Marti, 19 Aprilie.

E ora 9 seara. Condus de un capitan de jandarmi si de un plutonier, cobor scarile dela Consiliul de Razboiu.

Afara duba. De câte ori vad acest instrument, mi se înacreste sufletul.

Se deschide usa si urc. Inauntru întuneric. Desprind umbrele a patru soldati, «încarcati armele», aud comanda plutonierului. Plecam. Trecem prin strazi luminate. La un moment dat îmi dau seama ca ma aflu pe podul dela Izvor, în dreptul casei D-lui General, unde, pâna acum câteva zile, fusese sediul nostru. Si va mai fi, cu ajutorul lui Dumnezeu.

O apucam la stânga si apoi dealungul, pe Cheiul Dâmbovitei. Ma duc la Vacaresti, îmi zic. Si trec strazile una dupa alta.

La un moment dat simt ca am iesit afara din Bucuresti. Nu mai aud sgomote de trasuri, masini si tramvae si nu mai vad lumini, prin crapaturile dela ferestruica.

Masina fuge pe sosea, în necunoscut.

Intr'un târziu este oprita de un cordon de sentinele. «Stai! Cine-i?» «Da-i drumul, ca-i politia.» Apoi de un altul, însfârsit oprim. Cobor la Jilava în fata cancelariei. Aici e un fort din linia de centura a Bucurestilor, facut pe vremea regelui Carol I, dupa razboiul dela 1877. Acum e închisoare militara.

Aici s'au chinuit Mota, Marin, Ciumeti, Dl. General si sute dintre ai nostri, la 1933-1934.

Intram în cancelarie. Peste câtva timp soseste maiorul comandant al închisorii si doi ofiteri din compania de garda.

Primesc instructiuni la telefon.

Capitanul si plutonierul de jandarmi pleaca, luându-si cu parere de rau ramas bun dela mine. Doua suflete alese, care fac exceptie în corpul acesta al jandarmilor.

Maiorul îmi cere cravata. Apoi banii, 1000 Lei, mi se face perchezitie prin buzunare. Oribil. Dar asa e regulamentul. Plec cu locotenentul Mastacan, încadrat de patru sentinele cu baioneta la arma.

Sunt obosit.

Intram în fort. Acolo patrundem pe niste ganguri întortochiate si lungi, pline de întuneric. Ma izbeste un miros rece si umed de muce-gaiu.

Sunt introdus apoi într'un fel de bolta, lunga de vreo 6 m. si lata de vreo 4 m.

Deoparte si de alta niste scânduri, asezate pe capre de lemn, formeaza doua paturi mari, comune. O fereastra cu gratii de fier da într'un perete al fortului, asezat la vreo 10 m. Deasupra acestei bolti sunt vreo patru metri de pamânt. Peretii exteriori au o grosime de 1,50 m. Jos asfalt.

Daca afara as vedea un om care numai o jumatate de ora ar dori sa doarmaîntr'o asemenea bolta, 1-as opri si i-asi spune: «Nu încerca, te nenorocesti.»

Plutonierul mi-aduce o rogojina si doua paturi groase. Le aseaza pe scânduri. Sub cap nimic.

Locotenentul vede ca este ceva lipsit de cea mai elementara omenie. Se simte jenat si se scuza ca asa e regimul. Ma întreaba daca n'am o basca pentru cap, ca o sa-mi fie frig. De unde sa am?

Imi spune câteva vorbe bune si pleaca, încuind usa cu lacat. De jos, de sus, din peretii grosi, de pretutindeni sageti reci de umezeala îmi strapung trupul. Pare ca acesti pereti straini, în care nu recunosti nimic de al tau si nu vezi pe nimeni dintre ai tai, dusmanosi, abia asteapta o viata de om, pe care s'o mistuie, trimitându-si miile de sageti, ca niste adevarate raze ale mortii, pe trupul bietului condamnat.

M'am culcat. O noapte lunga.

Sf. Pasti, 1938, 24 Aprilie.

Imi intra umezeala în oase.

Respir aerul de pivnita, îmi simt plamânul strapuns de ace, de gloante.

Ma întind pe patul de scânduri. Ma dor oasele. Stau câte cinci minute pe o parte, câte cinci minute pe cealalta.

Ma întorc pe stânga. Aud cum îmi bate inima. Sau picura picaturi de sânge din ea?

Se scurge viata din istovitul trup.

O, tara! Cum îti rasplatesti tu pe fiii tai!

Am adormit. Visez pe Mamaia si pe Elvira Gârneata. Elvira mi-a dat sa beau dintr'o cana mare cu apa. Mamaia mi-a spus: «Tare greu o ducem. M'am mutat aici.» (Era într'un sat la mahalaua Musului, dinspre Prut.)

Eu i-am spus: «Ma duc pâna sus pe deal, cu Nicoleta si Horodni-ceanu si, când ma voiu întoarce, o sa-ti las ceva bani, sa nu ai nicio grije.»

Am plecat. Era noapte. O luna plina, stralucitoare, lumina pamântul.

*

Mi-e teama sa nu i se întâmple ceva.

Ramasa iar singura. Un ginere mort în Spania, o fata ramasa cu doi copii orfani de tata. Eu în închisoare. Alti patru copii si ei în închisoare sau gata de a fi prinsi, în urma unuia dintre ei au ramas patru copii fara nicio bucata de pâine.

Tata-meu plecat de acasa la Bucuresti, pentru a-si lua pensia de sarbatori, nu se mai întoarce. E arestat si dus într'un loc necunoscut.

Nimeni nu stie de soarta lui.

Acasa de Paste, ne asteapta mama pe toti, sa facem sarbatorile cu ea. Sunt asa de putine bucuriile unei mame batrâne, arar numai adu-nându-si puii la un loc.

La noi, de Pasti, e pustiu. Nimeni din cei asteptati. Nu-i niciun suflet lânga mama. Strainii toti o ocolesc si de teama nu-i mai intra în casa.

Bate o inima stinghera si ne cauta pe toti prin închisori, alearga dupa fiecare prin celulele noastre sa ne gaseasca. Sa ne mângâie, sa ne sarute amantele trupuri.

Dar unde, când nimeni nu-ti spune nimic si nu primesti nicio veste.

O, mama, care plângi singura în coltul tau de acasa si pe care nimeni nu te vede, sa stii ca si noi plângem pentru tine, în aceasta zi de Pasti, fiecare prin celulele noastre.

*

Ieri, Sâmbata, am rugat sa mi se trimita un barbier, ca sa-mi rada barba, crescuta zburlit de o saptamâna, pe obrazul înghetat. A venit frizerul închisorii, un biet tigan condamnat. M'a ras si m'am spalat pe ochi pentru prima oara în aceasta saptamâna.

Astept învierea Domnului.

Sa cer o lumânare plutonierului. Aici n'are de unde sa cumpere, dar poate va fi având vreuna în plus acasa la el.

Cei doi ofiteri, locotenentul Mastacan si It... au venit si ei sa-si faca serviciul înainte de închidere. Mai ales ca în camera unde sunt adus de ieri nu arde becul.

Ce nenorocire! îmi trece prin minte ca e un semn rau. Pentru prima oara în viata voiu face învierea fara lumina. Pe întuneric. Singur.

Dar ofiterii si plutonierul... dupa mai multe încercari au aprins lumina.

Mi-au adus si o mica lumânarica de ceara, pe care mi-au dat-o cu deosebita bunavointa.

Ei, în putinele minute de vizita reglementara, de doua sau trei ori pe zi, nu vorbesc cu mine. Nici ei n'au ce sa-mi spuie, nici eu nu-i întreb nimic. Singurele lor cuvinte sunt: «Aveti nevoie de ceva?» La care eu raspund întotdeauna: «Nu.»

Dar simt în ochii lor ca ei înteleg toata tragedia mea sufleteasca, îsi dau seama de importanta culpei mele si de raspunderea conducerii unei miscari de peste un milion de suflete, în care se joaca soarta unei natiuni, ca si de durerile care-mi strapung inima pentru cei de acasa si pentru fiecare din sutele si chiar miile de legionari, care în clipa aceasta primesc aceleasi aspre chinuri.

înteleg si situatia de umilinta în care sunt aruncat. Caci, privatiunea de libertate e una, iar ceeace e cu mine aici e umilire, e degradare pâna la maximum a fiintei umane.

Ceeace nu înteleg sunt poate uneltirile si toate diavolestile planuri care se pun la cale pentru nimicirea mea si a Miscarii mele.

Se cauta cu orice pret ceva, pentru a se smulge o condamnare mare. Ori redeschiderea, în vreo forma a procesului Duca, ori amestecul meu în procesul Stelescu, ori declararea drept anarhica si terorista a Miscarii de pâna acum si încercarea de condamnare pe aceasta tema. O condamnare se obtine usor prin ordin.

Totusi opinia publica va putea discerne în constiinta ei nevinovatia noastra

Si jertfa noastra va creste pâna la cer, iar Dumnezeu, supremul Judecator, ne va auzi si pe noi.

Mi-e sufletul încarcat de nedreptati.

*

M'am întins din nou pe patul acesta de scânduri. Astept ora 11 noaptea, când lumea începe sa plece la biserici. Ma învelesc cu paltonul. Nu pot sa stau pe spate, caci ma doare, dar nu stiu ce, nu pot deslusi: sira spinarii sau rinichii?

Prin crapaturile scândurii, prin rogojina si patura, vine un curent rece de pe cimentul de jos, care trece si prin haine si se opreste prin coastele slabite.

Ma întorc pe dreapta si îmi strâng genunchii la gura. Ma dor soldurile, îmi face impresia ca a copt, ca e puroiu. Nu pot sta pe o parte decât cinci minute. Pe cealalta ma doare la fel.

Ma gândesc la fata mamei (Catalina), cum doarme ea cu degetelele în gura si viseaza la Mos Craciun, care-i aduce jucarii.

De sarbatorile Craciunului dormeam în pat cu ea. Deodata o aud racnind prin somn. O trezesc: «Ce-i mama, ce s'a întâmplat?» «Mos Craciun a cazut depe casa cu un sac de jucarii.» Un înger nevinovat care nu stie de toate durerile noastre, împlineste abia 4 ani.

*

O fi 11. Ma scol, ma spal, ma îmbrac cu paltonul. Ma asez pe marginea patului si ma uit la pustietatea din jurul meu.

Sunt singur.

Mi-aduc aminte: am mai sarbatorit de doua ori Pastile în inchi-soare. în 1925 la Focsani si 1929 la Galata.

Niciodata însa nu am fost asa de trist, cu atâta durere în mine si coplesit de atâtea gânduri.

Iau carticica de rugaciuni si încep a citi. Ma rog lui Dumnezeu pentru toti. Pentru sotia mea, atât de împovarata si îndurerata, pentru mama mea, pe care iar vor fi calcat-o si bruscat-o comisarii din Husi, pentru tatal meu, care cine stie prin ce celula zace, în aceasta noapte, pentru fratii mei deasemenea.

Apoi pentru ostasii legionari, batrâni sau tineri, acesti eroi si martiri ai credintei legionare, ridicati dela casele lor si dusi cine stie prin ce închisori.

Câta jale si câte lacrimi n'or fi acum în sute de familii românesti.

Ma rog apoi pentru toti cei morti. Bunici si rude, cum si prieteni care m'au iubit si ajutat în viata.

Ii vad pe rând pe toti. Iata pe domnul Hristache... si la urma îmi apare Ciumeti, cu grupul de legionari martiri cazuti pe vremea lui.

In fruntea lor, mare, îi vad chipul ca într'un tablou... batrân, batrân de o jumatate de mie de ani, cu plete lungi si cu coroana pe cap: Stefan, Domnul Moldovei.

Ma rog pentru el. El mi-a ajutat în atâtea si atâtea lupte.

Iata-1 si pe Generalul nostru, eroul acesta legendar, cu seria lui de martiri legionari, cu cei cazuti în ultimele lupte.

Iata lânga General, în camase verde si încins, pe Marin, eroul de pe câmpiile spaniole.

Mota, frate drag Mota, mi se rupe inima când te privesc. Am pornit amândoi, eram aproape copii, acum 15 ani în aceasta lupta. Te vad ager si netemator, înfruntând adversitatile. Sfredelind cu ochii de otel inima dusmanilor.

Te vad mai târziu coplesit de greutati si saracie, într'o Tara în care pentru Ion Mota nu se gasea pâine. Pentru aceasta sarmana de pâine în România nu era deajuns numai capul tau mare, îti mai trebuia si o inima de tradator.

Te vad muncind cu disperare. Te vad obtinând succese stralucitoare la examene, în presa, la bara, la catedra.

Te vad târît în închisoare. Umilit si plin de amaraciune, îti vad umerii încovoiati si sufletul îndoliat de atâtea atacuri miselesti. Te vad tremurând si plângând pentru mine.

Te vad plecând la moarte. Sa faci acestui Neam dovada suprema. Sa ne eliberezi pe noi prin moartea ta. Sa ne deschizi cu pieptul tau sfârtecat, cu picioarele tale rupte, drumul biruintei unei generatii.

Si uita-te acum la noi, draga Mota. Eu stau aruncat ca un câine aici... pe aceste scânduri. Ma dor oasele si îmi tremura genunchii de frig.

Ai nostri toti, toata floarea acestei Românii, zace culcata cine stie prin ce temniti.

Doamne, ma rog în noaptea aceasta de înviere, primeste-mi jertfa.

la-mi viata. Caci Tie, o Tara! nu-ti trebuesc puterile noastre, Tu-vrei moartea noastra.

O fi trecut de 12. Poate si de 1.

N'am mai auzit clopotele sunând învierea.

Aprind lumânarea si zic: «Christos a înviat!»

Lumea prin sate si orase se întoarce acasa cu lumânarile aprinse. Ai nostri toti, familiile noastre, plâng în noaptea aceasta.

*

Am desfacut o cutie de sardele si am mâncat una din ele. De Luni seara n'am mâncat nimic. Am baut o jumatate cana de apa. Ghemuit deasupra rogojinei, adorm...

Miecuri, 27 Aprilie.

Au trecut si cele trei zile de Pasti.

La mine n'a venit nimeni dintre cunoscuti, desigur n'au capatat permisiunea de a ma vizita, sau poate vor fi fiind si ei arestati pe undeva.

Greu trece timpul când esti singur, în aceasta bolta nu intra om decât de trei ori pe zi, câte un minut: dimineata la deschidere, la ora 12, când îmi aduce mâncarea dela cazan, si seara.

Soarele nu patrunde înauntru decât câteva minute la ora 5 dupa masa, si atunci numai printr'un colt al ferestrei.

Timpul mi-1 petrec stând ghemuit pe marginea patului si scriind din când în când, pe hârtie de împachetat, aceste rânduri.

Aici nu exista nici masa nici scaun. Un vârf de creionas, ratacit prin buzunare, e pe sfârsite. Abia îl pot tine între degete. Restul de timp stau întins sub patura.

Dar umezeala aceasta trece si prin patura si prin haine. De o

saptamâna de când stau aici nu m'am desbracat niciodata si n'am fost scos afara la soare, macar o jumatate de ora, sa ma încalzesc.

Ieri a fost maiorul Dr. Holban. Un om admirabil. Acelasi care i-a avut în grije pe ai nostri la 1933. îi cunoaste pe toti.

Desi nu voiesc sa ma plâng nimanui si nici sa fac vreo cerere, i-am spus ca simt dureri jos, la sira spinarii si în umeri. Mi-a spus râzând prieteneste: «Aceasta se cheama închisorita si nu se trateaza cu nimic.»

Asta noapte l-am visat pe Mota, care mi-a spus: «Mi-au dat drumul, le-a fost si lor rusine. Acum plec la Craiova.» A iesit, s'a suit într'un taxi si a plecat.

Apoi l-am visat pe dl. General. Era îmbracat cu camasa verde, cu care plecase în Spania. Venise la mine cu tata-meu, Colonelul Zavoianu si Gârneata. Râdea cu hohote ca ma gasise dezbracat.

*

Ma gândesc mereu unde or fi ceilalti? Or fi dat familiile lor de ei? Or fi împrastiati pe la diferitele închisori din tara? Sau concentrati într'un lagar? Pe cine întrebi, nimeni nu-ti da informatie.

în ziare nici macar nu s'a publicat arestarea lor. Nimic. Atâta doar se stie ca în noaptea în care m'au ridicat pe mine i-au ridicat si pe ei de-la casele lor, i-au dus la Liceul Mihai Viteazul, unde au fost tinuti o zi. Apoi urcati în automobile si dusi în directie necunoscuta. Printre ei se afla: talal meu, Colonel Zavoianu, Polihroniade, Simulescu, Vasile Cristescu, Radu Budisteanu, Vergatti, Alexandru Cantacuzino, Cotiga si patru preoti: parintele prof. univ. Cristescu, parintele prof. Duminica lonescu, parintele Georgescu-Edineti si parintele Andrei Mihailescu, care n'are alta vina decât aceea ca e parohul bisericii de care apartine sediul nostru. El nu e înrolat în Miscarea legionara, dupa cum nu-i nici parintele Georgescu-Edineti decât parohul bisericii studentesti.

Banuiesc ca numarul lor, al celor luati din Bucuresti, trece de 100, profesori, avocati, doctori, ingineri: floarea intelectualitatii românesti.

Nimeni dintre ei nu are nicio vina. Sunt ridicati fara mandate de arestare, în afara de lege, pe deasupra legii, în contra oricaror principii de omenie.

*

Atât de mult au fost calcate bietele case de legionari,încât pentru a restabili dreptatea în viitoarea Românie legionara, numele de legionar trebuie sa devina sacru. Nicio forta publica sa nu-i poata patrunde în casa.

In caz de delict, numai seful sau ierarhic va putea sa patrunda în casa sau sa dispuna arestarea lui.

Este un drept indiscutabil la reparatie, pe care-l merita purtatorii acestui nume atât de hulit, încalcat si nedreptatit astazi.

Vineri, 29 Aprilie.

O! Doamne, ca lunga-i ziua.

Duminica, 1 Maiu.

Ieri, prima data am fost scos afara din pivnita aceasta. Mi se împleticeau picioarele.

între patru soldati, cu baionetele la arma, am fost dus pâna sus la cancelarie. Acolo ma astepta capitanul procuror Atanasiu.

M'a apucat groaza. Caci nu mai am nicio încredere în justitie.

Justitia care judeca dupa «ordin» si nu dupa constiinta, nu exista.

Mi-a luat un interogatoriu lung. Dela 6 seara pâna la 2 noaptea.

Alaturi se auzeau dintr'o camera glasuri de copii si viata de familie.

Imi facea impresia ca eu nu o sa mai apuc niciodata aceste zile. Si glasurile acelea de copii îmi aduceau aminte de Catalina, «fata ma-mii». Pareau ca erau un fel de adio pe care lumea îl trimitea unuia, care nu se va mai întoarce în ea.

Si capitanul ma întreba mereu, întrebarile sale se refereau la urmatoarele puncte:

Partidul «Totul Pentru Tara» e fosta garda de fier dizolvata? Juramintele legionarilor. Semnificatia cuvântului «Capitan». Judecatorul legionar nu se suprapune judecatorului Statului?

Ordinele secrete ale Ministerului, cu campania electorala sau cu masurile contra organizatiei mele.

Ce scop avea corpul fostilor militari? Corpul Mota-Marin?

Apologia crimei, prin distinctiunea cu grad si crucea alba a baietilor închisi.

Asociatia secreta. Asociatia «Prietenii legionarilor». Si pe aceasta linie cazul Duca. Daca nu cumva am dat eu ordin pentru «asasinarea lui». Deci, o tendinta de redeschidere a acestui proces, din care eu am iesit achitat cu unanimitate, ca cea mai buna dovada a nevinovatiei noastre, a mea, a domnului General si a celorlalti camarazi.

Senatul Legiunii, regulamentul facut de Dl. General, care ar da organizatiei un caracter para-militar.

Dar aici nu e vorba de nici un proces în care sa te judece omeneste, ci de o prigoana lipsita de dreptate, de legalitate si de omenie: în care numai Dumnezeu mai poate interveni cu puterile lui.

La 2 noaptea ma întorc, între aceleasi baionete, la locul de odihna.

Si o sa-mi fie dor de «fata mamii». Pe drum, la întoarcere, iar ma gândeam ca nu voiu mai iesi de aici. M'a cuprins un dor de fetita. Si mergând printre sentinele, îngânam mereu: «si o sa-mi fie dor de "fata mamii". Si o sa-mi fie dor de «fata mamii».

Mi se strânge inima de durere.

Astazi, Luni 2 Mai, a venit din nou. Si interogarea s'a terminat.

Joi, 5 Maiu.

Sunt tot aici, în aceasta trista celula.

Stau singur, ceas dupa ceas, si zi dupa zi.

Nu vad chip de om, decât atunci când mi se aduce mâncarea.

De acasa nu a mai venit nimeni, caci nu s'a mai permis.

Am auzit ca într'o alta lature, mai rau decât mine, sta bietul Horia, fratele meu. Mâine are procesul. Dumnezeu sa-i ajute. Ma rog pentru el. Nu face parte din Miscarea noastra si nici nu stiu din ce motive este arestat.

Pe la 4, a venit plutonierul cu încarcerarea si m'a trecut în scriptele închisorii, în calitate de condamnat la 6 luni, anuntându-ma ca ma eliberez la 15 Octombrie.

Ce bine ar fi, daca n'ar fi uneltirile care mi se pun la cale acum, dar cred ca Dumnezeu le va împrastia, cu lumina lui biruitoare.

*

Tot astazi, Joi 5 Mai, am avut prima bucurie, sau a doua, caci prima a fost când mi s'a adus geamantanul în primele zile.

Mi-a adus de acasa un pachetel de sunca, peste prajit, doua saculete cu brânza «Lica» si doua pâini albe, proaspete.

Deasemeni caciula, o bondita cu mâneci, doua perechi ciorapi de lâna si niste papuci de casa. M'am bucurat: un semn dela ai mei.

N'am putut sa-i vad, dar semnul îmi încalzeste inima. Cojocul ma va scapa si de frig.

Pâna acum, de 15 zile, cred ca n'am mâncat mai mult decât o pâine în tot acest timp. Am dormit îmbracat. N'am fost scos afara nici macar 5 minute pe zi. M'au umplut purecii si paduchii si ma pisca toata noaptea.

Duminica, 8 Maiu.

Ieri seara a venit magistratul instructor, Maior Dan Pascu si mi-a adus la cunostinta ca am fost trimis în judecata pentru «tradare». Am ramas un moment uluit. Apoi mi-a explicat ca este vorba de detinerea si publicarea de acte secrete, care intereseaza Siguranta Statului si care se încadreaza în articolul 191 CP sub titlul «Tradare».

Mi-a luat un interogatoriu asupra celor sase ordine, date de prefecti sau comandanti de legiune de jandarmi catre subalterni, toate re-ferindu-se la sicane politice — electorale — îndreptate împotriva organizatiei mele. Niciun ordin din acestea nu intereseaza Siguranta Statului român.

Unul din ordine este al prefectului de Prahova, adresat directorilor de fabrici, jidani de pe Valea Prahovei, cerându-li-se sa dea afara pe muncitorii legionari. Altul al generalului Bengliu, interesând corpul de jandarmi, pe care mi I-a adus cineva din cercurile national-tara-niste dela Corsq sau Athenee Palace.

M'am întors din nou în celula mea, cu inima strapunsa de sageti. *°' Eu, seful Miscarii nationaliste-legionare, sa fiu judecat pentru tradare.

N'am mai mâncat nimic. Am adormit târziu de tot, pe patul meu de scânduri si m'am zvârcolit toata noaptea. Dimineata m'am trezit strigând în somn: «Auzi, draga Mota, voiu fi judecat pentru tradare!»

*

Doamne, Doamne, lunga e ziua.

Ceasuri întregi si zile întregi nu schimb o vorba cu nimeni.

Ce-or fi facând sotia mea si fata? Am auzit ca sunt închise si retinute la Casa Verde. Nu pot sa-mi imaginez dece. Poate ca sa nu vina la mine.

Dar bietul tatal meu în ce lagar o fi? Va fi ajuns cineva pâna la el sa-i duca ceva de ale mâncarii, de învelit? Nu stiu nimic.

Dar biata mama, cum o fi ducând si aceasta noua povara? Caci casa noastra linistita, ascunsa sub caisii înfloriti, dela 1922 încoace e numai câmp de perchezitii în miez de noapte si de jale. Sa alergi de atâtea ori, din odaie în odaie si sa nu vezi pe nimeni din ai tai, sa nu stii de soarta lor, sa-ti spuna inima de mama ca ei se afla în cele mai grele su-ferinti, sa-ti fie viata numai un plâns si un oftat.

O vad cum îsi pune amândoua mâinile pe fata si plânge. Si simt cum i se frânge inima.

Doamne, Doamne, atâtea dureri în casa noastra. De atâtia ani.

Luni, 9 Maiu.

Astazi a venit din nou maiorul Dan Pascu. Iar am fost dus între baionete, pâna sus la cancelarie.

Când am iesit afara si am dat de soare, de aer si de caldura, am simtit o mângâiere. Parea ca, printre baionetele care ma duceau, ma binecuvânta cerul.

Maiorul mi-a spus ca instructia s'a terminat. Sa-mi aleg aparatorii. Cine sa ma apere? Când toti avocatii nostri sunt arestati, stiu eu cine va primi sa ma apere? A ramas sa ma gândesc pâna Joi. Mi-a spus ca s'a publicat în ziare rechizitoriul capitanului Atanasiu. Ce vor fi spus baietii, toti ai mei, când vor fi citit? Cum trebuie sa fi plâns mama si biata sotia mea! Trimis în judecata pentru tradare...

M'am întors înapoi, în aceasta bolta plina de raceala si stau pe gânduri. N'am cu cine sa ma sfatuiesc.

Nenorocitele de ordine jandarmeresti si politienesti cu caracter politic, ating ele ideia Sigurantei Statului? Se încadreaza în acele articole grozave 190,191 CP, care pedepsesc dela 5-25 ani munca silnica? Stau si ma framânt singur.

Am sa cer o hârtie, am sa fac o cerere comandantului închisorii spre a permite sotiei mele sa vina pentru a-mi putea pregati apararea. Dar cum sa vina, daca e sechestrata acasa? S'o fi zbatând si ea. S'o fi framântând singura cu biata «fata mamii». De nicaeri nicio speranta. Un singur sprijin: Dumnezeu si Maica Domnului.

Marti, 10 Maiu.

De când stau aici, în situatia aceasta grea, n'am suparat pe nimeni, cu niciun fel de cerere. Astazi am înaintat urmatoarea cerere domnului comandant al închisorii:

Domnule Comandant,

«Subsemnatul Corneliu Zelea Codreanu, în calitate de detinut, va rog respectuos sa binevoiti a înainta cererea mea autoritatilor militare în drept, spre a fi rezolvata.

Terminându-se instructia si deschizându-mi-se actiune publica pe baza art. 191 CP, cer sa se permita sotiei mele a ma vizita, fiindu-mi urgent necesar, pentru pregatirea procesului meu, angajarea avocatilor etc., proces ce urmeaza a se judeca dupa procedura rapida.

Actiunea deschisa în contra mea comporta discutiuni doctrinare si cercetari de jurisprudenta, care nu se pot face într'un timp scurt.

Deaceea cer, pentru necesitatile apararii mele, sa permiteti urgent sotiei mele sa vina la mine.

Tot deodata va rog a permite sa se expedieze alaturata telegrama adresata sotiei mele.

Primiti va rog, asigurarea respectului meu. »

Marti, 10 Mai 1938

Corneliu Zelea Codreanu

Vineri, 13 Maiu.

Ieri a fost din nou maiorul Dan Pascu. Trebuia facuta ultima formalitate pentru terminarea instructiei.

Dar, spre surprinderea mea mi s'a deschis actiune publica pentru doua delicte:

I. Ca am înarmat pe cetatenii tarii, cautând sa provoc razboiu civil.

II. Ca m'am pus în legatura cu un Stat strain, pentru a provoca revolutia sociala în România.

Bineînteles, ca nici una din aceste acuzatii nu contine nici cel mai mic adevar.

Ce grozav e sa te zbati sub acuzatii nedrepte!

Dumnezeu le vede pe toate.

E vorba ca Luni sa se faca ultima formalitate a instructiei si sa mi se fixeze un termen.

Astept acum Duminica. Poate o veni cineva din ai mei la mine.

Am auzit ca fratele meu Horia a fost condamnat la o luna închisoare si e tinut tot la secret, într'o situatie cu mult mai rea decât a mea. Ca e foarte slabit. Mi se rupe inima de durere pentru el. Ma rog lui Dumnezeu sa-i ajute si lui.

Aseara am avut un musafir. Când a venit sa-mi aduca mâncarea, s'a strecurat printre picioarele plutonierului un câine. Dupa ce m'a închis la loc, el a iesit de sub pat.

A mâncat cu mine. I-am dat din ce am avut si s'a saturat.

Am mai vorbit cu el si s'a culcat jos pe ciment. M'am întins si eu pe rogojina mea. I-am facut semn sa se urce sus. S'a urcat si s'a culcat lânga mine, dupa ce m'a lins pe mâna. O fi vr'un semn de noroc pentru mine.

A stat cuminte. Simteam alaturi rasuflarea unei fiinte.

Pe la miezul noptii a voit sa iasa afara. L-am ridicat la geam si printre gratii a plecat.

Duminica, 15 Maiu.

A trecut si Duminica si la mine tot n'a venit nimeni.

La prânz mi-a adus de acasa niste bors cald de pasare într'un termos, friptura si pâine alba. Mi le-or fi adus biata mama si sotia mea. Ce-or fi pe sufletul si pe capul lor.

Am gustat câteva linguri din borsul cald, dar slabiciunea trupului si durerile din suflet nu-mi permit sa manânc. Asa ca se usuca ceas cu ceas carnea pe mine. Creste însa în inima mea credinta în Dumnezeu. Ma rog în fiecare zi Maicii Domnului si Sf. Anton de Padova, prin ale caror minuni am scapat la 1934.

In aceste vremuri de urgie sunt singura mea mângâiere.

Luni, 16 Maiu.

Astazi dimineata a venit maiorul Dan Pascu si însfârsit s'a terminat calvarul acestei instructii.

In fiecare clipa ma astept ca cine stie ce acte false sa mi se mai introduca si ce acuzari sa mi se mai arunce pe umerii mei slabiti.

Mi-a spus ca zilele acestea vor da voie mamei si sotiei mele sa vina, pentru a-mi putea pregati apararea.

Ma gândesc: oare ce vor zice când ma vor vedea asa de slab? Cum vor plânge?

Si vor întelege chinurile fizice si mai ales morale la care am fost supus?

Apoi m'au lasat sa stau o ora pe afara. E asa de cald afara... M'am plimbat câteva minute, dar soarele mi-a muiat toate madularele si n'am mai putut sa stau în picioare.

M'am asezat pe o rogojina si mi-am facut rugaciunea, dupa care m'am întins si am stat asa pâna când ora a trecut.

Acum sunt din nou înauntru. Ce frig e aici si câta umezeala.

Tare ma simt slabit.

Acum e seara. Mult îmi mai pare de azi dimineata.

N'am cu cine sa schimb o vorba.

O vrabioara si-a facut cuibul în pervazul ferestrei. Vine si ea sa se culce, îi dau totdeauna faramituri.

Astept sa vina cu mâncarea. Dar nici cu ei nu pot vorbi.

Vin totdeauna locotenentul de serviciu si plutonierul. N'au voie sa vorbeasca cu mine. Dar se poarta atât ei, cât si comandantul închisorii, cu o delicatete care pentru mine este o mângâiere. Ostasul, saracul, aceasta faptura superioara, care-si face datoria corect, executând cu strictete ordinele primite, dar în ochii caruia nu vezi nicio pornire si nicio rautate. Eleganta sufleteasca. Scoala armatei române.

Ce frumoasa e!

Marti, 17 Maiu.

Azi, pe la ora 10, a intrat locotenentul si mi-a spus: «Mergem sus, ti-a venit familia.»

M'am încaltat repede si am plecat, de data aceasta numai între doua sentinele, cautând sa-mi întaresc mai bine picioarele slabite si gândindu-ma cum sa fac ca sa apar mai tare.

Când am ajuns sus, mi-a iesit în prag «fata mamii». Am luat-o în brate si am sarutat-o pe fata si pe ochi, strângând-o lânga inima mea.

Inauntru era mama si cu sotia mea. M'au îmbratisat amândoua si au început sa plânga. Mama, saraca, avea mâinile reci.

15 minute au trecut ca o secunda. Le-am întrebat de tatal meu.

E închis în lagarul dela Miercurea Ciucului. N'a putut sa-l vada nimeni.

Ceilalti frati sunt liberi, afara de Horia, condamnat la o luna închisoare.

Au trecut cele 15 minute.

Nici nu stiu ce am vorbit. Mi-a aratat Lizeta Gheorghiu lista de martori si avocati. Mi-au spus ca mâine ma vor duce la Consiliu. M'am despartit cu inima sfâsiata. Ma doare durerea lor.

Vineri, 27 Maiu.

Acum o saptamâna, dimineata la ora 4, am fost sculat si dus la Consiliul de Razboiu, în vederea studierii dosarelor si a procesului. Acolo am stat mai omeneste, într'o camera cu pat.

Am luat contact cu avocatii în fiecare zi.

Vineri, Sâmbata si Duminica a trebuit sa cercetam 20 de dosare; ceva nemaipomenit.

În trei zile sa-ti poti cauta contraprobe: carti, ziare, dezbateri parlamentare, foi straine. Sa-ti aduni material de al tau, ordine, circulari, acte împrastiate, cine stie pe unde. Si aceasta cu atât mai greu cu cât ai tai, toti care au lucrat cu tine sunt arestati sau trimisi în lagare, sau ascunsi ca sa nu fie prinsi. Au alergat saracii baieti, tinerii avocati legionari, ca albinele în aceste trei zile.

Avocatii mari au refuzat toti sa ma apere, Radu Rosetti, Vasiliu-Cluj, Paul Iliescu, Mora, pâna si Nelu lonescu, Petrache Pogonat, Ionel Teodoreanu, de teama ca sa nu fie dusi în lagare. Teama si lasitate.

Deaceea toata admiratia mea pentru avocatii: Hentescu, Rado-vici, Paul lacobescu, Lizeta Gheorghiu, Caracas, Horia Cosmovici, Zamfirescu, Colfescu-Cluj... si pentru tot acest tineret eroic, care nu s'a plecat în fata niciunei amenintari, care a riscat, care a înfruntat furtuna.

Luni dimeneata s'a deschis prima sedinta. Tribunalul militar era compus din Presedintele Sectiei I, Colonel Dumitru si patru ofiteri de front.

S'a citit apelul martorilor; lipseau toti cei din lagare, adica oamenii cu care am lucrat eu, martorii de fapt. S'a cerut amânarea si aducerea acestor martori.

Tribunalul a respins cererea apararii. S'a citit ordonanta definitiva.

Plina de patima, de rautate si neadevaruri. Afirmatiuni gratuite, nedovedite cu nimic, lipsite de buna credinta, de corectitudine si sentimentul onoarei.

Dupa masa, dela ora 5 pâna la ora 12 noaptea, am vorbit eu, timp de 7 ore încontinuu, spulberând una dupa alta toate acuzatiile ce mi se aduceau.

A doua zi a aparut în Universul, cuvânt cu cuvânt, tot ce am spus, în afara de sedinta secreta si de chestiunea cu depozitele de arme, pe care, de rusine, cenzura le-a oprit.

Marti, mi s'au pus întrebari de catre Procuror, la care am raspuns punct cu punct, în rezumat, am fost dat în judecata pentru tradare, articolul 190,191, detinere si publicare de acte secrete, interesând Siguranta Statului, bazându-se pe 6 ordine politienesti si jandarmeresti de natura electorala; pentru art. 209, legaturi cu o putere straina, pentru a primi instructiuni si ajutoare, în scopul de a declansa revolutia sociala în România (bazându-se pe o scrisoare falsa, care nu-mi apartinea, pe care nu o vazusem niciodata în viata), pentru art. 210, înarmarea populatiei, pentru declararea razboiului civil, bazându-se pe nimic.

In ultimul moment, adica cu 10 minute înainte de a se da cuvântul Procurorului, printr'o adevarata minune dumnezeeasca, se descopera autorul scrisorii, pentru care eram acuzat eu. Un avocat, Mari-nescu din Râmnicul Vâlcea, citind scrisoarea, vede ca este strabatuta de doua idei: 1. Ideea de «economie automata» si «îmbogatire mutuala», cuvinte, definitii si gânduri care nu mi-au apartinut niciodata; 2. Ideea unei «aliante economice».

Îsi reaminteste ca a citit undeva aceste lucruri. Pleaca la Râmni-cul Vâlcea si, în adevar, gaseste cartea, data de autor cu dedicatie scrisa de mâna sa. Pe coperta se gasesc în subtitlu cuvintele: «Economie automata», iar înauntru, în mai multe pagini, explica acest nou sistem economic.

Catre sfârsitul cartii, în vreo 20 de pagini, pledeaza pentru cealalta ideie: «alianta economica», un credit international, un «oficiu international», etc. si, ca ultim noroc al nostru, scrisul de mâna, dedicatia, este acelasi scris, exact ca în scrisoarea de care sunt acuzat eu.

Avocatii freamata cu totii în fata acestei minuni si cer Presedintelui sa fie chemat autorul ca martor, dl. Radulescu-Thanir.

Presedintele respinge cererea.

O parte din avocati se duc la acest domn. El recunoaste ca a scris o asemenea scrisoare. Vine pâna la poarta Tribunalului, dar este oprit de a intra. Ridic din nou chestiunea: Domnule Presedinte si Onorat Tribunal, s'a descoperit definitiv autorul scrisorii pentru care sunt acuzat eu. E domnul Radulescu Thanir, colaborator la Neamul Românesc; nu-i cunosc personal. Nu stiu misterul prin care aceasta scrisoare a ajuns la mine. El recunoaste ca e a lui, ca a scris-o el. Chemati-1 sa dea explicatii. Luati masurile pe care le credeti de cuviinta.»

Presedintele respinge cererea.

In sfârsit pledeaza cei 7 avocati ai mei. Impecabil. E Joi noaptea, ora 12, când Tribunalul se retrage în deliberare.

Pe mine ma duc în camera si dupa vreo jumatate de ora ma suie în duba si ma duc la Jilava.

Sunt linistit si cu constiinta împacata. Stiu ca nu sunt vinovat cu nimic.

Niciuna din acuzatiile care mi se aduceau n'a ramas în picioare, lata-ma din nou în celula mea. Ma culc.

Pe la 4 sunt sculat în zgomotul unor pasi si de zavoarele care se trag. Ma scol în picioare. Intra procurorul Maior Radu lonescu, grefierul Tudor, comandantul închisorii si ceilalti ofiteri de garda.

Grefierul citeste: «Tribunalul Militar a raspuns afirmativ la toate întrebarile. Sunteti condamnat la 10 ani munca silnica.»

Mai ramâne câteva minute si se uita la mine. Maiorul face ochii mari si da din umeri. Pleaca toti.

În fata marei nedreptati care ma loveste, sunt linistit, cu constiinta împacata.

Deschid la întâmplare carticica de rugaciuni a Sf. Anton. Se deschide la pag. 119. Citesc: «Fa ca sa primesc cu liniste orice trimite Dumnezeu, pricepând ca este vointa Lui.»

Duminica, 29 Maiu.

Mi-e dor de Carmen Sylva. De malul marii. Anul trecut, pe vremea aceasta, eram acolo si pregateam cu Totu, deschiderea comertului legionar.

Acum se aduna din nou negustorii si viata începe, în tabara noastra vor creste balariile si spinii si vor acoperi munca noastra.

Unde anii trecuti era numai freamat si viata, de sanatate, de bucu-rie, acum se întinde pustiul. Si totusi cred ca imensa lume care vine acolo în fiecare vacanta, îsi va aduce aminte de mine.

Când m'am întors dela proces, a doua zi, în cuibul vrabiei dela geam s'au nascut puisori. Vrabioara alearga toata ziua si le aduce de mâncare. Ma uit la ea. Totdeauna vine cu ciocul plin. E atâta ciripit în micul lor camin si atâta fericire...

Note dela proces.

Tot timpul am fost tinut într'o paza extrem de serioasa si cu totul neobisnuita. La usa au stat permanent doi jandarmi în post, iar în camera cu mine un plutonier. Deasemenea un plutonier a stat tot timpul în preajma mea.

Discutiile cu aparatorii, pregatirea apararii, care totdeauna e secreta, le-am facut în fata lor si a doi agenti de politie.

Avocatii, ca sa poata patrunde la mine, treceau, începând dela poarta, prin patru cordoane, facându-li-se perchezitie corporala. Salile pline de agenti, care spionau pe aparatori, pe martori si pe ofiteri.

Nu puteau vorbi doi oameni, ca imediat sosea lânga ei un al treilea: agentul, spionul... O atmosfera încarcata, înabusitoare, plutea între zidurile Consiliului si în afara lui.

Fiecare avocat sau martor se astepta din moment în moment sa fie ridicat, arestat, dus în lagar.

Au fost ridicati de pe banca apararii avocati care, în acel moment, erau asimilati magistratilor.

Avocatii: Colonel Radulescu si Vlasto.

Au mai fost arestati: Corneliu Georgescu, Stanicei si Popescu Buzau.

Avocatilor din provincie, care s'au înscris telegrafic, li s'au facut noaptea perchezitii în casa si li s'a pus în vedere ca, daca vor parasi orasul, vor fi arestati si trimisi în lagar.

in fine, cu foarte multa greutate, au putut patrunde la proces, în momentul în care a început apararea, n'au mai fost admisi. Mesele erau goale de astadata.

in afara de cei sapte avocati hotarîti sa vorbeasca, restul n'a mai putut intra.

In timp ce rechizitoriul Procurorului facut de altii si numai citit de el, a fost tras imediat în editii speciale, din ordin, sub amenintarea suspendarii ziarelor si citit la radio în întregime, cuvântul apararii a fost ascultat de Consiliu într'o sala goala si nu s'a bucurat în presa decât de 3-4 rânduri.

Apararea a fost impecabila.

Horia Cosmovici, Hentescu, Radovici, Lizeta Gheorghiu, laco-bescu, Ranetescu, Caracas, toata admiratia mea pentru voi, iubiti prieteni. Si pentru toti ceilalti ce ati fost nedeslipiti de mine, ce ati muncit, ati alergat, v'ati sbatut si ati tremurat asteptând dreptatea.

La ultimul cuvânt am spus:

«Onorat Tribunal, aveti în mâinile dvs. nu viata mea, pe care o dau bucuros, cionoareaîntregeitinerimiaRomâniei. Cred în Justitia militara a Tarii mele.»

Tribunalul avea deci sa raspunda la trei chestiuni:

1. Detinere si publicare de acte secrete, încadrat în art. 190-191.

Ori s'a dovedit pâna la evidenta, ca ordinele, cele 6, aveau un caracter politic. Erau simple ordine de urmarire, politienesti, a membrilor organizatiei mele. Ca ele nu atingeau întru nimic «Siguranta Statului». Ca asemenea ordine, au fost citite în Parlament, au fost publicate în ziare, ca oamenii politici aveau asemenea ordine. Domnul Maniu, într'un singur an, a declarat, ca a avut 16, pe care le-a publicat într'un memoriu.

Însfârsit, ca art. 190-191 se afla în capitolul «Crime contra sigurantei exterioare a Statului» si ca cuvântul «siguranta Statului» din art. 190 se refera la siguranta exterioara, ca nu se pot încadra acele ordine în crima de «tradare». , 2. Tribunalul avea sa raspunda la o a doua chestiune:

Am luat legatura cu un Stat strain, pentru a primi ajutoare si instructiuni în scopul de a declansa revolutia sociala. Afirmatie bazata pe o scrisoare falsa, care nu-mi apartine.

Se descopere autorul scrisorii. Sunt acuzatii ofensatoare si de rea credinta (art. 209).

3. Insfârsit Tribunalul avea sa raspunda la crima de înarmare a populatiei, în scopul de a face razboiu civil, lovitura de stat etc. (art. 210).

Ori, am dovedit cu principii, fapte, acte si martori, ca nici nu ne-a trecut prin gând vreodata sa declansem un razboiu civil. Dar nu numai atât: nici macar sa facem o turburare cât de mica. Primejdia dela Rasarit pândindu-ne fiecare greseala, fiecare pas.

Si totusi Tribunalul, fara a avea nicio dovada, nici cea mai mica dovada, a raspuns afirmativ la toate întrebarile, condamnându-ma la 10 ani munca silnica.

O mare nedreptate!

Primeasca Dumnezeu si suferinta mea, spre binele, spre înflorirea Neamului nostru.

Durere lânga durere, chin lânga chin, suferinta lânga suferinta, rana lânga rana, pe trupuri si în suflet, mormânt lânga mormânt, asa vom învinge...

Vineri, 3 Iunie.

Continuarea notelor dela proces. Campania de ura.

Nu stiu daca a existat vreodata, în viata publica a României, un om care sa fi fost atacat cu atâta înversunare, patima si rea credinta de întreaga presa si de toate cluburile iudeo-politicianiste, asa cum am fost eu dela arestarea mea, în tot timpul instructiei, în scopul de a pregati condamnarea, în fata opiniei publice.

N'a fost nimeni, în tot trecutul politic românesc, asupra nimanui nu s'a concentrat atâta ura. Nimeni n'a fost lovit ca mine fara a avea posibilitatea sa ma apar, fara ca cineva sa ma poata apara.

«Buna Vestire» si «Cuvântul» au fost lovite din primul ceas, suspendându-se aparitia lor.

Nae Ionescu e si el în lagar.

Celelalte ataca cu înversunare, unele din tactica, altele din ordin.

Atacurile erau comunicate oficiale ale Ministerului de Interne.

Cine ar fi refuzat sa le publice sau ar fi îndraznit sa le discute, necum sa le contrazica, era suspendat.

S'au distins în atacuri pline de miselie, Curentul, Neamul Românesc si Capitala: Seicaru, Iorga si Titeanu.

Condamnarea Bisericii

Nu stiu daca ar trebui sa numesc astfel discursul catre tineret al Patriarhului Miron Cristea, în care acesta condamna în cuvinte grele Miscarea legionara a tineretului. Biserica ortodoxa ia atitudine fatis ostila tinerimii românesti.

E dureros, e extrem de dureros!...

Sa lupti pentru Biserica Patriei tale, la marginea lumei crestine.

Focul care arde bisericile de alaturi, îsi întinde para pâna la noi.

Luptam, jertfim, cadem, ne tâsneste sângele din piepturi, sa ne aparam bisericile... si Biserica ne condamna ca «periculosi Neamului», ca «rataciti, ca straini de Neam».

Ce tragedie în sufletele noastre!

Un mic exemplu, pentru a prinde nuanta acestei tragedii.

Un copil care nu si-a vazut de mult pe tatal sau, se repede la el sa-l îmbratiseze. Când copilul se apropie, tatal îl priveste rece si-1 loveste cu palma peste gura, scotându-i doi dinti.

Nu va puteti imagina zdruncinul sufletesc, tragedia din sufletul copilului, în fata acestei neasteptate lovituri.

Dezamagirea, rusinea, durerea fizica, raspunsul la cea mai curata dragoste, durerea morala, nu stii care mai mult, dar toate la un loc strivesc o inima de copil.

«Biserica parinteasca», «Biserica strabuna» ne loveste.

Patriarhul e si Prim ministru, în numele caruia se fac toate, dela care ne vin în fiecare zi atâtea chinuri.

Doamne, Doamne, ce tragedie! Si la ce chinuri ne pui sarmanul suflet.

Ce framântare în piepturile a zeci de mii de tineri, tarani, muncitori, studenti!

Sâmbata, 4 Iunie.

Azi m'am uitat în oglinda si am vazut, pentru prima data, peste zece fire de par alb în barba, albe ca zapada. Deasemenea în cap.

Luni, 6 Iunie.

Din alte hrube aud în fiecare seara cântând:
«Cu noi este Dumnezeu,

Intelegeti Neamuri si va plecati.»

Si apoi pe rând toate cântecele legionare. E plina închisoarea de legionari. Ei stau împreuna, cred, în grupuri de câte 20 în fiecare încapere. Ziua sunt liberi. Eu nu-i pot vedea.

Am auzit ca sunt printre ei Livezeanu, Tâlnaru, Gheorghiescu.

Numarul lor trece de o suta. Sunt în proportii egale, studenti, muncitori si tarani. Acestia din urma, din judetul Ilfov, dar mai ales din judetul Vlasca. Inginerii dela Brasov. Atâta am putut afla, deoarece din nicio parte nimeni nu are voe sa-mi comunice ceva sau sa vorbeasca cu mine.

Acum ma scoate în fiecare dimineata si dupa masa, la început câte o ora, acum trece si peste o ora. M'am refacut, ma simt mai bine, desi ma supara mereu o durere surda în partea de jos a sirei spinarii.

In fiecare Joi si Duminica îmi vin de acasa mama, sotia, fata ma-mii si câte odata si avocatii.

De mâncare am suficient si chiar prea mult.

Astept aprobarea pentru o masina de spirt, ca sa-mi încalzesc ceva, sa-mi fierb oua, sa-mi fac ceaiu.

Toata ziua stau singur si vorbesc pe rând cu cei ce au murit dintre noi. îi vad cum erau vii si stau lânga mine. Merg alaturi prin camera, stau pe scândurile acestea.

Cei mai multi au trecut prin Jilava: Mota, Marin, Ciumetti, Dl. General. Dl. Hristache.

Totdeauna stau toti lânga mine, când ma rog, se roaga si ei.

Acum citesc Evangheliile dela capat si peste timpul lung, dincolo de 2000 de ani, Îl vad pe Domnul nostru lisus Christos, descris din Evanghelie, ca si cum ar fi la zece pasi de mine, îi vad îmbracamintea, îl vad cum paseste rar înaintea apostolilor, cum ridica bratul, cum vorbeste cu ei, cum binecuvinteaza lumea, îl vad cum a cazut jos si se roaga: «Doamne, fa sa treaca paharul acesta dela mine, daca este cu putinta»...

Il vad cum L-au prins si cum îl duc legat spre Ana si Caiafa. Ce trebuie sa fi fost în sufletul lui atunci, în drumul acela?

Ce dureri, ce griji, ce amenintari coplesitoare îi fulgerau pe dinainte!

Ce urias examen trebuia sa dea!

Il vad cum îl bat, cum îl lovesc în fata, la interogatoriul luat în noaptea aceea de catre farisei si carturari, mai marii zilelor de atunci.

Cum cauta sa-L încurce cu tot felul de întrebari si El tace si se uita la fiecare din jurul lui. Se uita în ochii lor, poate va gasi vreun sprijin la vreunul din ei. în nenorocirile lui, omul se leaga de doi ochi prietenesti. O privire calda, prieteneasca, întelegatoare, îi da sperante, puteri.

Nimic ... pretutindeni ochi de fiara, plini de ura, de viclenie, de pofta de a chinui.

Atunci II vad cum scârbit, îsi lasa ochii în pamânt...

Marti, 7 Iunie.

«Toti L-au osândit sa fie pedepsit cu moartea» (Marcu 14-64) ... «Dupa ce au legat pe Iisus, L-au dus si L-au dat în mâinile lui Pilat» (Marcu 15. 1.).

Si rasuna în inima Lui aceeasi rugaciune din gradina Ghetsema-ni: «Doamne, daca se poate, fa sa treaca paharul acesta dela mine.»

O nadejde I se aprinde în suflet: Poate Pilat îl va gasi nevinovat...

In adevar, simte lupta dintre Pilat si farisei. La urma, fariseii înving.

Inca o nadejde spulberata. Pe fata coplesita de durere, de oboseala, o noua raza apare:

«Sunt Pastile. E obiceiul sa se elibereze condamnatul la moarte.»

«Pilat se va adresa poporului. Poporul e desigur cu mine si va cere eliberarea mea. I-am facut bine. Am vindecat pe atâtia... Nu se poate sa nu fie, afara, în multime, macar câtiva din acei vindecati de mine, caci toti au auzit ca sunt prins. Desigur au venit. Multimea e cu mine.»

Si-i trec pe dinaintea ochilor clipele de acum o saptamâna, ale intrarii în Ierusalim. Toata multimea L-a primit cu crengi înflorite, îngenunchind înaintea Lui.

«Cei mai multi din norod îsi asterneau pe cale vestmintele, altii taiau ramuri de copaci si le presarau pe cale.»

«Iar multimile care mergeau înaintea lui lisus si cele ce veneau în urma strigau: Osana, fiul lui David!»

«Binecuvântat este cel ce vine întru numele Domnului. Osana, întru cei de sus.» (Matei, 21, 8-9.)

Dar cei ce se tineau cu miile dupa mine, la predici! Si ochii I se luminau. Daca Pilat se hotaraste sa ceara poporului eliberarea sa, e salvat!

Greutatea este sa se hotarasca Pilat la aceasta. Însfârsit Pilat se hotaraste. Iese în balcon si striga poporului adunat: (Matei 27.17) «Pe care voiti sa vi-1 slobozesc? Pe Baraba sau pe Iisus care se numeste Christos?»

Iisus aude dinauntru între