EVADATUL
de Constantin-Aurel Dragodan
Adeseori noaptea, cand linistea-i grea,
Eu tai cerceveaua cu secera lunii,
Cobor pe o sfoara subtire de stea
Si sar peste ziduri si fug ca nebunii.
Pe campuri pustii, prin parloage amare,
Pe unde tipenie de-om nu apare,
Prin trestia ploii, prin smarcul cel greu
Strabat departarile dorului meu.
Tresar speriat d'un hatis ce m'apuca,
De-un damb ce ranjeste, cu sange pe bot.
De stranii coclauri ma sterg - o naluca,
Si rauri umflate ma'nghit si ma scot.
Ma'mpiedic, ma prind ragalii de picioare
Si ramuri cu gheare m'apuca si ele.
Padurile astea sfarsi-se-vor oare?
Amarnic ma smulg din prinsorile grele
Si-ajung pe meleaguri ce-mi par cunoscute.
Cleioasa e glia ce glezna mi-o tine
Dar iau in spinare padurile slute
Si tarina toata o trag dupa mine.
Pe strazile noptii, in targul sarman
Naluca-mi pribeaga acum se strecoara,
Cu fuga marunta de ciuta usoara,
Sa-si stinga oftatul si dorul avan.
Stai, umbra! Aceasta e casa batrana.
O, cum de cazura'n paragina toate?
Ciulinii, ca anii, urcara pe coate
Si poarta se tanguie, stramb, in tatana.
Maicuta, maicuta! cu maini de zapezi,
Jaraticul dorului stinge-mi-l bine!
Taticule, tata! nu iesi sa ma vezi?
De ce va jucati de-a ascunsea cu mine?
Sunt eu, evadatul din temnite crude,
Venit sa va strang langa pieptu-mi o clipa.
Dar nimeni nu vede si nimeni n'aude.
O bufnita numai, ce sare si tipa.
Prin camere goale cu usile sparte,
Zadarnic tot caut, zadarnic tot strig.
Doar bufnita tipa-a pustiu si a moarte,
Strangandu-ma, vajnic, cu gheare de frig.
O! cum a pierit veselia de-alt' data
Cu zburdalniciile copilaresti.
Si sora serafica, grija de tata,
Si mama ce coase si spune povesti.
Dar unde sunt anii - feericii-mi, sacrii-mi?
Gasesc intr'un colt de odaie pustie,
In praf, jucarii dintr'o copilarie
Si lemnul icoanelor sterse de lacrimi.
Ruina a zidului amaraciunii!...
Iar Eclesiastul mi-apare in gand
Rostindu-si versetele desertaciunii.
Si trist, ma trezesc din cosmare, oftand!
(Aiud, 1964)
