Editura SEPCO S.R.L. (Colectia ICONAR) în colaborare cu Fundatia Culturalã BUNA VESTIRE
Reeditare: "Romanian Historical Studies", Traian Golea, Hallandale, USA

 

- ADEVÃRUL IN MOARTEA SAVANTULUI -

CUVÂNT  INTRODUCTIV

Vasile Blãnaru-Flamurã

Despre moartea lui Nicolae Iorga, mai ales cronicarii marxisti din "epoca de aur" ceausistã, au scris sute de pagini in numeroase volume. Cum era de asteptat, la fel ca tot ce s-a debitat împotriva "fortelor reactionare" (cu precãdere contra dusmanilor de moarte ai comunismului: legionarii), adevãrul istoric a fost denaturat in mod impiu. Masina de dezinformare peceristã (procesul s-a aplicat în toate domeniile din activitãtile importante si vitale ale statului), a fãcut ca în aproape cinci decenii de dictaturã comunistã si neocomunistã, câteva generatii sã fie intoxicate cu cele mai aberante si execrabile falsuri. S-a învãtat o istorie bazatã pe minciunã (minciuna - virtute bolsevicã) pe sperjur, malonestitate si pe ura care ucide spiritul. Autorii acestor "istorii" s-au pretat sã ascundã realitãtile, sã le stâlceascã, unii de teama poruncii, cei mai multi însã din interese personale meschine sau pentru simbria delatiunilor - si aceasta- parafrazându-l pe Iorga, fiind pãcatul ce impovãreazã o inimã româneascã.

Moartea nãprasnicã a savantului (o moarte pe care conducerea Miscãrii legionare nereusind s-o împiedice, a dezavuat-o categoric), s-a petrecut in noaptea de 27/28 Noiembrie 1940. Au trecut de atunci 52 de ani, timp in care, legionarii, din tarã in permanentã cumplitã prigoanã, au trebuit sã tacã, sã asiste muti, încãtusati, victime a trei dictaturi, la spectacolul grotesc, perfid, incredibil, la spectacolul falsurilor grosolane. Mai rãu ca un blestem!

Astãzi, dupã atâta amar de vreme, în care minciuna marxistã a întunecat enorme constiinte, e timpul sã se stie adevãrul. Atât cât ni-1 perrnit vremurile inca in restriste, încã neintrate pe fagasul normal al adevãratei democratii. Savantul obisnuia sã spunã: "Cei de mâine trebuie sã cunoascã adevãrul". Noi sustinem cã imperios necesar este ca si cei de azi, dupã o tãcere atât de îndelungatã si silnicã, sã aibã dreptul la a cunoaste adevãrul.

Ca urmare, prezentãm cititorilor români aceasta succintã "informare" cu titlul: "BLÃSTÃMELE LUI IORGA -adevãrul in moartea savantului" - e un fragment dintr-un volum scris, sub genericul "APOCALIPSELE BABILONULUI XX", in Noiembrie 1984.

Încercãm, asadar, sã pãtrundem la adevãr si pe scari de ipoteze, dar in primul rând prin mijlocirea documentelor, a unor afirmatii objective, rostite mai putin de legionari (ca sã nu se spunã ca ar exista in ele pasiunea politicã, oarbã, a celor loviti), ci de acei care au identificat odinioarã in mentorul lor pe "Voltaire-ul român", pe "omul zilelor decisive", dar si "potential mare inchizitor".

În paginile multor ziare din 1940, înainte de ora fatidicã a tragediei, când istoricul încã mai avea voie sã scrie, sã publice "articole cu otravã" la adresa "legiunilor verzi", a tineretului care faptuise revolutia detronãrii unui rege tiran, s-au putut citi adevãruri de necontestat împotriva "autorului moral al hecatombei de martiri legionari". Iatã, într-un numar din "Porunca vremii", urmãtoarea frânturã de frazã (un exemplu cel mai putin -netrebnic"): "... farã sprijinul "moral", farã girul autoritãtii d-lui Iorga, nici asasinul Armand Cãlinescu, nici regimul camarilei iudaice nu s-ar fi nãpustit cu atâta furie asupra tineretului..."

Acestia nu erau niste "judecãtori netrebnici". Apãrãtorii lui Iorga de atunci n-au fost in stare sã convingã tara cã mentorul lor este victima unor "învinuiri nedrepte", a unor "infamii", "stiri tendentioase", "injurii si ignorante".

De aceea, in paginile ce urmeazã, cititorul va reusi sã descifreze adevãrul în moartea savantului si dacã "blãstãmele" sale, rostite urgelnic asupra tuturora, si ca om de culturã si ca personalitate politica reprezentând forul cel mai de vârf al dictaturii cariiste, au avut sau nu efectul de a provoca o dramã care nu-i numai a lui si a legionarilor, ci a întregului neam românesc.

"Bastarzii" apostolului neamului, legionarii, au toate motivele sã nutreascã pãreri de rãu cã lui Iorga i-a fost indiferentã si ura si pretuirea lor si cã "politica politicianistã a acestui intolerant instigator" a adus dupã sine atâtea nenorociri, atâtea "jertfe groaznice de sânge", atâtea gropi comune ale mortii betonate in adâncuri si, in final, însãsi cãderea "pãrintelui nationalismului din România" sub gloantele rãzbunãrii.

Într-adevãr e marele pãcat, "cel mai greu pãcat ce poate împovãra o inimã româneascã": uciderea între frati.

Regretabil pentru întreaga românime, este cã acest mare cãrturar n-a izbutit sã stea pânã la urmã "sigur si tare, mândru si drept înaintea constiintei sale si a judecãtii vremurilor..."

AUTORUL

 

POST SCRIPTUM

In ultimul timp au început sã fie auzite o sumedenie de "povesti" legate de implicarea in "cazul Iorga" a unor tãri ca: Marea Britanie (prin Inteligence-Service), Reichul german (prin Gestapo) si Uniunea Sovieticã (prin N.K.V.D.).

Implicarea acestora având ca obiectiv principal - se zice - trei interese: dezordini in spatele flancului de sud-est al frontului german, compromiterea Gãrzii de Fier si lichidarea statului national-legionar.

Pânã in prezent nu avem nici o probã clara care sã confirme veridicitatea vreunei asemenea "povesti", rãmânând ca timpul sã lãmureascã lucrurile pe deplin în viitor. Ceea ce stim acum, este un adevãr de necontestat, anume acela cã Antonestii si camarelisti din anturajul lor (n-a lipsit nici complicitatea ocultã a unor masinatiuni iudeo-masonice) sunt in mare mãsurã vinovati, dacã nu chiar pãrtasi de tot ce s-a întãmplat negativ in Noiembrie 1940 si Ianuarie 1941. Dar mai ales in asasinarea marelui istoric vina Antonestilor este evidentã, in primul rând prin faptul cã au fãcut eforturi disperate spre a zãdãrnici încercãrile conducerii Miscãrii de a-1 salva de la moarte.

Prin "informarea" de fatã ne propunem sã arãtãm succint, prin documente din surse nelegionare, adevãrata pozitie a istoricului, mai putin ca om de culturã, mai mult ca om politic: instigatorul si autorul moral al hecatombei de martiri legionari.

Urmeazã ca cititorul sã constate in ce mãsurã încercarea noastrã a reusit sã scoatã la luminã adevãrul in moartea savantului. De asemenea urmeazã - si e de dorit - ca aceastã primã "Informare" de acest fel sã nu fie singura, pentru ca istoria sã-si recapete adevãratul ei rol, acela de a nu fi teroare si nici fals grosolan.

Asteptãm, asadar, noi încercãri de a contribui pe deplin, si in mod cât se poate de obiectiv, la elucidarea acestui tragic eveniment din viata atât de zbuciumatã a neamului nostru greu încercat in toate timpurile; mãcar sã nu uitãm!...

 

CAPITOLUL I

 

Anul de cumpãnã 1940.

Despre masacrul de la Jilava si Prefectura Politiei Capitalei am luat cunostintã in dimineata zilei de 27 Noiembrie. Eram in biroul directorului general ION MÂNZATU, la sediul central al Societãtii de Radio, pe strada General Berthelot. Vestea am primit-o de la redactorul de serviciu al ziarului "Buna Vestire", prin poetul MIRCEA STREINUL si mãrturisesc cã m-a impresionat foarte putin. Ca si când ceea ce se petrecuse acolo ar fi fost un lucru nu numai inevitabil ci si extrem de logic.

Cunosteam in amãnunt toate crimele comise de marii vinovati. Încât, dupã schimbul de cuvinte de la vicepresedintia Consiliului de ministri din 20 Noiembrie, mi-am dat seama, cã pânã 1a urmã, peste autoritatea conducerii Legiunii, se va ajunge la solutia indicatã de Socariciu si Miticã Grozea: "Legionarii isi vor face singuri dreptate.".

De altfel, moartea lui Gavrilã Marinescu, ca si moartea celorlalti satrapi de teapa acestui odios organizator de genociduri, n-a impresionat pe nimeni. Nici chiar pe nelegionari si nici mãcar pe acolitii lor.

Nu acelasi lucru s-a întâmplat cu uciderea lui Nicolae Iorga si a 1ui Virgil Madgearu. Stirea mortii acestor doi oameni politici mi-a fost adusã de catre compozitorul Paul Constantinescu în dimineata zilei de 28 Noiembrie. Profesorul Virgil Madgeam a fost gãsit impuscat in pãdurea Snagov; N. Iorga fusese ridicat din vila sa de la Sinaia în dupã-amiaza zilei de 27 Noiembrie, pentru ca a doua zi dimineata sã fie gãsit ciuruit de 6 gloante pe miristea din dreptul comunei Strejnicul din judetul Prahova.

Uciderea lui Virgil Madgearu, îmi amintesc foarte bine, m-a surprins si m-a indignat. M-a surprins pentru cã nu-i gãseam nici o explicatie, nu numai politicã, ci si nici o explicatie logicã. De asemenea tin minte cã la vremea aceea, conducerea Miscãrii s-a grãbit sã dezavueze acest fapt, si inutil, si nedrept. Iar in scrisoarea adresatã lui Iuliu Maniu (Virgil Madgearu fãcuse parte din conducerea Partidului National-Tãrãnesc), Horia Sima îsi exprima „profundul regret pentru marea pierdere suferitã de PNT prin tragica moarte a celui ce a fost Virgil Madgearu.".

Este adevãrat cã acest eminent economist român, in partidul tãrãnesc situat in fruntea grupului de stânga (N.Iorga n-a pierdut nici un prilej sã-l denunte ca marxist, „marele preot al conglomeratului") s-a manifestat intotdeauna ca un înversunat dusman ideologic al Gãrzii de Fier, facând tot ce i-a stat in putintã ca sã atâte pe guvernanti contra miscãrii (citat din, ,,Cazul Iorga-Madgearu", carte scrisã de Horia Sima în exil. Editura ,,Carpatii" Madrid pag. 20).

Dar aceasta, oricat ar fi fost de grav, nu putea sã determine catalogarea lui Virgil Madgearu printre asasinii de la Jilava. Si, in consecintã, secretarul general al PNT din 1940, nu trebuia, in nici un chip, sa aibã un sfârsit asemãnãtor cu acela al acestora.

De aceea, am socotit atunci (astãzi dupã 44 de ani de la tragicul eveniment am aceeasi pãrere) cã tinerii din echipa inginerului Traian Boeru au comis o farãdelege strigãtoare la cer, un pãcat de moarte, pe care nu numai ei, ci întreaga Legiune îl va purta ca pe o cruce a ispãsirii spre Golgota izbãvirilor din urmã. Pãrerea de mai sus am avut-o si o am ca om, ca român si crestin. Ea este personalã si nu angajeazã cu nimic opinia oficialã a Miscãrii, dupã cum nu încearca sã schimbe sensul real a1 adevãrului istoric.

Iatã de ce in cazul Madgeanr ne oprim aici. Ni se pare de prisos a adauga la dosarul asasinatului alte probe incriminãtorii acolo unde damnatorii si sicofantii antonescieni si comunisti s-au depãsit pe sine, spunând mai mult decât a fost in realitate.

 

* * *

 

Cât priveste cazul Iorga (mai potrivit ar fi sã-i spunem ,,tragedia Iorga" sau „tragedia legionarã in cazul Iorga"), vom încerca in paginile ce urmeazã sa-i dãm o deslusire.

Nicolae Iorga, ,,marele savant", ,,apostolul neamului", „omul zilelor decisive", ,,cãrturarul onest", „luceafarul genial in domeniul stiintei", ,,pãrintele nationalismului din România" etc., a fost in cultura româneascã - asa cum va spune Dimitrie Gusti - „personalitatea cea mai reprezentativã", iar dupã opinia unui reprezentant din generatia urmãtoare - il numim pe Mircea Eliade - ,,un genial polihistor", omul pe care si-1 alesese de model si a cãrui viatã si operã jucaserã „un rol aproape de magie", carte tipãritã de Mircea Eliade in exil, in colectia „Destin ".

Spicuim, dintr-un articol apãrut îa Magazin Istoric (vezi art. ,,Asa scria el", semnat de Barbu Theodorescu, fostul secretar particular al savantului), urmãtoarele amãnunte in legãturã cu „genialitatea acestui geniu in culturã" (dar in politica un cârpaci nefast); înainte de a împlini 19 ani era numit prin concurs profesor de liceu. Universitatea a absolvit-o într-un singur an, trecând toate examenele in mod strãlucit, fiind elevul lui Xenopol. La 22 de ani; obtine titlul de doctor la Universitatea din Leipzig ale carei cursuri le frecventase in numai douã luni. În urma unui concurs, devenit celebru, e numit profesor de istorie la Universitatea din Bucuresti. Avea 25 de ani.

Opera sa întruneste 1.250 cãrti si 25.000 articole. A fost distins cu titluri academice de doctor honoris causa a numeroase universitati si membru al tuturor academiilor din Europa. Avea o memorie formidabilã, un ochi pâtrunzãtor_si o capacitate de asimilare formidabilã, uluitoare...

Acesta era omul de culturã Nicolae Iorga in opinia lui B. Theodorescu.

Dar Nicolae Iorga a fãcut si politicã. O politicã degeneratã in politicianism, în „câineascã luptã pentru putere". Mai ales între cele douã rãzboaie mondiale, sub domnia lui Carol al II-lea, a fost omul care, in cârdãsia unor ucigasi din vocatie, a jucat un rol mai mult decat nefast în politica tãrii. Ardeleanul Valeriu Braniste avea dreptate sã scrie: ,,Pagubã cã temperamentul lui vivace l-a amestecat in valurile tulburi ale politicianismului din România. El trebuia sã rãmânã carat si mândru...".

In volumele anterioare, in repetate rânduri, am relatat câte ceva din activitatea politicã a marelui savant Ne vom rezuma, in paginile ce urmeazã, numai la câteva momente din aceastã activitate, numai la acelea legate de acel asa numiit ,,Caz Iorga", pe care vrem sã-l elucidãm prin documente si mãrturii.

Iesirea in arena politicã a savantului a avat loc în l906. Avea 35 de ani, functiona ca profesor de istorie la Universitatea din capitala tãrii si, in concurentã cu profesorul A.C. Cuza de la Iasi, dar in aliantã cu acesta, devenise un fel de ,,idol" al studentimii bucurestene ceea ce la Iasi se întâmplase cu A.C. Cuza. Teoretic dar si practic, aparitia lui Iorga in politica României de atunci s-a bazat pe ideea luptei împotriva primejdiei evreiesti, împotriva oricãrei influente strãine in cultura româneascã ajungând, in actiunile sale exacerbate, pânã la a denatura sensul real al românismului preconizat de Vasile Conta si Mihai Eminescu. Lansarea lui s-a fãcut pe o rampã a unor violente ce aveau sã-fie primele violente de amploare petrecute într-o cetate universitarã. E vorba de sângeroasele manifestatii studentesti din primãvara anuiui 1906, initiate si patronate de ,,apostolul neamului", in piata Teatrului National, împotriva unui spectacol organizat de Societatea de binefacere ,,Obolul". Mai in amãnunt; N.Iorga, in xenofobia lui exageratã, ca sã arate ca este ,,omul zilelor decisive", a tinut un discurs fulminant in fata studentilor, cerând sã fie oprit spectacolul în care urma sã fie reprezentatã pe scena Teatrului National o piesã in limba francezã. Pentru fiul Zulniei de la Botosani, vorbirea limbii franceze pe scena unui teatru national, constituia o crimã de ,,less-natiune". Studentii si-au ascultat dascãlul, au trecut la actiune. Adevãrate bãtãlii s-au încins intre tineretul universitar iorghist si politie si armatã, cu numerosi rãniti, cu geamurile prãvãliilor cãzute in tãndãri, cu baricade pe strãzi, cu capete sparte, cu zeci de arestãri (profesorul instigator va completa gama huliganismelor cu urmãtoarea frazã: ,,...se va vorbi a doua zi si de doi morti care nu au existat niciodatã".

Tuiburãrile din Martie 1906, din capitala Regatului vor fi pentru studentimea românã, ca si pentru ,,Frãtia bunilor români" semnalul viitoarelor dezordini studentesti cu caracter antisemit.

In opinia savantului, sângele vãrsat în Piata Teatrului, împreunâ cu tot ce s-a petrecut atunci pe strãzde Bucurestilor, a fost cuprins in „O viata de om asa cum a fost", pag. 403-404, in câteva cuvinte: ,,Era întâia oarã când o credintã, nu o pasiune politicã..., când o credintã iesea in stradã si stãtea in fata baionetelor, rãspunzând cu lovituri loviturilor si înfruntând moartea..."

Aceasta a fost întâia iesire in arena politicii românesti a lui N. Iorga: cu capete si geamun sparte, cu baricade pe strãzi, cu piepturile studentilor in fata baionetelor, rãspunzând cu lovituri loviturilor, înfruntând moartea. Tineretului studios i se da o lectie, unicã in felul ei, de cum va trebui sã procedeze în viitor.

Un an mai târziu, o a doua iesire în arena politicã a marelui istoric: rãscoalele tãrãnesti din Martie 1907.

Prima rãscoalã se aprinde in comuna Flãmânzi din judetul lui Iorga, Botosani. Cum? ne explicã savantul în opera citatã: ,,Pentru nu stiu ce neînsemnate ciocniri cu evreii arendasi si cârciumari, pe un domeniu asupra cãruia se întindea atotputernicia economicã a lui Mochi Fiser, ciudat presupus al capitalurilor galitiene (...) se puse armata in fata unor oameni care nu se temuserã niciodatã de nimeni. S-a tras asupra nenorocitilor a cãror durere gãsise o clipa glasul pentru a se exprima..." (pag. 125).

Sunt ucisi primii patru tãrani si Iorga, condamnând recurgerea la forta armatã, scria la începutui lunii Martie 1907 faimosul articol „Dumnezeu sã-i ierte": ,,Cu nemãrginitã indignare pentru acest act sãlbatic am scris acei «Dumnezeu sã-i ierte», blãstãm contra unei întregi clase parazitare, care va deveni, rãspândit larg de mâini nevãzute, îmgreunã cu ,,Noi vrem pãmânt" a lui Cosbuc, unul din strigãtele unei teribile revolte, care a cuprins tara de la un capãt la altul" (ibidem).

Dãm mai jos continutul acestui "blãstãm", rãspânditor de nelegiuiri si moarte: ,,Dumnezeu sa-i ierte pe cei patru tãrani români impuscati in orasul românesc Botosani de oastea româneascã in ziua de 5 Martie 1907.

Sa-i ierte Dumnezeu pentru câtã muncã de robi au muncit, pentru ce trai de dobitoace au dus, pentru câtã înselare au suferit, pentru câtã jignire au îndurat, sã-i ierte pentru viata lor de suferintã, sã-i ierte pentru clipa de disperare când s-au ridicat...

Sã-i ierte Dumnezeu pe ostenii nostri care de frica poruncii au împuscat pe fratii lor, cel mai greu pãcat ce poate împovãra o mirnã româneascã.

În vecii vecilor cât va dãinui suflarea româneascã pe acest pãmânt, sã nu-i ierte Dumnezeu pe netrebnicii si facãtorii de rele. Sã fie in casa lor atâta belsug ca in bordeiele celor care au murit de gloante, sã fie atâta cinste si demnitate, câtã li s-a lãsat acestor sãrmani ce s-au dus ca niste pârâsi vesnici înaintea scaunului judecatorilor celor mari; sã mântuie ca dânsii vãrsându-si sângele în tãrânã si pe urma lor sã rãmâie ca pe urma împuscatilor, copii sã moarã de foame...

Asa sa dea Dumnezeu."

(Am reprodus „Blãstãmul lui Iorga" din Almanahul Tribuna 1977-Cluj. 

Dacã marele savant ar fi scris si rãspândit un blãstãm asemãnãtor si contra netrebnicilor si fãcãtorilor de rele carlisti si armandisti dupã asasinatele antilegionare din 1938 - 1939 sau in toiul acestor nelegiuiri mai cutremurãtoare ca in 1907, e foarte posibil ca holocaustul împotriva Gãrzii de Fier sã nu fi atins limite incredibile si foarte sigur cã mai apoi, in ceasurile Judecãtii., legionarii sã nu-l fi trecut pe lista nemernicilor si a facãtorilor de crime, din viermãria ce colcãia la picioarele tronului carlist, pe delatorul Iorga).

Ce a urmat dupã rãspândirea ,,blãstãmului": teribila revoltã a cuprins întreaga tarã. De la acele neinsemnate ciocniri cu evreii arendasi si cârciumari, s-a aprins un incendiu pustiitor (pornit la instigatiile „omului zilelor decisive" si cu ajutorul studentilor lui A.C. Cuza, care, dintr-un incident antisemit de natuarã economicã, s-a transformat într-o rãscoalã socialã, încãputã pe mâini streine, pe mãinile unor aventurieri politici ce nu aveau nimic comun nici cu traiul de dobitoace dus de tãranul român, nici cu cãtã jignire si suferintã a îndurat, nici cu munca de robi a taranilor farã tarinã si farã plug si nici cu nefericitii ostasi români, care, împuscând pe fratii si pãrintii lor, sãvãrsiserã de frica poruncii, cel mai greu pãcat ce poate impovãra o inimã româneascã.

Bilantul rãscoalelor: cruzimi de neînchipuit si din partea rãsculatilor si din partea guvernantilor, prin ostirea româneascã; sate intregi distruse, conace si grãnare incendiate, mosii pârjolite, comne bombardate cu tunul, femei batjocorite, executii în masã, farã judecatã si in plinã domnie a legilor, peste 10.000 de morti. Din almanahul specificat mai sus (care se orienteazã dupã Corespondenta N. Iorga, vol. 91), reiese cã la procesele intentate rãsculatilor, N. Iorga figura printre principalii instigatori ai tãranilor. Preotii si întvãtãtorii au declarat la proces cã s-au rãscalat urmând indemnul lui N. Iorga. Din vol. 66 fila 11 rezultã cã ,,armata plãnuise asasinarea profesorului, deoarece numai astfef s-ar fi putut potoli studentii si rãscoala" (Almanah Tribuna pag. 31).

Însusi „marele apostol al neamului" va consemna: „Scrisorile de amenintare cu moartea se îngrãmãdeau si un grup de studenti aflând ce se pregãteste, a stat câteva zile si noaptea in casa asupra cãreia trebuia si se prãvale urgia. Dormeam cu revofverul la cãpãtâi. Si nu era de mirare, în zãpãceala care cuprinsese atâtea minti slabe de inculti pe care câtiva ani de belsug prin stoarcerea pãmântului si a oamenilor îi fâcuserã din tirani sau din streini (a se citi evrei), bogãtasi ai tãrii si factori politici de mâna întâi..." (citat din "0 viatã de om..." pag. 426).

Pentru cã „apostolul neamului" va primi scrisori de amenintare, sentinte de condamnare, denunturi si afurisenii si in cele trei ecenii de dupã pârjolul din 1907, ca istoria sã se repete, reproducem din Almanahul Tribuna 1977 (vezi art. instigatorii de la 1907 - "N. Iorga si dascãlii lui") urmãtoarea sentintã (scrisã in numãrul din 15 Martie 1907 al ziarului "Neamul Românesc" restituit prin postã): ,,N. Iorga! De mult ar fi trebuit si fii la morgã. Banditul cel mai periculos din revolta tãranilor esti numai tu! Sângele nevinovat ce s-a vãrsat îti va îneca vinele înveninate. În numele lui Dumnezeu si in numele neamului rugãmintea generalã este sa crãpi! Arendasii care din instigatiile tale miselesti au ajuns pe drumuri blãsteamã pântecele care te-a purtat!" (pag. 104).

Aceasta a fost a doua lansare de pe rampa politicei românesti a lui N. Iorga: de data aceasta cu sate întregi distruse, cu conace si grânare incendiate, cu executtii in masã, cu mii de morti, iar el, ,,apostolul", hulit ca un nebun al nationalismului, cu sentinte de condamnare la moarte, ca rãspunzãtorul moral al tulburãrilor, ca instigatornl principal al rãscoalelor, pãzit de studenti, dormind cu revolverul la cãpãtâi, nu ca un ,,apostol al neamului", nu ca un apostal adevãrat, ci aidoma celui mai netrebnic aventurier, fãcãtor de rele.

Astfel, in împrejurãrile arãtate mai sus, a intrat in viata poliliticã a României, zgomotos, blãstãmând, si blestemat, devorat de imaginatie si de ambitie (dupã E. Lovinescu citire), cel mai controversat personagiu din cultura si polilitica României anilor 1900-1940.

 

* * *

 

Intr-un articol („Ethosul lui Nicolae Iorga" apãrut in Revista Fundatiilor Regale nr. 12 din Decembrie 1944, cunoscutul sociolog D. Gusti (si acest eminent profesor al Universitãtii bucurestene a colcãit in viermãraia de la picioarele tronului carlist, ca organizator, din poruncã regalã, al faimoaselor ,,echipe sociale studentesti" menite sã aducã studentimea legionarã sub ascultarea „marelui strãjer", ni-1 prezintã pe savant in felul urmãtor:

,,N. Iorga a fost personalitatea cea mai reprezentativã si sinteticã a neamului românesc, întrunind in sine, in acelasi mãnunchi spiritual, însusirile celor mai insemnati oameni ai istoriei românesti, eruditia lui Cantemir, felul neobosit al lui Sincai, pãtrunderea socialã si politicã a lui A. Kogãlniceanu, entuziasmul lui Bãlcescu si genialitatea universalã a lui Hasdeu...

N. Iorga a fost mai mult decât un istoric, un om politic, un poet, el a fost un cugetãtor etic si un sfãtuitor al vremurilor sale''. 

Miscarea legionarã, si ea, n-a incetat o clipã sã vadã în profesorul N. Iorga o personalitate de mare valoare in cultura româneascã. Se cunosc foarte putine cazuri când vreo publicatie legionarã, sau vreun om de litere din Legiune, sã se fi abãtut de la acestã linie. Chiar si în perioada de confruntãri politice dintre savant si „legiunile verzi" (asa îi plãcea istoricului sã numeasca Garda de Fier). Faptul ne este confirmat de însusi Corneliu Codreanu in scrisoarea adresatã profesorului (la acea orã, 25 Martie 1938, Iorga era ministru de stat in cabinetul Miron Cristea, primul guvem din perioada dictaturii regale), seful Legiunii, vorbind despre atitudinea legionarilor fatã de dascãlul de ieri al tineretuiui nationalist, scrie textual: ,,Niciodatã, nici un cuvânt de rãu pentru profesorul Iorga, totdeauna cu respect si, bunãvointã...".

S-a întâmplat însã ca o seamã de oameni de culturã nelegionari (ba antilegionari) sã punã în discutie capacitatea creativã a savantului, atât ca istoric, cât si ca adevãrat om de stiintã.

Deoarece_scopul urmãrit de noi, prin capitolul de fatã, nu este de a-1 prezenta pe „Iorga antistiintfic", ,,antiistoric", un Iorga „victimã a memoriei sale si sclav al amãnuntului inutil", si nici pe un ,,alt Iorga", artistul deschizãtor de ,,drumuri nouã" sau ,,iconoclast al valorilor consacrate" (ne intereseazã mai putin pãcatele istorice si literare ale savantului), ci telul nostru este de a-l înfatisa pe Iorga sub aspect politic, mai ales în ce mãsurã se poate atribui rolul nefast de autor moral al asasinatelor comise impotriva Gãrzii de Fier, totusi, pentru a da cititoriior o idee de „complexitatea" însusirilor sale (savantul obisnuia sã spunã despre sine: ,,Eu sunt un biet om complex") vom folosi opinia câtorva învãtacei ai marelui istoric, exprimatã în expresii sernnificative, in pãreri, in critici - vor spune ei - ,,care sã-1 readucã pe Iorga la adevãratele sale dimensiuni..."

Mai întâi trebuie însã sã spunem cã Nicolae Iorga, datoritã marelui sãu temperament in permanentã zbuciumare (asa il vedea gazetarul Tudor Teodorescu-Braniste) a fost tot timpul in rãzboi crâncen cu majoritatea vârfurilor luminate din cultura noastrã nationala. Cunoscutul critic literar dintre cele douã rãzboaie mondiale, Pompiliu Constantinescu, va spune despre marele orator Iorga „atâtãtor de patimi populare" in text: ,nationalistul care vibra la orice gând românesc", ,,care murea si învia cu istoria tarii si cu domnii ei mari si mici", „a ajuns la ciudatul paradox sã-si diminueze natia in unii dintre cei mai strãluciti exponenti spirituali" ca: Hasdeu, Xenopol, Creangã, Maiorescu, Arghezi, Rebreanu, Blaga, Hogas, Lovinescu si câti altii...".

Se stie, asa reiese din pamfletele sale, cã ,,Trinitatea" Xenopol-Tocilescu-Hasdeu, constituia pentru savant o ,,clicã", o clicã in cultura Romãniei, cu care n-a încetat sã se rãzboiascã, devorat incã de ambitie si egoism. Ileana Vrancea, autoarea cãrtii consacratã lui G. Cãlinescu, "Intre Aristarc si bietul Ioanide", va scrie in 1978 astfel: ,,Cu exceptia lui Eminescu, in care a recunoscut expresia integralã a sufletului românesc si pe care 1-a reînviat, ca si pe cronicari, recreându-i viata cu o viatã împrumutatã de la dânsul - nici Creangã, nici Caragiale, nici Arghezi, nici Blaga, nici Rebreanu, nici Goga, nici Sadoveanu si nici Barbu, nici acei putini pe care i-a tolerat, nici acei multi pe care i-a urât - nu reprezintã pentru el personaje, iar întãmplãrile biografiei lor, reprezintã pentru el „viata". Dacã judecãtile lui false asupra acelora care au reprezentat marile valori ale vremii lui, ar fi fost turnate in pasta epicã a portretelor si a tablourilor de atmosferã prin care „învie" vechile epoci si nu s-ar fi integrat in cadrele unei banale publicistici de instigare, anatemele lui Iorga ar fi nemuritoare..." (pag. 41, de adãugat cã autoarea acestui pasaj - si in acest ton nu este singular - nu se numãrã printre partizanii Gãrzii de Fier).

Cu adevãrat au fost foarte putini aceia pe care savantul i-a tolerat si foarte multi pe care i-a urât. Pentru cã - va consemna in Memoriile sale Eugen Lovinescu (unul dintre învãtãceii marelui cãrturar): „Iritabil, autoritar, dominator, d-1 Iorga nu rabdã in jurul sãu nici talentul, nici independenta caracterului, nici mãcar demnitatea omeneascã." E ceea ce cinci ani in urmã afirmase, in alte cuvinte, istoriograful Bogdan-Duicã: ,,...aproape toti autorii ies scãzuti", ,,calomniati"... (e vorba de critica fãcutã de istoriograf despre Istoria Literaturii secolului XLX. in care autorul N. Iorga - sustine Bogdan-Duicã - a revãrsat „puhoi de informatii strãine de literaturã" si unde „asa de crud cu literatura româneascã, ca d-l Iorga, nimeni nu a fost...").

Din lucrarea Ilenei Vrancea, ca si unele critici pe marginea acestei lucrãri (vezi art. „Funia în casa spânzuratului" apãrut în revista „Sãptãmâna", colectia 1978) reiese cã unul dintre putinii apãrãtori ai marelui istoric a fost George Cãlinescu. Reproducem din pledoaria acestuia câteva idei despre rolul jucat de N. Iorga în cultura româneascã:

„Schimbând ceea ce-i de schimbat, N. Iorga a jucat in cultura românã, in ultimele patru decenii, rolul lui Voltaire. Personalitatea lui este covârsitoare. Minor in fiecare activitate in parte, foarte conservator si îmbibat in prejudecãti, dar rãzvrãtit continuu, sãrind cu iutealã de la o atitudine la alta si totdeauna tolerat in nestatornicie printr-o bunã credintã care se simte, N. Iorga apare masiv privit de departe prin numãrul mare de tomuri si prin multiplicitatea preocupãrilor... numãrul lui de erori, foarte mic, trebuie raportat la imensul material pe care l-a cunoscut. El e specialist total, un istoric care a sorbit apa tuturor. A-i contesta valoarea ,,stiintificã" este pueril. Acei-care i-o disputã îl folosesc la fiecare capitol si-i fac procese de detalii. In vreme ce epigonii lui N. Iorga duc lupta pe o singurã specialitate, N. Iorga tine piept ca specialist pe toate laturile..."

Ideile din care am spicuit fragmentele de mai sus, au apãrut cu mult înainte de moartea savantului, într-un eseu (reprodus in „Sãptãmâna" pe care autorul „Funiei in casa spânzuratului" ni-1 prezintã „un model de realism si perfectiune..."

Acelasi cronicar, in continuare, trage si urmatoarea concluzie: „Superbele cadente continuã in acest fel, convingându-ne de faptul cã G.Cãlinescu a fãcut dreptate marelui carturar, in timp ce înaintasi ca: Lovinescu, Dragomirescu, A.C. Cuza, Octavian Goga, S. Mehedinti, G. Bogdan-Duicã, Alex Hodos, Al. Tzigara Samurcas, Lazãr Seineanu, Nae Ionescu, Ion Bianu, Tudor Arghezi, Panait Istrati si lista ar putea sã se dezvolte pe pagini întregi, au creat o imagine incredibilã, in care epitetul de ,,nebun" apare cel mai cuviincios..." (Ne permitem noi sã adãugãm o nouã serie de nume proeminente din cultura romãneascã pe lista celor ce au fost în ,,rãzbel" cu marele cdrturar: Vasile Pârvan (despre care N. Iorga sustinea ca ,,are o nemãrginitã ambitie de a domina" -citat din ,,O viatã de om" editia 1976, pag.599), istoricul C. Giurescu si fiul acestuia Constantin C. Giurescu, I. Sârbu, P.P. Panaitescu, Al. Rosetti, Nichifor Crainic, Ionas Grãdisteanu, C. Gane, I.E. Toroutiu, Mircea Eliade, O. Densusianu, Ilarie Chendi, G. Ibrãileanu, I. Gãvãnescul. V. Bãncila s.a.

Cu câteva opinii despre „Iorga antistiintific, antiistoric, feudal in culturã", vom încheia pasajul din capitolul de fatã, pasaj menit sã prezinte în cuvintele unor „epigoni" ai savantului, rolul jucat de acest ,,alt Iorga" in cultura româneascã si despre „Iorga - Omul".

Începem cu profesorul Mihai Dragomimscu. Reproducem din „Scrieri critice si artistice" urmãtoarea frazã din articolul „Sinceritate si adevãr", datat 25 Octombrie 1922: ,,Este timpul sã deschidem tuturor ochii cã, dacã personalitatea d-lui N. Iorga a putut prin felul sãu de a fi, sã încurajeze desentatul individualism si pamfletarism, de care însusi se plânge, nu aceasta e calea sãnãtoasã a dezvoltãrii sufletnlui..." Sau: ,,Cu toatã marea sa prestantã culturalã (de care un spirit obiectiv trebuie sã tinã seama), d-l Iorga nu are însusirile ce se cer de la o sefie culturalã..." (sublinierile sunt în textul prof M. Dragomirescu).

Mai trebuie sã atentionãm pe cititor cã intre acesti doi "colegi" (si N. lorga si M. Dragomirescu functionau ca profesori - sefi de catedre la Facultatea de Litere din Bucuresd) au avut loc nu numai „rãfuieli" de naturã „teoreticã", ci si încãierãri ca la usa cortului; provocatorul fiind totdeauna savantul. O asemenea „rãfuialã academicã" ne este descrisã de C.C. Giurescu in ,,.Amintiri" vol. I, pag. 243-244, astfel: ,,Am observat încã, chiar de la primele sedinte ale Consiliului, cã Iorga si Mihalache Dragomirescu nu-si vorbeau. Pricina era veche: pornise de la o divergentã de pãreri, exprimatã in scris si culminase cu o încãerare între cei doi, chiar în cancelaria vechii facultãti, de la etajul I, când Mihalache, mai vânjos decât Iorga, îl covârsise si-i strigase apoi in gura mare: ,,Te-am învins si moraliceste si fiziceste...".

Dar acest ,,mare cugetãtor etic sfãtuitor al vremii sale", care a fost N.Iorga, a avut rãfuieli cu cei ce i-au contrazis pãrerile, rãfuieli si de altã naturã, rãfuieli care puteau sfârsi prin crime, numai pentru a pedepsi un delict de opinie.

Un asemenea caz este redat de E. Lovinescu in "Memorii 1930", e vorba de ,,Ilarie Chendi".

Scriitorul Ilarie Chendi, îndeplinea functia de bibliotecar la Academia Romanã si a avut imprudenta sã publice într-o revistã din acea vreme un articol prin care încerca sã critice o lucrare recent apãrutã a savantului. Delictul opiniei trebuia pedepsit exemplar. La Iorga, un asemenea delict constituia cea mai mare crimã.

Asa se face cã in una din zile (e ceea e retin din episodul descris de Lovinescu si pe care il redau in cuvinte ce nu au prea multã asemãnare cu textul autorului), nãvãli in biroul lui Chendi (la Biblioteca Academiei), marele cãrturar cu un revolver in mânã (era probabil revolverul cu care instigatorul tãranilor din 1907 dormise câteva nopti la cãpãtâi). Cu teava pistolului îndreptatã spre nefericitul bibliotecar, ,,apostolul neamului" rãcni ca un scos din minti: „Te împusc, nenorocitule!... Închinã-te cã acum îti zboarã creierii..."

Nefericitul Chendi rãmase uluit: si de groazã, si de fricã, si de rusine. Abia reusi sã întrebe coplesit de nedumeriri: ,,Ce-am facut, domnule profesor? De ce trebuie sa mor?..." „M-ai criticat, nemernicule - se zice cã ar fi rãspuns „marele apostol". ,,Ai îndrãznit sã-mi blamezi ultima lucrare..."

Ilarie Chendi (în foarte multe pagini de memorii scrise de istoric, se vede ura pe care i-o purta Iorga), reusi pânã la urmã sã-Il calmeze pe ,,apostolul-pistolar" si penibila scenã nu avu un sfârsit sângeros.

„Ai noroc - se zice c-ar fi spus Iorga pãrãsind Biblioteca Academiei, adresându-se criticului - ai noroc ca mi-e milã de copii (Ilarie Chendi avea doi copii - n.n.); altfel îti zburam creierii..."

Sã vezi si sa nu crezi. Nici cei mai netrebnici facãtori de rele nu pot fi capabili de asemenea isprãvi, de astfel de acte teroriste. ,,Nu mã simt si nu mã consider cirac al lui Iorga, n-am luat de la el nici o metodã, nici conceptie istoricã..." - sunt cavintele cunoscutului istoric Constantin C. Giurescu, citate din vol. I de Amintiri, pag. 148... „Iorga nu admite sã-i fie contrazise pãrerile. Temperament de mare feudal, el voia ca ceea ce sustinea el sã fie aprobat de toatã lumea. Dacã aveai altã pãrere si îndrãzneai s-o spui, atunci deveneai dusmanul sãu (...); dacã îndrãzneai s-o si scrii, atunci vina era fãrã iertare... (ibidem pag. 249).

Ca istoric, în analizele lui C.C. Giurescu, drept subiectiv si contradictoriu. Iar ultima sintezã de istorie româneascã: Istoria Românilor si civilizatiei lor, scris de Iorga si apãrutã în 1930, prezintã grave si surprinzãtoare deficiente sub toate raporturile (ibidem pag. 291-292).

În eseul amintit mai sus, G. Cãlinescu, in încercarea de a ,,face dreptate marelui cãrturar", mai spune: ,,Nu este cu putinta sa-ti alegi un domeniu oricât de îngust si umbrit din istoria românã, fãrã sa constati cã N. Iorga a trecut pe acolo si a tratat tema in fundamentul ei". Câtiva ani mai târziu, G. Cãlinescu îsi va modifica într-un fel pozitia fatã de aceastã opinie. O lãsãm pe Ileana Vrancea sã ne arate cum, folosindu-se de citate apartinând istoricului literar, care a fost G. Calinescu.

„În compendiile din 1945 si 1946 - citim in studiul Ilenei Vrancea, pag. 141 - concluzia lui Cãlinescu despre Iorga este mult mai categoricã decat in textul din 1948: "de pe urma acestui om, totusi de geniu, comparabil cu Voltaire prin personalitate, literatura românã nu ramâne cu nimic: ,,...când e vorba de valoarea literarã a operei lui istorice (...) se poate pune întrebarea îngrijoratã dacã este vreo carte care, fie prin constructia ei, fie prin idei, sã rãmânã. Rãspunsul principal este negativ".

Alte concluzii ale lui Cãlinescu despre Iorga („genial învãtat si om de litere"): ,,Opera istoricului este in carentã de idei; ca memorialist face impresia a nu sti mai mult decât omul din stradã..."; in lucrarea ,,Sub trei regi" totul e facut din bucãti lipite, farã sentimentul epic si farã ochi de pictor" (ibidem, I. Vrancea, pag. 177).

Si o concluzie a autoarei studiului „Intre Aristarc si bietul Ioanide": „...nici unul din adversarii de idei care au combãtut erorile lui N.Iorga de-a lungul deceniilor n-au lãsat mai desfrunzit copacul decât judecata seninã a admiratorului (G. Cãlinescu -n.n.) care i-a apãrat cursurile in timpul vietii, farã a lãsa posteritãtii nici cea mai sumarã judecatã despre valoarea fundamentaiã a operei lui" (ibidem pag. 142).

Cum 1-a vãzut pe marele cãrturar eruditul critic Eugen Lovinescu, dãm, pe foarte scurt imaginea lui N. Iorga desprinsã din constatãrile lovinesciene: „O victimã a memoriei sale si un sclav al amãnuntului inutil"; „totul i se parea (lui Iorga - n.n.) superficial in institutiile noastre culturale, Universitate, Academie, Ateneu, totul era de reformat" ,,se prãbuseau Tocilescu, Xenopol, si chiar Hasdeu..."; ,,tumultuos si dezordonat intotdeauna"; ,,lipsit de rezerva oricãrei cugetãri filozofice, impresionismul sãu e in realitate un fanatism intolerant"; ,,in alte timpuri si sub dogoarea cerului Spaniei, d. Iorga ar fi devenit un mare inchizitor, cãci pentru acest impresionist feroce, cea mai mare crimã rãmâne incã delictul opiniei"; ,,temperament aprins, irascibil pasionat, care 1-a prefãcut dintr-un istoric cu o largã cunoastere a lucrurilor moarte, intr-un pamfletar variabil, in tot ce este materie vie, capabil de a trezi un sentiment..."

Ne oprim aici cu prezentarea lui Iorga îa hlamida de ,,mare cãrturar", prezentare fãcutã nu de legionari, ci de cei care s-au considerat la început ciracii ,,Voltaire"-ului roman in conflict cu toatã lumea.

Eugen Lovinescu va trage concluzia cã în N. Iorga erau doi oameni ce nu adorau si se manifastau contradictoriu si succesiv, fara a se întãlni in învelisul aceleiasi cãrti. Legionarii vor sustine cã în N. Iorga au existat doi oameni: ,,omul de culturã Iorga si omul politic Nicolae Iorga".

Despre acest om politic N. Iorga vom continua sã scriem în partea a doua a capitolului de fatã.

Acelasi E. Lovinescu, vorbind de politica savantului, va spune: „urând politica si repetând mereu refrenul eu care nu voi fi niciodatã deputat în tara asta, Iorga a ajuns nu numai deputat, ci si seful unui partid de guvernãmânt, temperament irascibil, aprins, pasionat... rãzboinic si neconsecvent, egocentric pânã la diformitate,- devorat de imaginatie si de ambitie..." -exact ca în ipostaza de mare cãrturar.

Din paginile anterioare am vãzut de pe ce rampã s-a lansat marele cãrturar in politicã, ca întemeietor al nationalismului extremist, cu îndemnuri la urã si revoltã, ca „idol" al unei studentimi gata sã distrugã, sã rãspundã cu lovituri loviturilor, sa înfrunte moartea, apoi ca principal instigator al blãstãmului ce s-a numit „rãscoalele tãrãnesti din 1907".

Un timp, câteva decenii, marele cãrturar a fost asociatul politic al profesorului A.C. Cuza, cel care in literatura antilegionarã de astãzi este numit „patriarhul huliganismului din Universitãti". La 23 Aprilie 1910 (atunci Corneliu Codreanu avea doar 11 ani), cei doi asociati, Iorga-Cuza, au întemeiat Partidul Nationalist-Democrat, prima formatiune politicã din România de extremã dreaptã, antrenatã în actiuni nationalist-sovine, mai ales cu caracter antisemit.

Trei ani mai târziu, in 1913, va apare, (desigur in presa evreiascã si ,,onorat" de atotputernicia academicã a lui Mochi Fiser, ciudat prepus al capitalurilor galitiene, ,,atotputernicie" care, mai târziu, îl va „onora" si pe „apostolul neamului") un pamflet semnat de Tudor Arghezi, un pamflet despre antisemitismele ,,apostolului" Iorga si A.C. Cuza - „prorocul".

Se stie cã Tudor Arghezi a facut parte din categoria acelor multi pe care Iorga i-a urât cu pasiune. A existat si o „academicã" polemicã între Iorga si Arghezi, începutã in 1904. Au exagerat amândoi in învinuirile pe care si le-au adus reciproc, in asa mod încât istoria literaturii nu se poate mândri cu acest capitol pamfletar.

In contextul celor prezentate mai sus, pe noi ne intereseazã partea politicã din polemica acestor doi condeieri, cu precãdere partea care aratã fata dezgolitã de mascã a omului politic N. Iorga.

De aceea vom folosi pamfletul din 1913 pentru a da cititorului o idee despre antisemitismul marelui cãrturar, spicuind doar câteva pasaje edificatoare. Pamfletul a fost inclus în volumul „Pagini din trecut", apãrut in Editura de stat pentru literaturã si artã.

Iatã care era in 1913, pãrerea fostului calugãr Teodorescu - Arghezi, pe care Iorga il învinuia de a fi provocat o crizã moralã vãditã prin literatura modernistã bolnãvicioasã si pornograficã (am citat din N. Iorga: „Istoria Românilor", Bucuresti, Vol. XI, 1939) despre xenofobia din trecut a marelui cãrturar:

,,La Neamul Românesc (oficiosul Partidului Nationalist-Democrat ale cãrui pagini - zice mai jos autorul pamfletului - erau de o josnicã insultã si constituiesc pânã azi, cel mai mare moment de inculturã sufleteascã, de analfabetism si demagogie..." n.n.) vietuiau alãturi doi profeti, apostolul Iorga si Cuza prorocul. Interminabila diaree socialã si politicã a domnului Cuza ocupã toatã revista d-lui Iorga, care, in stil excrement intelectual, trebuie sã se scufunde.

Ca niste paiate si ca niste nerozi, acesti doi profesori universitari, unul de istorie si altul de stiintã furatã (...), traiau convulsionati, într-o continuã crizã nationalistã si de la catedra lor politicã, injurau, pur si simplu, pe evrei pentru cã sunt jidani si nu sunt altceva decât jidani. Nationalitatea era privitã de acesti doi învãtati ca o crimã.. Cu evreii d-nii Iorga si Cuza voiau sa facã o experientã monstruoasã. Cântecele, tineretea, visurile, sã piarã pentru evrei. Pruncii evrei trebuia sã li se rãsuceascã gâtul îndatã dupã nãscare... D-nii Iorga si Cuza, apucati de o nevrozã criminalã, pândesc copii evreiesti noaptea, prin mahalale, fug cu ei si-i sufocã: exact sociologia si politica lor... Sânge! Sânge vrem! Prigoanã si asasinat!

De cite ori întâlnesti an bãtrân evreu cersetor, sfios sã-si ridice privirea pânã la gura batjocoritoare a crestinului nationalist, îti aduci aminte de dl. Iorga, de prietenii lui, de tineretea înveninatã din jurul lui, de teoriile lui ipocrite, brutale, spurcate...

Repetãm ce am afirmat mai sus: Au exagetat amândoi in învinuirile pe care si le-au adus reciproc. Cititorul va retine esentialul, anume cã N. Iorga se poate considera pãrintele nationalismului spãrgãtor de geamuri si capete evreiesti si cã tot ce s-a petrecut in urmãtorii ani, va purta pecetea politicii din tinerete a acestui „apostol al neamului".

În perioada dintre cele douã rãzboaie mondiale, marele cãrturar desprins din „cârdasia" cu A.C. Cuza, in fruntea unui partid ,,national-democrat", minuscul, îsi orientã politica din tumultul demonstratiilor studentesti de stradã, spre orizontul politicianismului venal, spre acel politicianism în care se afirma numai un Iorga rãzboinic si neconsecvent, egocentric pânã la diformitate, numai un Iorga devorat de imaginatie si de ambitie, crud, autoritar si rãzbunator, un Iorga care, si in politicã la fel ca si in viata culturalã a tãrii, nu rãbda in jurul sãu nici talentul, nici popularitatea, nici independenta caracterului, nici mãcar demnitatea omeneascã...

Cine citeste opera sa, „O viatã de om, asa cum a fost" -dupã E. Lovinescu singura operã din arta scriitorului „aleasã de posteritate" - îsi poate da seama de importanta rolului jucat de marele savant in politica României pânã in 1933.

 Intrarea lui N. Iorga din 1906 in arena politicã a tãrii s-a facut in numele „Frãtiei bunilor Români", cu scoaterea in stradã a unor credinte politice, nu a unei pasiuni, o credintã care iesea în stradã si stãtea in fata baionetelor, rãspunzând cu lovituri loviturilor si înfruntând moartea. La acea ora ,,idolul" tineretului universitar scria negru-pe alb: "Sã nu creadã cineva cã un popor poate sã trãiascã mai departe când are in fatã o aristocratie frantuzistã, la mijlocul ei o negustorime strãinã, când la capãt stã o tãrãnime care numai multumitã înaltelor ei virtuti de rãbdare mai suferã de veacuri întregi..."

Era ceea ce spuseserã mai clar, cu ani in urmã, exponentii spirituali cei mai strãluciti ai nationalismului românesc: Vasile Conta, Eminescu, Alecsandri, Kogãlniceanu, Creangã, Hasdeu s. a.

Dar pe mãsurã ce anii s-au scurs si gustul politicianismului îl impinge tot mai mult in "câineasca luptã pentru putere", marele cãrturar, tumultuos si dezordonat totdeauna cum era, neconsecvent, gata si trecã de la un sentiment la altul opus cu cea mai fireascã dezinvolturã, isi schimbã xenofobia într-un filosemitism caricatural. Aristocratia frantuzitã si nici negustorimea strãinã, aflatã în fruntea tãrii nu mai reprezentau o primejdie pentru tãrãnimea româneascã veacuri întregi în suferintã. Pânã la urmã in viziunea halucinantã a influentului politicianist inchizitor N. Iorga, primejdia mare pentru ideile sale de „salubrizare a statului românesc", adevãratul pericol în stare de a ameninta fiinta neamului, nu va veni din partea Jidanilor - fie ei bancheri cu pretentii draconice, fie cârciumari sau arendasi: blãstãm împotriva tãrãnimii românesti, ci marea amenintare va veni din partea ,,Legiunilor verzi", din partea acelui tineret universitar care pentru a-si apãra limba, neamul, fruntariile, fiinta nationalã si credinta strãmoseascã va continua, potrivit îndemnurilor de ieri ale ,,Marelui apostol", sã înfrunte moartea.

O metamorfozare politicã (polticianistã) care a costat prea mult pe „omul zilelor decisive".

În volumele anterioare, in politica dusã de N.Iorga pânã in 1933, ne-am folosit de lucrarea de baza a istoricului „O viatã de om asa cum a fost". Din aceastã operã cu caracter autobiografic, despre care C.C. Giurescu spune cã „este lipsitã de obiectivitatea ce se cere unui -istoric", am desprins o parte importantã din activitatea savantului.

Cititorul celor aproape 800 de pagini din tomul scris de autor are posibilitatea sã constate, pe viu, din spusele lui cã majoritatea oamenilor nostri de culturã, care i-au creat o imagine incredibilã, in care epitetul de ,,nebun" pare cel mai cuviincios, n-au gresit prea mult.

Într-adevãr, N. Iorga, temperament de mare feudal in permanentã 1uptã si zbuciumare, s-a rãzboit cu toatã lumea.

Pentru el, ca-sef de partid, toate celelalte formatiuni politice din România Mare reprezentau Rãul national, o ,,viermuire a ambitiilor", ,,urgia unei demagogii nebun dezlantuite", iar confruntãrile politice „un vãlmãsag", ,,o îmbulzealã vulgarã a unor neînfrânate ambitii". Pentru Iorga, liberalismul era o tiranie intolerabilã; Partidul Naiionai Tãrãnesc: o grupare artificialã.

Cât priveste raporturile lui N.Iorga cu oamenii politici de vazã din acele vremuri, ele, aceste raporturi, nu s-au deosebit cu nimic de scandaloasele raporturi de intrigã si rãfuieli pe care le-a avut cu majoritatea personalitãtilor culturale din tarã.

Asa, de pildã, pentru Iorga, conducãtorul „intolerabilei tiranii a liberalismului decãzut", eminentul om-politic Ionel Bratianu, avea o dogoritoare patimã de stãpânire. Pe Octavian Goga l-a denuntat drept cãlare pe ducibalul dictaturii visate; cuvinte de hulã a avut permanent pentru Ion Mihalache si Virgil Madgearu;, politica-lui N. Titulescu a considerat-o o fragilã dibãcie stearpã; pe C.Argetoianu l-a asezat printre tiranii a cãror energie, presupusã energie, face sã tremure carnea pe oameni; Constantin Stere, era o ,,stafie sinistrã", un ,,trãdãtor"; V .Toni (cândva un iorghist convins) acuma ipocrit, ,,cel mai neloial om pe care 1-am cunoscut".

Dar cele mai multe „rãfuieli" le-a avut cu liderui Partidului National-Tãrãnesc. Iuliu Maniu ,,Nemes Sãlãjan", ,,era un om cu privirea de otel si inima de piatrã...", ,,un mag a1 misterului politic dibaci întretinut asupra unei insuficiente personale pe care stia asa de bine s-o ascundã", ,,cãpetenie indicatã a uror nemãrginite si necrutãtoare ambitii", ,,istet uneltitor de opozitie", ,,adept al urei tãcute si ascunse dictaturi iacobiene, umbra lui Robespiere, de care, de altfel, desigur, nu auzise niciodatã omul care nu citeste nimic..." - iatã numai câteva calificative pe care le gãsim în vocabularul savantului la adresa lui Iuliu Maniu. Într-o brosurã scrisã si rãspânditã de „marele cãrturar", împotriva luptãtorului ardelean, Maniu apare ,,incult", „antipatriot", „o catastrofa a natiurii române". Dupa calificativele lui Iorga s-au inspirat mai târziu delatorii comunisti de teapa unor Zaharia Stancu, Petre Pandrea, Silviu Brucan s.a., care prin campania lor de presa, folosind minciuna si sperjurul, infamia si blãstãmul lui Iorga, au ajutat la arestarea, osândirea si asasinarea lui Iuliu Maniu în închisoare.

O absurditate specificã, un paradox cum numai in viaia unui „biet om complex" se putea petrece.

Din relatãrile de mai sus, reiese foarte clar cã Iorga s-a gãsit permanent in dusmãnie, in rãzboi, in dispute cu majoritatea partidelor politice. Ca si cu liderii acestor partide. Pe Iuliu Maniu si pe Ionel Brãtianu i-a urât patologic. Pe ceilalti politicieni: Goga, Averescu, Mihalache, Stere, Madgearu, Argetoianu, Fortu, Mironescu, Dinu Brãtianu, Vaida-Voievod, M. Manoilescu, Gigurtu, Tãtãrãscu si pe multi altii, i-a dispretuit tot patologic. La el, politica de partid era „partidism"; amestecul in viata publicã nu înceta sa repete:cã-i provoacã un suprem dezgust, mereu întrebându-se: ,,Ce cãutam eu in aceastã zgomotoasã hãrmãlaie a unor suflete atât de urâte?"

Absurditatea constã in aceea cã, desi îsi mãrturisea supremul dezgust pentru zgomotoasa hãrmãlaie a ,,partidismului", totusi din 1906 si pânã in 1940, pe parcursul a patru decenii, omul politic N.Iorga, nu s-a rusinat sã se angajeze in cele mai abjecte combinatii politice (o fuziune cu Maniu, o colaborare guvemamentalã cu Argetoianu, cartele electorale cu averascanii si apoi cu liberalii, participarea la guvemarea lui Tatarescu, un pact electoral cu partidul nazist din România si, in fmal, rolul nefast jucat in dictatura carlistã), nu s-a rusinat sã fie stâlp de nãdejde pe care s-a sprijinit un regim de teroare si fãrãdelegi.

Despre guvernarea Iorga-Argetoianu, care a început la 18 Aprilie 1931 si s-a mântuit in ziua de 5 Iunie 1932, ce se mai poate spune este cã a fost o adevãratã „osândã" pentru economia tãrii. Marele cãrturar a guvernat cu ,,metodele sale si potrivit cu conceptiile sale" si experienta s-a dovedit dezastruoasa. Pentru prima data in istoria poliliticã a României când salariile, în special ale învãtãtorilor, nu s-au putut plãti la timp câteva luni de zile. si tot pentru prima datã când un prim-ministru (cãruia îi plãcea si se considere „o supremã rezervã moralã a tãrii" va recomanda disperatilor dascãli ,,aruncarea in mare", ca solutie unicã de a depãsi criza. Pânã atunci - si dupã aceea - nu s-a mai pomenit o guvernare mai blamatã ca scurta guvernare a acestui „genial învãtat si om de litere"...

 

* * *

 

La data când N. Iorga încheie primul capitol, ca om politic (era 25 Septembrie 1933, la Valenii de Munte), marele cãrturar avea 62 de ani. Potrivit spuselor lui cu care se va termina „O viatã de om asa cum a fost", sta „singur si tare, mândru, drept înaintea constiintei sale si a judecãtii vremurilor".

De fapt avea toate motivele si stea mândru si drept înaintea constiintei sale si a judecãtii vremurilor, pentru cã pânã la acea ora in politica lui de ,,mare feudal", in conflict cu toata lumea, asemenea unui DON QUIJTTE, sfidând cu nepãsare si realitãtile si primejdiile, încã nu intervenise nimic, nici un fapt deosebit care sa-l aseze în galeria acelor politicianisti ce ar fi meritat un epitet mai grav decât acela de „nebun"sau de ,,potential mare inchizitor". Abia dupã 1933, odatã cu ,,ascensiunea fioroasã" a Gãrzii de Pîer, odatã cu declansarea fenomenului legionar in politica tãrii, prin pãtrunderea Miscãrii in toate pãturile societãtii românesti: studentime, in lumea satelor, in centrele muncitoresti, printre intelectualii cu înaltã pregãtire si chiar in cercurile de conducere ale armatei, abia atunci marele carturar, care nu rãbda in jurul sãu popularitatea altora, îsi dãdu seama de cresterea ,,pericolului legionar" (pericolul legionar consta in aceea cã tineretul universitar îsi alesese un alt ,,idol", pe Comeliu Codreanu, abandonându-l pe „apostolul neamului", si se hotãrî sã înceapã ofensiva contra gardismului. „Una din, atitudinile consecvente ale lui Iorga a fost aceea de a cere tuturor, oamenilor politici, tuturor forurilor vremii de a actiona împotriva Miscãrii legionare" - este pãrerea editorului comunist care i-a retipãrit „O viatã de om..." in 1976 (vezi pag. XXIV).

Dacã, potrivit opiniei lui E. Lovinescu, N. Iorga in culturã a excelat prin a se arãta „rãzboinic si neconsecvent", „în_lupta declansatã contra legionarilor s-a dovedit de o consecventã draconicã". Din Memoriile sale reiese cã pânã si pe Ionel Brãtianu, in 1927 (când Legiunea abia se întemeiase) l-a avertizat de pericolul legionar,. dar Ionel Brãtianu ,,n-a luat nici a mãsurã serioasã..." Acelasi lucru l-a fãcut cu toti prim-ministrii tãrii: G.G. Mironescu, I.G. Duca, Tatãrescu, Goga: sa nu filosofeze ci sã actioneze, sã ia mãsuri pentru reprimarea activitãtii Gãrzii.

Din cele patru dizolvãri pe care le-a suferit Miscarea Legionarã pãnã în 1940, a doua a venit din partea guvernului Iorga.

Dar cu toate acestea, cu toatã furia si fanatismul folosit de marele cãrturar in actiunile sale antilegionare, atâta timp cât ele s-au limitat pe tãrãmul ideilor si a programelor, chiar si pe acela al delatiunilor, fãrã a degenera in actiuni de lichidare a gardismului, conducerea Legiunii a continuat sã promoveze printre legionari si simpatizantii lor o atmosferã de respect si bunãcuviintã pentru omul de culturã Nicolae Iorga Mai mult, în repetate rânduri forul de conducere al Miscãrii, prin unul din ideologii Legiunii mai vechi si mai noi (cunosc trei dintre ei, pe profesorii Ion Gãvãnescul si Corneliu Sumuleanu, ambii in raporturi amicale cu savantul, si pe Nae Ionescu, de asemeni in raporturi bune cu Iorga) a încercat o apropiere, o punte de legãturã între Miscare si marele cãrturar, mãcar in sensul ca savantul sã înceteze campania sa de presã, o campanie denigratoare la adresa legionarilor. Se stie (cronicarii marxisti de azi fac mult caz de aceasta) cã avocatul Corneliu Codreanu a trimis profesorului o scrisoare prin care, in cuvinte cuviincioase, i-a cerut sã nu mai atace Garda de Fier, ci dimpotrivã sã colaboreze cu ea, sã fie un îndrumãtor al tineretului legionar reînviind vremurile de odinioarã. Prin acest apel, conducãtorul Legiunii voia sã realizeze o atmosferã de împãcare si întelegere in viata politicã a României de atunci, astfel ca raporturile dintre oamenii politici si partidele lor, atât in campaniile electorale, cât si in sedintele parlamentare sã fie raporturi civilizate bazate pe respect reciproc, pe demnitate si onorabilitate civicã.

Dar marele cãrturar, devorat de orgoliu si ambitie, bântuit de un fanatism intolerant, absurd si ridicol, a considerat un ,,comandament patriotic" sã vadã si în Miscarea Legionarã o ,,zgomotoasã hãrmãlaie a unor suflete atât de urâte" si sã aibã acelasi „suprem dezgust" si pentru Corneliu Codreanu, la fel cum avusese pentru Ionel Brãtianu, Maniu, Goga, Averescu, I. Mihalache, Madgearu, Titulescu etc.

Rãspunsul lui la scrisoarea sefului Legiumi, a fost (spun cronicarii marxisti) o ,,replicã necrutãtoare": ,,La ofertele lui Codreanu rãspund cã nu pot avea nimic cu acel care lucreazã prin crimã, cã mi-e indiferentã si ura si pretuirea lui..."

Mã aflam la Bucuresti când a avut loc acest rãspuns. Îmi amintesc cã a fost comentat in sedintele de cuib, fiind socotit de unii dintre noi ca o înfrângere pentru Miscare. L-am vãzut in ziua aceea pe seful Legiunii mai abãtut ca oricând. E posibil sã fi intuit ceva din marea tragedie legionarã care avea sã urmeze ca o consecintã a acestui rãspuns atât de inchizitorial.

Ceea ce retin, este cã ,,replica necrutãtoare" a savantului, n-a modificat prea mult atitudinea de respect si bunãvointã a legionarilor fatã de cel cãruia îi era indiferentã si ura si pretuirea lui Corneliu Codreanu. Conducerea Legiunii nutrea speranta cã, totusi, într-o zi, dascãlul întru nationalism a câtorva generatii de ,,buni români" va reusi sã coboare în adâncul constiintei sale si va întelege, macar in al doisprezecelea ceas, ca a sosit momentul unei adevãrate reconcilieri cu toate fortele vii si active ale natiunii, peste ideologii si interese de partid, acum când mai mult ca in trecut, România Mare avea nevoie de unitate si curaj, de cumintenie si devotarnent sincer, de minti luminate si brate viguroase care s-o apere. Se anuntau la orizont furtuni pustiitoare abãtute asupra omenirii. Si tara noastrã se afla in calea acestor furtuni. De aceea, Corneliu Codreanu, sesizând pericolul, mai ales pericolul ce avea sã vinã de la rãsãrit, n-a precupetit nici un efort spre a stabili raporturi de întelegere, de neagresiune, de conlucrare chiar, cu toate formatiunile politice angajate in bãtãlii electorale.

In acest context se poate explica ordinul Cãpitanului adresat legionarilor: „Sã nu atacati pe nimeni, nu rãspundeti la provocãri!" si semnarea pactului cu Iuliu Maniu, Gh. Brãtianu si C. Argentoianu, apoi întelegerea, de ultimã orã, între Goga si Corneliu Codreanu.

De asemenea in acest context poate fi inclusã si scrisoarea despre care am vorbit mai sus.

Numai cã „marele cãrturar", gândind altfel decât Maniu, Goga, Gh. Brãtianu, dr. D. Gerota, I. Giugurtu, C. Argentoianu si ceilalti, a respins necrutãtor ofertele de pace ale sefului Legiunii. Pãrãsind lupta politicã propriu-zisã de pe tãrâmul ideilor si a programelor, netinând cont de nici cel mai elementar simt moral, de rãspundere politicã, ci aventurându-se într-un labirint imens de intrigi si masinatiuni odioase „omul zielor decisive" s-a alãturat grupului de ucigasi din vocatie din viermãraia ce colcãia la picioarele tronului carlist. Aici, N. Iorga nu putea spune ,,Eu nu sunt eu". Aici, mai mult ca în lumea cãrturarilor, era el, in postura cea mai hidoasã, aceea de sicofant, apoi de mare inchizitor si, in fina1, de victimã nefencitã a propriilor sale fãrãdelegi.

Si de aici, pornim pe drumul care duce acolo unde vom afla dacã omul politic Nicolae Iorga a avut partea lui de vinã sau nu în tragedia legionarã.

V. Blãnaru-Flamurã