( f r a g m e n t )

 

Toti eram aduşi din sectie, dar din celule diferite. Un avocat, un preot, un marinar şi autorul acestora. Toti ne-am declarat multumiti că n'am fost izolati în Zarcă, fiecare având temeiuri să creadă că va ajunge acolo. Ziua am petrecut-o într'o oarecare satisfactie. Informatii noi, figuri noi şi perspectiva unor satisfactii intelectuale, prin bagajul de cunoştinte şi experienta de viată, pe care fiecare dintre noi le aducea. Avocatul, un om foarte retinut, abia îşi rostea cuvintele, printre buze. Din primul dialog, mi-a părut un sceptic... optimist. Era sceptic vis-à-vis de optimismul preotului şi al marinarului, care socoteau absurditatea «momentului» politic din România ceva foarte trecător, gata să se desumfle dela o zi la alta. Documentat şi cu o judecată serioasă, a demonstrat că tot ce se petrecea în România, la ora aceea, era o etapă minutios pregătită, minutios observată şi că «vorba lui Stalin -ne spunea el- nimic nu este întâmplător.»

«După ce vor ucide, sub diferite forme, toti adversarii, după legi sau în afara propriilor lor legi, după ce vor deposeda de toate bunurile toti locuitorii, dupăce îşi vor asigura pozitiile foarte şubrede încă, atâta timp cât noi suntem în închisoare, cârmuitorii de astăzi comunişti nu vor fi acuzati de abuzuri. Dar mâine vor fi înlăturati printr'un putch aparent şi multi dintre ei vor plăti cu capul. Aceştia vor fi adevăratii eroi ai revolutiei. Va urma după aceea, o altă echipă, care condamnând echipa anterioară, printr'o propagandă bine orchestrată, va lăsa impresia unei liberalizări. Va lăsa impresia numai, pentrucă în realitate libertătile vor fi restrânse, pe planurile esentiale şi neobservabile omului de rând (subliniera noastrã).

Ceeace va pot spune, este să fiti pregătiti pentru o suferintă îndelungată, chiar pentru sacrificiul suprem. Pentru comunişti, toti cei care nu sunt cu ei, sunt împotriva lor. Nu trebue să ai nicio culpă ca să fi aci. Este suficient numai ca ei să creadă ca eşti un oponent virtual şi te anihilează, închizându-te sau te curătă. Au o practică indelungata şi folosesc metode pe care niciun om normal nu le poate imagina. Aceste metode nu sunt întru totul ale lor, dar le-au însuşit şi le-au perfectionat.

-Dar ale cui sunt, îl întreb, dacă nu sunt ale lor?

-Să zicem că printr'un hazard al istoriei, au coincis scopurile lor cu scopurile evreilor. Mă îndoesc că după formarea Statului Israel, aceste scopuri vor mai coincide. Nu numai că se vor despărti, dar cunoscându-si unii altora, perfect, structura şi metodele, vor ajunge la un conflict de neimpăcat. Ruşii sunt foarte antisemiti şi revolutia apartinându-le in egală măsură evreilor şi ruşilor, le-a gâtuit un timp antisemitismul ruşilor. Toată avangarda revolutiei dela 1917 a fost alcătuită, intr'o măsură covârşitoare, de evrei. Această infiltratie a evreilor in nucleul comunist a lăsat urme adânci. Nu uita că evreii sunt un popor foarte vechiu, care au acumulat in diasporă o experientă politică extraordinară, experientă care o pot valorifica oricând şi oriunde. Forta lor politică este considerabilă: Corneliu Codreanu a avut o intuitie politică genială, când, in locul antisemitismului nazist sau cuzist, a pus accentul pe o emulatie, intrevăzând «concursul» bazat pe structura românului şi a capacitătii lui de a-l depăşi în comert. Iar Cuza a făcut marea greşeala să spargă capetele evreilor şi vitrinele magazinelor evreeşti, care nu puteau aduce nicio contributie pozitivă. Desfiintarea comertului legionar, care ajusese atât de înfloritor, a fost atacul împotriva celei mai redutabile arme româneşti, care era singura armă de care s'au temut evreii. Spărgându-le capetele, A. C. Cuza îi făcea eroi. Creind un comert sănătos, îi luxai din pozitiile pe care se simteau stăpâni. Deaceea cuzismul n'a prins. Nu numai deaceea, dar metoda în sine era şi neserioasă- şi ineficace. Şi deaceea, prin comert şi printr'o atitudine fără echivoc impotriva coruptiei şi a politicianismului gol, Codreanu ajunsese să aibă aproape două milioane de membri în «Partidul Totul pentru Tară». Această adeziune masivă, atât a intelectualilor cât şi a tăranilor, mai ales, pentru linia politică preconizată de Corneliu Codreanu, este reactiunea sănătoasă a unui popor care vrea să trăiască.

-Dumneata eşti legionar?, il intreb.

-Nu sunt, domnule, legionar, dar era pentru cineva un necunoscut că Corneliu Codreanu raliase cel mai mare număr de profesori universitari din toată tara? Şi incă din cei mai prestigiosi! Chiar Nicolae Iorga a fost initial un admirator al dinamismului generatiei lui Codreanu. Ce s'a intâmplat cu Iorga după aceea este o altă treabă. In orice caz legionarii au făcut cel putin o gafã politică, omorîndu-l pe Iorga.

-Dece?

-Ma mai întrebi dece? Gândeşte-te numai la câte universitati şi academii din lume a fost arborat doliul. Acest doliu a creat pe plan international cea mai grea armă impotriva legionarilor.

-Eu ştiu un lucru precis. Eram în radactia ziarului «Buna Vestire», la care eram secretar general, când am fost înstiintat că Iorga a fost luat de acasă de o echipă. Am dat imediat telefon la preşidentie şi mi s'a spus ca Horia Sima a fost inştiintat personal de familia profesorului Iorga şi că a plecat îndată cu o maşină în directia Sinaia, alarmat de ce s'ar putea întâmpla. Mai târziu, am aflat că echipa care-l ridicase, bănuind că Horia Sima va fi sesizat şi că le va ieşi înainte, s'au abătut din drum, intrând într'o pădure unde l-au impuşcat. Stiu sigur că lucrurile s'au petrecut astfel. Nu le cunosc din svon public. Le cunosc din redactia unui ziar care nu putea, mai ales în vremea aceea, să aibă o informatie eronată. Desigur recunosc că a fost o greseală. Mai mult decât o greşeală, o crimă.

-Pardon! A fost -mã întrerupe interlocutorul- mai mult decât o crimă, a fost o greşeală. Pentrucă în politică greşelile se plătesc scump, nu crimele. Crezi dumneata că există în lume, în vreo tară, un partid care să nu fi comis crime? Chiar papalitatea! Căte crime nu a comis papalitatea începând din secolul XII-lea în numele creştinismului, in numele lui Cristos ! Aceste cruzimi s'au prelungit in Peninsula Iberică până la începutul secolului al XVI-lea şi, ceeace este de retinut, mai ales impotriva evreilor. Bagă de seamă: aproape patru secole. Dar în Anglia, în America, în Franta? Să nu mai vorbim de Uniunea Sovietică, unde într'un timp foarte scurt au fost asasinati zeci de milioane de oameni, cu tribunale ca pe vremea Inchizitiei, ci la bunul plac al unor asasini organizati, cu barda, cu toporul, cu ranga, cu pistolul, etc., etc. Desigur, însă, că o crimă nu poate justifica o altă crimã. In Franta, Lavoisier, unul din creatorii chimiei moderne, căruia popoarele şi ştiinţa îi datorează nomenclatura chimică şi cunoaşterea compozitiei aerului, care a descoperit rolul oxigenului în combustii şi în respiratia animală, şi care a efectuat primele măsuri calorimetrice, n'a fost asasinat tot în numele unei revolutii? Thomas Cromwel, mare cancelar al Angliei, n'a fost decapitat în Anglia? Lincoln n'a fost asasinat în America? Numărul crimelor politice este, din nefericire, infinit. Barbu Catargiu n'a fost asasinat în România? Corneliu Codreanu n'a fost asasinat tot în România? Crima, oricine ar comite-o, este reprobabilă. In Uniunea Sovietică, insă, crima n'a fost un accident. A fost o instituţie de stat. Şi va rămâne o institutie de stat, pentrucă_ fără crime nu pot guverna. Acelaşi lucru se petrece şi la noi. Crimele din Uniunea Sovietică din cei treizeci de ani de când există, întrec cu mult proportia crimelor Inchizitiei din cele patru secole. Şi Dumnezeu ştie când se va termina.

-Nu întrevezi, îl întreb, o schimbare a sistemului sovietic? O evolutie spre alte metode nu este posibilă?

-In lumea comunistă nu s'a schimbat nimic din 1917. Si nu se va schimba nimic, nici măcar o virgulă nici in viitor, pentruca acolo nu există idei, curente, generaţii. In lumea liberă se petrec mereu schimbări odată cu generatiile. In această lume circulă opiniile, ideile, luările de pozitii. Aparatele politice ale partidelor comuniste sunt inchistate. Ai văzut, ştii doar că nicăieri nu s'au instalat la putere fără tancul armatei sovietice şi comitând cele mai mari şi mai monstruoase crime. Şi cu noi urmăresc celasi lucru. Desigur, în 1917, lucrurile s'ar fi petrecut altfel şi la noi. Acum sunt mai organizati, o fac ştiinţific. Ne creiază toate conditiile pentru a ne curătta rapid de «moarte bună». Când numărul mortilor dintr'un penitenciar devine prea mare, schimbă conducerea penitenciarului, o condamnă pentru neglijente şi abateri de la linia partidului, îi pun pe toţi să-şi facă autocritica. Apoi aduc o altă echipă care va repeta intocmai metodele echipei precedente. O va inlocui şi pe aceasta, exact cu aceleaşi artificii... şi tot aşa până ne lichidează. Ca să putem spera in supravietuire, să ne gândim doar că suntem în Europa, deci mai în văzul lumii. Dacă eram în Urali, într'o singură noapte dispăream fără urme.

Ziua trece repede in discutii şi ipoteze cu privire la soarta noastră. Celula era traversată, pe un singur perete, de o teavă de calorifer, aproape căldicică. Eram la etajul doi şi viata în celular ni se părea acceptabilă prin faptul că aveam impresia unei lipse de supraveghere atentă.

Vine seara cu tot cortegiul de rituri penitenciare şi, însfârsit, oarecum liniştiti, şi intrucâtva obositi, ne culcăm, după ce talanga a sunat ora «stingerii» . Spre satisfactia noastră, «stingerea» fost o stingere reală. Adică, ni s'a intrerupt lumina becului. Totusi noaptea a fost un calvar, indescriptibil. Imediat dupăce am atipit, am fost invadati de mii, de zeci de mii, de ploşnitte... Ajutati de cerul senin şi la lumina lunei, le-am văzut, ca o peliculă miscatoare de circa doi centimetri latime, de jur împrejurul celulei. Trupurile noastre erau invadate pur şi simplu şi erau de-o agresivitate nebănuită. Pe duşumea, deasemenea era un adevărat furnicar. Ne-am angajat toti patru într'o operatie febrilă de stârpire a lighioanelor, dar, probabil, mirosul puternic pe care-l degajau terciuindu-le, atrăgea un număr tot mai mare. In fine, obositi, sfârşiti, ne băgăm mâinile in ciorapii de rezervă pe care îi aveam, îi legăm cu şireturi, iar capul îl băgăm desemenea intr'un ciorap şi ne culcăm. Dimineata, toti patru eram cu pleoapele umflate. Când ne-am desmeticit, am găsit, incă, un număr impresionant, rătăcite pe sub haine, iar trupurile noastre, pline de pete roşietice. Toată ziua n'am făcut altceva decât să scotocim toate ungherele să le stârpim. Numărul lor părându-ni-se enorm, am desfăcut sipcile dela îmbucătura podelei cu zidul. Ei bine, şipcile toate adaposteau împrejurul celulei, o panglică mişcătoare de pleşnite. Un număr de necrezut, de ordinul a sutelor de mii. Am ucis atât multe, încât mirosul pe care-l degajau făcea atmosfera irespibilă. Până seara, la culcare, înca nu reuşisem să le nimicim pe toate câte ne cădeau sub ochi. La culcare, în urma unui «consiliu» ne-am căptuşit cum am crezut mai bine. Pantalonii, jos la manşetă (eram încă în hainele noastre), i-am băgat in ciorapi, pe care desemenea i-am legat, apoi am găsit solutii să legăm cât mai ermetic pe cel in care ne băgăm capul, etc. Dimineata, situatia noastră era absolut asemănătoare. Pleoapele, mai umflate, petele depe corp într'un număr mai mare. La «deschidere», am raportat ofiterului. Răspunsul lui a fost sec:

-Cum au stat altii, stati şi voi. Aici sunteti la puşcărie, nu la pension!

Viaţa din celulă, în aceste conditii, era imposibilă. Discutiile noastre au devenit anemice şi cele mai multe în jurul modalitatii de a stârpi ploşniţele. Am cerut D.D.T., de care la Jilava dispuneam în cantităti nelimitate. Nu ni s'a dat. Am cerut apă fierbinte, să le opărim. Fără rezultat. Nu aveam altceva de făcut decât să le nimicim mereu, neobositi, în fiecare zi, să suferim şi să ne resemnăm. Timp de o lună sau două, cât am stat în această celulă, am suferit o adevărată calamitate. Nu puteam şti cât sânge ne-au putut suge, dar, obsedati, aveam impresia că jumătate din cantitatea sângelui nostru a fost absorbită de aceste înfiorătoare vietuitoare. Neavând ce face altceva, am început să calculăm cantitatea de sânge a corpului şi cât poate suge plosnita. Apoi, să încercăm să numărăm petele rosii depe corp. A fost imposibil. Prin deductie, am ajuns la un fel de rezultat. Am înmultit cantitatile absorbite cu numărul zilelor dintr'o lună şi, la sfârşitul calculelor, am simtit că ne clătinăm. In câteva luni, presupuneam că ne vom usca.

Eu eram singurul ceva mai înviorat, pentrucă, cu o zi înainte îmi venise prin teavă ştirea că fratele meu Mihai s'ar afla in celula de sub celula mea. Căutam să iau legătura cu el, dar operaţia îmi era imposibila. Privind pe geam spre «latura teului» (celularul avea forma unui T) am observat un deţinut făcându-mi semne insistente si indicându-mi cu mâna, ceeace presupuneam eu că ar fi celula fratelui meu. La începutul detentiei, nu aveam experienta pe care am căpătat-o de-alungul anilor. Speranţa mea creştea, de-a putea vorbi cu el, odată cu o anumită mângâere ştiindu-l dedesubt.

Gabriel Bãlãnescu