Nichifor Crainic

Ziua de 6 Septembrie 1940 e deopotrivă culminatia unui dezastru şi începutul mântuirii.

Dezastrul national stã în prãbuşirea fostului Rege cu care se prăbuşea un regim artificial prea cunoscut astãzi. În al doilea rând, îndrăzneala unui general, sincronizată cu strada verde, a pus capăt unui regim de tiranie asiatică.

Nu ştiu dacă neamul nostru a mai trăit cândva, în acelaşi timp, cu aceiasi intensitate, sentimentul catastrofei şi sentimentul reînvierii, ca în aceste zile. Să vezi cum una după alta, mândrele noastre provincii se rup din trupul statului, smulse de şuvoaiele vrăşmaşe şi înecate din nou în robie; să auzi rând pe rând strigătul de revoltă şi chemarea in ajutor a celor patru milioane de frati căzuti în ghiarele de care abia scpăseră acum douăzeci şi doi de ani; să citeşti groaza zilei pe fetele sutelor de mii de refugiati; să asculti dincolo chiotul de bucurie al tuturor duşmanilor neamului tău; si în toatã aceastã vreme, să vezi armata tării cu bratul încremenit pe arma mută şi tara întreagă cu căluşul la gură - iată chinuri trăite ale înjosirii, fatã de care cele închipuite pe seama iadului sunt firave fantome. Un fior de sfârşit apocaliptic cutremura tara cu sufletul spânzurat pe prăpastia deznădejdii. Mizeria moralã sta gata sã descompunã aceastã societate bãtutã de toate blestemele lumii.

Dar în clipa cea mai grozavă, când nimeni nu mai aştepta nimic de nicăieri, o minune a sfâşiat beznele, a închis prăpăstiile şi a zguduit sufletele: tineretul Gărzii de Fier a reapărut, umplând pustiul cu vigoarea şi cântecul lui. S'a întâmplat atunci un lucru cu desăvârşire neobişnuit: tara care ieri bocea de moarte, a izbucnit a doua zi în larmă de viată. Trecerea, repede ca în vis, a fost dela stingere la înviere.

O primăvară de viată, revărsată peste un cimitir de visuri glorioase. Fireşte, o mişcare tânără, care începe un capitol nou în politica de stat, are nevoie de un imens credit moral. Dar ceea ce se poate spune cu sigurantã, încã de pe acum, e cã ea a realizat minunea de a ne face sã credem si sã sperãm chiar în mijlocul tragediei românismului. Pentru ceasul de fatã, aceasta este enorm de mult.      

În ochii lor încã trişti e bucuria celor care supravietuiesc. Nimeni nu are dreptul s'o mustre - daca ar avea curajul! - fiindcă toti poartă vinovătia de a fi vrut s'o ucidă. 

România democrată, România tiraniei asiatice, e singura tară din Europa care a crezut că poate trăi ucigându-şi tineretul. Intre crimele ei, cea mai odioasã si fãrã pereche în istorie, este aceea de a fi încercat sã-si ucidã viitorul propriu, împuscând pe tineri si expunându-le cadavrele la rãspântiile satelor si oraselor îngrozite. Dacă vârsta îngerilor e copilăria, tineretea e vârsta arahanghelilor. Si momentul acela de sadicã profanare a tineretii, de hâdã batjocorire a mortilor, e ultima treaptã la care se poate coborî fãptura umanã. Dacã existã un Dumnezeu în cer, el n'a putut sã îndure neispãsitã o astfel de crimã. Iar pedeapsa lui a cãzut ca un munte de piatrã prãvãlit din slavã peste tara care a fost în stare sã îngãduie aceastã crimã. Pedeapsa e a noastră a tuturor; bucuria că supravietuiesc e numai a tinerilor acestora, goniti ca un vânat sălbatic, ani de-a rândul, de întregul aparat al statului, în nepăsarea unui neam întreg. Să plângă şi să bocească oricine în această tară! Singuri tinerii aceştia au privilegiul de a se bucura, - nu după voia oamenilor, ci după voia lui Dumnezeu, care i-a ajutat să biruie moartea sadică.

Împotriva complicatei şi pompoasei şandramale, având ca singură temere teroarea politienească, tinerii au năvălit cu cântecul pe buze. Cântecul e semnul sufletului pe care l-au dezrobit... Sporul nou, pe care l-a adus Corneliu Codreanu în viata publică nu stă în idei, pentru că idei poate avea oricine, ci într'o cruntă disciplină diametral opusă dezordinei democratice în mijlocul căreia apărea. O disciplină ale cărei elemente esentiale sunt două: renuntarea la sine şi creatia în folosul neamului.

"Ori învingem, ori murim" nu e numai un refren de cântec legionar, ci însuşi principiul acestei mişcări, care, în afară de aceea a lui Avram Iancu, e singura cu adevărat revolutionară din istoria noastră. Revolutionarismul zăcea în fiinta întemeietorului ei. Moartea lui, care e un sacrificiu, consfinteste aceastã disciplinã si o ridicã la prestigiul unei scoli a eroismului moral.

Nichifor Crainic

(Rândurile de mai sus reprezintã un fragmentarium sintetizat al ideilor expuse în mai amplul articol cu acelasi titlu apãrut în revista "Gândirea", Anul XIX, Nr. 8, Octombrie, 1940)

 

Cãpitanii Neamului Românesc