Primii paşi în Legiune

In 1937 eram functionar la Banca Natională. Din 1934 eram licentiat al Academiei Comerciale şi al Facultătii de Drept din Bucureşti şi trecusem cu greu pragul şomajului care făcea, in anii când eu terminasem studiile, ca tinerii licentiati să se angajeze la munci inferioare calificării lor ca: agent de circulatie, agent fiscal, redactor sportiv etc. Şomajul intelectual era un fenomen normal, iar pătrunderea proaspetilor licentiati in reduta financiară sau juridică era cat se poate de grea.

După o scurtă perioadă ca secretar al maestrului Demostene Botez, izbutisem să intru la Banca de Credit Român ca functionar in templul financiar al "jidovului rosu", cum era denumit Oscar Kaufman. Cum ajunsesem aici, este altã poveste. Este suficient să amintesc că un coleg de armată la escorta regală, unde făceam stagiul militar era un intim al familiei Kaufman, astfel că sugestiile lui erau acceptate şi, de obicei, rezolvate.

De fapt, era primul meu serviciu şi prima mea experientă: personalul Băncii era într-o proportie uriaşă compus din minoritari evrei, cu o pregătire sumară, dar cu un simt foarte dezvoltat pentru afaceri, de obicei la marginea codului penal.

Putinii creştini - in general titrati - erau priviti cu destu1ă rezervă şi chiar cu un sentiment de respect. În decursul unui an şi jumătate, cât am rămas la această bancă, nu am visat decât la pasul următor, adică pătrunderea in citadela financiară a Băncii Nationale, institutie cu o veche traditie de salarizare şi de alte avantaje materiale. Prilejul asaltării Băncii Nationale a constituit-o concursul deschis pentru primirea a optzeci de economişti care, in acel timp erau încadrati ca impiegati. Pentru aceste optzeci de locuri s-au prezentat circa o mie de candidati, toti licentiati ai Academiei Comerciale sau ai Facultătii de Drept.

Calitatea concurentilor a făcut ca Banca să mărească numărul posturilor la o sută douăzeci in loc de optzeci, dar, totodată aici am suferit şi prima deceptie: fată de greutatea concursului care a durat cam două săptămâni, apreciam că salarizarea va fi de cincisprezece mii de lei lunar, dar guvernatorul in persoana lui Mitită Constantinescu a apreciat că un salariu initial de cinci mii de lei este suficient.

Pentru mine era o cruntă deceptie, pentru că acest salariu mi-l oferea şi Banca de Credit Român, care acum era dispusă să mi-l majoreze la opt mii de lei, ca să nu plec, fiindcă dădusem nişte rezultate satisfăcătoare cât lucrasem, dar mirajul Băncii Nationale era prea puternic.

Deci, eram acum salariat al Băncii Nationale, iar după şase luni, salariul nostru era de şapte mii de lei, beneficiind totodată de cincisprezece salarii anual, de concedii suplimentare de câte zece zile de Paşti şi de Crăciun, in afara concediului anual de odihnă care era de treizeci de zile, cât şi de acele  "punti" pentru orice sărbătoare religioasă minoră, astfel că, atunci când cădea într-o marti sau vineri, beneficiam efectiv de trei zile libere.

Politiceşte aveam acum un statut aparte: eram membru al Mişcării Legionare. Cum am ajuns la această situatie? Fusesem oare recrutat de cumnatul meu Vasile Marin? Hotărât, nu! El era prea caustic şi cu ironia lui muşcătoare niciodată nu pregeta a mă considera ca un slujbaş al lui Oscar Kaufman. Era oare un impuls spontan sau o invidie pentru tinerii apropiati vârstei mele, implicati politiceşte, care mg atrăgeau? Da şi nu! La Drept fusesem coleg in aceeaşi serie cu Virgil Rădulescu, iar la Academia Comercială cu Sandu Valeriu şi Tache Savin.

Eu însă avusesem de înfruntat alte greutăti: o luptă destul de grea cu existenta şi situatia materială, fiindcă tatăl meu, ofiter superior, trebuia să-si întretină doi copii la studii superioare unde taxele şi costul cărtilor descurajau şi constituiau chiar o barieră de netrecut (mama, după obiceiul timpurilor era casnică, deci fără venit). Sora mea era studentă la Medicină, angajată pe o perioadă lungă de şapte ani şi chiar după trecerea concursurilor de externat şi internat la Eforia Spitalelor Civile nu pot să spun eă avea un salariu, ci doar masă şi casă într-un spital.

În cursul studentiei am fost salariat al Căilor ferate timp de un an -post obtinut în concurs- dar in final, dupa ce am suportat două curbe de sacrificiu, am fost dat afară ca minor; era pe timpul guvernării Iorga, care pentru salariati a constituit un adevărat dezastru.

După moartea lui Mota şi a lui Marin a trebuit sa-mi fac un serios examen de conştiintă, ajungând la concluzia că, deşi eram prea putin important şi neserios câteodată in manifestări, totuşi era cazul să intru şi eu ca un simplu soldat in luptă, atunci când unii dintre marii gradati dispar din rândul celor vii.

Ca salariat al Băncii am căutat să fac cunoştinta altor colegi cu aceeaşi orientare; desigur că existau multi tineri cu vederi identice, mai ales dintre cei angajati in urma concursului, dar orientarea lor politică, într-o institutie pur liberală, se cerea a fi foarte discretă. Printre cei de care m-am legat amintesc doar pe Conciu, mort in război, şi pe Cengher, asasinat şi aruncat într-o groapă comună la Rastolnita!

Căutam să ne facem utili. Era in toiul "Bătăliei cărtii", care consta in achizitionarea de cărti legionare, printre care figurau la loc de cinste Pentru legionari, Cranii de lemn, Crez de generatie etc. pe care ulterior le lăsam acasă la anumiti oameni pe care voiam să ni-i apropiem, in genere corifei politici, care speram că prin citirea acestor cărti ne vor cunoaşte.

Pentru mine, această actiune avea o deosebită importantă, fiindcă tot cuibul "Las' că-i bine" (unitatea in care mă încadrasem) trebuia să arate in fata şefului, inginer Virgil Ionescu, aflat la curã balneară in Karlsbad, că putea activa chiar in absenta lui.

Rezultatul actiunii noastre s-a concretizat in clasarea cuiburilor din Corpul "Răzleti", care se făcea lunar, pe primul loc.

La sfârşitul anului 1937 propaganda partidelor politice in vederea alegerilor ce urmau era foarte activă. Conducerea Băncii Nationale împreună cu Guvernatorul ei, Mitită Constantinescu, omul Palatului, dându-si seama că doar legionarii vor căuta să participe activ la propagandă pe teren, a interzis printr-o circulară participarea functionarilor la o astfel de manifestare.

Atât spiritul de loialitate fată de şeful meu de cuib (care era şi şeful Regionalei Dobrogea) cât şi spiritul de răzvrătire de care am fost animat totdeauna in fala unor măsuri nedrepte, m-au îndemnat să-mi iau concediu şi să plec in propagandă electorală in judelul Constanta, considerând că şi aportul meu putea aduce nişte voturi.

Echipa din care făceam parte era constituită din şase persoane, îngrămădite într-un Ford "cu mustăti" condus de un macedonean, Costea la al cărui şold se balansa un uriaş pistol "Bereta". Cu acest vehicul bizar care sforăia din toate măruntaiele, lăsând impresia că la o zdruncinătură mai serioasă se va dezmembra, am cutreierat tot judetul, ajungând chiar prin văgăuni, unde niciodată nu a pătruns un automobil, iar populalia, in majoritate musulmană, ne-a primit in genunchi cu temenele şi "salamalekum"-uri din care distingeam numai: "Allah este Domnul si Mohamed, profetul lui !".

Trebuie să accentuez că Miscarea Legionară nu avea un program de guvernare care de obicei forma bagajul cu care se prezenta un partid politic in fata electorilor săi, Căpitanul fiind de părere că orice program politic este bun dacă este tradus in fapte.

Dacă in fata virtualilor votanti pentru Legiune nu puteam apărea cu un program de guvernare, in schimb ne prezentam foarte bine înarmati cu afişele noastre electorale care erau in culori, printre care predomina culoarea verde. Noi tineam alocutiunile politice pe rând; când mi-a venit rândul, aceasta a reprezentat o premieră in viata mea, fiindcă niciodată nu vorbisem in public, in fata unei asistente. Scena unde se desfăşura solemnitatea era o cafenea turcească, nelipsită din orice localitate dobrogeană unde câtiva turci bătrâni jucau domino, trăgând fum din nişte narghilele uriaşe. În alocutiunea mea am căutat să fiu cât mai convingător, dar trebuie să recunosc că asistenta era destul de apatică şi turcaletii îşi continuau flegmatic jocul lor de domino. Când le-am distribuit însă afişele, ei s-au îmbulzit ca electrizati, mai ales in fata portretului Căpitanului executat la intrarea dintr-o grotă in tabăra de la Carmen-Silva.

Cel mai bătrân dintre asistenti si-a pus marghileaua pe masă şi, sculându-se in picioare, a rostit: "Am ascultat la tine, bre, la cele ce tu ai spus; acest Codrean, Kemal estem. Dacă tu adevăr ai grăit, atunci dãm la voi votul pe patru ani, dacă tu pezevenghi estem, atunci adio măgurele!". Alegerile din 1937 s-au făcut într-o formă cu totul nouă: pe de o parte, Căpitanul a avut o viziune reală a luptei electorale, pornind de la ideea că lupta fratricidă nu poate duce la nimic bun, initiind un cartel electoral care de fapt era un pact de neagresiune la care au aderat Iuliu Maniu, ca şef al Partidului National Tărănesc şi George Brătianu, din partea Partidului Liberal. Pe de altă parte, Richard Franosovici, care era ministru de Interne al partidului liberal de guvernământ a hotărât să nu facă obişnuitele ingerinte ale puterii locale de stat, reprezentată prin prefecti, primar şi forte jandarmereşti; deci, pentru prima dată in traditia românească urmau să se desfăşoare alegeri libere.

Drept urmare, rezultatele nu au fost atât de surprinzătoare, decât că Miscarea Legionară a ieşit din alegeri ca un al doilea partid de importantă, după partidul lui Iuliu Maniu, obtinând şaizeci şi şase de locuri de deputati in Parlament.

Anii 1938 - 1939

În Europa, Germania câştiga tot mai mult teren. După militarizarea Renaniei, a urmat anexarea prin fortă a Austriei, iar apoi Hitler, agitând problema sudetă, a ocupat o parte din Cehoslovacia. Sudetii, cetăteni cehoslovaci de origine germană, erau prezentati ca victime ale statului cehoslovac. Serviciul de spionaj al armatei germane, prin şeful ei, amiralul Canaris, a înscenat diverse conflicte de frontieră ca să justifice o interventie armată.

A urmat o mare agitatie diplomatică in Europa, pentru a tempera zelul războinic al lui Hitler, iar democratiile occidentale, reprezentate prin Chamberlain şi Daladier, alături de Mussolini, au mediat acest conflict, cedând de fapt in fata lui Hitler şi dându-i acestuia mână liberă pentru intrarea in Cehoslovacia in ajutorarea sudetilor. Cehoslovacia era apărată printr-un pact de neagresiune mutuală cu Franta şi Anglia.

Hitler, odată ce a pus piciorul in Cehoslovacia, nu a ezitat pentru a găsi şi alte considerente de ordin istoric şi militar, şi a purces la ocuparea întregii Cehoslovacii, tot cu asentimentul tacit al celor trei mediatori. Axa Roma-Berlin, constituită ca formatie de orientare politică viitoare in Europa se consolida pe zi ce trece, iar vechile citadele ale democratiei parlamentare occidentale, ca Societatea Natiunilor, Mica Intelegere sau Pactul Balcanic se năruiau ca aşezări nenaturale, neputincioase şi neconcludente.

În timpul acesta, regele Carol al II-lea, care îşi punea in aplicare sforăriile sale politice, neagreând nici Partidul National Tarănesc, nici Miscarea Legionară al cărei adversar a fost întodeauna, a adus la guvern o combinatie Goga-Cuza, neviabilă şi nici măcar ieşită dintr-o vointă a electoratului. Această combinatie hibridă nu a realizat in

guvernare nimic deosebit, decât o serie de excese antisemite ale cuziştilor, care urmăreau să ia cu forta din mâinile evreilor obiective comerciale şi industriale.

In acel timp Miscarea Legionară îşi vedea liniştită de înjghebarea unui comert legionar, a unor restaurante legionare, a unor cooperative şi magazine de profil. Era o actiune românească ce urma să contracareze influenta evreilor in viata economică a tării.

Deocrece profesorul Iorga, care se intitula nationalist, nu avea decât cuvinte de ocară la adresa actiunii legionare, Căpitanul i s-a adresat printr-o scrisoare, arătându-i de fapt telurile legionare in promovarea românilor in economia tării, cerându-i să se documenteze singur prin vizitarea unitătilor create.

Iorga, un om extrem de orgolios, tindea să fie vedetă şi in afara istoriei (unde depusese, într-adevăr, o muncă remarcabilă). În politică era de fapt un ratat, fiindcă guvernarea lui a rămas o amintire de tristă memorie; naivitatea lui politică era însă o jucărie in mâinile abilului sforar Carol al II-lea, care-l manevra şi îl manipula ca pe o simpiă jucărie mecanică fără pic de personalitate.

Probabil că sfătuit de Suveran, Iorga a făcut publică scrisoarea Căpitanului, care-i era adresată strict personal, dându-1 in judecată pentru calomnie, iar găsirea unui complet de judecată care să-1 condarnne pe inculpat a fost o jucărie pentru dictator: Căpitanul a fost considerat vinovat şi condamnat la şase luni închisoare corectională, fără suspendarea pedepsei.

Acum „a sunat ceasul" pentru ca întregul aparat de slugoi ai monarhiei, cât şi cel al finantei iudeo-masonice să purceadă la decapitarea pericolului ce-l prezenta nationalismul in România.

Actele pregătite din timp au stat la bcza unui proces judecat la Tribunalul Militar, in care Căpitanul a fost învinuit de înaltă trădare, principala acuză fiind o declaratie a sa că, in 48 de ore de la luarea puterii, România să adere la Axa Roma-Berlin, ca o denuntare a slăbiciunii puterilor democrate occidentale.

Din completul militar, impus de Suveran, prezidat de colonelul Dumitru, nimeni nu a protestat la sentinta elaborată, transmisă de la Palat. Căpitanul a fost condamnat la zece ani detentie pentru crimă de înaltă trădare.

Regele Carol a plecat la Londra, la încoronarea regelui George şi, la întoarcere s-a oprit ia Berlin, unde a discutat diverse perspective politice şi militare cu Hitler. Printre altele, Carol l-a întrebat pe Hitler de cum priveşte evolutia Miscării Legionare; acesta i-a răspuns că priveşte cu simpatie partidele nalionaliste frãteşti, dar că nazismul nu este o marfă de export, iar mişcările de dreapta urmează să se dezvolte fără ingerinte din partea Germaniei. Aceasta însemna: "le feu vert", adică: "cale liberă de actiune ".

Carol nu a lăsat sa-i scape această ocazie şi a transmis primului ministru slugarnic Armand Călinescu dispozitia de lichidare imediată a Căpitanului, cât timp regele este încă peste hotarele tării.

Cine era acest ciocoiaş, trepăduş politic, estropiat care purta un monoclu negru in locul unde-i lipsea un ochi? Făcuse nişte studii in străinătate şi se prezentase cu mari pretentii pentru a obtine un post de vază in politica tării; primul său drum a fost la conacul Florica unde era fieful Brătienilor. Brătianu, însă, fie că era informat despre arivismul lui Călinescu, fie că vizita sa se petrecea la ore nepotrivite, si-a primit vizitatorul in grajd, fapt pe care Călinescu l-a considerat drept o insultă personală şi atunci s-a prezentat in fata lui Iuliu Maniu, care imediat i-a oferit un subsecretariat de stat, care de fapt a constituit platforma politică a lui Călinescu, şi ulterior, l-a propulsat ca titular al Ministerului de Interne in perioada dictaturii regale.

Prin mâna liberă pe care i-a dat-o Carol al II-lea, Călinescu a întrezărit eşafodajul viitorului său politic şi a purces la executarea celei mai oribile crime din istoria neamurilor. Căpitanul, împreună cu Nicadorii şi Decemvirii au fost scoşi din închisoarea de la Râmnicu-Sărat, îmbarcati in două break-uri al Prefecturii Politiei, cu lanturi la picioare şi cătuşe la mâini prinse de spătarele băncilor. În spatele fiecărui detinut era aşezat câte un plutonier de jandarmi, bine instruit, care, la un semnal al celor doi comandanti, maiorii Dinulescu si Macoveanu, au scos din buzunarele tunicilor un ştreang şi au sugrumat fiecare prizonier care le-a fost destinat. După ce li s-a mai aplicat câte un glonte in ceafă, au fost transportati la Jilava şi aruncati într-o groapă comună, turnându-se peste ei damigene cu acid sulfuric pentru a nu mai putea fi recunoscuti, iar peste cadavrele lor s-a turnt o placă groasă de beton.

Comunicatul care a apărut a doua zi in editii speciale preciza că cei patrusprezece detinuti politici au încercat să fugă de sub escortă şi au fost împuşcati mortal.

Comunicatul in sine a produs o stupoare generală: legionarii, abil manipulati de organele Sigurantei şi Jandarmeriei, au refuzat să creadă realitatea, mai ales că figura Căpitanului inspira o puternică fascinatie.

Concomitent cu această crimă regizată a început vânătoarea fruntaşilor legionari, care au fost întemnitati in lagărele de la Vaslui, Miercurea Ciuc precum şi la închisoarea de la Râmnicu-Sărat. Prin aceste operatii Legiunea era practic decapitată.

Din această razie uriaşă a scăpat ca prin minune Gheorghe Ciorogaru, şeful Regionalei Oltenia, doctor în ştiinte economice la Universitatea din Heidelberg. Gică Ciorogaru era unul din prietenii mei şi, in acea vreme, am considerat că trebuie să fac tot ce-i omeneşte posibil pentru a-l trece peste frontierã.

Am studiat toate posibilitătile, eliminând încetul cu încetul toate actiunile care mi se păreau riscante, când, absolut din întâmplare, stând de vorbă cu Sorin Tulea, unul dintre alpiniştii cunoscuti ai Clubului Alpin Român din care făceam şi eu parte, care-si făcea studiile in Germania, nu ştiu ce m-a determinat să-i vorbesc de Gică Ciorogaru. Poate proeminenta nasului era cauza principală. Expunându-i planul meu, Sorin a fost imediat de acord, încredintându-mi paşaportul lui de student, bineînteles trebuind să ma ocup ca expresia faciala a viitorului transfug sa semenr cu fotografia din paşaport. Am purces imediat la transformarea coafurii lui Ciorogaru, dându-i o alură sportivă care, cu putină îngăduintă, aducea cu fotografia din paşaport.

Ciorogaru a fost expediat peste frontieră prin punctul de granită de la Grigore Ghica Vodă, unde toată truda noastră era să cadă baltă din cauza unor coincidente. Dar steaua lui Gică a fost mai norocoasă pentru moment, spre deosebire de era comunistă când si-a petreacut mare parte din viată in închisorile şi lagărele din tarã.

Ciorogaru a putut ajunge cu bine la Berlin unde s-a ocupat de traducerea cărtii Căpitanului Pentru Legionari in limba germană.

Când am avut confirmarea că fugarul a ajuns la destinatie, am putut să aprind o lumânare şi să înalt o rugăciune de multumire bunului Dumnezeu care m-a ajutat să scap cu bine din această aventură.

După condamnarea Căpitanului, in a cărui disparitie nici un legionar nu credea, a urmat o perioadă de difuzare de manifeste pentru lămurirea opiniei publice şi, in principal, a broşurii Adevărul în procesul Căpitanului, care se tipărise într-o tipografie clandestină.

Bineînteles că Siguranta a intrat in posesia manifestelor şi a broşurii după care s-a căutat a se identifica sediile unde se tipăreau acestea. Pe atunci, singura posibilitate de multiplicare erau maşinile "Gestetner", care aveau o matrită pe care se bătea textul şi care la rându-i apărea pe o hârtie speciala, această hârtie găsindu-se numai la câteva librării din Capitala ale căror sedii erau sub stricta supraveghere a Sigurantei.

Era de la sine înteles că cei ce activau la tipărirea şi difuzarea manifestelor erau foarte interesati să găsească o posibilitate de procurare a hârtiei speciale fără ca achizitorii respectivi să poată fi depistati sau identificati. Fără ca să mă solicite nimeni, m-am gândit că un ins în uniforma unei institutii, cum erau uşierii Băncii Nationale, nu puteau cădea sub supravegherea Sigurantei ca suspecti şi atunci am purces la trimiterea lui Nicolae - uşierul nostru de serviciu - la Cartea Românescă, cu bani potriviti pentru a ridica câte două topuri de hârtie, cantitate destul de redusă pentru a nu atrage atentia.

Încetul cu încetul ajunsesem să am peste o sută de topuri de hârtie, fapt ce a fost adus la cunoştintă celor interesati care-mi trimiteau un curier să ridice hârtia. Lucrurile au mers fără incidente, astfel că întregul stoc a fost lichidat. A urmat o stagnare, eu nemaiputând activa, fiindcă primisem ordin de chemare din partea Regimentului 12 Călărasi Roman unde fusesem vărsat din efectivul Regimentului de Escortă Regală.

Situatia militară din Europa fiind foarte tensionată, tările limitrofe Cehoslovaciei procedau la chemări sub arme ale rezerviştilor pentru complectarea instructiei militare.

La Roman, ca sergent T.R., conform prevederilor art. 71, eram instruit ca viitor comandant de pluton, dar instructia era mai mult teoretică, armele moderne lipseau, iar carabinele trupei erau aceleaşi puşti Mannlicher cu care fusese dotată armata română in primul război mondial. Duceam o viată foarte regulată, îmi petreceam aproape tot timpul liber in cazarmă. Apoi, obosit, mă retrăgeam la gazda mea din oraş, unde ma culcam foarte devreme. Singura mea "distractie" era citirea ziarului "Universul", in special noua rubrică a condamnărilor de la Tribunalul Militar, care judeca in acel timp procesele legionarilor militanti. Spre marea mea suprindere am citit într-o zi că fusesem condamnat la un an închisoare pentru activitate politică interzisă; pe buna dreptate ma întrebam care din initiativele mele făcuseră obiectul unui dosar penal? Nedumerirea mea a durat numai 24 de ore fiindcă m-am trezit cu Vera Totu pe post de curieră trimisă de sora mea, care avusese posibilitatea să studieze dosarul la Tribunalul Militar. Acesta continea precizarea că sursa de procurare a hârtiei pentru manifeste era opera mea.

Fiindcă perioada de concentrare expirase am fost lăsat la vatră chiar a doua zi şi m-am întors la Bucureşti, unde am studiat împreună cu tatăl şi cu sora mea cum puteam să-mi organizez apărarea, având in vedere că legea îmi dădea dreptul să mă apăr, fiind condamnat in lipsă. După ce am elaborat un plan la care a participat şi Lotty, colega mea din Banca Natională, care îl cunoştea personal pe căpitanul Tărăneanu, procuror in procesul meu.

Când am fost gata cu toate pregătirile de rigoare m-am prezentat la Tribunalul Militar, după terminarea unei şedinte, constituindu-ma prizonier pentru a mi se rejudeca procesul in care fusesem condamnat.

Preşedintele completului de judecată era acelaşi colonel Dumitru, cel care îl judecase pe Căpitan, iar procuror era căpitanul Prăneanu, care informase instanta că mă voi prezenta pentru rejudecare. Am fost imediat arestat şi trimis la Jilava pentru încarcerare.

Comandantul Jilavei era pe acea vreme un colonel Brusescu, antilegionar convins, iar majoritatea detinutilor o formau legionarii şi câtiva comunişti de ocazie, cu Constantinescu - Iaşi in frunte.

Pentru perchezitie şi evidenta grefei, am fost primit de un plutonier major pe care l-am identificat imediat că făcea parte dintre călăreti, fiindcă la cizme purta pinteni şi rozete. Îl chema Ciubaru, iar accentul lui moldovenesc m-a cucerit din prima clipă, când mi-a imputat: "Da şi crezi mata, că te plimbi prin tara si când n-ai şi face vii la judecată?". Am fost repartizat in celula Comandamentului legionar, fiindcă eram totuşi un caz aparte, care venea pe o cale neobişnuită. Livezeanu şi Tâlnaru, grade legionare, fusesera mutati la inchisoarea din Chisinau si, in lipsa lor, comandant al Garnizoanei rămăsese Ion Popa, muncitor din Simeria. Am fost foarte călduros primit şi prima întrebare ce mi s'a pus a fost dacă ajunsese Căpitanul in Germania. Am răspuns evaziv fiindcă mi-am dat seama că toti cei optsprezece din celulă erau convinşi că "Şeful" mai era încă in viată şi că tot ce afirmase comunicatul Sigurantei era un fals.

Comandantul Popa era un vechi legionar şi un bun pedagog. Mi-a explicat că disciplina garnizoanei cere ca toate pachetele pe care le primeam la vorbitor să fie puse la dispozitia tuturor, iar beneficiarul lor să nu participe la suplimentul alimentar decât după o săptămână.

Măsura mi s-a părut oarecum nedreaptă, dar nu am protestat, mai ales că fusesem numit artelnic, adică cel care tăia şi împărtea in portii egale suplimentele primite de acasă.

Trebuie să precizez că noi aveam un statut bine stabilit, de detinuti politici, şi că beneficiam de vorbitor şi de pachet ori de câte ori se prezenta cineva la grefa închisorii. Mâncarea închisorii era destul de redusă, dar înainte de masă se spunea rugăciunea şi când ne sculam de la masă, de asemenea se rostea altă rugăciune: "Multumescu-ti Tie Doamne că ne-ai săturat pe noi de toate bunurile tale pământesti. Nu ne lăsa lipsiti pe noi nici de cereasca Ta împărătie ci, precum în mijlocul Apostolilor ai venit, Mântuitorule, pace dându-le lor, tot aşa vino şi la noi şi ne mântuieşte. Amin!".

Involuntar, mă uitam in hârdăul in care ni se aducea mâncarea şi o comparam cu cuvintele din rugăciune care se referea la toate "bunătătile Tale pământeşti" şi găseam că exprimarea rugii noastre era exagerată.

Comandantul era un om simplu, dar cu foarte mult bun simt şi căuta să profite de cunoştintele oricărui nou venit, dar nu ştiam că eram şi subiect de cercetare in acelaşi timp. După trei zile mi-a comunicat că am dat primul examen, acela al foamei si ca, de acum inainte, pot sa ma infrupt si eu din cele primite de acasă.

Desigur că situatia mea era oarecum paradoxală: tatăl meu era acum pensionar, dar ultimul său serviciu militar a fost comandant al Depozitului Central de Munitii, in care intra şi Fortul Jilava. Aşa stand lucrurile, când s-a prezentat la vorbitor, deşi era civil, personalul închisorii i se adresa cu cuvintele "Domnule colonel". Nu vreau să intru in alte detalii din timpul detentiei, pot să spun numai că după două săptămâni mi s-a fixat termenul de judecată, iar la proces, toate întrebările încuietoare s-au lovit de un eşafodaj bine închegat juridic, astfel că am fost achitat şi pus in libertate, spre necazul agentilor de sigurantă care populau sala de judecată.

Întoarcerea mea la Bancă a fost primită cu mare entuziasm; trebuie să precizez că in mare măsură salariatii Băncii Nationale erau foarte apropiati de idee. Singurul refractar era şeful serviciului care făcea parte din dinastia celor şapte frati Netta, albanezi de origine, iar fiecare dintre frati era membru in alt partid politic, decanul familiei fiind Geron Netta liberalul, fost profesor la Academia Comercială şi fost ministru de Finante.

Din păcate nu a trecut mult timp şi iar am făcut una boacănă („de oaie"), fiindcă părerea generala era că trebuie să-mi dovedesc recunoştinta fată de conducerea Băncii care m-a reprimit, făcând abstractie de "rătăcirea" mea. Pozna mea s-a materializat cu ocazia aderării maselor populare la politica sceleratului Carol. Trebuia, printr-o declaratie publică, să ne declarăm sustinătorii politicii Majestătii Sale traduse prin Constitutia Regală. Era in această constitutie o prevedere ciudată: trebuie să ai 30 de ani împliniti ca să te implici într-o activitate politică, prevedere special inserată in Constitutie pentru a lovi in legionari, care in genere aveau sub 30 de ani!

Eu insa, fiind născut în 1911 aveam in acel an doar 27 de ani. Atunci mi se cerea să fiu de acord cu o prevedere care nu-mi dădea drepturi politice decât după trei ani? Dar, ca şi cum acest rationament logic nu era suficient, m-a scos din sărite însăşi procedura de votare care, de fapt, a fost prima mare prostitutie politică devenită apoi litera de Evanghelie in timpul perioadei comuniste, care cerea o adeziune unanimă de acceptare a unei dispozitii centrale.

Ca să votăm in vechiul local al Băncii Nationale de pe strada Lipscani, noi trebuia practic să traversăm strada din localul unde lucram; traversarea se făcea cu drapele, încolonati, ca şi cum am fi mers la o defilare. În holul din clădirea centrală era o estradă şi un "birou politic" care constituia prezidiul. Ajuns in fata estradei, după o strigare alfabetică, un cadru ad-hoc întreba atât: "De acord?" şi cel întrebat răspundea de obicei "Da!".

Când, participând la această mascaradă, am răspuns printr-un "Nu!" răspicat, mi s-a părut că vibrează toate geamurile. Când răspunsul meu a fost înteles mi s-a indicat să trec într-un colt, ca la şcoala primară, ca să fiu izolat de grosul celor "constienti"; devenisem "oaia neagră". Revoltat la culme nu am dat curs invitatiei şi am ieşit din Bancă. Abia a doua zi am aflat că numai Grigore Pihu (care va fi executat in 1939, după uciderea lui Călinescu) a mai spus un "Nu!" la fel de hotărât ca al meu.

A urmat o întreagă procedură de prelucrare, ba că am greşit, fiind surescitat, ba că fusesem absent, dar dacă aş fi fost prezent aş fi răspuns cu "Da!", ba că prin votul meu negativ mă declaram contra vointei Majestătii Sale!

Era ridicolă toată această înscenare in căutarea unei explicatii foarte simple: nu puteam vota „pentru" o clauză constitutională care mă declara apt la 30 de ani, când eu aveam numai 27 de ani! Ca să fiu sincer, nu ştiu cum s-a raportat regelui scelerat prin slugarnicul său guvernator votul exprimat de salariatii Bancii Nationale. Inclin mai degrabă să cred că cele două voturi contra au fost trecute sub tăcere.

Căpitanul, in imensa lui întelegere, lăsase optiunea Constitutiei la libera alegere a slujbaşului respectiv, când un răspuns de "NU" putea atrage concedierea sa.

Atitudinea mea de răzvrătit contra unei ordini pe care nu o toleram a trecut fără consecinte in foaia mea matricolă, dar, pentru a doua oara am fost luat in obiectivul organelor Sigurantei. Cum toate informatiile despre manifestările noastre circulau cu mare viteză şi cu o adâncă intensitate in cercuri foarte variate, tot aşa şi manifestările mele in diferite ocazii au ajuns la urechile conducerii legionare din acea vreme şi, drept urmare, mi-a încredintat o nouă misiune, care însă nu mi-a plăcut din capul locului.

Se bănuia in acea vreme că regele criminal, văzând cat este de nepopular, s-ar hotărî într-o zi să părăsească tara şi, cunoscând firea lui hulpavă şi lacomă de arginti, se estima că va încerca să preia tezaurul Băncii Nationale: mi se cerea o schită şi un plan de împiedicare a lui in această ipostază. Astăzi, după ce am văzut că in 1944 evacuarea tezaurului Băncii Nationale la Tismana a durat câteva zile, necesitând câteva garnituri de tren, mi-am dat seama că cei care s-au gândit la această împiedicare habar n-aveau de ce reprezintă volumetric această operatiune. Mai mult, mi se părea direct ridicol să mi se ceară un plan scris şi desenat, mie, care fusesem corijent la desen in clasa a IV-a de liceu, şi care eram un ins complet lipsit de talent la această disciplină.

Totuşi, am dat curs acestui ordin şi planul meu a făcut drum întors pe aceeaşi filieră pe care o folosise la venire. Nici astăzi nu ştiu prin ce împrejurare a aflat Siguranta de toată această copilărie. Ştiu numai că Sârbu, prin care primisem dispozitia, a fost arestat după câteva zile cu planul meu in buzunarul lui. A încercat să-1 înghită, dar, fiind asaltat de patru haidamaci ai Sigurantei , l-a scuipat, fără a putea să-l distrugă. Fiindcă opusese rezistentă la arestarea care se petrecea la locul său de muncă, Sârbu a fost bătut la tălpi la Siguranta Generală a Statului, şi atunci a dezvăluit întreaga operatiune. Ne-am regăsit patru in proces (ceilalti doi neavând măcar habar de toată operatiunea). Am fost judecat de acelaşi complet de judecată care mă achitase cu câteva luni in urmă şi care mă privea compătimitor, parcă reproşându-mi că acum nu mai era cale de scăpare. Chiar procurorul, acelaşi căpitan Prăneanu, nu mai putea să ma ajute cu nimic.

De data aceasta nu a mai fost vorbă de un Love Story ca prima dată. Dar toată povestea era ridicolă şi neconcludentă, astfel că instanta ne-a condamnat la câteva luni de închisoare pe fiecare dintre noi, fără a putea afla ce putea ascunde acest plan redactat in mod copilăresc. Desigur că reîntoarcerea mea la Jilava a avut un mare ecou şi am fost primit din nou in celula de Comandament, având acum un stagiu de verificare pe care-l absolvisem in trecut. Între timp regimul se mai înăsprise, garda militară nu mai era condusă de căpitanul Mastacan din Regimentul 6 Mihai Viteazul, ci de locotenentul Frânculescu, care era fiul unui inspector din Sigurantă, adversar notoriu al legionarilor.

Nu a lipsit mult ca să intru in conflict cu el. Obişnuia să vină seara la "închidere" însotit de un câine. Eu eram acum şef de celulă, comandam pozitia de "Drepti" şi „Pentru onor" şi îi dădeam raportul, dar locotenentul amintit întârzia închiderea făcând o serie de comentarii nelalocul lor. Într-o seară, exasperat de manevrele lui, i-am oprit câinele in celulă şi l-am făcut să-l caute in toată închisoarea. Când l-a descoperit in celula noastră, m-a sanctionat cu o noapte la "Neagra", o celulă umedă plină de şobolani unde mi-am petrecut noaptea numai in cămaşã.

După acest episod, şi fiindcă abaterile de la regulament deveneau din ce in ce mai dese, s-a declarat greva foamei (în acel timp nu se practica alimentatia fortată prin tubaj). După câteva zile au început să apară defectiunile: veneau din partea celor mai bătrâni sau cu diverse afectiuni. De atunci am rămas cu convingerea că greva foamei nu poate avea rezultate decât într-o colectivitate unde cea mai aspră disciplină era asigurată.

După a opta zi, singura celulă rezistentă era a noastră, a aşa-zisului Comandament. Procurorul venit de la Tribunalul Militar a hotărât să se spargă greva, adică fiecare să fie repartizat in altă celulă, unde să nu poată rezista singur. Eu, ca mai rău de gură, am nimerit la "muzeu". Acolo unde erau cei recalcitranti, nedisciplinati şi bănuiti ca "ciripitori". Un mediu in care nu aveam ce căuta, mutarea mea având drept scop doar ca să fiu comentat defavorabil.

Având in vedere că greva a încetat in a noua zi de la declarare, eu m-am prefăcut bolnav, aveam şi câteva grade deasupra temperaturii normale, aşa că am fost internat in infirmeria închisorii, unde după două săptămâni, mã întremasem definitiv. Cât timp am mai rămas in Jilava mi-am dat seama ce progrese a făcut legătura dintre Lotty - in 1940 mi-a devenit sotie - şi plutonierul major Ciubaru, care o vizita acasă şi făcea anumite comisioane pentru cei închişi.

Mă obişnuisem ca seara, înainte de închidere, să aud o voce: "Domnut Ropală, treci pe gang!" . In coltul cel mai îndepărtat mă aştepta reprezentantul grefei care-mi dădea bunătăti sau biletele, neomitând niciodată să-mi şoptească in dulcele grai moldovenesc: "Duduca asta a matale o să mă bage în cremenal."

Ultimele trei luni înainte de expirarea pedepsei le-am petrecut la Văcăreşti, unde prin diverse sforării ale lui Lotty am rămas farã să mai fim expediati la Caransebeş, închisoarea speciala pentru cei cu condamnari mai mici. Acolo făceam parte dintr-o celulă politică complet separată de cei de drept comun, iar cei optsprezece "politici" formam o insulă in masa hotilor şi a criminalilor.

Staroste peste închisoare era celibatarul Vereş Mikloş, care purta costumul de "vietas" (alb cu dungi roşii) ce semnifica condamnarea la muncă silnică pe viatã. Marea lui supărare era contra ziariştilor şi a politiei, care îi puneau in sarcină toate crimele nedescoperite, ori el nu recunoştea decât una: „Tăiat beregat unui jidan si jidoafca murit de frică" ne informa el când îşi plimba briciul pe gâtlejele noastre (oficial avea functia de bărbier in închisoare). Autoritatea lui era de nediscutat, cu mult deasupra celei a primului gardian şi chiar a directorului şi nici un detinut nu încerca să-i contrazică o hotărâre luată. De la el am învătat tot felul de trucuri ale hotilor care aici erau numiti „şuti" (de la verbul „a şuti" = a fura din buzunare). Am învătat tehnica de a fura pălăria de pe capul unui cetătean, sau chiar ochelarii de pe nas. Am învătat să fur printr-o fereastră veşminte sau pălării folosind o sârmă când fereastra era deschisă, precum şi tehnica sustragerii unui portofel şi pasarea prăzii unui complice aflat in tramvai sau vehicul, astfel ca niciodată să nu se poată afla corpul delict sau multe asemenea năzdrăvănii.

În micul nostru colectiv s-au perindat şi figuri mai reprezentative din lumea legionară: Victor Dragomirescu, comandantul legionar care mai târziu avea să fie ars de viu şi incinerat la crematoriu, Mitică Groza, care in 1939 a fost găzduit de mine la Cernăuti iar in 1940 a fost şeful Corpului Muncitoresc Legionar, Şocariciu, care in timpul războiului ajunsese adjunctul lui Leon de Grell, in Belgia, şi altii.

Se apropia eliberarea noastră, fiindcă termenul condamnării expirase. Având in vedere că Siguranta aprecia condamnarea noastră ca fiind foarte mică in raport cu faptele, se putea sa ajungem într-unul din lagărele de concentrâre. La plecare, Şocariciu m-a luat de o parte şi asigurându-ma că are închedere in mine mi-a încredintat un mesaj pentru Dora Rogojanu, o prietenă a lui. Eu l-am asigurat că îi voi face comisionul.

La eliberare însă eu am ajuns in arestul Prefecturii Politiei, iar ceilalti trei care fuseseră in proces cu mine au fost puşi in libertate. După 24 de ore am fost şi eu eliberat şi la ieşirea pe poartă mă aştepta Lotty, care m-a asigurat că eliberarea mea a fost foarte grea, Siguranta vrând să mă trimită la Miercurea Ciuc. Din vorbele ei am dedus că dăduse nişte bani pentru eliberarea mea, ceea ce făcea ca datoria mea fatã de ea să crească.

M-am întors la fosta mea locuintă de unde fusesem arestat, unde fratii Trăilescu din Turnu Severin m-au primit bine şi m-au asigurat că pot rămâne la ei fără să plătesc chirie până îmi voi face un rost. Eram invitat la masă la Lotty şi m-am gândit că până la ora mesei am vreme să-i fac comisionul lui Şocariciu, astfel că m-am dus la locuinta indicată in bilet. Acolo m-a primit un tânăr a cărui figură nu mi-a plăcut, mai ales după ce m-a introdus in casă fără să ma întrebe pe cine caut. În odaie era al doilea tânăr şi ca prin vis am realizat că am căzut într-o capcană a Sigurantei. Nici urmă de Dora Rogojanu. Am căutat să joc tare: "Păi bine fratilor, mă băgati in casă fără ca să mă întrebati pe cine caut?". Cel mai tânăr zice: "Ca să-ti fac pe plac, pe cine cauti?". Am dat un nume la întâmplare care n-avea nimic comun cu locatara imobilului. Atunci mi-a cerut actul de identitate şi după ce l-a studiat, mi l-a întins spunându-mi: „Bine, poti pleca". Probabil că numele meu nu-i spunea nimic. Dar al doilea agent a cerut să vadă şi el buletinul, după care un rânjet s-a aşternut pe fata lui: "Apăi, şefule, acum nimic nu te mai scapă de Miercurea Ciuc". Dar n-a fost să fie aşa. Lotty, văzând că nu vin la masă s-a dus din nou la prefectură şi folosind aceleaşi mijloace pecuniare a izbutit să-l convingă pe comisarul de serviciu, astfel eă am plecat împreună de acolo.

Nu mai ştiu prin ce împrejurare am ajuns in Str. Doamnei la biroul avocatului Stan Ionescu, acolo unde luau fiintă toate societătile cu capital german destinate a se ocupa de anumite produse sau servicii pe teritoriul tării noastre. Desigur că cineva îmi şoptise că acest birou era un fel de oficiu de plasare pentru tinerii titrati care avuseseră anumite încurcături cu justitia, de obicei de ordin politic. M-am adresat avocatului Pateli, pe care-l cunoşteam, care m-a introdus imediat la şeful colectivului juridic, d-nul Stănică, cum i se spunea in intimitate, şi care, după un scurt interogatoriu, m-a întrebat dacă sunt dispus să plec la Cernăuti la o firmă de export de ouă pentru a dubla un procurist permanent concentrat. Atât salariul, cât şi gradul de procurist care era o functiune de încredere, dar şi oraşul care fusese locul unde-mi terminasem studiile gimnaziale la Liceul "Aron Pumnul", şi mai ales perspectivele evadării din Bucureşti, unde permanent eram spuravegheat de agentii Sigurantei, îmi conveneau.

Stănică, pe loc mi-a făcut angajarea şi a dispus să mi se înmâneze suma de bani necesară achizitionării unui loc in vagonul de dormit pe distanta Bucureşti-Cernăuti.

La Cernăuti am rămas până la 1 iunie 1940, urcând încetul cu încetul treptele încrederii fată de conducătorii din Berlin, mai ales că izbutisem să rezolv la Banca Natională o problemă valutară extrem de delicată. Dar, fixasem data de 1 iunie drept ziua căsătoriei mele cu Lotty şi astfel urma să părăsesc definitiv Cernăutiul şi să mă transfer tot la o firmă germană de export de plante medicinale, in calitate de director comercial.

Desigur că dr. Adams, care era administrator delegat in Societatea de export de ouă a depus toate diligentele ca să rămân pe loc, dar eu eram intransigent, asigurându-mi patronul că-i voi sta oricând la dispozitie dacă va solicita vreo interventie sau vreun serviciu din partea mea, aşa cum de altfel s-a întâmplat in scurtă vreme.

În vara anului 1940, nu peste mult timp, prin efectele pactului Ribentropp-Molotov, Cernăutiul, ca şi Basarabia, unde aveam legături cu toti colectorii de ouă, au fost cedate U.R.S.S., astfel că societatea a dispărut pur şi simplu.

[Continutul acestei cãrti a fost reprodus din motive pur documentare, fãrã de a urmãri în vreun fel prejudicierea Editurii MAJADAHONDA cãreia îi apartine întregul Copyright]

-VA URMA-