Era in toamna anului 1945. Războiul se terminase prin înfrângerea armatei germane, iar România rămăsese pradă hoardelor bolşevice. Apusul, ametit de bucuria victoriei, trăia din plin prezentul, căutând să tragă cât mai multe foloase in urma prăbuşirii Germaniei, iar viitorul nu-l preocupa decat prin prisma propriilor interese.

Jertfele făcute de poporul român in lupta împotriva Germaniei au fost zadarnice, nefiind luate in seamă; dimpotrivă, vom fi pedepsiti pentru a fi avut curajul de a ne opune şi lupta împotriva comunismului. Nu am fost numai abandonati de către puterile occidentale, dar am fost vânduti ruşilor pentru a fi desfiinţati ca natiune sub masca ideilor utopice şi inumane ale comunismului.

Simteam cum ne scufundăm într-un întuneric din care nimeni nu ştia când şi cum vom putea să ne salvăm. Crimele, violurile, jafurile şi abuzurile comise de hoardele sovieto-comuniste au produs răni adânci in sufletele curate ale tineretului, ceea ce a declanşat o atitudine ostilă fată de cotropitori. Aceasta era atmosfera in 1945, când tara fiind mutilată, prădată şi sărăcită, iar poporul umilit in urma unui simulacru de armistitiu, tineretul nu putea să rămână nepăsător la ceea ce se petrecea sub ochii lui. Aşa cum se întâmplă in vremuri de grea cumpănă, o parte a tineretului a uitat de tot ceea ce îl despărtea şi s-a unit in fata primejdiei reprezentate de bolşevismul rusesc, alăturându-se celor ce au prevăzut cu multi ani înainte pericolul comunist, celor apartinând Mişcării Legionare. Spre ruşinea noastră, odată cu venirea hoardelor bolşevice, au apărut la suprafată şi gunoaiele, rezultate din frământările acestui popor. "Ce-i de facut?" era întrebarea pe care şi-o puneau toti cei ce iubeau fara, neamul şi credinta străbună. Unii, însă putini la număr, uitând îndatoririle fată de acest neam, urmărind câştigarea unor privilegii, au pactizat cu ocupantii şi s-au pus neconditionat la dispozitia lor. Cei mai multi păreau a fi resemnati, lăsându-se in voia soartei, in speranta că Dumnezeu nu ne va părăsi şi ne va ajuta să supravietuim. A treia categorie, in care predomina tineretul, n-au acceptat nici pactul cu duşmanul şi nici pasivitatea.

Tineretul, crescut şi educat in spirit national şi creştin, in timp ce se ducea un război pentru salvarea fiintei nationale şi a hotarelor lasate de strămoşi, nu putea rămâne nepăsător. Ne dădeam seama de îndatoririle ce ne reveneau ca fii ai acestui neam; eram conştienti că drumul pe care va trebui să pornim nu va fi deloc uşor, că vom avea de înfruntat multe obstacole şi că orice luptă se câştigă prin jertfe şi suferintă. Astfel gândeam atunci şi eram convinşi că nu greşeam.

Comportamentul şi aspectul trupelor bolşevice dăduse un semnal de alarmă, parcă spre a ne preveni de ceea ce ne aşteaptă. În acele vremuri, când neliniştea cuprinsese întreaga suflare românească, eram elev in ultima clasă a Liceului „Petru Rareş" din Piatra Neamt. Venisem după o întrerupere de doi ani a cursurilor de zi, deoarece clasele VI şi VII (X şi XI după noua reformă) le absolvisem ca „elev particular", cum se spunea atunci celor ce nu frecventau cursurile. Atmosfera găsită era deosebită de cea pe care o lăsasem cu doi ani in urmă; colegi şi profesori noi, comportament diferit atât din partea unor colegi, cât şi din partea unor profesori. În locul seriozitătii şi a disciplinei din trecut, domnea o atmosferă de dezordine, panică sau frică.

Un coleg basarabean, rus sau ucrainean la origine, Urum Valentin, împreună cu un evreu, Glasman, prin diferite promisiuni sau şantaje, încercau să atragă de partea lor pe unii colegi, pentru a înfiinta o organizatie comunistă in liceu, denumită, după câte îmi amintesc, „Tineretul progresist". Cunoscând adevărata fată a comunismului, nu puteam rămâne nepăsător la ceea ce se întâmpla in jurul meu. Trebuia facut ceva, dar întrebarea era cu cine şi ce anume se poate face. Eram coleg de clasă cu Emil (Milucă) Săndulescu, care in 1941 fusese selectionat, împreună cu alti elevi, printre care ma număram şi eu, pentru a fi încadrat ca „Frătior de cruce" pe langă unitatea Frătiilor de Cruce din liceu. Deoarece după câteva zile a avut loc lovitura de stat a generalului Antonescu din Ianuarie 1941, pentru a fi protejati, am fost abandonati, rămânând doar cu unele amintiri frumoase. După ce l-am urmărit însă câteva zile, pentru a vedea cum se comportă, m-am adresat lui, întrebându-Il dacă ştie ceva despre existenta F.D.C. in liceu, deoarece consideram că numai alături de acest grup F.D.C. s-ar putea face ceva pentru a contracara influenta comunistă in şcoală.

Spre dezamăgirea mea, Milucă Săndulescu nu ştia nimic, deşi eu eram convins că trebuia să existe.

Întrebarea pusă lui Milucă a avut darul de a-l trezi din acea stare de nepăsare care începuse a pune stăpânire pe majoritatea colegilor, iar mai târziu el va fi acela care mă va întreba in repetate rânduri dacă am descoperit ceea ce căutam. Nu i-am spus, pentru că era impulsiv din fire şi dornic de afirmare, ceea ce nu era potrivit in acel moment. Întrucât eram sigur că se poate conta oricând pe sentimentele lui patriotice, am considerat că este mai bine a-l tine in anturajul nostru, fără a-i da posibilitatea de a bănui ceva. Şi pentru a se putea întelege atmosfera din acele timpuri, voi povesti următoarea întâmplare:

Într-o oră de dirigentie, provocându-se de către colegul nostru Marius Lupu o discutie in legătură cu drepturile noastre istorice asupra Basarabiei şi Bucovinei, subliniindu-se totodată şi modul sălbatic de comportare al armatei ruseşti, care umbla cu ceasurile deşteptătoare la gât sau la curea, dirigintele clasei, profesorul Vasile Chiritescu, ne-a întrebat: „Ce putem face in fata puhoiului rusesc?" Marea majoritate ne-am declarat partizanii luptei pentru drepturile noastre istorice, care trebuie să fe sfinte tuturor, iar la o a doua întrebare: „Când şi cum?", aproape toti ne-am ridicat in picioare, spunând hotărât: „Si mâine mergem voluntari să luptăm cu arma in mână împotriva ruşilor cotropitori". Dirigintele, dându-şi seama că nu mai poate conduce şi controla discutia mai departe, a zis că este mai bine să închidem convorbirea şi, luându-si catalogul, a părăsit clasa, spunând: „Maurul şi-a făcut datoria, maurul poate să plece". A doua zi, toată discutia din clasă a apărut in presa locală, cu atacuri vehemente împotriva profesorului V. Chiritescu, care a fost acuzat de activitatea legionară din trecut, cerându-se totodată interventia justitiei pentru pedepsirea celor vinovati pentru atacurile verbale şi insultele aduse „armatei sovietice, eliberatoarea României". Am avut noroc că judecător de instructie in acel timp era Octavian Rotundu, frate cu directorul liceului, Aurel Rotundu. Cu ajutorul lor au fost chemati, pentru a fi interogati la tribunal, numai cei care au luat parte la discutie şi care au fost propuşi de noi. Prin declaratiile date, toti am negat cele scrise de presa locală, sustinând că întreaga discutie a fost denaturată. Ca urmare a celor declarate de noi, cercetările nu au mai continuat, iar autoritătile comuniste de atunci s-au multumit cu darea afară din învătământ a profesorului V. Chiritescu şi cu exmatricularea din liceu a lui Marius Lupu, care era cunoscut ca facând parte din organizatia de tineret a Partidului National Tarănesc. Această nefericită întâmplare, soldată cu pierderea unui coleg şi a unui profesor dintre cei mai iubiti şi respectati, avea să ne faca să fim mai prudenti in viitor. Milucă Săndulescu, ajuns sublocotenent de securitate, avea să rămână acelaşi om plin de entuziasm şi nu peste mult timp va fi arestat, deoarece pusese la cale cu alti camarazi, sublocotenentii Petrescu Eftimie şi Roşu Vasile, ca, la un moment potrivit, să ocupe cazarma şi să pună mâna pe armamentul şi munitia unitătii, cu care să plece in munti şi să înarmeze pe cei care se opuneau instalării comunismului in tară. Au fost însă vânduti de un subofiter ce urma să-i însoteasca la proces cerându-i-se condamnarea la moarte, pentru a fi in cele din urmă osândit la 25 de ani închisoare.

Nu mi-a trebuit prea mult să descopăr ceea ce căutam şi, spre satisfactia mea, majoritatea îmi erau prieteni. Nu eram multi, dar toti oameni de actiune. Acest grup avea ramificatii in toate şcolile din oraş, având astfel posibilitatea de a întretine o atmosferă anticomunistă in rândul întregului tineret. Eram multumit de descoperirea făcută şi nu mă mai simteam singur.

Din clasa mea, aproape o treime din elevii de origine română făceau parte din această unitate a F.D.C şi, spre mândria mea, erau printre cei mai buni elevi din clasă. Îmi amintesc dintre ei pe : Nicolae Perceli, Dumitru Perceli, Ion Comănici, Constantin Văleanu, Alexandru Ungureanu, Octavian Văideanu, cărora li se adăugau altii din clasele mai  mici, ca: Juncu Vasile, Pleşca Ioan, Măzăreanu Petru, Gavrizi Gheorghe, Cretulescu Neculai, Matei Ioan etc. care aveau obligatia morală de a prelua şi continua lupta.

Scopul principal al Frătifor de Cruce era educarea tineretului in spiritul moralei creştin-ortodoxe, educarea natională prin cultivarea dragostei de neam şi de tară, educarea caracterelor, implantarea in sufletul tineretului a sentimentelor creştine de dreptate, echitate, de dragoste de muncă etc. Căutam să facem cunoscute frumusetile tării prin dezvoltarea turismului etc. Ne străduiam să avem o comportare cât mai demnă, căutând să ne atragem cât mai multi simpatizanti. Urmăream de asemenea atentionarea tinerilor muncitori din judetul nostru asupra pericolului comunist, reuşind in scurt timp să organizăm un grup de rezistentă anticomunistă şi in mijlocul lor. Cei ce, pe parcurs, nu respectau normele cerute de noi, erau eliminati treptat fără a-şi da seama, din rândurile noastre, nu printr-o atitudine dură, care i-ar fi transformat probabil in potentiali duşmani, ci prin evitarea întâlnirilor şi a discutiilor cu ei, lăsând impresia ca am renuntat la scopurile noastre. Aşa se explică şi faptul că nu toti cei care au facut parte cândva din F.D.C. sau corpul studentesc deveneau ulterior membri ai Mişcării Legionare.

Aici ajungeau numai cei care doreau şi dovedeau că duc o viată bazată pe morala creştină şi că doresc să se pună in slujba neamului românesc. Cei care nu se încadrau in aceste principii de viată erau abandonati o dată cu terminarea liceului şi nu li se mai făcea legătura mai departe cu centrele universitare. Cu timpul s-a reuşit să se formeze un centru de rezistentă şi in cadrul Regimentului 15 Dorobanti din Piatra Neamt, cu care tineam o strânsă legătură. Întrucât se punea problema unui posibil război, pe care tot răsăritul Europei îl aştepta in nădejdea eliberării de sub jugul comunist, ne făceam tot felul de planuri de actiune, cum să procedăm la aparitia unor asemenea momente. Ne străduiam să cunoaştem cât mai bine pădurile din împrejurimi şi să căutăm anumite locuri unde să ne adunăm şi să ne ascundem in caz de nevoie. Îmi amintesc cum ne-a crescut moralul când am hotărât să facem un lagăr de noapte împreună cu tinerii muncitori şi cu grupul de militari pe muntele Cernegura, iar faptul că militarii (plutonierul Chelaru Florin, sergentul major Panduru Dumitru şi sergentul major Ostache) au reuşit să sustragă din magazia regimentului câteva arme cu care au venit in pădure, a fost pentru noi o adevărată victorie. Deşi spre ziuă armele au fost duse din nou in magazia regimentului pentru a nu se observa lipsa lor, numai faptul că am reuşit să le scoatem afară din unitatea militară a fost suficient pentru a ne convinge de solidaritatea şi încrederea ce ne lega pe toti. Scopul nostru, printre altele, a fost să verificăm cum reactionează fiecare membru la o actiune mai neobişnuită, iar rezultatul s-a dovedit deosebit de îmbucurător. Numărul membrilor începea să creasca, împreună cu optimismul din sufletele noastre.

O dată cu terminarea anului şcolar 1945-1946 s-a hotărât ca la Piatra Neamt să se organizeze o tabără F.D.C. la care să participe reprezentanti ai tuturor grupărilor F.D.C. din Moldova şi Bucovina. Au mai venit in această tabără reprezentanti din Cluj, Timişoara, Turnu Severin. S-a căutat un loc mai greu accesibil in muntii din apropiere, unde am putut sta, după câte îmi amintesc, o săptămână, fară a fi văzuti de cineva. Tabăra a fost organizată de regionala F.D.C. Iaşi, care era condusă de Florică Dumitrescu, student la Facultatea de Medicină. Ea a constituit, la drept vorbind, un preludiu la şirul actiunilor de rezistentă armată care vor urma, dar acestea de durată, in alte zone ale Carpatilor. Dintre cei care au luat parte la această tabără, îmi amintesc de următorii : Buliman Ioan, Săpătoru Gheorghe, Berza Eugen, Nită Cornel - jud. Bacău; Dumitrescu Florian, Comp Ieronim, Livinschi Mihai, Livinschi Anton, Cocâlnău Iulian - jud. Iaşi; Popescu Paul, Merişca Constantin - jud. Roman; Perceli Neculai, Perceli Dumitru, Gavrizi Gheorghe, Comănici Ioan, Văideanu Clement, Pascaru Lucian, Popa Neculai -jud. Neamt; Rotaru Petru - jud. Vaslui; Hutanu Dumitru, Moldovan Toader din Paşcani; Balanişcu Chirică, Abăcioaie Leon studenti din Cluj; Călinescu Puiu din Timişoara; Popescu Nicolae din Turnu Severin; Tcaciuc Emil, Coriciuc Traian - jud. Rădăuti, Ionescu Paul - jud. Botoşani; Şufaru Gheorghe - jud. Dorohoi şi alti câtiva, pe care nu-i mai retin. La organizarea acestei tabere am fost sprijiniti de multi oameni in vârstă, in mod deosebit de familiie I. Simionescu, P. Olaru şi altele. O parte din cei care au luat parte la această tabără aveau să fie ucişi in timpul anchetelor din vara anului 1948 sau in timpul reeducării de la Piteşti. Si-au găsit moartea in timpul anchetelor Tcaciuc Emil din Rădăuti, omorât la Bucureşti, Abăcioaie Leon din judetul Dorohoi, omorât la Cluj, Buliman Ion din Bacău, omorât la Suceava. La Piteşti au fost omorâti in timpul reeducării Nită Cornel din Bacău şi Balaşnicu Chirică din Pomârla (judetul Dorohoi), iar multi altii au dispărut fără urmă, nemaiputându-se afla ceva despre ei.

Această tabără va rămâne una dintre cele mai plăcute amintiri din tineretea mea. Aici s-au legat prietenii pe care nimic nu a reuşit să le distrugă, s-au modelat caractere şi s-a hotărât soarta multora dintre noi. Aici am putut să-mi dau seama că nu distanta, ci caracterul apropie sau îndepărtează pe oameni. Frumusetea naturii parcă ne-a ajutat să ne unim sufleteşte, să ne respectăm reciproc, să întelegem mai bine viata şi să o trăim aşa cum ne-a fost dată de Dumnezeu. Doream ca timpul să se scurgă mai încet, pentru a trăi din plin acele clipe frumoase. Şi totuşi, după o săptămână, ne-am despărtit cu speranta că ne vom revedea in toamnă, in centrele universitare spre care ne va duce soarta.

Înainte de a ne despărti, am ridicat in mijlocul pădurii o cruce mare din lemn de aproximativ trei metri înăltime pe care am scris „Tabăra F.D.C. Ionel Mota, Iulie 1946". Apoi, in grupuri mici, noaptea, a trebuit să conducem la gară pe cei ce nu cunoşteau oraşul, pentru a pleca fără să atragă atentia Sigurantei de atunci. După această ispravă a noastră care a avut loc, după câte îmi amintesc, între 20-28 Iulie 1946, ne vom bucura şi noi de vacanta mult aşteptată.

O dată cu sosirea toamnei, a trebuit să ne despărtim de locurile unde ne trăisem copilăria şi să facem acel pas plin de sperantă şi optimism spre viata de student. Ajuns la Iaşi, ardeam de nerăbdare de a cunoaşte şi a mă integra in viata studentească, atât de mult visată de toti cei care doream să ne continuăm studiile. Întâlnindu-mă la Iaşi cu Florică Dumitrescu, i-am cerut să-mi facă legătura cu grupul studentilor de la Facultatea de Drept, unde eram înscris. Mi-a răspuns pozitiv, dar mi-a spus ca el doreşte ca eu să rămân in afara acestui grup, propunându-mi să activez mai departe in cadrul F.D.C. al regionalei Iaşi. Cu această ocazie mi-a spus ca va trebui să mă ocup de grupurile F.D.C. din sectorul 1, respectiv judetele Neamt, Bacău şi Roman, urmând a tine legătura permanent între aceste judete şi regionala F.D.C. Iaşi. Nu mă aşteptam la aşa ceva, mi se părea o sarcină destul de importantă, dar neacceptarea acestei propuneri ar fi putut fi interpretată ca o slăbiciune, ceea cc nu doream. Analizând atent noua sarcină, ca şi riscurile ei, am început să am mai multă încredere in mine şi in acelaşi timp am căutat să mă achit cu conştiinciozitate de obligatiile ce-mi reveneau.

După ce mi s-a făcut legătura cu grupurile din judetele Bacău şi Roman, pe cei din Neamt cunoscându-i (întrucât venisem din mijlocul lor) am început să-mi fac un plan de actiune. Am luat legătura cu ceilalti doi şefi de sectoare, Ieronim Comşa şi Dan Lucinescu, consultându-ne cum este mai bine să actionăm. Primul lucru pe care l-am făcut a fost deplasarea la toate grupurile pentru a cunoaşte situatia reală, pentru a-mi da scama ce trebuie făcut imediat şi ce se poate face in viitor. La fiecare grup am atras membrilor atentia că pe viitor toate legăturile, atât pe verticală cât şi pe orizontală (între grupuri) vor trebui să se facă numai prin mine. Cunoşteam foarte bine grupul din Neamt, condus atunci de N. Cretulescu, de asemenea grupul de la Bacău, cu o parte din membrii săi, in frunte cu I. Buliman, şeful de grup. La Roman, lucrurile erau mai complicate, deoarece nu cunoşteam decât o singură persoană. In acel timp, conducerea grupului fusese luată de către Sebastian Dănilă, care îl înlocuise pe Constantin Merişca. Pentru că acesta plecase la facultate, mi s-a recomandat de la Iaşi ca, in cazul că nu-l voi găsi pe Dănilă, să-l caut pe Constantin Doina, care cunoaşte întreaga activitate din Roman. De la început am atras atentia şefilor de grupuri de a nu spune nimănui numele meu, restul membrilor trebuind să ştie că vin din partea regionalei Iaşi. La fel şi eu am căutat să cunosc numai numele ce-mi erau absolut necesare. Luasem această măsură pentru ca, in cazul unor eventuale arestări, cel anchetat, in situatia că nu ar fi rezistat la tortură, să nu aibă ce declara, stopându-se cel putin temporar cursul anchetelor şi al eventualelor arestări.

Întrucât la Roman nu l-am găsit acasă pe Sebastian Dănilă, m-am dus la C. Doina, transmitând prin el lui Dănilă unele instructiuni. Acest Doina îmi fusese prezentat ca un om de mare încredere, mai ales că mai făcuse închisoare şi in timpul lui Antonescu. Abia după arestările din luna mai 1948 aveam să ne dăm seama că devenise informatorul Sigurantei şi că, atunci când se oferea să mă conducă pe căi mai lăturalnice la gară, nu făcea decât să mă dea in primire altor agenti pentru a mă lua sub supraveghere. O dată cu parodia de evadare a lui Doina din incinta Sigurantei de la Roman, care s-a făcut ca să fie induşi in eroare cei ce nu fuseseră încă arestati şi ca să nu fie descoperit ca agent al Securitătii, toată lumea din închisoare îşi va da seama de ticăloşia de care a fost in stare acest om; a fost parcă şi un avertisment pentru mai târziu, când aveam să constatăm de câte cozi de topor a avut parte poporul nostru in întunecata perioadă a comunismului.

Zilele s-au scurs normal până in primăvara anului 1947, când am primit vestea că in nordul Moldovei şi in Bucovina au fost făcute arestări, iar printre aressaai sunt o parte dintre foştii membri ai grupurilor F.D.C. din acea regiune. Dintre ei, Adrian Cărăuşu, Gheorghe Şufaru, Paul Ionescu şi altii luaseră parte la tabăra din 1946 de la Piatra Neamt. De aceea, se presupunea că Siguranta ar fi putut afla ceva şi despre noi, aceasta determinându-mă să trec pe la toate grupurile spre a-i pune la curent cu situatia nou creată, luând măsuri să se ascundă tot ceea ce ar fi prezentat un risc pentru noi sau un motiv de acuzare pentru Sigurantă, ca: arhive, cărti, circulare etc. Tot acum îmi voi da seama că sunt supravegheat la Iaşi, iar C. Doina, sub pretextul că doreşte să vadă dacă nu sunt urmărit, mă va însoti până la urcarea in tren. Întrucât la Iaşi se bucura de o încredere totală, nu mi s-a părut suspectă comportarea sa. Mi-am dat seama că sunt urmărit şi că eram mereu provocat la diverse discutii de către un individ pe care îl văzusem de multe ori in Piatra Neamt. Pretindea că este şi el înscris la facultate şi ca a venit pentru a-si sustine examenele. Ca să ies de sub pr ivirile lui, am părăsit Iaşul, renuntând la ultimele două examene, şi am plecat acasă la tară. Adevărul este că cei arestati din nordul Moldovei şi din Bucovina nu aveau nici o vină in legătură cu urmărirea mea, totul datorându-se lui Doina.

Vara a trecut fără aparitia unor semnale de alarmă, iar toamna am plecat din nou la Iaşi, pentru a-mi da cele două examene. Chiar de la primul examen a apărut acelaşi individ de la Piatra Neamt, de sub privirile căruia cu greu puteam scăpa.

Având din nou convingerea că sunt urmărit (părere poate exagerată datorită răspunderii ce-mi revenea), m-am hotărât să plec iarăşi din Iaşi, renuntând la ultimul examen, sperând că voi reuşi să-l sustin in sesiunea de iarnă. Probabil „umbra mea" nu se aştepta la aşa ceva, încât nici la Roman, Bacău şi Piatra Neamt nu am mai observat să fiu urmărit, ceea ce m-a facut să cred că eram supravegheat numai la Iaşi. Din acest motiv, m-am hotărât să rămân la tară, in comuna natală, de unde să-mi continui activitatea. În aceeaşi toamnă se va muta şi Florică Dumitrescu la Bucureşti şi, in locul lui, va veni la conducerea F.D.C. din Moldova Gheorghe Unguraşu. Această schimbare la conducerea F.D.C. îmi va fi de mare folos in timpul anchetelor, deoarece Gh. Unguraşu, arestat mai târziu, ma va putea ocoli in timpul cercetărilor, eu nefiind in Iaşi, iar Florică Dumitrescu fiind anchetat in Bucureşti, probabil că nu s-a insistat prea mult asupra activitătii lui de la Iaşi.

Spre sfârşitul lunii Noiembrie 1947, a venit la mine la tară, in comuna Dragomireşti, Ion Buliman din Bacău, spunându-mi că este trimis de Gh. Unguraşu pentru a mă anunta că s-a hotărât constituirea unui adăpost in munti, in apropierea satului Solont-Uturea şi că sunt chemat şi eu pentru a lua parte la această muncă şi a cunoaşte totodată acest loc, unde urma să ne adunăm când ar fi fost nevoie. Astfel, in ziua respectivă, am plecat la Bacău la I. Buliman, iar de acolo am mers împreună acasă la Gh. Unguraşu, cu care am plecat la locul stabilit pentru construirea adăpostului. Ne-am adunat acolo, după câte îmi amintesc, următorii : Gh. Unguraşu, Dan Lucinescu, Ieronim Comşa, Stoica Marcu Aurelian, I. Buliman, Mircea Motei, N. Simionescu şi subsemnatul. S-a hotărât construirea unui adăpost unde trebuia să ne adunăm in cazul că va începe un război între tările apusene şi URSS. Scopul nostru era de a forma grupuri de rezistentă, spre a împiedica trecerea armatelor ruseşti spre vest sau retragerea lor spre răsărit, pe valea Trotuşului. În cazul izbucnirii unui conflict armat între URSS şi puterile apusene, in acest loc urma să se instaleze comandamentul care să coordoneze actiunile de rezistentă armată din Moldova sau chiar din tară, in functie de desfăşurarea evenimentelor. Armamentul pe care îl aveam aici era destul de modest, dar mai aveam şi in alte locuri, de unde trebuia să fie adus la timpul potrivit.

În plus, aveam promisiuni din partea unor militari că ne vor pune la dispozitie tot ceea ce vom avea nevoie. Mai greu era însă transportul armamentului decât procurarea lui. Îmi amintesc de o întâmplare când numai norocul a făcut ca totul să se termine cu bine. În iarna anului 1945-1946, Gh. Unguraşu venea din Ardeal într-un tren personal ce circula pe ruta Ciceu-Comăneşti, fiind îmbrăcat in uniformă militară. În ranita pe care o tinea lângă el, avea grenade defensive, pe care urma să le ducă la Solont. La un moment dat, când, din cauza unei curbe şi a terasamentului slab, trenul mergea cu viteză redusă, îşi făcu aparitia in vagon conductorul însotit de o patrulă militară. De teama de a nu fi prins că umblă in uniformă militară in mod ilegal, dar mai ales de frică să ni i se găsească grenadele din ranită, Unguraşu sări pe geam din vagon. Zăpada destul de mare îi amortiză căderea şi începu să se rostogolească într-o văgăună. Spre groaza şi nedumerirea lui, nu departe de el se mai rostogolea ceva. După disparitia trenului, va vedea că obiectul ce se rostogolise in apropiere era ranita lui cu grenade. În tren, alături de el, mai călatoreau nişte femei, care l-au văzut cum tinea cu grijă ranita lângă el. Văzându-Il sărind pe geam, din spirit de solidaritate, acestea i-au aruncat ranita pe geam. Gh. Unguraşu ne povestea, cu mult haz, cum îi era frică să se apropie de ranită şi să o ia in spate şi că, in afară de sperietură, se mai pricopsise cu o criză de hernie, încât nu ştia ce să mai facă cu ranita. Totuşi, in cele din urmă, a reuşit să ajungă cu ranita cu grenade la Solont.

Tot aici urma să ne întâlnim, in cazul unei amenintări de a fi arestati, şi să hotărâm ce aveam de făcut fiecare. Am muncit timp de o săptămănă, reuşind să construim un adăpost subteran, peste care am pus trei rânduri de buşteni de fag in grosime de aproximativ un metru, apoi pământ şi i-am acoperit cu frunze şi crengi uscate. Eram multumiti de munca noastră, unde la nevoie puteam să ne adăpostim in jur de 20 oameni, iar in privinta rezistentei eram încredintati de soliditatea lui la un bombardament de artilerie. În interiorul adăpostului am lăsat la plecare şi cele câteva arme de care dispuneam in acel timp, împreună cu munitia respectivă. Întrucât in timpul lucrului vremea se răcise şi începuse să ningă, ne-am improvizat o colibă de cetină care ne proteja de zăpada ce cădea in timpul noptii, dar nu şi de apa rezultată din topirea ei, din cauza focului ce ardea in apropiere. Noaptea făceam de planton câte unul, atât pentru pază, cât şi pentru întretinerea focului. Dormeam îmbrăcati, pe un strat gros de cetină, care să ne ferească de răceala pământului inghetat. Ne simteam bine şi nimeni nu se plângea că i-ar fi fost frig in timpul somnului.

În ziua in care totul era aproape gata, iar noaptea urma să părăsim locul, ne-am trezit cu un pădurar care se apropia. Când a ajuns la adăpost, era mai speriat decât noi, mai ales când a văzut şi cele câteva arme din jurul nostru.

Nu avea curajul să scoată o vorbă. După câte îmi amintesc, Gh. Unguraşu a rupt tăcerea, spunându-i să nu-i fie teamă, că suntem studenti şi că dorim să avem un adăpost pentru a ne feri de ruşi, in cazul că ar începe un război. I-a atras atentia să nu vorbească nimic despre ce a văzut, adăugându-i, spre a-l înspăimânta, că mai sunt asemenea ascunzişuri şi că dacă va anunta politia ar putea să regrete. Era speriat şi a promis ca nu va spune nimănui ce a văzut, apoi, luându-si rămas bun, a plecat poate cu regretul in suflet ca nu ne-a ocolit. Părea un om cumsecade şi, cu toate că si-a dat seama de ceea ce urmărim noi, prin comportarea ulterioară, a dat dovadă că a fost un bun român şi că nu ne-a trădat.

Datorită acestui incident, am camuflat bine locul, am băgat armele in adăpost şi ne-am îndepărtat de acolo, urmărind până a venit noaptea dacă nu se apropie cineva, ca urmare a unui denunt. Totul a decurs normal, iar noaptea ne-am dus la Moineşti, de unde fiecare am plecat spre casele noastre.

Îmi amintesc că împreună cu I. Buliman am călătorit spre Bacău in lada unui camion, şi am ajuns aproape înghetati.

Nu am mai trecut vreodată pe la adăpostul nostru, deşi promisesem acest lucru, pentru că nu am mai avut când. Soarta nu le-a suras nici celor care s-au adunat acolo, deoarece, din primele zile de anchetă, Siguranta a aflat de locul acestui adăpost. În închisoare la Suceava se vorbea astfel despre descoperirea lui.

Gioga Parizianu, student la Facultatea de Medicină, fiind bătut groaznic la Sigurantă, la Bacău, in special la cap, in urma unui şoc psihic a început să-i ameninte, spunând că dacă scapă de la Sigurantă se duce direct la Solont, ia de acolo o mitralieră şi o să-i împuşte pe toti. În urma acestei amenintări, torturile asupra lui s-au intensificat, până când omul a acceptat să vorbească despre locul amintit. A fost dus in pădurea Solont, însotit de o companie de soldati bine înarmati, care au înconjurat locul respectiv, surprinzându-i pe cei din adăpost şi luându-le posibilitatea de a scăpa din încercuire. Câtiva militari, punându-l pe Parizianu in fata lor, s-au apropiat de adăpost, cerându-le ocupantilor să se predea. Eugen Berza a vrut să deschidă foc asupra celor ce se apropiau, dar a fost oprit de către Mihai Iorgovanu pentru a-i salva viata lui Parizianu şi pentru ca oricum nu se mai putea scăpa prin cordonul mare de militari.

Despre existenta acestui buncăr, Siguranta fusese informată de Constantin Doina din Roman, care se pusese in slujba ei, dar nu cunoştea locul unde fusese construit.

Iarna s-a scurs fară evenimente deosebite, iar eu căutam să-mi fac datoria de profesor la Gimnaziul Unic din Războieni-Neamt şi totodată să întretin printre tărani o atmosferă de optimism. Reuşisem să constitui nişte grupuri de tărani, cu care încercam să oprim influenta comunistă in mediul rural. Aveam un astfel de grup in corruna Tibucani, in fruntea căruia se afla Gh. Ambrozie, ori la Războieni, unde conducător era D. Holcă, acesta fiind cel mai numeros, cu ramificatii şi in alte sate. Din acest grup îmi amintesc de Vasile Chirilă, Dumitru Filimon, loan Pisalute, Pavel Caia, învătătorul Ioan Rădescu şi altii. În corruna Dragomireşti, fratii Neculai şi Gheorghe Văideanu şi Pavel Cenuşă aduseseră de asemenea in jurul lor numeroşi tărani.

Şi la aceste grupuri s-a luat măsura să nu se cunoască decât capii între ei, iar pe orizontală cel mult 3-4 persoane. Din fericire, toti aceşti tărani au putut fi salvati de la arestare. Păcat că unii dintre ei, fiind cunoscuti ca anticomunişti înverşunati, vor fi terorizati şi şantajati ca să facă unele compromisuri, pentru a fi discreditati. Cu toate acestea, nici unul nu a vorbit nimic despre ceea ce discutasem sau proiectasem împreună, iar Securitatea nu a aflat niciodată despre vechile noastre discutii sau proiectele noastre.

Evenimentul cel mai important, cu urmări grave, a avut loc la sfârşitul lunii Februarie sau Martie 1948, când la Liceul „Petru Rareş" din Piatra Neamt a fost arestat elevul C. Popârda din clasa a VII (XI) asupra căruia s-au găsit nişte cărti interzise, in urma unui denunt facut de către un coleg. Era un copil foarte bun şi, find sărac şi orfan de ambii părinti, era întretinut la liceu de către Regimentul 15 Dorobanti. Dus la Securitate, anchetat şi maltratat, a reuşit să evadeze într-o noapte, ieşind printr-un geam din podul Securitătii, apoi, sărind într-un copac şi de acolo in stradă, a reuşit să dispară, ducându-se la colegul său Petrică Măzăreanu.

Fiindu-le frică de o eventuală perchezitie la locuinta lui P. Măzăreanu, noaptea a fost dus pe muntele Pietricica şi ascuns într-o groapă rămasă din timpul războiului, acoperit cu nişte mărăcini, până a putut pleca din Piatra Neamt. Am fost anuntat între timp de şeful grupului din localitate şi s-a hotărât deplasarea lui undeva in Dobrogea, la nişte macedoneni, urmând ca pe parcurs să vedem ce se poate face pentru el. Cu plăcere îmi amintesc cum s-au oferit tăranii, cărora le spusesem cele întâmplate, să contribuie şi ei cu ce pot pentru a-l ajuta pe C. Popârda. Urmând apoi şi arestarea mea, nu am mai aflat niciodată nimic despre el.

Cu câteva zile înainte de capturarea mea, am fost surprins că a venit într-o seară la mine Pavel Cenuşă, om din sat, aducându-mi nişte cărti legionare, spunând că îi este frică să le mai tină in casă şi ca a fost trimis cu ele la mine de N. Văideanu. Le-am primit şi le-am ascuns provizoriu undeva afară din casă. Aveam să aflu mai târziu că şi el ar fi fost unul dintre cei care i-au condus la mine pe cei ce aveau să mă aresteze. Nu cunosc exact pozitia lui după arestare, dar bănuiesc că atunci când a început să fie şantajat, fiindu-i frică, mi-a adus acele cărti pentru a putea fi salvate, deoarece, chiar dacă i-a condus la mine pe cei care m-au arestat, a făcut-o din frică, dar nu a divulgat pe nimeni. Dacă mai târziu comportarea lui a mai lasat de dorit, după spusele unora, care este adevărul despre el numai Dumnezeu ştie, dar bănuiesc că a fost numai o campanie de denigrare, urmărindu-se compromiterea lui.

La începutul lunii Mai 1948, am primit o scrisoare de la Comşa Ieronim din Iaşi, prin care mi se comunica că au fost făcute unele arestări la Târgu Neamt, ca urmare a unei consfătuiri studenteşti care a avut loc la Mânăstirea Sihăstria, unde urma a se hotărî planul de luptă ce trebuia adoptat in viitor; eram anuntat şi că trebuie să fiu pregătit, ca in caz de nevoie, să dispar de sub ochii Sigurantei şi să mă retrag la adăpostul nostru din apropiere de Solont. Mi se spunea că voi fi tinut la curent cu desfăşurarea evenimentelor, din care cauză Sf. Paşti le-am petrecut sub tensiune, împreună cu Gh. Pivin, un amic originar din Cernăuti, şi care, neavând pe nimeni in tară, venise la mine.

El îmi va spune de arestarea studentilor Iosipescu Romeo, Constantinescu Emil, Mătase Gheorghe, Lucinescu Dan şi a profesorului Gheorghită. Îmi va povesti despre tot ce s-a întâmplat şi cum au reuşit unii să scape. Ulterior, se bănuia că şi acolo a fost la mijloc o vânzare, deoarece Siguranta luase unele măsuri. Să fi fost opera aceluiaşi C. Doina?

El mi-a adus ultimele veşti, care m-au mai liniştit întrucâtva, deoarece, după informatiile pe care le detinea, începutul noilor arestări nu va avea loc înainte de 1 Iunie.

Probabil versiunea fusese lansată chiar de către Sigurantă, la Iaşi, unde aveam doi oameni care ne tineau la curent cu ceea ce auzeau, iar prin zvonul lansat se urmărea a ne linişti, pentru a ne putea aresta la data tinută încă secretă la nivelul cel mai înalt.

Eram preocupat acum de modul in care aş fi putut aduna nişte arme pentru ascunzişul nostru, deoarece la marginea satului fusese un depozit de armament şi, in afară de ce aveam eu, tot satul era plin cu arme, luate de acolo după 23 august 1944...