DRAMA ROMÂNILOR DIN ISTORICELE PROVINCII A FOST O TRAGEDIE A ÎNTREGULUI POPOR ROMÂN

02/28/15

DRAMA ROMÂNILOR DIN ISTORICELE PROVINCII A FOST O TRAGEDIE A ÎNTREGULUI POPOR ROMÂN

Permalink 06:25:08 am, Categories: Tara de Sus, Vreri si Necazuri  

„Mulţumim lui Dumnezeu că sârma ghimpată n-a trecut pe la poarta noastră...”
Deşi se spune că timpul vindecă toate rănile, sunt răni care nu numai că nu se cicatrizează, ci continuă să sângereze şi mai dureros. O rană veşnic vie sângerează în INIMA ROMÂNILOR înstrăinaţi de ŢARĂ, care şi-au pierdut rudele în masacrele de la Lunca Prutului, în ianuarie-februarie şi din poiana Varniţei de lângă Fântâna Albă, de la 1 aprilie 1941, când au fost cosiţi fără milă, de gloanţele grănicerilor ruşi, mii de români nevinovaţi doar pentru faptul că au dorit să treacă frontiera, instalată de un regim barbar, să trăiască liberi în Ţara lor.
De fapt, majoritatea românilor din România nu cunosc nimic despre suferinţele şi calvarul la care au fost supuşi fraţii lor după 1944, când nordul Bucovinei şi Ţinutul Herţa a fost anexat la Rusia prin ruşinosul pact Ribbentrop-Molotov, când românii băştinaşi au devenit străini în ţara lor. Or, un prieten al românilor înstrăinaţi pe nedrept de Patrie, prof. Constantin Moroşanu, preşedintele Asociaţiei „Prietenii Basarabiei, Bucovinei şi Ţinutului Herţa”, cu pioşenie se străduieşte ca şi conaţionalii din România să afle despre masacrele, deportările, despre lagărele muncii şi morţii, represiunile, la care a fost supusă populaţia băştinaşă din istoricele provincii româneşti, organizând, în incinta Căminului Cultural din comuna Hudeşti, judeţul Botoşani, în colaborare cu Consiliul local şi Primăria comunei Hudeşti, Direcţia Judeţeană pentru Cultură, Botoşani, simpozionul internaţional „Masacrul de la Lunca – holocaust românesc”, la care au participat primari, oameni de cultură, jurnalişti, deputaţi din raioanele Herţa, Noua Suliţă, Ucraina, precum şi din judeţul Botoşani, România. Or, realitatea crudă, ororile prin care au trecut confraţii săi, „eliberaţi” de iscoadele sovietice, a sângerat şi în inima acestui mare patriot al Neamului, relaţiile cu adevărat frăţeşti ce au înmugurit cu ani în urmă, dând rod în inima unei frumoase şi trainice prietenii. O afecţiune aleasă are dl Moroşanu faţă de românii din comuna Mahala, în deosebi, faţă de primarul Elena Nandriş, cea care veghează nu doar veşnicia eroilor mahaleni, ci e şi o făclie de veghe a Neamului Românesc.

[More:]

La altarul de sfinţi al comunei martire Mahala

Evident, românii din comuna martirizată Mahala au adus cel mai mare sacrificiu la altarul de jertfă al Neamului. Or, lacrimile şi durerea, nenorocirile românilor băştinaşi au pornit cu un râu însângerat de suferinţe după 28 iunie 1940, când dulcea Bucovină a fost ocupată de sovietici, gospodarii înstăriţi din această frumoasă localitate românească suferind cel mai mult în consecinţa „eliberării” de Patrie. Ciubota grea a bolşevicilor ruşi asupritori, impozitele insuportabile, cotele mari de cereale şi carne etc., i-au impus pe mulţi bucovineni să-şi părăsească casele, glia străbună, tot ce-au agonisit o viaţă şi să treacă clandestin graniţa, instalată de satrapii stalinişti, în România. Cererile de plecare fiindu-le respinse de autorităţile sovietice şi nemaiputând suporta jugul, românii din ţinut au hotărât să treacă clandestin frontiera în Patria lor istorică. Primul grup, alcătuit din peste 150 de locuitori din satele Mahala, Buda, Ostriţa, a pornit spre Lunca, pentru a trece în România, în noaptea de 27 spre 28 februarie 1941, fiind trădaţi, mulţi au fost seceraţi de gloanţele grănicerilor sovietici, alţii arestaţi şi încarceraţi pe un termen de 10 ani, apoi împuşcaţi. A reuşit să treacă frontiera doar Ion Lizei. Însă, setea de libertate nu i-a oprit pe înflăcăraţii patrioţi. Şi-apoi, de data aceasta s-au adunat peste 400 de persoane – floarea satelor Mahala, Boian, Ostriţa Herţei, Horecea, Ceahor, Corovia, Voloca etc. – şi, deoarece călăuza ce urma să-i însoţească aşa şi n-a venit, au pornit în grup, pe gheaţa Prutului spre Lunca, în întunecoasa şi înfiorătoarea noapte de 6 spre 7 februarie 1941, unde erau deja aşteptaţi de grănicerii sovietici şi unde îi aştepta aceeaşi soartă ca şi pe acei plecaţi în ianuarie. Când mitralierele ruşilor au început să-i cosească, mulţi s-au înecat, căzând sub gheaţa ce s-a spart, înfierbântată de sângele martirilor masacraţi ce a înroşit Prutul. Doar 57 au reuşit să treacă în România, alţii 46 au fost arestaţi. A doua zi, grănicerii i-au forţat pe locuitorii din apropiere să sape 3 gropi mari pe malul Prutului şi să-i arunce şi pe cei morţi, şi pe cei răniţi, pe ultimii omorându-i cu paturile armelor, cu baionetele. Deci, spre regret, istoria se repetă. Agresorul nu şi-a schimbat năravul, în Donbas se procedează la fel, e nimicită populaţia paşnică. În primăvară, în consecinţa ploilor torenţiale, apele Prutului s-au revărsat şi au spălat malurile. După ce s-au reîntors românii, în 1942, rămăşiţele pământeşti ale celor 38 de martiri din unica groapă cu 107 cadavre ce n-a fost spălată de apele Prutului au fost scoase, identificate după cercei, îmbrăcăminte şi încălţăminte, aduse în comuna Mahala şi date ţărânei creştineşte, îngropate în două rânduri de morminte, cu cruci albe din piatră, în cimitirul din centrul localităţii, tragedii evocate de Petru Grior, directorul Centrului de Cercetări Istorice şi Culturale din Cernăuţi, şi Ana Gostiuc, profesoară de istorie la ŞM Mahala, ultima referindu-se şi la istoria comunei, amintită încă în 1472 într-un uric de danie al lui Ştefan cel Mare Mănăstirii Putna, o copie a textului fiind scrisă pe icoana Voievodului din Biserica locală: „Le spun întotdeauna elevilor că trebuie să ne mândrim că, până a descoperi Columb America, comuna Mahala exista demult. Conform săpăturilor arheologice, localitatea noastră e la origine cu mult mai veche. Românii din Mahala au fost deportaţi în trei rânduri, însă cea mai amplă şi îngrozitoare a fost deportarea din noaptea de 13 iunie 1941, când peste 600 de familii (cifră oficială, 1700 neoficială), printre care nou-născuţi, iar cel mai vârstnic având peste 80 de ani, au fost trezite în miez de noapte, încărcate în vagoane pentru vite şi duse în neagră străinătate pentru a distruge neamul, evenimente cunoscute în lumea întreagă, mai ales, datorită memoriilor Aniţei Nandriş-Cudla, înserate în cartea „20 de ani în Siberia”.
Ironia sorţii, după ce au fost încarceraţi cei arestaţi după masacrul de la Lunca şi Fântâna Albă, nenorocirile românilor, după cum a concretizat cercetătorul Petru Grior, au urmat cu o cruzime nemaipomenită – represiuni şi deportări în Siberia, Kazahstan, Karelia, vânaţi şi duşi în lagărele muncii şi morţii de pe ţărmurile lacurilor Onega şi Ladoga, la construcţia canalului Belomor ce lega Marea Baltică de Marea Albă, la munci silnice în minele din Ural şi Donbas. Cei ce opuneau rezistenţă bolşevicilor ruşi erau calificaţi ca fiind „duşmani ai poporului” şi duşi în neagră străinătate ca să li se piardă urma: „Încă nu s-a spus totul, cred că timpul va scoate la lumină adevărul. Nu dispunem de listele celor ce au avut de suferit în consecinţa represiunilor, deportărilor, care au sfârşit în lagărele morţii în neagră străinătate, ele se află în arhivele Federaţiei Ruse şi ar fi bine ca Patria noastră istorică să intervină, ca să aflăm şi numele martirilor ce nu şi-au găsit încă liniştea în pământul străbun, osemintele cărora zac în gropi comune, fără cruce şi lumânare la căpătâi. Graţie dl Octavian Bivolaru, preşedintele Societăţii „Golgota” a românilor din Ucraina, primarului Elena Nandriş, la Mahala, comună românească martirizată, candela memoriei arde mereu la altarul nostru de sfinţi. De altfel, conducerea Societăţii „Golgota” împreună cu primăria comunei Mahala, intenţionează înălţarea unui paraclis în memoria celor masacraţi la Lunca, necesitând ajutor financiar. Noi trăim în Ucraina, însă Patria noastră de suflet e România, de aceea trebuie să fim împreună, să ne susţinem reciproc, fiindcă drama românilor din istoricele provincii a fost o tragedie a întregului POPOR ROMÂN”, a conştientizat Petru Grior.

Cu lacrima durerii în suflet

Printre cei prezenţi, cu privirile înrourate de lacrima durerii, tăinuită în suflet după pierderea celor scumpi şi dragi, m-am aflat şi eu, bunelul după tată, Nicolae Nichita al lui Gheorghe din Hruşăuţii Volocii, fiind, în 1944, „vânat” cu forţa şi dus la munci silnice în lagărul morţii de pe ţărmurile lacului Onega, de unde n-a avut norocul, precum cumnatul său Ilie Poclitar, să-şi revadă şi să sărute, nebun de fericire, prispa casei părinteşti, să-şi îmbrăţişeze copiii şi soţia. A murit epuizat de puteri din cauza muncii silnice şi a foametei, căci, din bărbat voinic de peste 80 de kilograme a rămas de 25 de kilograme – doar piele şi oase. Nu avea nici măcar buze, să-i acopere dinţii. Nu i-a zâmbit norocul să-şi revadă glia străbună, să-şi îndrume copiii şi să-şi ţină în braţe nepoţii nici bunelul după mamă, Dumitru Iacoban din Lehuceni, al soţului Nicolae Toma, redactor-şef al bisăptămânalului „Zorile Bucovinei”, prezent şi el la comemorarea martirilor la Hudeşti.
Cu ochii împăienjeniţi de lacrimi i-am văzut chiar şi pe mulţi bărbaţi din sală, printre care şi Petru Gheorghiu, preşedintele Consiliului Raional Hliboca, care s-a referit la urmările nefaste ale războiului din Ucraina, bunelul căruia a fost nevoit, după ocuparea de către sovietici a Bucovinei, să se refugieze în România, Iacob Posteucă, directorul ŞM Târnauca, Nicolae Gostiuc, deputat în Consiliul Raional Noua Suliţă, Ion Pantea, primarul comunei Târnauca, Adrian Medvidi, şeful Secţiei de cultură Herţa, Gheorghe Şodrânga etc., care a declamat din propriile-i versuri patriotice, Dumitru Lupu, primarul comunei Lunca, pe care o desparte de România, după cum personal a concretizat, doar un singur gard de sârmă ghimpată, instalat de nişte călăi ruşi între satele Oroftiana şi Frunza, ultimul, după ce au fost deportate în Siberia cele 30 de familii şi stabilită frontiera, fiind şters de pe faţa pământului, rămânând doar temelia bisericii, unde, cu câţiva ani în urmă, a fost ridicată o cruce, Mirela Apătăchioae, director la Şcoala Gimnazială nr.1 Hudeşti, Gheorghe Păduraru şi Gheorghe Balan, originari din Lunca Herţei, refugiaţi în 1941 împreună cu familiile în Ţară, in prezent locuitori ai comunei Hudeşti.
Cu lacrima durerii în suflet trăieşte şi primarul Elena Nandriş, fratele bunicului căreia fiind omorât la Lunca. Printre lacrimile ce-i şiroiau pe obraji, dna Elena Nandriş şi-a exprimat admiraţia faţă de prietenul românilor bucovineni şi herţeni – dl prof. Constantin Moroşanu, de Viorel Atomei, primarul comunei Hudeşti, care au organizat acţiunea de comemorare a jertfelor masacrului de la Lunca: „Când l-am întrebat pe dl Constantin Moroşanu pentru ce a iniţiat acest simpozion, am rămas plăcut surprinsă de răspunsul ce-a urmat: „Vreau să ştie toată România despre durerea românilor din Mahala şi, în genere, prin ce calvar stalinist au trecut românii din nordul Bucovinei, Ţinutul Herţei”. Spre regret, istoria se repetă. Acum trecem iarăşi printr-o mare durere. Se vorbeşte că numai tineri români sunt mobilizaţi pe frontul din estul Ucrainei. Nu-i adevărat, sunt recrutaţi şi ucraineni, şi tineri de alte etnii. Dar nimeni nu vrea la război. După Maidan speram să trăim mai bine, liber, să facem şi noi parte din familia europeană, nu să vină „fratele” mai mare cu lupte, să se omoare frate pe frate. Vrem PACE, să trăim, să ne rugăm, să cântăm şi să plângem în limba mamei. Oamenii vor să trăiască în pace. Cel mai dulce cuvânt pentru noi e PACEA”.

Iarna ne mâncau păduchii, ploşniţele, iar vara – ţânţarii

Aurora Bujeniţa, o mahaleancă în vârstă de 79 de ani, era încă un copilaş, când au fost treziţi într-o noapte şi deportaţi, fiindcă tatăl ei a reuşit să treacă clandestin frontiera în România: „Am fost ridicaţi printre primii. Aveam 4 anişori, iar fratele – doar un an. Au venit într-o noapte miliţia cu „stribocii”, ne-au trezit din somn şi ne-au transportat cu maşinile la gară, de unde ne-au încărcat în vagoane pentru vite şi ne-au tot dus... o lună de zile, copii, bătrâni, toţi înfometaţi şi însetaţi. Ni se da o dată în zi o bucată de pâine neagră, peşte mărunt sărat şi o căldare de apă la tot vagonul. Când se năpusteau toţi să bea apă, nu rămânea nici un strop. Plângeam de sete şi foame. Când ploua, mama scotea mâna afară din vagon şi lua apă în palmă şi ne uda buzele. Ne hrănea cu puţină făină de păpuşoi, să ne potolească foamea. Ne-au dus pe malul râului Peciora şi ne-au ordonat să ne punem în genunchi, ne-au numărat – eram vreo 350 de familii. Am trăit 6 ani în barăci geroase, unde iarna, care dura 9 luni, ne mâncau păduchii, ploşniţele, iar vara – ţânţarii. Mama, cu alte femei, munceau la tăiatul pădurii cu ferestrăul şi toporul, mai târziu – la scos butuci din râu. Pentru aceasta primea 400 de grame de pâine neagră, pe care vara o puteai scurge, căci era plină cu apă, iar iarna era îngheţată şi o tăia cu toporul, împărțindu-ne câte un pic la fiecare. Bătrânii şi copiii nu primeau pâine, ci doar cei ce lucrau. După două luni de chin şi foamete, bunica a închis ochii pe veci, apoi – sora mamei. Înfometaţi, mâncam varză stricată şi coji de cartofi din gunoi. De ger ce era, corbii cădeau din zbor, îi fierbeam şi îi mâncam. Când scoteau butuci din apă, au văzut o mulţime de peşte şi îl scoteau cu catrinţele. De foamete, îl mâncam crud. Astfel am supravieţuit calvarului şi după 6 ani ne-am întors acasă, găsind-o distrusă – fără uşi şi fără geamuri, bunurile fiind furate. Ne-a adăpostit o vreme o soră de-a mamei. Însă o altă năpaste a căzut peste noi - în martie a venit tata acasă şi a fost arestat şi întemniţat pe 5 ani într-un lagăr din Harkiv. Să dea Domnul să se termine războiul, să nu îndure tineretul ce-am suferit noi. Să fie PACE”.

Poduri de suflet, de dragoste românească

Angela Toma, primarul comunei George Enescu, le-a mulţumit oaspeţilor pentru lecţia de istorie împărtăşită, iar organizatorilor - dlor Constantin Moroşanu şi primarului comunei Hudeşti, Viorel Atomei, pentru osârdia şi reuşita simpozionului, în timp ce profesorul Gheorghe Apătăchioae a prezentat un scurt istoric al comunei Hudeşti, judeţul Botoşani, făcându-le oaspeţilor o frumoasă danie – „Monografia comunei Hudeşti”, al cărui autor este.
Cu pioase sentimente faţă de fraţii separaţi de sârma ghimpată printr-un capriciu al marilor puteri, care demult trebuia anulat, dl prof. Constantin Moroşanu, prin simpozionul comemorativ a intenţionat, după cum a recunoscut, să facă „poduri de suflet, de dragoste românească”: „Mulţumim lui Dumnezeu că sârma ghimpată n-a trecut şi pe la poarta noastră, vorba unui bătrân, de aceea trebuie să-i ajutăm şi să-i respectăm pe fraţii noştri din Bucovina, Basarabia şi Ţinutul Herţa, care au avut o soartă drastică”.

În Hora Unirii frăţeşti

Comemorarea martirilor căzuţi pentru Patrie la Lunca şi Fântâna Albă s-a încheiat la Hudeşti cu depuneri de flori la Monumentul Eroilor din centrul comunei, oficierea de către preoţii locali a unui parastas de pomenire.
Lacrimile şi durerea din suflete ne-a fost atenuată de evoluarea Ansamblului „Hudeşteanca”, de vocile măiestre ale primarului Elena Nandriş şi Lenuţa Petriuc, şefa Căminului Cultural din Mahala, selectul program artistic încheindu-se cu evoluarea formaţiei „Royal Band”, avându-le ca soliste pe fermecătoarele Bianca Baltă şi Lenuţa Petriuc, şi cu o Horă a UNIRII frăţeşti a românilor din provinciile istorice şi a celor din Hudeşti.

Felicia NICHITA-TOMA
"Zorile Bucovinei"

Pingbacks:

No Pingbacks for this post yet...

September 2017
Sun Mon Tue Wed Thu Fri Sat
 << <   > >>
          1 2
3 4 5 6 7 8 9
10 11 12 13 14 15 16
17 18 19 20 21 22 23
24 25 26 27 28 29 30

Bucovina - Tara Fagilor

Search

Categories

Misc

XML Feeds

What is this?

powered by b2evolution free blog software