SPIRITUALITATE...

Literatura popularã nu e anonimã în sensul în care e anonim mugetul mãrii sau freamãtul codrului, adicã nu tâsneste deodata din sufletul colectiv al poporului. Ci un flãcãu sau altcineva, simtindu-si sufletul potopit de clocot si poezie, tãlmãceste'n ritm si sonoritãti de argint, ceeace poporul trãieste dureros sau vesel laolaltã. Asa se naste literatura popularã. Acest proces însã, frãmântat între canal si plug, între frunzã si cazanii, nu se opreste aici. Ci nãzuintele odatã rotunjite in vers, muzicã sau poveste, sunt bun obstesc. Ele încep sã batã drumurile tãrii si se netezesc, ca o piatra rostogolitã în albie de râu, pânã la desavarsire.

Sub acest unghiu trebuie interpretatã perfectiunea Mioritei.

[More:]

Asa s'au nãscut doinele, baladele, colindele, asa s'a nascut literatura popularã.
Dar pe când în doine si'n balade Românul isi plânge durerile si-si cântã nãdejdiile pentru sine si pentru ai sãi, în colinde - si'n toatã literatura religioasã popularã - versul se'ncheaga sub zodie de cer si se cantã pentru Dumnezeu. Adesea insã, alaturi de gândurile indreptate pios si fremãtor spre slavã, stãruie si simtaminte mai putin senine, uneori pãgâne. Dar aceastã impletire cât e fireascã, atât timp cat Romanul mai e - pe alocuri - el insusi o asemenea impletire.
Cu toate acestea, religiozitatea literaturii populare e atat de viguroasã, cã uneori crezi cã ai sub ochi autentice pasagii biblice.
Colindele sunt calendele romane încrestinate, mãrginite numai la sãrbãtorile Crãciunului. In ele se oglindeste aproape toatã teologia crestinã - popular, adesea naiv conceputã - si deaceea, vom analiza pe rând, numai câte-o problemã religioasã din multele ce se desprind din complexul lor - de data aceasta persoana lui Iisus.
Intâiul om, isgonit din raiu si blestemat de Dumnezeu, purta in sine, prin asprimile juramântului, amintirea fericirii pierdute:

O, raiule, locas sfânt,
Ma vezi in ce jale sânt?

Aceastã nostalgicã nãzuintã dupa paradisul pierdut, nu-i exclusiv biblicã, ci-i profund organicã sufletului omenesc. Biblia i-a limpezit-o doar si i-a dat sens precis, caci ea s'a nãscut odatã cu pãcatul originar. Si daca am incerea sa desprindem un sens unitar ar fi permanenta si crâncena dorintã a omului de a-si recâstiga paradisul pierdut.
Intalnirea acestei dorinti, care pana la Hristos era confuza, vaga, cu certitudinile biblice, a scaparat in literatura populara, spontan si viguros in poezia religioasa.
Astfel limpezit, sufletul omului a suspinat aproape biblic la amintirea pacatului strabun:

O, ticalosul de eu,
Cum scârbi pe Dumnezeu!

Odata luminata constiinta pacatului, incolteste'n el nadejdea mantuirii si cântã:

Ci, o, Doamne, mila Ta
Catã dpre zidirea Ta,
Si nu ma lãsa scârbit
Sã fiu pana la sfarsit.

Deci in ceeace priveste persoana lui Hristos - la care ghicim ca se refera aceste fragmente - colindele urmaresc linia franta a unei complicate dialectici teologice. Dela durerea paradisului pierdut, dela constiinta pacatului si nadejdea mantuirii, religiozitatea populara se curbeaza peste toate evenimentele vietii lui Iisus astfel:

Maria se preumbla
Vr'un locas a-si capata;
Jos, in sus si iara'n jos,
Ca batea vant friguros.

Si coborînd cu Iosif in Betleem, au poposit la marginea orasului:

Pe fân moale si uscat
Si-a nascut mare imparat.
.....................................
Si cum sfantul s'a nascut,
ieslea'n rai s'a prefacut
Si pestera in palat,
Palat de mare'mparat!

Iata exprimata popular, fara subtilitati, dar lapidar, conceptia cosmica a mantuirii, adica participarea intregului cosmos la actul mantuirii - inceput prin intrupare, si mai departe:

O, nastere fericitã,
Lui Irod i-a fost urâtã,
Nouã ne esti mult iubitã,

si deaceea Irod a smuls dela sanul mamelor lor paisprezece mii de prunci:

De doi ani si mai in jos,
Ca sa afle pe Hristos.

Apocaliptica cruzime a lui Irod, nu atât prin ea însãsi, cât prin aceea cã a frânt fiinta simbolului nevinovatiei, multiplicat in paisprezece mii de prunci, a mânjit cu sânge si durere intreaga tarã:

Si nu era nicaiere
Casã fãrã de jelire,
Maica fara tânguire,
Rachil pruncii isi plangea
Ca mai mult ca nu-i avea.

Trãind pe lângã casa pãrinteascã pânã la treizeci de ani, Iisus a iesit abia acum sã spunã lumii vestea cea buna. Aici imaginatia popularã aluneca pe-un fãgas apocrif, sub influenta scrierii "Visul Maicii Domnului". Astfel, cãtându-si fiul pierdut, in indurerata ei pribegie, Maica Domnului s'a'ntrebat in cele din urmã cu Simion, pe care, întrebându-l dacã nu l-a vãzut pe Iisus, i-a rãspuns:

Nu, nu, eu nu l-am vãzut
Stiu ca trei zile de vara,
Darã Joi de cãtre searã,
In grãdinã îl aflarã.

Grãdina de aici, nu-i decât Ghetesmani, caci in alte variante, acest lucru se precizeazã si mai departe:

Intr'o curte îl bãgarã
La Pilat, la impãrat,
Fãcurã cruce de brad
Si pe ea l-au rãstignit.

Trecerea lui Iisus pe la Pilat nu-i uitatã aproape in nici o variantã a colindelor care vorbesc de patimile lui. Cât priveste crucea de brad, nu trebuie sã ne mire, pentrucã aproape toate evenimentele biblice, cântate in literatura noastrã, sunt încadrate in realitãti românesti ca într'un chenar national, ceeace a fãcut sã se poatã vorbi de-un crestinism românesc. Cãci într'adevãr, intuit si'n spiritualitatea sa, crestinismul nostru se odihneste cuminte in sufletul acestui neam, ca si când n'ar fi; si totusi nimeni n'ar putea sã-l desrãdãcineze. O astfel de încredere, s'ar izbi de cel mai crunt fanatism religios, in aceastã privintã cazul lui Constantin Brâncoveanu nu-i fãrã semnificatie.
Dar sã'nodãm colindul întrerupt:

Si chiar l-au batjocorit,
Cã el când a cerut vin
Soldatii i-au dat venin,
Când el iarã ceru miere
Soldati-i deterã fiere.

E extrem de interesantã psihologia religioasã a poporului nostru, pentruca desi fãrã o educatie serioasã în aceastã privintã, te întrebi cum de n'a denaturat divinitatea lui Hristos, având sub ochi si cântându-i mai mult umanitatea? Cum s'a putut pãstra Hristos ca Dumnezeu în constiinta popularã, suferind totusi ca un om? Mi se pare însã ca subtilitatea acestui fapt constã tocmai in suferinta lui Iisus, care nu putea fi rãbdatã de-un om, cu-atâta bãrbãtie. Dar:

Hristos toate le-a rabdat,
Capu'n jos si-a aplecat,
-Imparate Cel ceresc
Sufletul Iti dãruiesc.

Simti inchisa in aceste versuri atat de plastice, sobre si lapidare, ca insusi sufletul romanesc, tragedia ruperii lui Dumnezeu din om. Aceasta desnodare de-o clipa a personalitatii lui Iisus, e prinsa'n aceste versuri ca'n gestul, mai mult ghicit, al unei statui.
Iata acum intregirea cosmica a mortii lui Iisus:

Hristos duhul si L-a dat;
Soarele s'a intunecat,
Luna s'a schimbat in sânge
Ingerii incepur'a plânge.

Desigur e evidenta influenta biblicã. Dar nu poate fi tãgãduitã religiozitatea organicã a acestor versuri, in cristalul cãrora e'nchis suflet popular. Si trupul Domnului a rãmas ne'nsufletit pe cruce. Atunci:

Cu sulita l-au împuns
Si din sângele curat
Trei picaturi au picat.

Imaginatia pioasã a poporului, dilatatã pânã la misticã creatie, stoarce din aceste trei picãturi de sânge curat, trei elemente indispensabile crestinului:

Dumnezeu nu le-a lasat,
La un loc le-a adunat
Si din ele a gatit:
Spicul sfânt al grâului
De-i hrana crestinului;
Si izvorul mirului,
Pecetea crestinului;
Si o sfanta bucaturã
Zisa cuminecaturã.

Neputând pãtrunde misterul transformãrii euharistice, poporul îi dã aceastã admirabilã interpretare practicã, dar tot prin mister.
Tot atât de cald e cântatã si Invierea Domnului, însã nu tot atât de mult.

* * *

Aceastã scurtã analizã a câtorva colinde, care cântã persoana lui Iisus, ne'ndreptãteste sã afirmãm, cã poporul nostru e religios - nu superstitios - cum le place multora sã creadã, pentrucã superstitia e periferica in viata lui, si uneori are continut si sens crestin.
Aceastã religiozitate s'a pãstrat, peste atâtea veacuri negre si a circulat peste fruntarii strãine, unindu-ne de mult într'o Românie Mare spiritualã, prin literatura popularã.
Dar acest rost profetic al literaturii populare - in deosebi al celei religioase - n'a încetat. Dar pentru aceasta, trebuie sã scoatem la lumina, din descântece, din basme, din colinde si din doine, acea Românie de vis si de poveste, dupã care tânjim cu totii.

NITÃ MIHAI