CRESTINISMUL MISCÃRII LEGIONARE

(fragment)

FLOR STREJNICU

Ed. Imago - Sibiu, 2000

"SA NU UCIZI!"

Daca nici una din insusirile ideologiei legionare nu este recunoscuta de adversarii Miscarii, sunt speculate in schimb accidentele care au survenit in viata acesteia, accidente provocate direct sau indirect de cei ce ne acuza. Sintagma "cu crucea intr-o mana si revolverul in cealalta" este adesea intalnita la denigratorii nostri. Auzim azi poate mai mult ca oricand, despre "crimele" comise de legionari, ni se aminteste de Nicolae Iorga, Armand Calinescu, asasinatele de la Jilava, mortii din timpul "rebeliunii", fara sa se faca cel mai mic efort in a patrunde contextul in care au avut loc unele din aceste asasinate, sau (in cazul loviturii de stat a lui Antoenscu, "rebeliunea"), daca ele apartin legionarilor (numarul legionarilor ucisi la "rebeliune" il intrece pe cel al evreilor), adversarilor lor sau "scursorilor mahalalei". (N.Steinhardt)

"Evanghelia, porunca desavarsirii, nu contine -nu poate contine- motive pentru ridicarea vietii semenului nostru. Uciderea cu voie sau fara voie, in legitima aparare sau in atac, ramane nu numai pentru samanta absolutului, care este Evanghelia, ci pentru Biserica in care rodeste Evanghelia, un pacat. Ca uneori Biserica iarta pacatul, asta nu modifica situatia. Pacatul iertat nu poate fi confundat cu fapta, cu porunca Evanghelica. Biserica ecumenica, paznica a poruncilor din Evanghelie, dar si singura detinatoarre a "adevarului lucrurilor", nu priveste in acelasi chip pacatul uciderii, ci felurit. Caci iata, daca un ins singuratic a ucis, fara voie ori in legitima lui aparare, Biserica il opreste de la impartasanie vreme de zece ani de zile, ca ucigas. Pe cei care ucid insa cu buna stiinta, pentru salvarea comunitatii de destin, pentru salvarea natiei lor, aceeasi Biserica ecumenica ii opreste de la impartasanie vreme de trei ani, ca pe niste necurati cu mainile." (Gh. Racoveanu, "Miscarea Legionara si Biserica, pag.17)
Aceasta sintagma, "cu buna stiinta", care apare in citatul de mai sus al lui Gh. Racoveanu, merita analizata. Ea presupune constientizarea unui fapt care avea sa se intample: atat a actului in sine, cat si a consecintelor acestuia. Nu este deci o "recunoastere" a unei fapte oarecare, demers post-factum, din motive de constrangere in fata unor dovezi incontestabile, sau in cel mai bun caz in urma unor mustrari de constiinta, ci o "asumare" a unei ilegalitati in fata judecatii pamantesti, dar mai ales un pacat in fata justitiei divine, act ante-factum, cu motivatie bine intemeiata si cu respectarea unui plan de actiune din care nu lipsea imediata infatisare inaintea autoritatilor. Acestea au fost "caracteristicile" asasinatelor faptuite de legionari: motivatia faptei, asumarea pacatului, imediata predare a faptasilor fara sa mai fie necesara interventia fortei, primirea si executarea pedepsei judecatii civice, fara vreun recurs. Asa au procedat Nicadorii, Decemvirii, Razbunatorii.

Inainte de infiintarea Miscarii Legionare a mai avut loc o tentativa de asasinat, a lui Ion Mota impotriva lui Vernichescu, motivatia fiind tradarea, precum si uciderea de catre Corneliu Codreanu a prefectului de politie Manciu, in legitima aparare, in sala de sedinte a unui tribunal.
Tentativele de asasinat impotriva rectorului Stefanescu-Goanga sau a profesorului Bratu au fost acte izolate ale unor studenti revoltati impotriva victimelor lor, din cu totul alte motive decat cele politice si anume imoralitatea acestora. Agresorii au fost etichetati, pe nedrept, legionari.
In ceea ce priveste asasinarea lui Nicolae Iorga si cea a lui Virgil Madgearu, desi au avut loc in perioada Statului National Legionar si faptasii erau legionari, au fost acte de o gravitate maxima, lipsite de orice "logica" politica si condamnate atat de conducerea Miscarii Legionare, ca si a fiecarui legionar in parte -si atunci si mai ales mult dupa aceea-, cand nenumaratele dovezi acumulate atat asupra faptului in sine, cat mai ales asupra comportamentului faptasilor lui, duc la ipoteza regizarii acestei crime de catre servicii secrete (KGB, Gestapo?) adversare atat Miscarii Legionare, cat si tarii. Timpul poate va restabili adevarul, desi nu se manifesta nici un interes in acest sens. Miscarea Legionara nu-si poate asuma raspunderea asupra acestor ultime asasinate.

Cazul Vernichescu

In ziua de 8 octombrie 1923, sunt arestati si depusi la inchisoarea Vacaresti: Corneliu Zelea Codreanu, Ioan Mota, Aurel Vernichescu, Ilie Garneata, Tudose Popescu, Corneliu Georgescu, Radu Mironovici, Leonida Bandac, Nicolae Dragos, dr. C.Danulescu si Ion Zelea Codreanu. Cu cateva zile inainte (2 octombrie), toti acestia hotarasera in casa Butnaru din strada Savescu din Iasi "pedepsirea ministrilor care au dat drepturi politice evreilor prin articolul 7 din Constitutia tarii". ("Totalitarismul de dreapta din Romania, p.161)
Cineva din grupul complotistilor tradase cauza acestora, astfel explicandu-se arestarea in corpore a tuturora. Reiesea ca tradatorul se afla printre ei. In 1 noiembrie 1923, Ioan Mota da o declaratie in fata judecatorului de instructie, din care spicuim: "...am banuit din anumite coincidente ca Vernichescu este acela care ne-a tradat planurile ce voiam sa le punem in aplicare si m-am hotarat sa-l omor, intr-adevar, daca mai tarziu ma voi convinge ca banuiala mea era intemeiata.
Faptul scoaterii de sub acuzare a lui Vernichescu pe care il socoteam tot asa de vinovat ca si pe noi m-a intarit in banuiala ce-o aveam. Mi-a fost adusa o copie (dupa declaratia lui Vernichescu, n.n.) si m-am convins ca intr-adevar Vernichescu tradase planurile noastre si din acel moment m-am hotarat sa-l omor.
Am reflectat mai multa vreme dupa aceea daca planul meu, din punctul meu de vedere era moral si necesar si mi-am intarit hotararea si mai mult. Am scris o scrisoare lui Vernichescu cam in termenii urmatori: "Vernichescule, am aflat despre nemernicia tta si este in interesul tau si al nostru ca inainte de proces unde urmeaza sa faci anumite declaratii, sa iei legatura cu mine" (Ibidem, pag.391-392)
Ioan Mota a tras sase focuri de revolver in tradator. Tragea de fapt in tot ce a insemnat tradare de-a lungul intregii istorii a romanilor. Vernichescu a fost ranit, Mota s-a predat fara nici cea mai mica opunere, autoritatilor. Curtea cu Juri, judecand considerentele de ordin moral expuse de Mota, l-a achitat in unanimitate.
Victima a scapat deci cu viata; atentatorul a fost gasit nevinovat de judecata pamanteasca; totusi Mota a fost urmarit pana la moartea lui eroica de actul lui absolut justificat de orice judecata lumeasca, dar condamnat de Biserica. Nae Ionescu, cel caruia i-a incredintat "Testamentul" inaintea plecarii in Spania, afirma ca Mota ar fi fost nefericit daca s-ar fi intors in viata din lupta: considera ca Dumnezeu nu i-ar fi iertat pacatele si nu i-ar fi primit jertfa acestuia pentru neamul sau. Ioan Mota nu a murit numai pentru crestinatate, ci si ca un adevarat crestin: "Mota in sant, plin de sange, / Murind isi soptea rugaciunea; / Moartea la pieptu-i ma strange, / Sa creasca mai mandra Legiunea. / Sa faci Capitane o tara, / Ca soarele sfant de pe cer!"

Cazul Manciu

In cartea "Pentru Legionari" a lui Corneliu Zelea Codreanu, la pagina 224, incepe capitolul intitulat "Ziua fatala, 24 octombrie 1924". Aici autorul descrie circumstantele in care a avut loc asasinarea, in legitima aparare, a comisarului de politie Constantin Manciu. Faptul in sine, cat si procesul care a urmat, sunt descrise in amanunt in aceeasi carte. Ancheta a ajuns la concluzia ca a fost o crima efectuata in legitima aparare. Se stramutase procesul de la Iasi la Focsani, apoi in celalalt capat de tara, la Turnu-Severin, pentru a se evita orice "influentare" a juratilor de catre opiniile loco-regionale, care erau in favoarea lui Corneliu Zelea Codreanu, autorul acestui accident. Procesul a avut loc pe data de 20 mai 1925, la Tribunalul Militar. Verdictul a fost cel de achitare al inculpatului, fapta avand loc in legitima aparare.

Ce se intelege juridic prin "legitima aparare"?
"Legitima aparare este cea pe care o realizeaza o persoana care este nevoita sa savarseasca o fapta prevazuta de legea penala pentru a inlatura un atac material direct, imediat si injust indreptat impotriva sa, a altuia, sau impotriva unui interes public si care pune in pericol grav persoana si drepturile celui atacat, ori interesul public (de exemplu o persoana atacata de un agresor se apara lovindu-l si cauzandu-i o vatamare corporala sau chiar moartea). (...) Persoana care a savarsit-o sau o alta persoana aflata in preajma este constransa de necesitate sa respinga atacul, savarsind impotriva vointei sale, o fapta prevazuta de legea penala. Existenta starii de legitima aparare face ca fapta savarsita pentru inlaturarea atacului sa nu constituie infractiune, deoarece persoana care a savarsit-o nu a actionat din vointa libera, ci din constrangere, din nevoia de a se apara pe sine sau de a apara alta persoana, ori un interes public". (Constantin Bulai, "Drept penal roman", partea generala, vol.I., pag. 241-248)
In baza celor prevazute de Codul Penal, acuzatul Corneliu Zelea Codreanu a fost achitat de un organ militar de justitie. Am tinut sa subliniez ca verdictul a fost redactat nu de un tribunal civil, desi si acesta ar fi avut aceeasi gandire juridica, ci de unul militar, pentru urmatoarea concluzie: cine afirma ca sentinta a fost injusta si ca acuzatul Corneliu Zelea Codreanu este un asasin, se face vinovat de ultragierea Justitiei romane si totodata a Armatei romane, orice procuror fiind obligat sa se sesizeze si sa instrumenteze ultragiatorului, un act de acuzare pentru pedepsirea acestuia!

Daca in materie de justitie "pamanteasca", sentinta este justificata, mult mai complexa ramane fapta savarsita in fata "Justitiei" crestine.
Iata ce spun sinoadele ecumenice:
Primul Sinod local de la Ancira:
Canonul 23: (Uciderea fara de voie) In privinta uciderii fara de voi hotararea de mai inainte porunceste ca cei vinovati sa dobandeasca cele desavarsite la anul al saptelea potrivit treptelor hotarate; iar a doua hotarare porunceste sa implineasca vreme de cinci ani.
Canoanele Sfantului Ioan Ajunatorul:
Canonul 31: (Osanda uciderii de voie si fara de voie) Legea veche porunceste ca ucigasul sa se pedepseasca cu moartea; iar Vasile cel Mare, in canonul 56, exclude pe ucigasul cu premeditare pentru 20 de ani de la impartasanie, iar pe cel fara de voie pentru 10. Iar noi excludem de la impartasanie pentru 5 ani pe ucigasul cu premeditare, iar pe cel fara de voie pentru 3 ani (...)
Canonul 32: (Osanda celor ce ucid in razboi si in lupta cu talharii) Vasile cel Mare in canonul 13 exclude de la impartasanie pentru 3 ani pe cei ce ucid in razboi. La fel in canonul 55 pe cei ce lupta impotriva talharilor, iar clericii se caterisesc.
Canoanele Sfantului Vasile cel Mare (+379)
Canonul 8: (Uciderea de voie si cea fara de voie) Pentru omorul involuntar prevede o epitimie de 10 ani (canonul 37), iar pentru cel voluntar o epitimie de 20 de ani (canonul 56).
Reiese clar concluzia canoanelor bisericesti: omorul cu voie sau fara voie este sanctionat ca pacat, chiar daca pedepsele sunt diferite.
Toate Sinoadele despre care am amintit au avut loc in primele patru secole de la nasterea Mantuitorului.

Capitanul spunea ca "traim in veac", adica ne supunem felului de a trai si legilor timpului actual. Aceasta afirmatie este valabila si pentru dogmele religiilor, deci si a religiei crestine. Asadar cercetand ce parere are Biserica Ortodoxa ale carei legi le traiam la timpul respectiv, ne vom referi in ceea ce priveste omorul fara voi, la Catehismul ortodox si la Teologia morala.

Catehismul Crestinului Ortodox:

"Nu sunt vinovati de ucidere acei care aparandu-si viata, averea si cinstea, ar face vreun rau sau chiar ar ucide pe cei care i-au atacat. Tot astfel nu sunt vinovati soldatii care ucid pe dusmani in razboi, caci isi apara patria". (pag. 78 din "Catehismul Crestinului Ortodox", retiparit in 1990)
"Analizand cuvant cu cuvant acest paragraf catehetic, constatam nevinovatia Capitanului, care in fata agresorului Manciu si-a aparat doar viata. Desi paragraful mai enumera doua valori ale demnitatii omului pe pamant (averea si cinstea), averea in cazul Capitanului era practic inexistenta (...), iar cinstea Capitanului fusese de nenumarate ori calcata in picioare de catre Manciu si agentii sai". (Silviu Alupei, "Dreptul la legitima aparare in Biserica Ortodoxa", revista "Puncte Cardinale", nr. 8/9, 1993, pag.7)

Teologia morala ortodoxa:

In manualul de Teologie morala al arhiereului dr. Athanasie Mironescu Craioveanu, la capitolul II, sectiunea a treia, intitulat "Pacatele impotriva datoriei omului de a ingriji pentru trupul si sanatatea aproapelui. Omorul.", sta scris: "Sunt unele cazuri extraordinare in care datorii mai inalte fac a fi iertat a ucide pre altul. Aceste cazuri sunt urmatoarele: dreptul la legitima aparare si uciderea intr-un razboi de aparare." Dreptul la legitima aparare: "Dragostea catre noi insine cere in general a purta grija mai intai de viata noastra si prin urmare in caz de pericol, a ne ataca pe nedrept. Cel ce se afla in asemenea situatie, nu tinde a ridica viata altuia, ci de a pastra dupa datorie pre a sa. Uciderea eventuala a agresorului este o consecinta imediata si prevazuta a nelegiuirii sale, iar nicidecum o nedreptate vrednica de osanda, caci o maxima de drept zice: "Scienti et volenti non fit injuria".

"Legitima aparare" mai are nevoie de alte doua circumstante pentru a fi validata ca atare: fuga de agresor si ranirea acestuia. Capitanul a fost haituit ca un caine pe strazi de Manciu, a fost maltratat, umilit, atunci cand studentimea era cu ochii pe el. Deci Capitanul a fugit de agresor. Daca insa ar fi vrut mai intai sa-l raneasca, nu ar fi fost posibil in cazul dat, pentru ca ar fi fost impuscat de agentii care-l insoteau pe Manciu.
Si Silviu Alupei, in articolul citat, conchide: "Capitanul -martirul romanismului- aflat in ceata dreptilor si mucenicilor lui Hristos, este achitat si in fata lui Dumnezeu".

Asa cum am spus la inceput, asasinarea prefectului de politie Manciu a avut loc in 1924. Era deci cu mult timp inainte de a se contura Miscarea Legionara. Corneliu Zelea Codreanu se facuse cunoscut in lumea studenteasca precum si in societatea ieseana, prin lupta dusa de el si de alti tineri studenti, impotriva comunismului, dar si impotriva celor care ii sustineau pe acestia. In acelasi timp, injustitiile care aveau loc atat in Iasi cat si in restul tarii, provocate in special de lumea politica, dar si de cea a marilor bancheri, industriasi si camatari, recrutati mai ales din alogenii stabiliti pe aceste meleaguri, cozile de topor ale acestora fiind mai ales politistii, au creat in sperantele tuturora necesitatea unor acte justitiare, chiar daca acestea ar fi depasit limitele legii. Asa se explica faptul ca in afara guvernantilor si a celor care beneficiau de serviciile obediente ale politiei, intreaga opinie publica a fost de partea lui Codreanu, prin articole de ziare, manifestatii, implicari in proces (cei mai mari avocati ai timpului, precum si reprezentantii studentilor din Iasi, Cluj, Cernauti, Bucuresti). Manifestarile cele mai puternice de simpatie fata de Codreanu, dar in egala masura de antipatie fata de politicieni si alogenii care napadisera tara, au avut loc la comunicarea sentintei si apoi pe tot parcursul drumului de intoarcere de la Turnu-Severin la Iasi. In fiecare gara trenul era asteptat de preoti si invatatori cu satenii si elevii imbracati in costume nationale. "Sarbatoarea a continuat pe strazile orasului, unde liderul a fost purtat pe umeri; apoi i s-a adus omagiu in toate statiile, impodobite cu flori, prin care a trecut trenul. La Bucuresti il asteptau mai multe mii de persoane". (Francisco Veiga, "Istoria Garzii de Fier", pag.80)
Capitanul a fost mereu constient ca in fata lui Dumnezeu savarsise un pacat. Daca justitia umana l-a gasit nevinovat, daca interpretarea unor canoane, Catehismul crestinului ortodox sau Teologia moralei il gasesc de asemenea nevinovat, fapt pe care o savarsise nu si-o ierta. De aceea Capitanul in "Insemnari de la Jilava" are puterea pe care numai un mare caracter i-o putea da, are taria pe care numai puterea crestina i-o impunea, sa scrie: "Cand am terminat de citit evangheliile, am inteles ca stau aici in inchisoare din voia lui Dumnezeu: ca, desi n-am nici o vina sub latura juridica, El ma pedepseste pentru pacatele mele si-mi pune la incercare credinta mea. M-am linistit. A cazut linistea asupra sbuciumului meu din suflet, cum se lasa seara linistita la tara, peste sbuciumul, svarcolirile si incordarile lumii". ("Insemnari de la Jilava", pag.48, miercuri, 15 iunie 1938)

Nicadorii

In noaptea dintre 29-30 decembrie, pe peronul garii orasului Sinaia, a fost asasinat I.G.Duca, primul-ministru al tarii, de catre legionarii Nicolae (Niki) Constantinescu, Ion Caranica si Doru Belimace (prin insumarea primelor silabe ale numelor lor, au fost denumiti Nicadorii).
I.G.Duca ajunsese la guvernare dupa ce anterior facuse o vizita in Franta, unde promisese "finantei internationale" ca va distruge Miscarea Legionara. "Bancherilor straini nu le convenea ca Romania sa fie o tara puternica, stapana pe bogatiile si soarta ei. Imediat ce a depus juramantul, la 14 noiembrie 1933, a oprit colonizarea romanilor macedoneni in Cadrilaterul Dobrogei, desi pe de alta parte a acceptat intrarea in tara a sute de mii de evrei, care se refugiau din Germania si Austria. (...) I.G. Duca a desfiintat (dizolvat, n.n.) fara nici o justificare Garda de Fier, cu 10 zile inaintea alegerilor, adica in 10 decembrie 1933. Concomitent cu aceasta a treia dizolvare a Miscarii, 12.000 de legionari au fost din nou arestati, (...) cativa legionari fiind chiar omorati, fara ca cineva sa dea socoteala de aceste crime savarsite. Ultimul punct de rezistenta al poporului roman, o generatie pregatita sa lupte pana la moarte impotriva comunismului si imperialismului care ne amenintau, se vedea pe punctul de a fi exterminata. (...) Intre moartea natiunii si cel ce a ajuns dusman al natiunii, ei au ales moartea acestuia din urma. O faceau cu jertfa vietii lor. (...) Mai presus de toate o faceau insa constienti ca in fata lui Dumnezeu savarsesc un pacat pentru care vor raspunde nu numai in viata de aici, ci si in cea de dincolo. Aceasta constituia cea mai mare greutate si raspundere pe care si-au asumat-o in mod constient, reprezentand tragedia actului lor. (Xenia Mamaliga, "Preotul si Miscarea Legionara" in conceptia Parintelui Ilie Imbrescu", pag. 91-93)

Legionarii care au fost asasinati in scurta perioada de guvernare a lui I.G.Duca apar in cartea "Cronica unor violente politice", paginile 31-34, a lui Nicolae Rosca: studentul Virgil Teodorescu, la Constanta; Nita Constantin, la Iasi; Toader Toma, Gheorghe Bujgoli, la Constanta; Fardea si Gheorghe Negrea, la Turnu Severin.
Faust Bradescu in studiul sau intitulat "Nicadorii, Decemvirii, Razbunatorii", parcurgand toate cauzele care au dus la asasinarea lui I.G.Duca, conchide:
"Sensul uman si national al pedepsirii lui I.G.Duca este:
-Se distrugea o mentalitate de sclav, ce apasa greu pe sufletul intregului neam.
-Se punea capat unei vechi tendinte a guvernelor democrate occidentale de a considera neamul romanesc la cheremul intereselor lor.
-Se dadea un avertisment tuturor ocultelor locale si din alte parti, ca neamul romanesc nu mai accepta amestecul lor in orice problema de orice natura a natiunii, fara a raspunde cum se cuvine".(pag.36)
"Prin gestul lor s-a tras un hotar intre trecutul plin de grumazuri plecate peste care calcau falnici si neinduratori tiranii si tradatorii, si viitorul vazut de Miscarea Legionara in care romanul ridica fruntea si spune raspicat: De-acum nu mai permit sa ma conduca talharii, vandutii si veneticii". (Faust Bradescu, "Nicadorii, Decemvirii, Razbunatorii", pag.13)
Dar subiectul acestui studiu este punctul de vedere al Bisericii in ceea ce priveste suprimarea vietii unui semen al tau si nu justificarea faptei in sine. Daca motivele de ordin strict national erau suficiente pentru condamnarea lui I.G.Duca, daca interesul finantei straine era de netagaduit, daca in aceasta stare de fapt avea un amestec esential regele Carol si mai ales Nicolae Titulescu pe plan intern, si Benes, presedintele Cehoslovaciei, pe plan extern (vezi studiul lui Horia Sima: "De ce a fost asasinat Duca", Romanian Historical Studies, Florida, 1998), nu se poate gasi nici o justificare crestina a acestui fapt. Iata cum vede parintele Ilie Imbrescu dilema in care el insusi, ca preot legionar, se afla: "... pentru realitatea romaneasca fremata in mine constiinta legionarului" (martor la atatea nedreptati la care au fost supusi, cand nimeni nu le lua apararea); "pentru ascultarea de Duhul Sfant fremata in mine Harul preotiei care nu putea aproba asasinatul, caci Dumnezeu opreste uciderea". Si in continuare aminteste cuvatul evanghelic: "Zis-a Iisus catre ucenicii Sai: Nu se poate sa nu vina pricina de pacat, dar vai de acela prin care vine..." (Lc.17, 1-2)

Si Faust Bradescu in studiul amintit ajunge la aceeasi concluzie: "Moartea lui Duca deschidea in sufletul lor o profunda problema de constiinta. Uciderea unei fiinte umane nu era pentru ei, ca legionari si crestini, "eliminarea" unui obstacol, ci "acceptarea" unui greu pacat. (...) Nicadorii si-au asumat raspunderea gestului lor atat in fata justitiei umane cat si cea a judecarii dincolo de lume. Si pentru un suflet credincios, aceasta din urma era mult mai importanta decat cea a tribunalului civil. Dar atunci cand e vorba de soarta intregului neam, sacrificiul constient devine apoteoza unei inaltari in spirit si o intelegere totala a propriei existente. Daca suferinta neamului nu poate fi stinsa prin alte mijloace decat cele ale daruirii, un om constient trebuie sa-si ia aceasta raspundere, cu toate consecintele caredecurg. In cazul lui Duca, au fost Nicadorii". (Ibidem, pag.35)
"Asumarea", aceasta atitudine avand drept act ultim infatisarea in fata autoritatilor de stat, a fost fi primul gest al Nicadorilor dupa consumarea faptului, acela de a se preda politiei locale. Si prin aceasta atitudine, insusi calificativul insinuant de "terorism", ramane fara obiect.

Decemvirii

In cartea sa intitulata "Evocari", Constantin Papanace a scris un subcapitol intitulat "Cu Decemvirii la Vacaresti". O sentinta judiciara mai veche impotriva unor legionari si anume din 1930, a fost executata de Constantin Papanace si Grigore Pihu abia in 1936. Durata condamnarii era de 15 zile, iar acuzatia pentru care au fost condamnati era un protest al acestora impotriva legii Marzescu, interpretat de procuratura drept o "apologie a crimei". Cele 15 zile au fost executate de catre Papanace si Pihu, la Vacaresti. Aici cei doi au avut ocazia sa se intalneasca cu Decemvirii. In timpul anchetei, fiecare dintre Decemviri fusese izolat. In asteptarea procesului, insa, aveau voie sa circule impreuna prin curtea inchisorii. Preocuparea principala a Decemvirilor era. bineinteles, procesul. Nu pentru condamnarea pe care aveau sa o primeasca, ci pentru consecintele acesteia asupra Miscarii Legionare. Grupul Decemvirilor provenea din contopirea a doua echipe care urmareau pedepsirea "tradatorului care isi batuse joc de atatea suflete tinere care au crezut in el": grupul lui Bozantan, student la teologie, si cel al lui Caratanase. Lucrasera in tabere comandate de Stelescu sau fusesera subalternii acestuia. S-au intalnit pe drumul care urmarea acelasi scop: pedepsirea tradarii! Se considerau vinovati atat fat de legile tarii, cat si fata de Capitan si Miscare, carora nu le cerusera consimtamantul. Problema lor cea mai importanta insa era in ce masura au gresit fata de legile crestine. Aceasta intrebare au pus-o Decemvirii lui Papanace si Pihu, rugandu-i sa nu-i menajeze. Iata ce le-a raspuns atunci Papanace: "Fiindca mi-ati cerut sa va vorbesc fara menajamente si cu toata sinceritatea, tin sa precizez: oricate justificari din punct de vedere politic, national sau moral ar exista pentru pedeapsa radicala aplicata tradatorului Stelescu, totusi, nu se poate contesta ca din punct de vedere strict crestin -aceasta o cunosc mai bine cei care sunt teologi- ea constituie un pacat moral. Si legionarii care in formatia lor spirituala au la baza dimensiunea crestina, nu pot sa ramana insensibili la acest lucru. Aceasta chiar daca exista multe state de structura crestina care mentin in legislatia lor pedeapsa cu moartea. Sub acest aspect, motivele de ordin national sau politic n-ar putea constitui atenuante. Singura mare atenuanta o vad in predarea voastra de a ispasi pacatul comis si in fata justitiei umane. Faptul ca n-a existat nici macar urma de sustragere de la aceasta justitie, arata ca nu este vorba de un act terorist, ci de o marturisire activa a unei credinte care, se intelege, este inferioara marturisirii pasive (nonviolente), proprie adevaratei structuri crestine, dar cu mult superioara atator feluri de ucideri ilegale sub iresponsabila forma a terorismului utilitarist individual, colectiv, revolutionar, etc. De aceea, paralel cu ispasirea materiala pamanteasca, pentru Judecata de Apoi, vor trebui rugaciuni continui pentru iertarea pacatului si mai ales cainta crestina. (...) Partea mai interesanta este ca in cazul de fata puterea de decizie a Capitanului nu este absolut libera. Faptul ca insusi el, ca si Mota dealtfel, s-au gasit in situatia fara iesire de a raspunde la abuzuri sau tradare prin gesturi violente, il stinghereste sa ia masuri de pedepsire in cazuri similare. Mai mult, va trebui sa arate mai multa intelegere indiferent de riscurile ce le-ar prezenta o asemenea atitudine in masura de a crea confuzii. Alte posibilitati ar fi fost daca fondatorii Miscarii, printr-o fatalitate n-ar fi fost constransi de imprejurari sa mearga in tineretea lor pe drumul violentei, fie si sporadice, spre a nu fi sufocati de politicienii abuzivi. Aceasta fatalitate continua. Si, in ultima analiza, legionarii sunt victimele ei. (...) Desigur, cum am spus, din punct de vedere crestin, acestea acte violente raman regretabile. Dar ele au fost o consecinta a opresiunii exercitate de sugestii straine, prin politicieni instrainati si vanduti. Daca legionarilor li se lasau libertatile garantate de Constitutie si nu erau denigrati sub toate formele si cu toate mijloacele, desigur nu s-ar fi ajuns la asemenea acte disperate. Poporul simte acest adevar. (...) Maine poate ii va preamari, caci nimic nu e mai adanc repudiat de sufletul omenesc decat tradarea".

Invatatura crestina, desi cunoaste si vorbeste despre tradare, nu face nici un fel de apreciere punitiva asupra ei. "Simbolul Iuda" este redat numai prin manifestarea lui faptica ("nici sarutare nu-ti voi da ca Iuda"), dar nici un canon nu aminteste vreo penitenta pentru un astfel de fapt, nici chiar atunci cand este vorba de tradarea tarii sau a poporului tau. O notiune oarecum asemanatoare cu cea a tradarii ar fi "schisma", de care se ocupa Canonul 31 al Sfintilor Apostoli, dar el se refera doar la uzurpare din scaunul episcopal si se pedepseste cu caterisirea preotilor sau "afurisenia" laicilor, dupa ce s-aufacut una, doua, trei incercari de readucere ab initio.

Istoria poporului roman a fost adesea presarata, mai ales in momentele ei dificile, de tradare si tradatori. Moral vorbind, actul tradarii este odios, iar tradatorii "se bucura" de dispretul tuturor: si al celor tradati, si al celor in favoarea carora a avut loc tradarea. "Iubesc tradarea, dar urasc pe tradatori" este o sintagma des uzitata in toata lumea politica de totdeauna. Juridic insa nu se poate vorbi de o apreciere negativa a tradarii, exceptie facand tradarea de tara. Deci nici Biserica crestina si nici Justitia pamanteasca nu pedepsesc actul tradarii.

Dar pentru ca "traim in veac", cum spune Capitanul, lovindu-ne de realitatea de zi cu zi si acumuland si faptele anterioare cu toate nefastele lor urmari, legionarii, dispretuind tradarea, de care au avut parte si in cadrul Miscarii, dar si raportat la tara, au pedepsit pe tradatori.
Atat in "cazul Vernichescu" cat si in "cazul Stelescu", a fost vorba de tradare. Vernichescu nu a murit si la timpul respectiv Miscarea Legionara nu prinsese contur, fapt pentru care Ion Mota a fost achitat de Curtea cu Juri, pedepsirea tradarii fiind unanim acceptata de opinia publica. Stelescu a murit insa, Miscarea Legionara era in plina dezvoltare, politicienii autohtoni dar mai ales alogenii erau inspaimantati, fapt pentru care autoritatile, vigilente in a stopa avantul tineretului, au condamnat intreg grupul celor zece la munca silnica pe viata. In felul acesta, justitia a tinut seama numai de asasinatul in sine, fara sa adanceasca starea de spirit care domnea in lumea legionara fata de acest Iuda contemporan, iubit si apreciat initial de Capitan, pe care nu numai ca l-a tradat, dar a incercat sa-l ucida din ordinul Lupeascai care voia sa profite de orgoliul lui Stelescu. El nu a fost un apostat oarecare numai, ci un prevaricator lipsit de orice scrupule. Cu toata clementa aratata de Codreanu, Stelescu a continuat sa-l denigreze pe Capitanul legionarilor. Cei care l-au pedepsit pe tradator fusesera candva subordonati lui Stelescu. Tradandu-l pe Capitan, Stelescu trada totodata buna credinta a camarazilor lui de pana mai ieri. Cei mai multi dintre cei care l-au pedepsit, dupa unii chiar toti zece, erau teologi. Constienti de pacatul uciderii unui semen de-al lor, poate mai mult decat altii, ei isi asuma in intregime pacatul in fata lui Dumnezeu si a propriei lor constiinte.

"Tradarea poate avea multe fatete, dar gestul ramane mereu acelasi: desprinderea vinovata a tradatorului de neamul, armata sau grupul caruia ii apartine". (Faust Bradescu, ibidem, pag.37)
Aceste marturisiri camaraderesti facute de Constantin Papanace Decemvirilor, citindu-le, analizandu-le si transcriindu-le pentru elucidarea lectorului, ma poarta cu gandul la o alta marturisire, cea a lui Ion Mota: "Declaram in fata lui Dumnezeu si a istoriei, ca violentele noastre au fost totdeauna de aparare si legitim raspuns. Initiativa ilegalitatilor si a violentelor revine in intregime inamicilor nostri".

Razbunatorii

In noaptea de 29 spre 30 noiembrie 1938, cand in calendarul crestin ortodox si greco-catolic se praznuieste cel ce a crestinat pe romani, Sfantul Apostol Andrei, in padurea Tancabesti erau asasinati, "in ritual talmudic", Capitanul, Nicadorii si Decemvirii. Tara intreaga s-a cutremurat. Nimanui nu-i venea sa creada ca speranta acestui neam fusese sugrumata. "Unde esti tu, Fat Frumos", se intreba Arghezi intr-o poezie spontana. Lucian Blaga, in poezia "Noemvrie", imitand bocetul poporului, striga sfasietor: "...Am pierdut, vai, ce-am pierdut? /Am pierdut soare si luna. /Golul cine mi-l razbuna?" Insusi unul dintre autorii morali ai asasinatului, Nicolae Iorga, declara in Parlament ca "s-a procedat cam stangaci", iar lui Armand Calinescu, care venise a doua zi sa-l viziteze, refuzandu-l, ii comunica prin curier: "Nu stau de vorba cu un asasin". Ce va fi fost in sufletul acestui mare om de cultura in momentul in care indemnul lui la asasinat a fost implinit? Cainta, mustrare de constiinta, sau, vai, satisfactie?... In somptuoasele saloane ale Lupeascai, se petrecea. Toti cei implicati se bucurau de fapta lor. In acest timp, dupa ce se mai descarcasera si gloante in trupurile neinsufletite ale celor asasinati, intr-o groapa comuna di curtea inchisorii Jilava se turnau sute de tone de beton, dupa ce vitriolul voia sa stearga orice urma. Odioasa crima insa nu putea fi uitata. Si cu atat mai putin, nu putea fi iertata. "Suntem fii ai Prahovei si am savarsit o necesitate dureroasa", aveau sa comunice la postul de radio cei noua tineri care savarsisera pedepsirea lui Armand Calinescu. Predandu-se indata dupa aceea, stiau ca vor plati, fara judecata, cu viata fapta lor. Isi asumasera, cu buna stiinta, pacatul in fata lui Dumnezeu: (...am savarsit o necesitate dureroasa) dar pedepsirea ticalosiei trebuia sa se intample. Au fost numiti "Razbunatorii", "denumire din folclorul popular care i-au asimilat marilor figuri istorice iesite din popor, pentru a razbuna disparitia violenta si miseleasca a vreunei fiinte scumpe, sau suferinta comuna indurata sub apasarea unei tiranii" (Faust Bradescu, ibidem, pag.41). Infaptuisera si una si cealalta "conditie" impuse de intelepciunea poporului.

"Sa nu uitam ca in cazul acestor trei evenimente, (asasinarea lui Duca, Stelescu, Armand Calinescu, n.n.) era vorba de legionari, crestini convinsi, pentru care notiunea de pacat avea un sens profund, esential. Gestul lor depasea deci eliminarea unui adversar politic. Erau constienti si tulburati de pacatul pe care il savarseau. Dar actul trebuia consumat. Prin el se spala un intreg trecut de lasitate si de umilinta. (...) Jertfa imensa din partea acestor echipe de sacrificiu al carei proces launtric nimeni din cei ce i-au judecat cu atata usurinta, n-a vrut macar sa-l semnaleze, cu atat mai putin sa-l analizeze in extraordinara lui importanta umana. Tot sbuciumul lor sufletesc, toata problema de constiinta ce a framantat pe acesti oameni, n-au fost luate in consideratie, punandu-se in evidenta numai actul material, fapt care convenea admirabil dusmanilor Miscarii Legionare si ai neamului romanesc". (Faust Bradescu, ibidem, pag.30)

Asasinarea profesorilor Nicolae Iorga si Virgil Madgearu

Am aratat dintru inceputul acestui capitol, cat de ilogica, cat de nejustificata, cat de condamnata de catre intreaga Miscare Legionara, a fost asasinarea lui Nicolae Iorga si a lui Virgil Madgearu. Orice vina ar fi avut acestia, ar fi existat posibilitatea unui proces onest, cu toata incorectitudinea manifestata de ei anterior. S-au predat autoritatilor asasinii, asa cum facusera Nicadorii, Decemvirii, Razbunatorii? Au avut o atitudine demna dupa aceea? Nu! Ceva mai mult. Un tribunal "al onoarei", format din oameni in afara Legiunii, dusmani declarati ai acesteia, judeca la mult timp dupa comiterea crimei pe faptasi si ii declara nevinovati, insinuand ca ar fi fost executantii unui ordin (?!). Iata componenta acestui "tribunal": general Ion Gheorghe, fost ambasador al lui Antonescu la Berlin, presedinte; colonel Tomoroveanu, atasat militar la Paris in aceeasi perioada; profesor Gheorghe Uscatescu, membru al juriului; avocat Nicolae Guguianu, secretar, bun prieten al lui Boeru si cel mai activ membru al juriului.
Totodata, Guguianu era asociatul in afaceri al lui Boeru si reprezentant pentru Franta al tranzactiilor comerciale ale acestuia. Guguianu ii propune inginerului Perifan sa se intalneasca cu Boeru la München pentru investitii intr-o afacere industriala. Spre surpriza lui Perifan care s-a deplasat in Germania, toti cei implicati in afaceri veniti la intalnirea cu Boeru erau membri ai Ambasadei Romaniei pe timpul lui Gheorghiu-Dej. (Filon Verca, scrisoare personala). In acelasi timp, Traian Boeru calatorea liber in Cehia si Germania de Est, unde practica nestingherit bursa neagra. Contactul si afacerile cu functionarii Ambasadei Romane, precum si libera circulatie a lui Boeru, arata clar ca acesta era protejat de Statul roman, eventual de catre KGB. (Mircea Dimitriu, scrisoare personala). Articolul publicat sub semnatura lui Ion Coja in "Totusi iubirea", din iunie 1992, nr.24, cu titlul "Nicolae Iorga asasinat din ordinul lui Stalin?", comenteaza o declaratie a unui fost ministru roman, generalul Nicolae Dragomir, care in lagarele din Siberia a fost tovaras de suferinta cu un general rus, fost membru al CC al PCUS, cazut in dizgratie si de la care a aflat ca agentii KGB au pus la cale asasinarea lui Iorga. Marele savant era atat un militant activ anticomunist cat si antinazist, iar eliminarea lui servea in acelasi timp si denigrarii Miscarii Legionare.

Dar cel mai limpede il caracterizeaza Ion Marii: "Cat despre cazul Boeru, stiu ca era o canalie!"

Asasinatele de la Jilava

Cartea doctorului Aristide Lefa, intitulata "Cine au fost victimele de la Jilava?" elucideaza si actul spontan, de revolta, al celor care dezgropau osemintele Capitanului, Nicadorilor si Decemvirilor, in fata tentativei generalului Antonescu de a-i absolvi pe faptasi de judecata justitiei. O echipa de legionari a pedepsit fara mila pe toti cei incarcerati la Jilava. Erau asasinii, de-a lungul timpului, ai Capitanului, Nicadorilor, Decemvirilor, ai tuturor celor impuscati in noaptea de 22 spre 23 septembrie, in lagare, spitale, a celor 3-4 legionari din fiecare judet, lasati apoi pe strazi timp de trei zile.
Asasinarea lor s-a facut fara judecata, dupa cum fara judecata fusesera asasinati si legionarii. Nu a fost vorba de niste "demnitari" cum sugereaza unele voci, ci de asasini ordinari, echipe speciale de ucidere a legionarilor, precum si cei ce le comandau.

Victimele loviturii de stat a generalului Antonescu (21-23 ianuarie 1941)

De asemenea, mortii din timpul loviturii de stat a lui Antonescu, o parte din ei fiind evrei (padurea Snagov, Abator (?)), cu toate anchetele care au avut loc, si imediat dupa 23 ianuarie 1941, cat si dupa 23 august 1944, de catre organele abilitate romanesti, dar si de catre ziaristi straini si mai ales de catre politia politica a Israelului, Mossad, nu au dus la inculparea nici unui legionar. La toate acestea se adauga declaratia personalului Abatorului, in mare parte cadre didactice superioare la Facultatea de Medicina Veterinara din Bucuresti, publicata la timpul oportunsi reluata si dupa Revolutia din 1989, in care se dezmint categoric "nascocirile" lui Eugen Cristescu. Declaratia a fost sustinuta ulterior si in fata anchetatorilor de la Mossad (vezi Flor Strejnicu, "Miscarea Legionara si evreii", ed. Imago, Sibiu). A acuza Miscarea Legionara de aceste faradelegi, mai ales ca in timpul acestei lovituri de stat cele mai multe victime au fost din randurile legionarilor, implicit ultragiaza si pe anchetatori, recte profesionista politie politica a Israelului. "... cu toate scornirile lui Eugen Cristescu, rebeliunea a fost un excelent prilej pentru scursorile mahalalei de a invada centrul orasului -cetatii- a jefui, a prada si a se dezlantui nediscriminatoriu." (N.Steinhardt, "Dialog polifonic", cap. "O lectie buna"). Iata deci concluziile unui calugar ortodox de origine evreiasca!

***

Daca azi condamnam asasinarea si comportamentul ulterior al celor care l-au ucis pe Iorga si Madgearu, daca intelegem gestul spontan al celor de la Jilava si pedeapsa justificata a victimelor lor, in schimb fata de Nicadori, Decemviri si Razbunatori, avem o corecta atitudine de respect, chiar daca actul lor in fata Bisericii va ramane un pacat. Aici se cuvine sa meditam cu atentie sporita asupra eseului lui Gheorghe Racoveanu intitulat "Legionarism si crestinism", spre a intelege ceea ce pentru unii ar parea un paradox.

Faptul ca, in toate manifestarile lor, legionarii in marea lor majoritate dovedeau a fi crestini practicanti (se spovedeau si se impartaseau dupa posturi indelungate in meditatie crestina profunda, nici o lucrare nu incepea fara rugaciune, preotul binecuvanta orice actiune a lor), a nascut confuzii chiar in unele cercuri clericale. "Miscarea lui Codreanu nu cauta sa se substituie bisericii romanesti crestine". (Gh. Racoveanu, "Miscarea Legionara si Biserica", pag.35) Capitanul precizeaza fara echivoc relatiile dintre Biserica pe de-o parte si Miscarea Legionara de cealalta parte. El vorbeste in termeni limpezi despre "linia Bisericii" si "linia Miscarii Legionare". "Linia Bisericii este mult deasupra noastra. Catre ea tindem, dar nu realizam decat putin. Pentru ca traim sub condamnarea si sub piatra de moara a pacatelor noastre, a lumii, si a mos-stramosilor nostri. Recunoastem ca suntem pacatosi: aceasta este atitudinea legionara fata de Biserica". (Din scrisoare-raspuns unui preot profesor. "Circulari si Manifeste", pag.109)
"Idealul omului crestin este sfintenia: "mibi enim vivere Christuset mori lucrum" ("Pentru mine a trai este Hristos si a muri este un castig")Filipeni, I, 21. Pe omul crestin care merge catre sfintenie "nu-l mai poate clinti din mersul sau nici nedreptatea, nici ofensa, nici amenintarea, nici exilul, nici moartea" (Gh. Racoveanu, ibidem, pag.35) Si mai departe este redat raspunsul celui intru sfintenie, Arhiereul Vasile al Capadochiei, la amenintarile lui Modestus.
Infiintand Miscarea Legionara, Corneliu Codreanu nu avea de gand sa puna bazele unui ordin calugaresc care sa aiba drept scop sfintenia individului. El voia "sa pregateasca din suflete tari, din brate vanjoase, o Romanie sanatoasa, puternica si tematoare de Dumnezeu. Cu romanii din vremea lui el nu era multumit. El deschidea o scoala spirituala, un organ de educatie cetateneasca. (...) Telul scolii lui Codreanu nu era sfintenia, ci omenia romaneasca". (Gh. Racoveanu, ibidem, pag.35) Omenia aceasta asa cum o vedea Codreanu si cum o descrie Gh. Racovean, era de esenta si de inspiratie crestina. I se aduga insa demnitatea celui care o practica. Lipsa "demnitatii" cand crestinul tinde spre sfintenie, este o calitate obligatorie. El cand primeste o palma, inotarce si celalalt obraz; cand i se cere o camasa, ti-o daruieste pe ultima, cea care o are pe el; cand i se cere sa-l insotesti pe un drum, este in stare sa faca distanta dubla. Omenia te face sa-ti primesti oaspetele in casa, sa-l hranesti, sa-l culci in pat curat, sa-i dai merinde pentru drum. Dar daca oaspetele te fura, daca iti loveste copilul sau incearca sa-ti necinsteasca femeia, demnitatea ta de om de omenie iti da dreptul sa-l pedepsesti, fara sa te oblige insa la aceasta. Demnitatea idelologiei tale, demnitatea credintei tale, demnitatea neamului tau te obliga insa la pedepsirea ingratitudinii, la pedepsirea tradarii sau incorectitudinii. Este "legitima aparare" a unei colectivitati, a unui popor. "Pe cel care vrea sa-mi distruga tot ceea ce da sens vietii mele, pe cel ce vrea sa-mi smulga chiar credinta si mantuirea mea, religia mea, nu-l pot tolera. Aparand fiinta mea spirituala, eu apar crestinismul, cea mai sublima dintre valori, si prin aceasta eu sunt salvat. (...) Sa iertati pe cei care v-au lovit din porniri personale. Pe cei ce v-au chinuit pentru credinta voastra in neamul vostru romanesc, nu-i veti ierta." (Corneliu Codreanu, citat din Victor Soimu, "Spiritul legionar si Legiunea", Bucuresti, 1938, pag.37)

Aceasta demnitate a omeniei noastre romanesti ne obliga la legitima aparare si caracterizeaza nationalismul nostru. Nu se cheama nici intoleranta, nici sovinism, rasism, antisemitism, xenofobie, sau cum vreti sa-i mai ziceti, voi cei care ne judecati stramb, ci pur si simplu reflex legitim de auto-aparare, sau cel mult "pro-romanism". In numele acestei demnitati, legionarul, "romanul absolut" cum il numeste Petre Tutea, a scos sabia, constient de pacat in fata lui Dumnezeu.
In acelasi timp insa, omenia este primul pas catre sfintenie, este exercitiul de pregatire pe drumul daruirii fiintei tale lui Hristos Dumnezeu, este ceea ce au cutezat si au reusit multi dintre legionari, "sfintii inchisorilor".

Marieta Iordache, sora lui Iordache Nicoara, cea care a devenit Maica Mihaela prin calugarire, care a murit in aceeasi inchisoare unde fusese ucis si fratele ei, rezuma in "Testament" intreaga demnitate a omeniei legionare, demnitate care avea sa fie dramatica in cazul multora:
"Vor veni multi care va vor sili sa recunoasteti ca Miscarea Legionara a urmat un drum gresit si ca rostul luptei n-a fost decat o ratacire. Tuturor acestora le veti raspunde raspicat: Legiunea nu a gresit in principiu. Ei au vrut sa scoata neamul romanesc din fundul unei adanci prapastii de intuneric, desmat si necredinta. Au aprins o faclie si au stiut sa-si tina ochii atintiti spre ea. Daca am gresit ca am scos sabia atunci cand ne copleseau din toate partile,a mi si primit cu seninatate sa ne plecam capul sub ea.
Vietile curmate ale noastre si ale vrajmasilor nostri vor sta in cumpana in fata lui Dumnezeu. Nimeni nu are dreptul sa franga vieti omenesti. Noi n-am dorit sa ucidem, ci sa ne aparam impotriva celor care ne ucideau cu miile.
Astazi, ridicati pe jertfele martirilor nostri, continuam sa nazuim spre cararea cea dreapta si suntem total ai lui Hristos, vietuind intru El.
Drumul acesta inseamna dragoste si numai dragoste. Toate celelalte le lasam in voia lui Dumnezeu, iar grija noastra sa fie una singura: aceea de a cunoaste voia Lui si de a o implini intocmai chiar cu pretul vietii noastre".