Nichifor
Crainic
În ziua de 6 Septembrie 1940 e deopotrivă culminatia unui
dezastru şi începutul mântuirii.
Dezastrul national stă
în prăbuşirea fostului Rege cu care se
prăbuşea un regim artificial prea cunoscut astăzi. 
În al doilea
rând, îndrăzneala unui general, sincronizată cu strada verde, a pus
capăt unui regim de tiranie asiatică.
Nu ştim dacă neamul nostru a mai trăit cândva,
in acelaşi timp, cu acelaşi sentiment al reînvierii, ca în aceste
zile. Să vezi cum una după alta, mândrele noastre provincii se rup
din trupul statului, smulse de şuvoaie vrăşmaşe şi
înecate din nou în robie; să auzi rând pe rând strigătul de
revoltă şi chemarea in ajutor a celor patru milioane de frati căzuti
în ghearele de care abia scpăseră acum douăzeci şi doi de
ani - să citeşti groaza zilei pe fetele sutelor de mii de refugiati,
să asculti dincolo chiotul de bucurie al tuturor duşmanilor neamului
tău; să vezi armata tării cu bratul încremenit pe arma mută
şi tara întreagă cu căluşul la gură - iată
chinuri trăite ale înjosirii. Un fior de sfârşit apocaliptic
cutreeră tara cu sufletul spânzurat pe prăpastia deznădejdii.
Dar in clipa cea mai grozavă, când nimeni nu mai aştepta
nimic de nicăieri, minunea a sfâşiat beznele, a închis prăpăstiile
şi a zguduit sufletele: tineretul Gărzii de Fier a reapărut, umplând
pustiul cu vigoarea şi cântecul lui. S-a întâmplat atunci un lucru cu
desăvârşire neobişnuit: tara care bocea de moarte, a izbucnit a
doua zi în larmă de viată. Trecerea, repede ca in vis, a fost de la
stingere la înviere.
O primăvară
de viată, revărsată
peste un cimitir de visuri
glorioase. Fireşte, o mişcare tânără, care începe un
capitol nou in politica de stat, are nevoie de un imens credit moral. În ochii
lor trişti e bucuria celor care supravietuiesc. Nimeni nu are dreptul s-o
mustre, fiindcă toti poartă vinovătia de a fi vrut s-o ucidă,
România democrată, România tiraniei asiatice, e singura tară din
Europa care a crezut că poate trăi ucigându-şi tineretul. Dacă
vârsta îngerilor e copilăria tineretea e vârsta arahanghelilor. Pedeapsa
e a noastră a tuturor; bucuria că supravietuiesc e numai a tinerilor
acestora, goniti ca de un vânt sălbatic, ani de-a rândul, de întregul
aparat al statului, in nepăsarea unui neam întreg. Să plângă
şi să bocească oricine în această tară! Singuri
tinerii aceştia au privilegiul de a se bucura - nu după voia oamenilor,
ci după voia lui Dumnezeu, care i-a ajutat să biruie moartea
sadică.
Împotriva complicatei şi pompoasei şandramale,
având ca singură temere teroarea polilienească, tinerii au năvălit
cu cântecul pe buze. Cântecul e semnul sufletului pe care l-au dezrobit.
Sporul nou, pe care l-a adus Corneliu Codreanu în viata publică nu
stă in idei, pentru că idei poate avea oricine, ci într-o cruntă
disciplină diarnetral opusă dezordinei democratice in mijlocul
căreia apărea. O disciplină ale cărei elemente esentiale
sunt două: renuntarea la sine şi creatia in folosul neamului.
"Ori
învingem,
ori
murim"
nu e numai un refren de cântec legionar, ci însuşi principiul acestei
mişcări, care e în afară de aceea a lui Avram Iancu, singura
cu adevărat revolutionară din istoria noastră. Revolutionarismul
zăcea în fiinta întemeietorului ei.
Nichifor
Crainic
Căpitanii
Neamului Românesc