BALADA
CODRULUI FĂRĂ HAIDUC
de Radu Gyr
Ca de dincolo de lume,
vine plin de colb,
fata dârză, mâna'n sold,
armăsaru'n spume.
Fruntea-i creste mai înaltă,
pletele în vânt.
Stânci, păduri, furtuni îi sânt
mume, laolaltă.
Ard amurguri sub sprâncene
si, pe chip semet,
sărutări de băltăreţ
si de nopti codrene.
În călcâie când îsi strânge
murgul năzdrăvan
pare-arhanghel pământean
sau vrun cneaz de sânge.
Flinta tot si'ndreaptă teava
să privească'n sus:
ochi de uliu nesupus
care'nfruntă slava.
Ipingea bogată poartă,
cioareci si tuzlugi
Arnăuti si străji si slugi
înlemnesc în poartă.
De când sunt, nu mai văzură
portile domnesti,
izbucnite din povesti,
astfel de făptură.
Arătarea din baladă
sare jos din sea:
- Unde-i Vodă Caragea?
Iancu vrea să-l vadă.
Toti bulbucă ochi de broaste
turcii cresc în fes:
- Cine esti, boier ales?
Cine te cunoaste?
- De la Vodă la Agie,
grecii toti mă stiu.
De la Olt si pân-la Jiu
Codru'ntreg mă stie.
Parcă trăznetul despică
porti si arnăuti.
Cât îs la picior de iuti
si ce'nalti în chică!
Faraonii si buzatii
scheaună prin curti.
Lungi în mâini, la fată scurti,
gâfâie gealatii.
Se'mbrâncesc în poticnire
turcii cu salvari
Cetele de palicari
chităie subtire.
- Iancu! Freamătă cerdacul.
Prinsi de tremurici,
pehlivani si măscărici
vin de-a berbeleacul.
- Iancu! Scări, odăi, iatacuri
zumzăie la fel
Singur Iancu, numai el,
calcă-adânc pe veacuri.
Parcă vine din jugastri,
dintr'un pisc străbun
unde ouăle îsi pun
vulturii si astrii.
Intră'n curte si le face
Semn să tacă toti:
- Nu sunt căpitan de hoti,
Cârtite buimace.
Broaste'n fuste, slugi fricoase,
n'am venit să prad,
nici să vă trimet în iad
putredele oase.
Hai, lingăi surpati din sale,
duceti-mă sus.
Vorbe bune am de spus,
Azi, Măriei-Sale
Cine să-i răsară'n fată
asprului boier
care-si reazimă de cer
umăr si sâneată?
Cin să-l ducă să-l prosterne
La Măria-Sa,
Când si Vodă, pe sofa,
dârdâie'ntre perne?
Prind din coate să se'ndemne
Si privesc mereu.
Ba e Făt-Frumos, ba zmeu,
Ba e Strâmbă-Lemne
-Cuvioase cicolovine
cu sfieli de sfinti,
luati-vă 'ndrăzneala'n dinti
si nădragii'n vine.
Nimeni nu-i să se desfacă
Din cinstitul stol,
să-i dau flintă si pistol
Si hanger si teacă?
Din pridvor atunci 'l-îmbie
Un mosneag senin,
Scris de-un mester bizantin
Pe-o icoană vie.
- Adă la Vlădica'ncoace
Sculele de drac
Si pe Vodă-am să-l împac,
dacă vii cu pace.
Iancu-si scutură pe-o treaptă
Armele de fier:
- Iacă lege de hanger,
iacă flintă dreaptă.
Am venit să vă dau seamă,
n'am venit să cer
Alb, ca visinu'n Prier,
Sfântu'n prag îl cheamă.
Mire-se arnăutime,
slugi si logofeti.
Sfântu-oftează din nămeti
Si din limpezime.
- Vino cu Vlădica, suie,
pocăit haiduc
Între perne si ciubuc,
Vodă e si nu e.
Namila cu ochi de soare
intră. Calcă drept.
Domnu-i numai nod în piept,
perne si sudoare.
Când mai face-un pas, doar unul,
toti boierii sloi.
Domnul, între perne moi,
galben ca tutunul.
Mâine'n zori, când va cădea
latul unei funii,
vor jeli pe urma mea
ulmii si gorunii.
Insă numai ochi curati
- dimineti senine -
dincolo de cruntul lat
am să-i duc în mine...
*
Poarta, dis-de-dimineată
înapoi s'a tras.
S'a sculat la rumen ceas
gloata târgoveată.
Curtile domnesti sunt pline
de smerit popor.
Pildă vie tuturor
streangul se cuvine.
Nici cinstita boierime
nu se cade dar
să nu-l vadă pe tâlhar
sus, la înăltime.
Vin boierii câtă iarbă
si-si fac loc să stea
cât mai sus cu vreo giubea
cât mai jos cu-o barbă.
Parul care-asteaptă vamă
e si el de rang,
căci pofteste doar în streang
un haiduc de seamă.
Du-te-vino, grecoteii
saltă nerăbdări,
oaspeti mari, pufnind pe nări,
sub turbane, beii.
Când haiducul, din călcâie,
Creste pân'n pod,
Pare Iancu voievod,
Vodă, o momâie.
Doar Vlădica blând surâde,
Domnului dând ghies
Ca să-si dreagă grai nedres,spart pe buze hâde.
- Tu esti Iancule, Jiene,
Tu, haiduc hain?
- Eu, Măria-Ta, si vin
din păduri oltene.
Dar nu-s lotru de răscruce,
ci, pe sub gorun,
am pândit ca să răzbun
Neamul pus pe cruce.
Vodă tremură si'ngaimă
- Ba te stiu tâlhar,
mi-ai ucis un Cârc-Serdar,
mi-ai fost jaf si spaimă.
- De-am prădat cu mâna toată,
printre fagi si cerbi,
fost-a pentru robi si serbi,
pentru biata gloată.
Dacă lama cu prăsele
a cârnit vr-un grec,
o făcui ca să-mi înec
jalea tării mele.
Însă dacă azi las flintă,
codrii lungi si lati,
e că taica si trei frati
urii tale-s tintă.
N-ai răzbit să'nvingi haiducul,
dar mi-i frângi pe ei.
Lasă-i. Mie dă-mi ce vrei,
streangul sau butucul.
Minunati-vă, giubele,
Si voi, bărbi de-omăt!
Făt de crivăt e, sau făt
zămislit de iele?
Doamne, esti (Vlădica spune)
os de voievozi
si esti slobod să slobozi
întru iertăciune.
Iartă-l, că si-a pus de-o parte
scule si nărav
Vodă'ngheată râs gângav
pe-un obraz de moarte.
Scuipă printre dinti cuvinte:
- Sâmbătă, în zori,
lesu-i ciugulit de ciori
ti-l fac dar, Părinte
*
Tes păienjenii'n ungher
harfe de mătasă.
Lăcrimând departe'n cer
câte-o stea se lasă.
Bate-o rază si nu prea
printr'un ochi de bârnă.
Lacătul, la usa grea,
cinci ocale-atârnă.
Lantul, cu turbări de lup,
pe sub piatra boltii,
când în suflet, când în trup
îsi înfige coltii.
Ce glas dulce si adânc
soarecii îi strânge?
Si din ziduri de ce plâng
picături de sânge?
Umbrele ce taină spun?
Cinle tine hangul?
Cântă Iancu, în ajun
de-a-l răpune streangul.
Nu e apă în ulcior,
ca să-i stingă spuza
de urzică sau de dor
care-i arde buza.
Nu e vânt măcar un fir,
ca să bată'n dungă
si cu fragedul lui mir
fruntea să i-o ungă.
Si nu-i nici un pui de stea
Agătat de dreve,
Să-l culeagă'n pumni, să-l bea
Ca'n păduri aeve
Codrule fără haiduc,
Sub minunea lunii,
Calea ta n'o mai apuc
Să-ti slujesc gorunii.
Neamule fără noroc,
Pururi sub furtună,
Teava mea cu plumbi de foc
Nu te mai răzbună.
Nu mi-e frică de călău,
Nici de streang n'am teamă,
Dar în piept mă frige rău
codrul ce mă cheamă.
Si mai am un vechi alean:
Doi ochi mari de fată.
Lunecau într'un rădvan,
peste Olt, odată
Erau verzi; erau adânci,
Si-au pierit aiurea.
Si în vis îi port de-atunci,
Ochii si pădurea.
Soarele pe curti aruncă
Cosuri de ciresi.
Darabane fără gres
Sună la poruncă.
Vodă! Ce necaz l-afumă?
Ce omizi îl rod?
Curge-o soaptă prin norod:
Ciumă, Vodă-Ciumă!
Sade-n jiltu-i ca pe cuie,
Ca pe ghimpi de spini.
Între perne si venin,
Vodă e si nu e.
Lacomi de petreceri rare,
Lângă Domn , semeti,
Agă, străji si logofeti
Frig în asteptare.
Dar ce crăngi de lămîite
Si meri domnesti
Înfloresc pe la feresti?
Crengi sau jupînite?
Că la geam când se-adună
Albe sfiiciuni,
Parcă ning de sus cununi
Fragede de lună.
Frăgezime, tinerete,
Cum de mai surâzi
Când stă Iancu între gâzi
Tuciurii la fete?
Frăgezime de fecioară,
Cum mai legeni crăngi
Când stă Iancu între spăngi,
Pregătit să moară?
Caldă lacrimă de fată
cum nu cazi pe brat,
Când stă Iancu lângă lat
stâncă neplecată?
Si tu, Iancule, Jiene,
Moartea cum o'nfrunti
Si-ti bati joc de gâzii crunti
Cu tăciuni sub gene?
Ce-ai zărit la geam, haiduce?
Ce ochi mari şi verzi?
Cât ai da să nu-i mai pierzi
Si'n păduri i-ai duce
Parcă-s ochi de nestemată,
Măi, haiduc codrean!
Lunecau într'un rădvan,
Peste Olt, odată
-Hei, nu-i pasă, cioară slută,
faraon urât,
că-mi pui streangul tău de gât,
când eu sunt lăută.
Baragladină, nu-mi pasă
Funia că-mi legi,
Când eu sunt ciorchini întregi,
Dulce tămâioasă.
Nici de corbi nu-mi pasă foarte,
Ticălos tigan,
Când văd ochii din rădvan
Că-mi zâmbesc la moarte
Gâzii, goi ca spurcăciunea.
Iancu, falnic nuc.
- Codrule fără haiduc,
duce-ti-as minunea.
Sună-a moarte darabana,
Gâzii-l smulg din loc.
-Neamule fără noroc,
duce-ti-as icoana.
Gloatele de ce suspină?
Streang, de ce tresari?
Unde-s ochii verzi si mari,
Pusi în geam lumină?
Când s-au smuls -smaragde sfinte
Din fereastra lor,
ca să-i ardă, în pridvor,
Domnului 'nainte?
Jupânită, creangă albă,
Ocii tăi senini
La Măria-Sa 'i închini,
Cum închini o jalbă.
Buzele-ti nu spun nimica,
Numai ochii cer.
Alb, ca visinu'n Prier,
Lângă ochi, Vlădica:
-Pune-ti, Doamne, mila'n faptă.
Pravila din mosi,
Dacă stai si o descosi,
Tare-i înteleaptă.
Că ea cere slobozire
Din osândă grea,
Fată de boier de-l vrea
Pe tâlhar de mire.
Azi, din curtea Ta se-alege
Crinul prea curat,
De osândă i păcat
Lotrul să-l dezlege
Vodă'ngaimă: - Tu, sultană,
În genunchi îmi stai?
Ochii plâng si'ntregul rai
Pâlpâie pe-o geană.
Vrei de mire lotru mare?
Vrei din streang să-l scot?
Ochii plâng si raiul tot
Cere'n ei iertare.
Si , deodată, gloata cade
În genunchi, tunând:
-O, Măria-Ta, fii blând,
iartă si sloboade!
Geme Vodă, geme Agă,
Logofetii tac.
Se cruceste în cerdac
Boierimea'ntreagă.
Domnul dă porunci. Si geme.
Gâzii sar 'napoi.
Arnăuti în fuste noi
Bombăne blesteme.
Gloata'n vuiet se ridică.
Peste ea, domol,
Scrie cruci de aur gol
Mâna de Vlădică.
Numai ochii de-altădată,
Ochii din rădvan,
Printre beii cu turban
Râd cu zarea toată.
Sargii se împlântă
Codrului afund.
Surugiul cântă,frunzele-i răspund.
Funie usoară,
Spânzură-ti alti furi
Drum de nuntă zboară,
Zboară prin păduri.
Butca sau mireasma
Leagănă pe miri
Sub catapeteasma
crengilor subtiri?
Merg sfintiti de veacul
Codrilor bătrâni.
Râde-n zări conacul,
Asteptând stăpâni.
Cât îi stejărisul
De înalt în zvon,
Smirnă-i tot frunzisul,
Pomii toti, amvon.
Cât de lung drumeagul
Printre sargi si roti,
patrafir tot fagul,
flamuri ulii toti
Unde duci cu tine,
mire năzdrăvan,
dimineti senine,
ochii din rădvan?
Unde duci, Jiene,
tras de telegari,
zării dunărene
ochii verzi si mari?
Uite-i cum se lasă
Mai adânci, mai grei,
Lumea neculeasă
s'o culegi din ei.
Uite-i cum se pleacă
-hotule'ntre hoti-
cerul ce-i îneacă
să li-l furi, de poti
Surugiul mână,
Frunzele nu tac.
Taina ta ce'ngână,
Murmur de copac?
Duce butca'n fugă
Mirii nuntii verzi.
Creangă ca o rugă,
Mustri sau dezmierzi?
Duce butca'n goană
Mirii albei nunti.
Frunză ca o rană,
Sângeri sau te'ncrunti?
Iancu când ascultă,
Când n'ar vrea de loc
Creanga tot mai multă,
Frunza grea de foc.
Ca să nu le-audă,
Spune soapte el-
(Stropi de geană udă
pe-un ceresc inel):
- Alba mea mireasă,
Fragedul meu rai,
Cupa-ar vrea pe masă
Umbra ta să-i dai.
De mireasma-ti lină
Crinii toti sunt beti.
Trestia se'nchină,
Mlădieri s'o'nveti.
Iar si iar îl cheamă
Paltin si gorun.
Iancului i-e teamă
Parcă de ce spun.
Ca să nu-i audă,
Cântă soapte el
(stropi de geană udă
pe-un ceresc inel):
Toată unda apei
Pasul tău l-ar vrea.
Tremurarea ploapei
Ti-o îngână-o stea.
Nuferii îti fură
Umerii rotunzi,
Verde iezătură-
Ochii tăi afunzi
Iar si iar îl strigă
Ulmul nimănui.
Iancului i-e frică
De chemarea lui.
Ca să nu-l audă
Plânge'n soaptă el
(stropi de geană udă
pe-un ceresc inel):
- Lunecai, odată,
Peste Olt, în vis.
Tu erai sau toată
Floarea de cais?
Cu ce dulci omături
îngerii te-au scris?
Azi îmi arzi alături,
Dar îmi pari tot vis
Iar si iar, oriunde,
Teiul face semn
Iancu nu răspunde
la grozav îndemn.
Ca să nu-i audă
Glasul cenusiu
Suduie cu ciudă:
Mână surugiu
Iar si iar se zbate
fagul nepătruns.
Iancu nu se-abate
Si nu dă răspuns.
Ca să nu-l audă,
Smulge-un bici acum
Si de sfichi si nu dă
Sargilor de fum.
Tu, mireasă, du-mă
Raiului tău sfânt.
Parcă mă sugrumă
Ramurile'n vânt.
Dragostea mea dragă,
Smulge-mă de-aici
Creanga iar se roagă,
Iancu iar dă bici.
Si cum geme ramul
Cu frunzis de foc,
Parc'ar plânge neamul
Fără de noroc.
*
Cine-a muls,cu mâini blajine,
Calea-laptelui pe cer,
Că sistarul noptii plin e,
Nevăzutule oier?
Codrul susură din foaie
Ca o gură de izvor
Unde îngerii îsi moaie
Gingăsia gleznei lor.
De prin râpi, de prin viroage,
Codrul vine, când pe brânci,
Când pe coate, să se roage
Cu chemări tot mai adânci.
La conac, sub geam, coboară,
Ca să-i freamăte'n auz
Când cu soapte de vioară,
Când cu geamăt de cobuz.
Doarme Iancu, vrajă lungă,
Legănat pe brate moi.
Crângul geme să-l străpungă,
Brate dulci îl trag'napoi.
Doarme Iancu, vrajă goală,
Pe ispite de omăt.
Crângul geme, el se scoală,
Îl trag brate îndărăt.
Doarme Iancu, vrajă dulce,
Pe fierbinte sân zbătut.
Crângul geme, el se smulge,
Brate cad în asternut.
Cusma, bunda, ipingeaua
Si pistoalelel'n serpar
Fuge'n grajd si scoate seaua,
Scoate frâu si armăsar.
Du-mă'n lumea mea cealaltă,
Murgule, că nu mai pot.
Murgul sare poarta'naltă
Cu haiduc, cu dor, cu tot
Codru-l simte c'o să vină,
De la brusturi la bureti,
Din bârlog la vizuină,
De la gusteri la mistreti.
Taică frasin, creangă muică,
Vine munte de haiduc!
Mai răsare-o nevăstuică,
Mai tâsneste vrun bursuc.
Îi ies carpenii'nainte,
Ca haiducii când vor pungi.
Gata să-l binecuvinte,
Ulmii în odăjdii lungi.
Măi, ce scârtâie'n tăcere
Peste codru si muncel?
Carul-Mic cu roti de miere
Trage luna după el.
Machea, luna e sau, poate,
Dintr'un put nepământean
Cumpăna tăcerii scoate
O găleată de mărgean?
Peste scorburi, peste viezuri,
Stele tinere îsi coc
Păduretele lor miezuri
De tămâie si de foc.
Pe târzii poteci răzlete
Murgul pune pasi cuminti.
Iancu suieră tristete,
Din amare foi cu zimti.
-Jelui-m-as, că mi-e jale,
Jelui-m-as, dar n-am cui,
Nici stătutelor pistoale
Si nici dorului cu pui.
Jelui-m-as numai tie,
Codrule fără haiduci
Din desisuri vechi învie
Umbre, taine si năluci:
Uite-aici oprisi caleasca
Unui plod de beizadea;
I-ai smuls ifosul si tasca
Si luceferii din ea.
Uite-aici cârnisi Serdarul
Cam limbut, cam grecotei,
Risipind pe tot hotarul
Potera de funigei.
Uite-aici, cu tescovină
Te-ai clătit, să nu te spurci
După ce-ai dat foc, la cină,
Unui han cu nouă turci.
Si, la jar de crengi uscate,
Te-ai legat cam tot pe-aici,
Să fi neamului dreptate
Si cocioabei de calici
Luna pe cărări se varsă,
Ca o banită de grâu,
Pe sub fagi cu frunza'ntoarsă,
Lacrimi tremură pe frâu.
Cad pe frâu si cad pe coamă
Cad în iarbă, licărind,
Când mărunti bănuti de-aramă,
Când inele de argint:
-Dragostea alunecoasă,
Inelu învârtecus,
Cu frânghii de chiparoasă
Mă legi zdravăn de culcus.
Ori de câte ori din bezne
S'a sculat vr'un brat voinic,
l-a frânt dorul sau mai lesne,
l-a stins fierul venetic.
Vino, codrule, si iartă
Pieptu-acesta slăbănog.
Tot adâncul meu mă poartă
Tie, ceas de ceas , mă rog.
Fir-ar, codrule, s'ai parte
De-un haiduc cum n'am fost eu,
Cu hangerul fără moarte
Scris pe za de curcubeu.
Fi-ti-ar toată frunza lină
Ochi albastri si ceresti,
Toată strasnica tulpină
Frunti si brate haiducesti.
Facă-se tot codrul pânde
De topoare si măciuci,
Dacă gloatele flămânde
Astăzi nu mai au haiduci.
Facă-se haiduc tot ramul,
Rădăcinile la fel,
Dacă azi nici tu, nici Neamul
Parte n'ati avut de el
Lacrimi curg si pică'ntr'una
Si pe sea si'n iarbă jos.
Sus, pe vârfuri, pare luna
Cusma altui Făt-Frumos.
Ce heruv si-a spart ulciorul
sau cad stele prin făget?
Bate vântu'ncet ca dorul
si ca jalea de încet.
Bate vântu 'nlăcrimatul
duh amar de foi de nuc,
parcă e si nu-i oftatul
codrului fără haiduc.
Bate vântul -carpatinul-
duh amar de busuioc,
parcă e si nu-i suspinul
neamului, spre alt noroc.
(Inchisoarea Aiud)
BALADA CLOPOTARULUI DIN STELE
A plecat motul cu gloata.
Pumnii-s tari si pasii grei,
parcă toată Detunata
l-a'mbrăcat în piatra ei.
A plecat motul la tară
si tot vine'n drumul lui,
nu fărină ca să ceară
si nici milă nimănui.
A plecat motul si mere
si tot creste la răscruci,
nu cu cercuri si ciubere,
ci cu furci si cu măciuci.
Nu cersind din poartă'n poartă,
nici flămând din loc în loc,
ci cu umblet ce nu iartă
în cumplite-opinci de foc.
Ziua tânără se scoală
mai devreme, dinadins
să se'mbete de răscoală
ca din rosu vin, aprins.
Nici Bihorul nu se teme,
Dacă-i pleacă motii toti.
Tună cetele crisene
si Zarandu-i, lângă Moti!
Răzmerita nesătulă
umple zarea până'n fund,
cu tuguie de căciulă
împlântate'n cerul scund.
Si cum tot coboară tara
când din stânci, când din copaci,
veacul dăndarat, ca fiara
încoltită de gonaci.
Si cum smulge crunta apă
putregai de răgălii,
strâmbătăti răscoapte crapă
până jos în temelii.
*
Rosu taur de jăratic
cu văpăi pe bot,
soarele, zvâcnind sălbatic,
trece râu 'not.
Fulgeră iconostasul
serii de mărgean.
Piatra tremură sub pasul
gloatei lui Crisan.
Sângerând cumplit de soare
pe tăiusuri reci,
coase lucii si topoare
spintecă poteci.
Ca de Pasti, în noi vesminte,
printre meri si pruni,
iese Târnova'nainte
tinerei furtuni.
Popa'n drum înaltă cruce
spre sărut sfios.
Ca o lacrimă străluce
chipul lui Christos.
-Domnul să te aibă'n pază,
oaste de iobagi.
Valea Târnavei e trează
pentru oaspeti dragi.
Te-asteptăm, răscoală sfântă,
Să despici făgas.
Nu mai geme azi, ci cântă
bunda pe clăcas.
Cântă brazda si iobagul,
strigă mortii'n glod.
Jos sub talpă, arde pragul,
fierbe mustu'n rod.
Arde'n mâini de rob lopata,
ard fuior si fus.
No, de-acum robia-i, gata !
Din cenusă, sus !
Dinaintea mândrei cete,
strasnic în suman,
flutură încet din plete,
surâzând, Crisan.
Sfânt la chip si'n răzvrătire
si la vorbă sfânt,
rupt din cremene subtire,
ars de ploi si vânt.
Pupă crucea si se'nchină.
Dar în fata lui,
rotunjesc doi ochi lumină,
mari si nesătui.
Nu-l privesc, îl sorb cu sete,
limpezi si ceresti.
-Când te uiti asa, băiete,
parcă mă sfintesti.
Maica Domnului -minune-
ti-a dat chip din rai.
Ce porti tu în suflet, spune,
si în ochi ce ai ?
-Sunt Călin, măi bade. Tata
crâsnic e în sat.
Pot să merg si eu cu ceata,
Dârz si răsculat.
Vreau si eu să fiu cătană
oastei de tărani.
Implinesc, la Sfântă-Ană,
treisprezece ani.
Nu mai mi-e de-acum de zburdă
cu copiii'n stol.
Stiu să'ncarc cu plumbi o durdă
sau topor să scol.
Si securi si coase-asteaptă,
si privesc si tac.
Surâzând, Crisan si'ndreaptă
cusma lui de dac.
-Dogoresti de dor, copile,
arzi ca un cuptor,
dar esti mic încă de zile
ca să scoli topor.
Nu ti-e vremea de cătană,
fiu de clopotar;
ci de buche si de strană
lângă sfânt altar.
Stai la vatra ta si'nvată
psalmi si rugăciuni ;
mâine, pentru-o nouă viată,
clopot nou să suni.
Se'ntristează fata mică.
Ochii mari se-aprind,
plini de lacrimi se ridică
spre Crisan cu jind.
-Lasă, nu ofta, Căline,
fii fecior ne'nfrânt;
lacrima ce plânge'n tine
lumineaz-o'n cânt !
Si Crisan, domol, mângâie
fragedul obraz.
Vântu-i smirnă si tămâie,
zarea e topaz.
Pomii vor si ei s'alinte,
încărcaîi de flori,
chipul ars de plâns fierbinte,
ochii rugători.
Oachesă la trup si'nvoaltă,
seara de Prier,
creste-atâta de înaltă
că miroase-a cer.
*
În grădina lui Călin
toate păsările vin,
cântă mult si dorm putin.
Toate stelele se-anină,
toate crengile se'nchină.
Doar o pasăre străină
n'are cântec, nici hodină.
S'ar tot face pe tulpină
glas de om care suspină,
s'ar tot face dar nu poate,
până-i noaptea jumătate.
Si Călin, în patul lui,
când e pasăre, când nu-i.
Când si-ar face aripi dorul,
când nu poate să-si ia zborul.
Si când plânge, parcă scrie :
nu cu slove pe hârtie,
ci cu jarul inimii
scris pe fata perinii,
cu cerneala genelor
si pana sprâncenelor.
-Mi-ai dat, Doamne, ochi senini,
dar trup mic de ani putini.
Dacă pentru libertate
nu duc sac cu plumbi în spate,
dacă pentru sfânta pită
nu scol coasă ascutită ,
dacă pentru neamul meunu ridic toporul greu,
batăr fă-mă, ca pe tata,
clopotar pe toată gloata.
Fă-mă crâsnic plin de vlagă,
Să bat clopot noaptea'ntreagă!
Batâr dăruie-mi putere,
să sun marea înviere,
să dau zărilor ocol,
Neamul meu din somn să-l scol !
Bate'n geamuri luna plină.
Perna-i udă de lumină.
Toate soaptele din lună,
toate ca un freamăt sună,
toate vor ceva să spună.
Doar pe creanga din grădină,
Neagră pasăre străină
n'are cântec, nici hodină.
S'ar tot face, dar nu poate,
plâns de om care se zbate.
Spune glasul lunii pline :
-Hai, Căline, vin-cu mine.
Duhul noptii cheamă iară :
-Hai, Căline, pân'afară.
Crengile au viers pe gură :
-Vin' , Căline, pân'la sură.
Păsările vor să-l vadă :
-Vin', Căline, în livadă.
Numai pasărea străină
de pe ramura mezină,
n'are cântec, nici hodină.
S'ar tot face, dar nu poate,
tipăt noptii blestemate.
*
A iesit cu pasi desculti.
Luna îl urzică.
Si'n nesomn sunt spini prea multi
pentru tâmpla mică.
Bozii înăltate'n cozi
îi pândesc cărarea.
Albi si tineri voievozi
prunii-si miscă floarea.
Alb, în cămesuica lui,
printre pruni răsare.
Parcă e si el un pui
de cires în floare.
Ce-i soptesc si ce-i tot spun
când o umbră'n cale,
când o ramură de prun,
când o rază moale ?
Că pe creangă cum tăcea,
neagră în grădină,
prinde viers acum si ea,
pasărea străină.
Prinde viers si prinde grai,
Prinde glas cuminte.
-Pasăre cu negru strai,
parcă'ndrugi cuvinte.
-Mai Căline, suie'n tei,
printre ramuri dese.
Din pădurea Târnovei
vezi ce sarpe iese.
-Pasăre cu-aripi de scrum
de prin alte crânguri,
mult a fost să taci si-acum
taine multe gânguri.
-Măi Căline, nu auzi
umblete de fiară ?
Zangăte si pasi zăluzi
tot prin râpi coboară.
Aud, pasăre, si văd
printre ramuri dese.
Văd năluci si simt prăpăd,
luna vrăji îmi tese.
Parcă sclipete de spăngi
cresc din râpi, pe coaste.
-Măi Căline, printre crăngi
nu-s năluci, ci oaste.
-Tulai , pasărea mea, nu-s
cusme, nici sumane,
ci soldati crăiesti de sus,
falnice cătane.
Pasăre, parcă mi-a'mpuns
pieptul o frigare.
Oastea grofului pe-ascuns
îsi înfige ghiare.
Desprinzându-se usor
de pe'nalta-i mladă,
pasărea cu negru zbor
piere în livadă.
Cine-o fi vândut, viclean,
oaspetii si satul ?
Vin să-l prindă pe Crisan,
cum abati vânatul.
Vin să-l smulgă din culcus,
sub tăcerea lunii.
Vai! străjerii toti dorm dusi,
nu sunt treji nici unii ?
Nici o veghe de străjer
chiot nu ascute ?
Sări, Căline, jos din cer,
sări din tei mai iute.
Cui să-i ducă vestea rea,
pe Crisan să-l scoale ?
-Doamne, dă-mi fierbintea stea
a povetei Tale.
Pune'n gândul meu zbătut
raza Ta curată !
Si lumină s-a făcut
în copil, deodată.
Parcă s'a cuminecat
mica lui făptură ;
e mai tare, e bărbat,
cu lumini pe gură.
N'o să-i deie grofului
robi pentru belciuge !
Alb, în cămesuica lui,
fuge, fuge, fuge.
Trupu-i numai scânteieri,
pasii scânteiază.
Pe sub crăngi de pruni si meri
urma lui e rază.
O fi, oare, timp de-ajuns
satul să-l destepte ?
În clopotnită pătruns,
fulgeră pe trepte.
Bat din aripi, fâlfâind,
speriati, lăstunii.
Tinerele mâini se-aprind
vâlvătăi pe funii.
Tuna'n noaptea fără fund
dangătul de-aramă.
Zările care-i răspund
ze zbârlesc în coamă.
-Scoală, satul meu iobag,
scoală-te, furtună !
Tunet bratelor ce-l trag,
cruntul clopot tună.
Bubuie arama grea
să trezească truda.
-Scoală, răzmerita mea,
că te vinde Iuda !
Sună, clopote, prelung,
si desteaptă gloata.
Crâsnic m'am legat s'ajung,
Clopotar, ca tata !
Mai năvalnic, mai aprins,
clopotul se-aruncă,
prăvălind în necuprins
luna, ca pe-o stâncă.
Muntii toti se surpă'n gol,
tăndări să se sfarme.
Doamne, dă-mi puteri să scol
Neamul care doarme !
*
Din ce spartă vesnicie
lespezi mari de dangăt sar ?
Ce năpraznic clopotar
trage cerul de frânghie ?
E de foc sau e de piatră,
alb în cămesuica lui ?
N'o să-i deie grofului
nici un rob, culcat pe vatră.
Noaptea sare ca o usă
smulsă strasnic din tâtâni.
Satul de iobagi români
se ridică din cenusă.
Somnul se preschimbă'n flinte,
pernele se fac securi.
Din răscruci la cotituri,
gloata-i trează si fierbinte
Turbă ciuda în otele
si'n cătane 'mpărătesti.
-Inger esti sau diavol esti,
clopotarule din stele ?
Cin' te-a dus în turla naltă
vijeliile s'asmuti
si tot trăznetul să-l muti
dintr'o zare'n cealaltă ?
De esti duh sau numai pleavă
de valah în turnul tău,
nu te-o judeca birău,
ci crăiescul plumb din teavă !
Pâlc de spăngi cărări îsi taie
tot pe brânci, pe după dâmb.
Râpâiala lor de plumb
Biciuieste ca o ploaie.
Aschii se desprind din lună
si din turnul transilvan.
Clopotarul năzdrăvan
tot mai crunt în stele sună.
Altă grindină. Alt ropot.
Aschii noi din zid se rup.
Străluceste micul trup
ca un crin legat de clopot.
Nu-i muiere, n'o să-si plângă
Bratul drept rămas beteag .
-Clopot m'am legat să trag?
Am să-l trag cu mâna stângă.
Mai grozav furtuni prăvale
din clopotnită, din cer.
-Ticălos paracliser,
plumbii-ti dau în van târcoale !
Pustile prind iar să bată.
Crăngi cu flori din pruni se frâng.
Cade frânt si bratul stâng,
ca o creangă 'nsângerată.
-Nu-mi da plânsul suferintii,
ci dă-mi, Doamne, noi puteri,
ceasul marii învieri
să-l sun, chiar de trag cu dintii.
Dintii'n funie se'mplântă,
arde micul trup bălai.
Clopotul de lângă rai
nu mai plânge-acum, ci cântă!
-Lasă, nu ofta, Căline,
fii fecior ne'nfrânt.
Lacrima ce plânge'n tine
lumineaz-o'n cânt.
Cine-i spuse vorbe bune,
ieri, în rumenul apus ?
O să'nalte, cum i-a spus,
din durere, rugăciune?
Trage. Clopotul se roagă.
Lungul tunet din furtuni
cântă-acuma rugăciuni
pentru răzmerita dragă.
Dârzul crâsnic de-adineaur'
prins cu dintii toti de cer,
printre stele care pier
sparge cântece de aur.
Ca un zbor se-avântă'n spatii,
spânzurat de ruga lui !
Jos, prin oastea grofului,
Sparg porti negre răsculatii.
-N-ai stârnit destul zăvozii,
diavole de clopotar ?
Pustile crăiesti bat iar
si se pierd, pe brânci, în bozii.
Dintii încă vor s'apuce
funia de care-au tras.
Singur, lângă rai rămas,
cântul vine si se duce!
Singur clopotul suspină
tot mai sus si tot mai lin.
Trupul mic, de sânge plin,
parcă sângeră lumină.
Ochii de la Prea-Curata
cerul încă îl străpung.
-Crâsnic m'am legat s'ajung,
clopotar pe toată gloata !
Picurii ce-i curg pe fată
tremură si ei putin,
dar se fac surâs senin,
limpezimi de dimineată...
-Lasă, nu ofta Căline,
să nu plângi, fecior ne'nfrânt.
Toată lacrima din tine,
urcă'n stele numai cânt.
(Inchisoarea Aiud)
RUGĂCIUNE
Stăpâne'nsângerat, Domn al luminii
Si Vesnicie limpede, Iisuse!
Tu, care ai primit pe frunte spinii
Si cuie-adânci în mâinile-Ti supuse
Tu, Domn al Răstignirii si'nvierii,
Care din cruce ne-ai făcut lumină
Si Răsărit din rănile tăcerii
Si cântec din osânda-Ti fără vină
Pe fruntea tării zâmbetul ti-l pune
Si Neamul care-acum osânda-si duce
Invată-l tu amara rugăciune
Din clipele suirilor pe cruce
Cu mâna Ta ca borangicul lunii,
Din răni opreste sângele fierbinte,
Inchide'n piepturi geamătul furtunii,
Sărută-i tării lacrimile sfinte!
Si sus, pe crucea crâncenă, pe care
Stă Neamul nostru'nsângerat, Tu scrie,
Iisuse, un apris inel de soare,
Ca semn al Invierii ce-o să vie.
Si spune mortilor din lut să nu blesteme,
Ci sub trifoi, sub dâmburi, sub secară,
s'astepte pasii Tăi călcând prin tară.
Si semnul muntilor ce vor aprinde steme.
Si spune mortilor de sub troite sfinte
Că va veni cândva o dimineată
Când Neamu'ntreg va fulgera la viată,
Cuminecat prin sfintii din morminte.
