trãinicia.
Avea împãrãţia lui aşa de mare, pânã la marginile pãmântului, şi a încercat din toate puterile lui sã facã binele şi acesta sã fie prezent în viaţa oamenilor pe care el îi stãpânea şi avea grijã de ei, însã a vãzut cã rãutãţile erau la fel de mari sau erau la fel de înspãimântãtoare cu cât se strãduia el sã fie mai bun şi sã îi înveţe pe oameni sã fie cinstiţi, corecţi, puternici şi drepţi.
Rãutãţile şi prostituţia zilnicã în care trãiau oamenii ajunseserã sã îl dezguste şi sã îl dezamãgeascã aşa de mult, încât de supãrare ajunsese pe jumãtate nebun şi ca sã se protejeze pe el însuşi, se hotãrâ sã trãiascã singur şi retras de lume. Vãzuse prea multe rãutãţi şi voia sã fie cât mai departe de ele.
Se simţea extraordinar de bine, în aceastã singurãtate care îl proteja. În castelul lui admira în fiecare dimineaţã lumina soarelui, care îi încãlzea ochii, privirile, fruntea , corpul, mâinile , braţele, şi se ruga lui Dumnezeu şi îi mulţumea cã duce o viaţã aşa de frumoasã, aşa de cuminte, aşa de liniştitã pentru sufletul lui şi pentru nervii lui.
Noaptea se uita la stele şi asculta cântecul privighetorilor, şi al pãsãrillor de noapte din pãdure, care îi dãdeau concertul liniştitor şi plin de viaţã.Când erau furtuni şi trãsnete, admira lumina aceea aşa de puternicã care taie cerul şi întunericul cu atâta putere şi se gândea cã aşa trebuie sã fie şi mintea omeneascã, asemenei puterii şi luminii unui trãsnet care lumineazã şi aduce ploaia înţelegerii peste acest ocean de întuneric al degradãrii şi prostiei omeneşti. De multe ori îşi zicea cã în întunericul acesetei lumi pline de rãutate , cel care gândeşte şi face, şi pune în lucrare binele e ca fulgerul care produce atâta luminã pentru o perioadã aşa de scurtã de timp, dupã care întunericul devine din nou stãpân, însã ce s-ar face lumea asta fãrã trãsnetele şi fulgerele oamenilor care creeazã şi împing lumea şi umanitatea sã meargã înainte. Nu ar mai fi cu putinţã ploaia dacã dacã fulgerele şi tunetele nu ar fi.
De la un timp, cu cât era mai bolnav de lume şi mai singur din cauza ei, a observat cum în fiecare dimineaţã se auzea o muzicã teribilã, parcã era venitã din cer şi de pretutindeni şi se desfãta în aceastã beatitudine, care picura direct în inimã, în suflet şi îl curãţa de toate aceaste mizerii care le strânsese în el şi acuma se scurgeau în permanenţã pe la picioarele lui, rãmânând curat şi eliberat ca o lacrimã. Deşi stãtea într-o aşa de mare izolare, simţeade fiecare datã când ceva rãu se întâmpla în regatul sãu, el nu mai voia sã ştie, însã tot nu reuşea sã se desprindã de aceastã rãutate,de aceste stãri, avea anumite percepţii ale lui care îi fãceau rãu. Se simţea bolnav de atâta prostie şi nu ştia cum sã se vindece, credea cã dacã stã singur şi izolat de tot ceea ce este mai rau şi mai urât în aceastã lume, poate sã se facã sãnãtos.
În fiecare dimineaţã când se trezea şi auzea aceastã muzicã simţea cum se vindecã puţin câte puţin, parcã se vindeca de lume şi de toate urâţeniile ei. Cu cât trecea timpul, cu atât era mai apropiat de acea muzicã şi se simţea legat de ea. Dar în acelaşi timp devenea sãnãtos, se purifica, nervii lui nu mai erau aşa de încordaţi, sufletul lui nu mai era aşa de apãsat, de împovãrat. Nu se scula dimineaţa decât ca sã audã aceastã muzicã şi sã simtã cum se face sãnãtos pe zi ce trece. Îi plãcea mai ales aceast sentiment pe care i-l dãdea muzica aceasta, de a fi şi de a veni de pretutindeni, parcã era coborâtã din cer.
La început când venise pe aceastã stâncã sã trãiascã în izolare, deşi era aşa de tânãr, parcã era o fiinţã bãtrânã, care nu mai poate sã scape de moartea care îl aştepta ireversibil, aşa devreme şi repede, parcã se retrãsese aici ca sã moarã singur şi nu ca sã trãiascã. Tinereţea lui nu mai avea nici un sens şi nici o valaore şi nici o putere, se simţea cu sufletul aşa de bãtrân de parcã tot ceea ce vedea şi trãia erau deja din trecut iar el era sortit sã trãiascã undeva în viitor, undeva departe de timp, undeva intr-un alt loc în universul aceasta aşa de mic pentru el. Se simţea aşa de bãtrân şi de bolnav încât nici universul cu toatã frumuseţea lui nu mai putea sã mai facã altceva decât sã îl strângã, sã îl nimiceascã, şi sã îl reducã la un punct şi apoi la neexistenţã. Voia sã stea aici ca sã se vindece de aceste trãiri, de aceste neputinţe ale sufletului, de aceste percepţii.
Muzica aceasta îi reda tinereţea şi vigoarea lui de altã datã care îl fãcuse atât de puternic, de vestit, de bun, de lãudat, de iubit de oamnei, dar şi urât şi dispreţuit de cei care nu puteau sã trãiascã decât prin rãutãţile pe care le faceau zilnic.Ajunsese sã împãrãţeascã atâtea sate, atâtea oraşe , atâtea ţãri, parcã tot pãmântul ajunsese sã fie la picioarele lui, pentru cã el aşa era la inceput, cel mai puternc om, dar rãutãţile lumii şi ale oamenilor îl fãcuserã sã devinã tot mai mic, şi mai slab, şi mai bicisnic, şi mai neputincios, îl fãcuserã aproape nebun.
Muzica era in timpul zilei , dimineaţa, iar în timpul nopţii se auzea, dar mai încet şi de puţine ori, era altfel noaptea acea muzica, noaptea era ca un cântec de jale şi de durere, de eliberare, iar ziua era una de putere, de forţã, de biruiţã, de luptã. Muzica de noapte îl fãcea melancolic şi îl adormea, iar muzica din timpul zilei îi dãdea aripi sã zboare şi sã lupte, sã se facã sãnãtos şi puternic, sã nu mai fie bonav de singurãtate şi de rãutãţile acestei lumi, care îl fãceau sã stea departe de frumuseţea lui Dumnezeu.
Dupã un timp el se vindecase farã sã ştie şi simţea nevoia sã nu mai stea într-un loc, îi venea aşa câte un dor de ducã, sã colinde şi sã plece în alte imperii, in alte ţinuturi, în alte împãrãţii, nu voia sã se întoarcã acasã la el, voia sã colinde, însã nu putea sã pãrãseascã muzica lui, dragoastea lui, aceastã stare de armonie şi de sãnãtate ,şi de bine pe care o dobândise, simţea cã el nu mai putea sã mai trãiascã fãrã muzica asta care îl fãcea puternic, îl readucea la starea lui de început de glorie, de întrecere cu el însuşi şi cu idealurile lui pe care le purtase în el atâta amar de vreme şi luptase sã le ducã la îndeplinire. De acea nu voia sã plece sã se lipseascã de ea, credea cã dacã nu o sã mai asculte aceastã muzicã se va face la loc bolnav, dacã va pleca de aici acest loc se va strica el se va rãtãci şi nu o sã mai poatã sã se întoarcã nicodatã aici, pentru cã erai în vârful unei stînci, se strãduise din greu sã ajungã în locul acesta rupt din rai, aşa credea el cã poate sã fie raiul.
Într-o zi i-a venit un gând ciudata şi puternic, care tuna în el ca un fulger înspãimântãtor de care se minuna, un gând, un îndemn puternic, un dor, ca sã vadã de unde vine muzica, cine o cântã, cine este cel care interpreteazã muzica asta şi o dã universului întreg, cine este cel aşa de frumos care compune o muzicã aşa de frumoasã. Voia sã ştie cine o cântã, pentru ca era ceva cu totul şi cu totul unic. Nu ştia cum sã facã sã afle, pentru cã avea nevoie de multã putere sã umble. El acuma era perfect sãnãtos, gândul aceasta, ca ar putea sã afle cine e cel care cânta îi dãdea putere, îi dãdea speranţã de viaţã, avea în inima lui dorinţa ca sã-l rãsplãteascã pe cel care îi dãduse liniştea şi viaţa , pentru cã el era convins cã muzica asta îl fãcuse complet sãnãtos. Dacã el nu ar fi auzit în fiecare dimineaţã şi în fiecare noapate muzica asta, nu şi-ar fi revenit, ar fi murit, aşa credea el şi asta era şi în realitate. Muzica asta îl fãcuse puternic şi îl salvase de la nebunie.
Avea în el aceastã dorinţã teribilã ca sã meargã şi sã vadã cine e cel care cântã, care este interpretul şi cine este fiinţa aceea aşa de minunatã, de specilã, de dumnezeiascã, de îi dãduse sãnãtatea pentru cã el atunci când venise aici, în pãdure, pe stanca asta, în castelul acesta, era pe jumatate nebun de durerile şi de suferinţele lumii. Iar acuma devenise complet sãnãtos, complet vindecat, era cel tânãr , mai tânãr şi mai puternic decât aşa cum venise.
Puterea în el creştea şi simţea cum nu mai poate sã rãmânã, sã stea aici, în stâncã asta izolat, şi departe de cel care cântase şi îl fãcuse atât de fericit. Numai cã nu ştia cum sã facã şi atunci se gândi şi gãsi soluţia.
“O sã mã ghidez numai şi numai dupã muzica, o sã mã îndrept numai îcotro va cânta muzica, dacã mã rãtãcesc o sã mã întorc. Dar dacã voi avea drumuri fãrã o ieşire, ce o sã mã fac, dacã o sã întâlnesc ţinuturi aşa de prãpãstioase încât nu o sã gãsesc ieşirea, ce se va întâmpla cu mine, dacã nu reusesc sã ajung. Nu se poate, o sã fac tot ce îmi stã în putinţã ca sã biruiesc, o sã gãsesc soluţia la momnetul potrivit, pentru cã muzica aceea o sã mã facã şi mai puternic, iar eu acuma sunt complet sãnãtos şi vindecat de orice fel de moleşealã şi de slãbiciune.”
Aşa cã în urmatoarea dimineaţã când muzica se auzea din nou nici nu mai aşteptã mult şi porni la drum dupã sunetul acela divin care mergea şi se auzea de pretutindeni.

II
Ei, şi începurã cãutarile. Nu mai ştia ce sã faca de fericire pentru aceastã cãutare şi pentru aceastã cãlãtorie, pentru cã cel mai frumos acum era ca putea sã meargã, îi pãrea rãu de castelul acesta însingurat pe care l-a pãrãsit dar era hotarat cã dupã ce îl va rãsplãti pe cel care l-a vindecat, sã se întoarcã aici pentru a se odihni din cauza cãlãtoriei. Se va duce în împãţia lui şi va da cel mai mare ospãţ şi îl va încununa cu daruri pe cel care a avut o asemnea putere asupra lui de l-a vindecat şi l-a redat celorlaţi, atâta de frumos. Era aşa de fericit cã aproape îi venea sã zboare, sã fugã, sã cânte el însuşi, alãturi de cel care cânta o asemenea muzicã de îl înveselea aşa de tare şi îi dãdea putere, şi-i dãdea aripi sã zboare.
Cãutarea acaeasta şi cãlãtoria aceasta îl fãcea cu adevãrat fericit şi sã se simta în al noualea cer. Nu se lua decât dupã acel cântec, unde îl auzea mai tare, în acel loc se îndrepta. De multe ori pistele erau false pentru cã acest cântec se auzea de pretutindeni şi de aceea îi venea greu sã se ia dupã el. Trebuia sã se concentreze sã vadã şi sã audã din ce parte se aude cel mai tare şi apoi sã se îndrepte spre sensul cântecului cu mai mare intensitate. Plus ca erau ceasuri în care sunetul muzicii nu se auzea şi atunci trebuia sã stea în loc nu mai putea sã meargã mai departe pentru cã nu ştia încotro sã o apuce. Atunci stãtea în loc şi dormea, visa, se obişnuise aşa de mult cu acel cântec, cã-i devenise îndispensabil ca aerul. Atunci când nu mai putea sã-l audã, se aşeza cu spatele la pãmânt şi cu faţa la cer şi singur încerca sã cânte şi sã repete, sã imite cântecul care rãmânea aşa de mult in inima lui care i-o cumprisese de un dor pe care nu ştia sã şi-l explice şi de care îi era aşa de teama. Privea cerul şi ar fi vrut sã zboare, asemeni unei pãsãri, tot mai înalt şi sã simtã, şi sã trãiascã acea libertate a oricãrei stãri lipsite de orice determinare. Plângea liniştit, lãsa sã îi curgã lacrimile uşor în pãmântul care-l primea şi în felul acesta se elibera. Dupã ce plângea, de multe ori observa cã începea sã se audã cântecul, dar asta nu de fiecare datã. Plimbarea lui era ca o lungã suferinţã dar şi a ca o luptã prin care se elibera de ea. Nu mai avea rãbdare, simţea cum trebuie sã ajungã repede acolo la cel care cânta, simţea cã acel cineva are mare nevoie de el, asa cum şi el are o aşa de mare nevoie de muzica lui, asta îl cutremura. Îşi zicea:” dar dacã cel care cânta are o mare nevoie de mine, aşa cum şi eu am avut şi am o aşa mare nevoie de el, trebuie sã ajung acolo neaparat, of, şi nu pot sã merg decât dacã începe sã cânte, pentru cã altfel nu am nici un fel de reper.
Daca ar fi sã o pornesc aşa de unul singur, şi poarte cã merg pe drumul drept”.
Şi chiar a început sã meargã şi a mers, numai cã nu se mai auzea nimic şi a trebuit sã se întoarcã la locul de unde rãmãsese şi abia atunci observase cum începe cântecul din nou sã aparã şi sã se facã auzit în inima lui. Atunci, începu din nou sã meargã şi voia sã fugã, sã meargâ mai repede. I se pãrea cã pierde timp, un dor neştiut îi cuprinsese sufletul pentru ca simţea ca ar putea descoperi ceva cu totul şi cu totul unic în viaţa lui şi în existenta lui. Merse aşa încã o perioadã bunã de timp şi mai scurtã din drumul pe care îl avea de parcurs, pentru cã nu ştia cât avea de mers şi unde trebia sã ajungã şi nici cât de lung îi era drmul, pentru cã mergea în necunoscut.


III.
Muzica tãcu şi el trebui sã se operascã din mers şi din cãutat .Se odihni ,nu mai putea de obosealã şi de dezamãgire pentru cã el se aştepta ca o sã ajungã foarte repede la cel care cânta şi în felul acesta va putea sã îi mulţumeascã. Dar nimic, drumul parcã se lungea devenea tot mai obositor iar muzica aceea se tot îndepãrta de el şi nu ştia încotro sã meargã sau se sã îndrepte pentru cã mereu avea aceeaşi senzaţie cã vine de pretutindeni şi nu de undeva anume. Numai bine nu terminã de gândit aceste frãmântãri cã se şi trezi auzind din nou cântecul acela. Bucuros cã o poate cãuta din nou, o porni la drum, avu aşa o senzaţie ca nu era timpul pentru aceastã muzicã, pentru cã de obicei la ora aceea nu cânta, niciodatã la acest ceas muzica nu a auzit-o şi plus cã tot cãutând observa cã nu mai avea acel dor ca sã îl gãseascãp pe cel care o cânta şi parcã nu era la fel cu cea pe care o auzise şi se vindecase, dar pare sã nu bage de seama aceste senzaţii şi o porni mai departe sã caute sursa şi locul acelei muzici binefãcãtoare pentru el şi pentru inima lui. Ajunse într-un ţinut de unde nu mai putea sã iasã, în care toate erau la fel, în care îşi pierdu toate reperele, un ţinut ciudat în care nu mai ştia de e noapte sau zi, întuneric sau luminã, dacã mergea la rãsãrit sau la apus. Încerca sã se întoarcã, dar pierdu definitiv orice drum de intoarcere şi orice reper. Ba mai mult, când voi sã se întoarcã vãzu cum se afundã cu piorul în acele mlaştini înşelatoare acoperite de iarbã şi nu mai putea sã mai meargã mai departe, de parcã totul ar fi fost pentru el sortit sã îl omoare. Se afunda tot mai mult în mlaştina aceea şi nu mai putea sã iasã. Disperarea îl cuprinse şi nu mai ştia ce sã facã ca sã prinda putere sã se salveze pentru cã vedea cum mlaştina aceea îl cuprinde tot mau mult şi el nu mai are nicio şanasã sã se scape. Gasi ca prin minune o creangã de copac de care se agãţã în disperarea lui şi cu eforturi supraomeneşti încerca sã iasã de acolo şi pânã la urma reuşi. Din mlaştina aceea scãpã dar nu mai ştia cum sã meargã mai departe. Îsi dãdu seama cã auzi o muzicã înşelatoare de ajunse sã se rãtãceascã în felul acesta dar nu avu ce face trebui sã orbecãiascã câteva zile pânã sã gãseascã drumul de întoarcere. Ajunse ca din întâmplare chiar în locul de unde plecase şi atunci auzi aşa ca din depârtare muzica cea adevãratâ care era muzica inimii lui şi a dragostei lui. A salvãrii lui. Ar fi vrut sã meargã mai departe, sã ajungã la cel care cânta pentru cã dorul în el creştea aşa de tare şi nu-i dãdea pace pânã ce nu s-ar fi sculat şi ar fi înaintat . Însã era prea oboist, prea supãrat pe el, cã putuse sã se rãtãceascã în felul acesta, atâta de sptupid şi de ruşinos.Trebuia sã se odihneascã pentru cã altfel ar fi murit din cauza efortului. Dormind aşa, auzi dintr-o datã douã muzici la fel care se suprapuneau una peste alta. Una era cea adevãrtã care îl vindecase şi cealaltã era ca un fel de imitaţie a primeia şi care îl dusese la rãtãcire şi aproape de moarte. Stãtu foarte mult sã le asculte pe amândouã ca sã poatã sã facã deosebirea dintre cea buna şi cea care era nebunã. Şi se întreba: “oare cine încearcã sã imite muzica asta ? Oare nu-şi dã seama cã face un lucru râu cântând aşa. Însã el nu ştia cã acea muzicâ care se suprapunea era ecoul primeia care se întorcea la cel care cânta pe o alta cale şi asta îl ducea la rãtãcire pe împãrat. Când toate se limpezirã în mintea lui şi când muzica aceea divinã se auzea de una singurã o porni la drum din nou cu forte proaspete şi cu o şi mai mare încredere în el însuşi.

IV
Merse condus de muzica lui pânã ce ajunse în faţa unui zid de netrecut. Când se uitã în sus nu mai putea sã vadã decât cerul, aşa era de înaltã stânca aceea din piatrã pe care în mod normal ar fi trebuit sã o depãşeascã. Se duse în stânga o bucatã de vreme, gândindu-se cã poate existã o cale de a ocoli acea stâncã, dar vãzu cã dacã se îndepãrteazã pierde acel sunet atât de frumos şi nu mai are nici o cãlãuzã care sã îi arate drumul. Fu nevoit sã se întoarca din drum şi sã ajungã din nou acolo de unde plecase pentru cã acolo era locul unde se auzea cel mai tare muzica lui. Merse şi în partea stângã o bucatã bunã de zi şi aici pãţi la fel şi a trebuit sã se întoarca. Aşa cã se vãzu nevoit sã escaladeze acel munte de piatrã aşa de abrupt pentru cã numai în felul acesta putea sã se îndrepte şi sã fie tot mai aproape de muzica lui. Urcuşul acesta era aproape imposibil de fãcut şi trebuia sã se odihneascã pentru cã efectiv îl lãsau puterile. Se temea şi se întreba, ce o sã facã atunci când nu o sã mai auda muzica, dacã este pe un drum greşit. Dacã o sã se facã noapte şi el nu o sã mai vadã ce face. Trebui sã se opreascã de nenumarate ori ca sã se odihneascã. Însã a observat un lucru tare ciudat, cã atunci când se opera, muzica tãcea. Dacã el se chinuia sã escaladeze muntele, muzica era tot mai tare şi mai mare ca o dorinţã care creştea în el şi care îi dâdea puterea sã urce şi sã meargã mai departe orice ar fi. Muzica aceea era în el însuşi în primul rând pânã sã fie în afara lui. Şi dacã se oprea, se oprea zi muzica, şi parcã nu mai avea tãrie sã mai meargã, parcã i se sfârşea vlaga şi puterea în el. Ca sã facã încã un pas pe muntele acela asemenea alpiniştilor care escaladeazã cele mai mari şi mai periculoase înalţimi trebuia sã se chinuie groaznic. Aşa trebuia sã facã şi el şi nu trebuia sã se lase învins, nu trebuia sã renunţe . Pentru cã acest drum devenise pentru el o chestiune de viaţã şi de moarte . I se pãrea cã dacã nu se duce sã vadã ce se întâmplã cu muzica aceea şi de unde vine şi cine o cânta, viaţa lui nu mai avea nici un sens, pentru cã muzica aceea era esenţialã pentru el, era muzica vieţii lui, care îl fãcuse sãnãtos şi îl scãpase de la nebunie şi moarte. Era un fel de ambiţie bãrbãteascã pentru propriul lui orgoliu şi pentru propria lui putere lãuntricã, ca sã ducã pânã la capãt acest drum început de el. Nu avea rãbdare nici sã se odihneascã prea mult timp pentru cã i se pãrea ca acolo sus va trebui sã gãseascã pânã la urmã tot ceea ce el cauta. Asta voia sã afle şi cu forţe noi trebuia sã urce, sã se ducã, sã meargã mai departe orice ar fi şi orice s-ar fi întâmplat. Trebuia sã izbândeascã, trebuia sã faca asta, nu avea voie sã renunţe sau sã dea înapoi. Cale de întoarcere nu mai era pentru el. Cu cât înainta spre vârful muntelui cu atâta se apropia şi mai mult de muzica lui aşa de draga şi care îi dãdea putere. Observa ca aici nu mai era nici seara, nici noapte, nici dimineaţã ci era o permanentã zi, aşa ca nu mai ştia câte zile a mers sau a stat, nu mai avea nici o noţiune a timpului, pentru cã aici timp parcã nu mai era. Dupã chinuri îndelungate ajunse cu ajutorul lui Dumnezeu pânã în vârful acelui munte care era undeva în afara aceastei lumii şi în afara acestiu timp pe care noi îl trãim, Aşa i se pãrea lui cã este. Acolo sus departe de aceastã lume tocmai în vârf, dãdu peste un castel plin cu grãdini înflorite cu pomi, era o gurã de rai dar nimeni, absolut nimeni nu trãia în acea grãdinã, pãrea sã fie pustie, numai flori, copaci, şi ierburi şi stânci de piatrã, nici ţipenie de pasãre nu zbura pe acolo şi nici ţipenie de om. Când cãlcã în interiorul castelului muzica aceea tãcu. Şi el se simţi nedumerit, nu ştia încotro sã mai meargã pentru cã nu mai era ghidat de nimic. Şi pentru cã tot nu avea ce sã facã cu acest interval de timp începu sã cerceteze gradina aceea tot mai mult ca sã se familiarizeze cu acel loc şi cu acea privelişte. Numai cordoare de copaci seculari care te înfiorau cu acea mãreţie a înãlţimilor, dar şi cu acele rãdãcini care veneau parcã de undeva din inima pãmântului. Castelul era aşa de ciudat cã totul era sãpat în stâncã, în piatrã, parcã era unul din cele mai îndepãtate timpuri, sãpat de nişte uriaşi.Şi peste tot numai flori, numai flori care fãceau ca toatã aceastã grãdinã sã fie cel mai frumos loc de pe pãmânt.
Deodatã simţi cum în apropierea lui se aude încet, parcã stingându-se muzica şi tresãri. De data aceasta muzica era aşa de linã şi de înceatã , abia se auzea şi el se sperie şi se minunã şi nu ştia de unde vine şi se duse mai aproape de un loc ciudat , pustiu, acoperit cu multe rãdãcini şi care nu avea nici o flare care sã creascã pe el. Erau nişte rãdãcini vrãjite, ciudate, demonice care erau crescute cu atâta ciudã şi atâta urã parcã sã acopere ceva ca sã nu mai iasã la viaţã. Muzica aceea în surdinã, parcã lipsitã de viaţã se auzea de acolo din interior, de sub crengile acelea aşa de urâte care sufocau sufletul acela care cânta acolo. El se duse repede şi cu cuţitul pe care îl purta permanent la el, tãie tot mai multe crengi, tot mai multe pânã ce ajunse în mijloc şi acolo câd se uitã, ce-i vãzurã ochii, era o pasãre mãiastrã care cânta prinsã în crengile acelea care o strângeau şi o acopereau ca sã o sufoce, ca sã o omoare. Şi ea trebuia sã cânte, ca în felul acela sã poata sã se opunã crengilor care o strângeau, care o sufocau şi numai în felul acesta putea sã trãiascã. Numai în felul aceasta putea sã respire. Iar împãratul anjunseseîntr-un fel la timp, sã o salveze, pentru cã ea nu mai putea sã reziste încã mult timp în aceastã stare de sechestrare. Împãratului nu-i venea sã creadã cã vede aşa ceva . Luã pasãrea eliberata de acolo, care era abia vie, abia de mai rãsufla, pentru cã rasuflarea ei era numai cantecul acela care o fãcuse atât de vestitã în toatã lumea, numai cã nimeni nu ştia cã era cântecul ei de supravieţuire. O duse şi o aşezã pe cea mai frumoasã floare care creştea în înteriorul castelului şi când o puse acolo sã o admire pentru cã împãratul simţea cum nu se va mai putea lipsi niciodatã de pasãrea aceasta minunatã care îi salvase viaţa şi mintea de la nebunie, pasãrea aceea se tranformã într-o prinţesã de o frumuseţe şi inteligenţã, cum nu mai vãzuse el niciodatã, era frumuseţea asemãnãtoare împãratului, pentru cã prinţesa aceasta semãna perfect cu regele acesta tânãr şi puternic.
O vrajã ciudatã o facuse, o tranformase pe acea prinţesã în pasãrea care era ţinutã strâns în cregile acelea urâte, care cu timpul deveniserã cea mai înfricoşatã închisoare pentru ea, şi numai aşa putea sã supravieţuiascã şi sã se opunã acelor crengi care o strângeau. Însã ea nu ştia cã acel cântec al ei se auzea pânã la marginile pãmântului. Nu ştia cã acel cântec al ei fãcuse sãnãtoşi miloane şi milioane de oamnei, nu ştia cã prin melodiile ei de supravieţuire, cu cât se lupta mai mult sã nu fie sufocatã de crengi cu atâta cântecul ei era mai puternic şi mai viu şi mai eliberator pentru alţii nu numai pentru ea însãşi. Nu ştia cã milioane de oameni deveniserã sãnãtoşi la minte şi la trup din cauza aceastui cântec al ei. Dar numai unul singur se dovedi vrednic sã ducã aceastã cãutare pânã la capãt, sã afle cine este cea care cântã aşa şi sã vinã sã o salveze. Acesta era împãratul nebun de iubire, de singurãtate, de lume de viaţã, de existenţã, care o luã de mireasã şi de soţie şi conduserã împreunã pânãîn ziua de astãzi acea împãrãţie în care toţi oamneii sunt fericiţi si nu mai existã nici un rãu pe pãmânt.
Ei trãirã fericiţi veşnic în împãrãţia binelui, a dreptãţii şi a vieţii eterne.


Ilinca Natahanel( Vctorita Duţu)

]]> http://miscarea.net/b2/////index.php?blog=4&title=iisus_a_inviat_din_morti_cu_moartea_pre_&more=1&c=1&tb=1&pb=1#c33 2008-04-27T13:07:56Z Cristian [Visitor] HRISTOS A INVIAT! http://miscarea.net/b2/////index.php?blog=4&title=ilinca_nathanael_expozitia_lumina_de_pe_&more=1&c=1&tb=1&pb=1#c23 2007-11-01T13:52:25Z adriana [Visitor] Minunata fiinta esti ! Vorba psalmistului. A, de la Constanta. http://miscarea.net/b2/////index.php?blog=4&title=ilinca_nathanael_expozitia_lumina_de_pe_&more=1&c=1&tb=1&pb=1#c11 2007-04-04T08:40:07Z victorita dutu [Visitor] multumesc foarte mult daca vreti trimiteti-mi adresa dumneavoastra de e-mail si va trimit intreaa expozitie sau intrati pe siturile mele va multumesc daca vreti trimiteti-mi adresa dumneavoastra de e-mail si va trimit intreaa expozitie sau intrati pe siturile mele

va multumesc

]]> http://miscarea.net/b2/////index.php?blog=4&title=ilinca_nathanael_expozitia_lumina_de_pe_&more=1&c=1&tb=1&pb=1#c10 2007-03-10T16:41:24Z Nicolae Valcu [Visitor] Sincerele mele felicitari pentru rodnicile preocupari! Doamne ajuta! Nicolae Doamne ajuta!
Nicolae]]>