EMIL CIORAN

 

PE CULMILE DISPERÃRII

 

Editia a treia

HUMANITAS

BUCURESTI, 1993

 

A FI LIRIC

De ce nu putem rãmîne închisi în noi însine? De ce umblãm dupã expresie si dupã formã, încercînd sã ne golim de continuturi si sã sistematizãm un proces haotic si rebel? N‑ar fi mai fecundã o abandonare în fluiditatea noastrã interioarã, fãrã gîndul unei obiectivãri, sorbind doar cu o voluptate intimã toate fierberile si agitatiile lãuntrice?       
In acest caz am trãi cu o intensitate infinit bogatã întreagã acea crestere interioarã pe care experientele spirituale o dilatã pînã la plenitudine. Trãiri multiple si diferentiate se contopesc si se dezvoltã într‑o efervescentã din cele mai fecunde. O senzatie de actualitate, de prezentã complexã a continuturilor sufletesti se naste ca un rezultat al acestei cresteri, asemãnãtoare unei înãltãri de valuri sau unui paroxism muzical. A fi plin de tine însuti, nu în sens de orgoliu, ci de bogãtie, a fi chinuit de o infinitate internã si de o tensiune extremã înseamnã a trãi cu atîta intensitate, încît simti cum mori din cauza vietii. Este atît de rar acest sentiment si atît de ciudat, încît ar trebui sã‑l trãim cu strigãte. Simt cum ar trebui sã mor din cauza vietii si mã întreb dacã are vreun sens cãutarea unei explicatii. Cînd tot ce ai tu ca trecut sufletesc palpitã în tine într‑un moment de nemãrginitã încordare, cînd o prezentã totalã actualizeazã experiente închise si cînd un ritm îsi pierde echilibrul si uniformitatea, atunci din culmile vietii esti prins în moarte fãrã a avea acea groazã în fata ei care însoteste obsesia chinuitoare a mortii. Este un sentiment analog cu acela pe care‑l au amantii cînd, în culmea fericirii, le apare trecãtor, dar intens, imaginea mortii, sau cu momentele de nesigurantã cînd într‑o iubire nãscîndã apare presentimentul unui sfîrsit sau al unei pãrãsiri.

Sînt prea putini aceia care pot suporta astfel de experiente pînã la sfîrsit. Existã totdeauna o primejdie serioasã în mentinerea unor continuturi care se cer obiectivate, în închiderea unei energii cu tendintã de explozie, deoarece poti atinge un moment cînd nu mai poti stãpîni o energie debordantã. Si atunci prãbusirea rezultã dintr‑un preaplin. Sînt trãiri si obsesii cu care nu se poate vietui. Nu este atunci o salvare în a le mãrturisi? Experienta teribilã si obsesia îngrozitoare a mortii, atunci cînd sînt pãstrate în constiintã, devin ruinãtoare. Vorbind despre moarte, ai salvat ceva din tine, dar în acelasi timp a murit ceva din propria fiintã, deoarece continuturile obiectivate îsi pierd actualitatea din constiintã. Din acest motiv, lirismul reprezintã o pornire de risipire a subiectivitãtii; cãci el indicã o efervescentã a vietii în individ care nu poate fi stãpînitã, ci pretinde necontenit expresie. A fi liric înseamnã a nu putea rãmîne închis în tine însuti. Aceastã necesitate de exteriorizare este cu atît mai intensã cu cît lirismul este mai interior, mai profund si mai concentrat. Pentru ce e liric omul în suferintã si în iubire? Pentru cã aceste stãri, desi diferite ca naturã si orientare, rãsar din fondul cel mai adînc si mai intim al fiintei noastre, din centrul substantial al subiectivitãtii, care este un fel de zonã de proiectie si radiere. Devii liric atunci cînd viata din tine palpitã într‑un ritm esential si cînd trãirea este atît de puternicã, încît sintetizeazã în ea întreg sensul personalitãtii noastre. Ceea ce este unic si specific în noi se realizeazã într‑o formã atît de expresivã, încît individualul se ridicã în planul universalului. Experientele subiective cele mai adînci sînt si cele mai universale, fiindcã în ele se ajunge pînã la fondul originar al vietii. Adevãrata interiorizare duce la o universalitate inaccesibilã acelora care rãmîn într‑o zonã perifericã. Interpretarea vulgarã a universalitãtii vede în aceasta mai mult o formã de complexitate în întindere decît   o cuprindere calitativã, bogatã. De aceea, ea vede lirismul ca un fenomen periferic si inferior, produs al unei inconsistente spirituale, în loc sã observe cã resursele lirice ale subiectivitãtii indicã o prospetime si o adîncime lãuntricã dintre cele mai remarcabile.

Sînt oameni care devin lirici numai în momentele capitale ale vietii lor; unii numai în agonie, cînd se actualizeazã întregul lor trecut si‑i nãpãdeste ca un torent. Cei mai multi însã devin în urma unor experiente esentiale, cînd agitatia fondului intim al fiintei lor atinge paroxismul. Astfel, oameni înclinati înspre obiectivitate si impersonalitate, strãini de ei însisi si strãini de realitãti profunde, odatã prizonieri ai iubirii, încearcã un sentiment care actualizeazã toate resursele personale. Faptul cã aproape toti oamenii fac poezie atunci cînd iubesc dovedeste cã mijloacele gîndirii conceptuale sînt prea sãrace pentru a exprima o infinitate internã si cã lirismul interior îsi gãseste un mod adecvat de obiectivare numai cu un material fluid si irational. Nu se petrece un caz analog cu experienta suferintei? N‑ai bãnuit niciodatã ce ascunzi în tine si ce ascunde lumea, trãiai periferic si multumit, cînd cea mai serioasã experientã dupã experienta mortii (ca presentiment al muririi), experienta suferintei, pune stãpînire pe tine si te transportã într‑o regiune de existentã infinit complicatã, în care subiectivitatea ta te frãmîntã ca într‑un vîrtej. A fi liric din suferintã însemneazã a realiza acea ardere si purificare interioarã în care rãnile înceteazã de a mai fi numai manifestãri exterioare, fãrã complicatii adînci, ci participã la sîmburele fiintei noastre. Lirismul suferintei este un cîntec al sîngelui, al cãrnii si al nervilor. Suferinta adevãratã izvorãste din boalã. Din acest motiv, aproape toate bolile au virtuti lirice. Numai aceia care vegeteazã într‑o insensibilitate scandaloasã rãmîn impersonali în cazul bolii, care întotdeauna realizeazã o adîncire personalã.

Nu devii liric decît în urma unei afectãri organice si totale. Lirismul accidental îsi are sursa în determinante exterioare care, dispãrînd, implicit dispare si corespondentul interior. Nu existã lirism autentic fãrã un grãunte de nebunie interioarã. Este caracteristic faptul cã începutul psihozelor se caracterizeazã printr‑o fazã liricã, în care toate barierele si limitele obisnuite dispar pentru a face loc unei betii interioare dintre cele mai fecunde. Astfel se explicã productivitatea poeticã din fazele prime ale psihozelor. Nebunia ar putea fi un paroxism al lirismului. De aceea ne multumim a scrie elogiul lirismului pentru a nu scrie elogiul nebuniei. Starea liricã este o stare dincolo de forme si sisteme. O fluiditate, o curgere interioarã contopeste într‑un singur elan, ca într‑o convergentã idealã, toate elementele vietii lãuntrice si creeazã un ritm intens si plin. Fatã de rafinamentul unei culturi anchilozate în forme si cadre, care mascheazã totul, lirismul este o expresie barbarã. Aici stã de fapt valoarea lui, de a fi barbar, adicã de a fi numai sînge, sinceritate si flãcãri.

CIT DE DEPARTE SINT TOATE!

Nu stiu absolut deloc pentru ce trebuie sã facem ceva în lumea aceasta, pentru ce trebuie sã avem prieteni si aspiratii, sperante si visuri. N‑ar fi de‑o mie de ori mai preferabilã o retragere într‑un colt îndepãrtat de lume, unde nimic din ceea ce alcãtuieste zgomotul si complicatiile acestei lumi sã nu mai aibã nici un ecou? Am renunta atunci la culturã si la ambitii, am pierde totul si n‑am cîstiga nimic. Dar ce sã cîstigi în lumea aceasta? Sînt unii pentru care orice cîstig n‑are nici o importantã, care sînt iremediabil nefericiti si singuri. Sîntem toti atît de închisi unul altuia! Si dacã am fi atît de deschisi încît sã primim totul de la celãlalt sau sã‑i citim în suflet pînã în adîncuri, cu cît i‑am lumina destinul? Sîntem atît de singuri în viatã, încît te întrebi dacã singurãtatea agoniei nu este un simbol al existentei umane. Este un semn de mare deficientã în vointa de a trãi si a muri în societate. Mai pot exista mîngîieri în momentele din urmã? De o mie de ori este mai preferabil sã mori undeva singur si pãrãsit, cînd nevãzîndu‑te nimeni poti sã te stingi fãrã teatru si pozã. Mi‑e scîrbã de oamenii care în agonie se stãpînesc si îsi impun atitudini pentru a face impresie. Lacrimile nu sînt arzãtoare decît în singurãtate. Toti aceia care se vor înconjurati în agonie de prieteni o fac dintr‑o fricã si dintr‑o imposibilitate de a suporta momentele finale. Ei vor sã‑si uite, în momentul capital, de moarte. De ce nu au un eroism infinit, de ce nu încuie usa ca sã suporte senzatiile acelea nebune cu o luciditate si o teamã dincolo de orice limitã?

Sîntem atît de separati de toate! Si tot ceea ce este nu e inaccesibil? Moartea cea mai adîncã si mai organicã este moartea din singurãtate, cînd însãsi lumina este un principiu de moarte. In astfel de momente esti separat de viatã, de iubire, de zîmbete, de prieteni si chiar de moarte. Si te întrebi, paradoxal, dacã mai existã altceva decît neantul lumii si al tãu.

A NU MAI PUTEA TRÅI

Sînt experiente cãrora nu le mai poti supravietui. Dupã ele, simti cum orice ai face nu mai poate avea nici o semnificatie. Cãci dupã ce ai atins limitele vietii, dupã ce ai trãit cu exasperare tot ceea ce oferã acele margini periculoase, gestul zilnic si aspiratia obisnuitã îsi pierd orice farmec si orice seductie. Dacã totusi trãiesti, aceasta se datoreazã capacitãtii de obiectivare prin care te eliberezi, prin scris, de acea încordare infinitã. Creatia este o salvare temporarã din ghearele mortii.

Simt cum trebuie sã plesnesc din cauza a tot ce‑mi oferã viata si perspectiva mortii. Simt cã mor de singurãtate, de iubire, de disperare, de urã si de tot ce lumea asta îmi poate oferi. Este ca si cum în orice trãire m‑as umfla ca un balon mai departe decît rezistenta lui. In cea mai groaznicã intensificare se realizeazã o convertire înspre nimic. Te dilati interior, cresti pînã la nebunie, pînã unde nu mai existã nici o granitã, la margine de luminã, unde aceasta este furatã de noapte, si din acel preaplin ca într‑un vîrtej bestial esti aruncat de‑a dreptul în nimic. Viata dezvoltã plenitudinea si vidul, exuberanta si depresiunea; ce sîntem noi în fata vîrtejului interior care ne consumã pînã la absurd? Simt cum trosneste viata în mine de prea multã intensitate, dar si cum trosneste de prea mult dezechilibru. Este ca o explozie pe care n‑o poti stãpîni, care te poate arunca si pe tine în aer, iremediabil. La marginile vietii ai senzatia cã nu mai esti stãpîn pe viata din tine, cã subiectivitatea este o iluzie si cã în tine se agitã forte de care n‑ai nici o rãspundere, a cãror evolutie n‑are nici o legãturã cu o centrare personalã, cu un ritm definit si individualizat. La marginile vietii ce nu este prilej de moarte? Mori din cauza a tot ce existã si a tot ce nu existã. Fiecare trãire este, în acest caz, un salt în neant. Cînd tot ce ti‑a oferit viata ai trãit pînã la paroxism, pînã la suprema încordare, ai ajuns la acea stare în care nu mai poti trãi nimic fiindcã nu mai ai ce. Chiar dacã n‑ai strãbãtut în toate directiile aceste trãiri, este suficient sã le fi dus la limitã pe principalele. Si cînd simti cã mori de singurãtate, de disperare sau de iubire, celelalte împlinesc acest cortegiu infinit dureros. Sentimentul cã nu mai poti trãi dupã astfel de vîrtejuri rezultã si din faptul unei consumãri pe un plan pur interior. Flãcãrile vietii ard într‑un cuptor închis de unde cãldura nu poate iesi. Oamenii care trãiesc pe un plan exterior sînt salvati de la început; dar au ei ce salva, cînd nu cunosc nici o primejdie? Paroxismul interioritãtii si al trãirii te duce în regiunea unde primejdia este absolutã, deoarece existenta care îsi actualizeazã în trãire rãdãcinile ei cu o constiintã încordatã nu poate decît sã se nege pe ea însãsi. Viata este prea limitatã si prea fragmentarã pentru a rezista la mari tensiuni. N‑au avut toti misticii, dupã marile extaze, sentimentul cã nu mai pot continua sã trãiascã? Si ce mai pot astepta de la lumea aceasta acei care simt dincolo de normal viata, singurãtatea, disperarea sau moartea?

PASIUNEA ABSURDULUI

Nu existã argumente pentru a trãi. Acela care a ajuns la limitã mai poate umbla cu argumente, cu cauze, efecte, consideratii morale etc.? Evident, nu. Aceluia nu‑i mai rãmîn decît motive nemotivate spre a trãi. In culmea disperãrii, pasiunea absurdului este singura care mai aruncã o luminã demonicã în haos. Cînd toate idealurile curente, moral, estetic, religios, social etc. …, nu mai pot directiona viata si nu‑i pot determina o finalitate, atunci cum se mai poate mentine viata spre a nu deveni neant? Numai printr‑o legare de absurd, prin iubirea inutilului absolut, adicã a ceva care nu poate lua o consistentã, dar care, prin fictiunea lui, poate sã stimuleze o iluzie de viatã.

Trãiesc pentru cã muntii nu rîd si viermii nu cîntã. O pasiune a absurdului nu se poate naste decît într‑un om în care s‑a lichidat totul, dar în care pot sã aparã groaznice transfigurãri viitoare. Aceluia care a pierdut totul nu‑i mai rãmîne în viatã decît pasiunea absurdului. Cãci ce îl mai poate impresiona pe el din existentã? Ce seductii? Unii zic: sacrificarea pentru umanitate, pentru binele public, cultul frumosului etc. Nu‑mi plac decît oamenii care au lichidat — chiar pentru scurt timp — cu aceste lucruri. Numai aceia au vietuit în mod absolut. Si numai ei au dreptul sã vorbeascã despre viatã. Poti reveni la iubire sau la seninãtate. Dar revii prin eroism, nu prin inconstientã. O existentã care nu ascunde o mare nebunie n‑are nici o valoare. Cu ce se deosebeste de existenta unei pietre, a unui lemn sau a unui putregai? Dar vã spun: trebuie sã ascunzi o mare nebunie ca sã vrei sã devii piatrã, lemn sau putregai. Cînd ai gustat toate otrãvitoarele delicii ale absurdului, numai atunci esti deplin purificat, fiindcã numai atunci ai dus lichidarea la ultima expresie. Si nu este absurdã orice expresie ultimã?

Sînt oameni cãrora le este dat sã guste numai otrava din lucruri, pentru care orice surprizã este o surprizã dureroasã si orice experientã un nou prilej de torturã. Dacã se       va spune cã aceastã suferintã îsi are motive subiective, tinînd de o constitutie particularã, voi întreba: existã un criteriu obiectiv pentru aprecierea suferintei? Cine ar putea preciza cã vecinul meu suferã mai mult decît mine sau cã Isus a suferit mai mult decît toti? Nu existã mãsurã obiectivã, deoarece ea nu se mãsoarã dupã excitatia exterioarã sau indispozitia localã a organismului, ci dupã modul în care suferinta este simtitã si reflectatã în constiintã. Or, din acest punct de vedere, ierarhizarea este imposibilã. Fiecare om rãmîne cu suferinta lui, pe care o crede absolutã si nelimitatã. Si dacã ne‑am gîndi la cît a suferit lumea pînã acum, la agoniile cele mai teribile si la chinurile cele mai complicate, la mortile cele mai crunte si la cea mai dureroasã pãrãsire, la toti ciumatii, la toti cei arsi de vii sau stinsi de foame, cu cît suferinta noastrã ar fi mai redusã? Pe nimeni nu‑l poate mîngîia în agonie gîndul cã toti sînt muritori, precum în suferintã nimeni nu va gãsi o consolare în suferinta trecutã sau prezentã a altora. Cãci în aceastã lume organic insuficientã si fragmentarã, individul este pornit sã trãiascã în mod integral, dorind sã facã din existenta lui un absolut. Orice existentã subiectivã este un absolut pentru sine însãsi. Din acest motiv, fiecare om trãieste ca si cum ar fi centrul universului sau centrul istoriei, si atunci cum sã nu fie suferinta un absolut? Nu pot întelege suferinta altuia pentru a o diminua prin aceasta pe a mea. Comparatiile în asemenea cazuri n‑au nici un sens, deoarece suferinta este o stare de singurãtate interioarã, în care nimic din afarã nu poate ajuta. Este un mare avantaj cã poti suferi singur. Ce‑ar fi dacã fata omului ar putea exprima adecvat toatã suferinta interioarã, dacã în expresie s‑ar obiectiva întreg chinul interior? Am mai putea sta de vorbã între noi? N‑ar trebui sã vorbim atunci cu mîinile pe fatã? Viata ar fi realmente imposibilã dacã tot ce avem noi ca infinit de simtire ar fi exprimabil în liniile fetii.

Nimeni n‑ar mai îndrãzni sã se priveascã în oglindã, cãci o imagine grotescã si tragicã în acelasi timp ar amesteca în contururile fizionomiei pete si dungi de sînge, rãni care nu pot fi închise si siroaie de lacrimi care nu pot fi stãpînite. As avea o voluptate plinã de groazã sã vãd cum izbucneste, în armonia comodã si superficialã de fiecare zi, un vulcan de sînge, tîsniri rosii ca focul si arzãtoare ca deznãdejdea, cum toate rãnile fiintei noastre s‑ar deschide iremediabil pentru a face din noi o eruptie sîngeroasã. Numai atunci am pricepe si am aprecia avantajele singurãtãtii, care ne face suferinta atît de mutã si de inaccesibilã. Intr‑o eruptie sîngeroasã, într‑un vulcan al fiintei noastre, întreg veninul supt din lucruri nu ar fi suficient pentru a otrãvi întreagã aceastã lume? Este atît venin, atîta otravã în suferintã!

Singurãtatea adevãratã este numai aceea în care te simti absolut izolat între cer si pãmînt. Nimic nu trebuie sã devieze atentia de la aceste fenomene ale absolutei izolãri, ci o intuitie de o luciditate groaznicã trebuie sã reveleze toatã drama finitãtii omului în fata infinitului si neantului acestei lumi. Plimbãrile singuratice — extrem de fecunde si periculoase, în acelasi timp, pentru viata interioarã — trebuie astfel fãcute încît nimic din ceea ce poate tulbura viziunea izolãrii omului în lume sã nu intre în preocupãrile individului. Pentru a intensifica procesul de interiorizare si de convertire înspre fiinta ta proprie, plimbãrile singuratice sînt fecunde numai seara, cînd nimic din seductiile obisnuite nu mai poate fura interesul si cînd revelatiile asupra lumii rãsar din zona cea mai adîncã a spiritului, de acolo de unde s‑a desprins de viatã, din rana vietii. Cîtã singurãtate trebuie pentru a avea spirit! Cîtã moarte în viatã si cîte focuri lãuntrice! Singurãtatea neagã atîta din viatã, încît înflorirea spiritului rezultatã din dislocãrile vitale devine aproape insuportabilã. Nu este caracteristic faptul cã aceia se ridicã împotriva spiritului care au prea mult spirit, care cunosc ce boalã adîncã a afectat viata pentru a se naste spiritul? Apologia spiritului o fac oamenii sãnãtosi si grasi, care n‑au nici presentimentul a ceea ce înseamnã spirit, care n‑au simtit niciodatã torturile vietii si antinomiile dureroase de la baza existentei. Cei care cu adevãrat îl simt, aceia sau îl tolereazã cu orgoliu, sau îl prezintã ca pe o calamitate. Nimeni nu este însã încîntat, în fondul fiintei lui, de aceastã achizitie catastrofalã pentru viatã care este spiritul. Si cum sã fii încîntat de aceastã viatã fãrã farmec, fãrã naivitate si fãrã spontaneitate? Prezenta spiritului indicã totdeauna un minus de viatã, multã singurãtate si suferintã îndelungatã. Cine vorbeste de salvarea prin spirit? Nu este absolut deloc adevãrat cã trãirea în planul imanent al vietii ar fi fost o trãire anxioasã, din care omul a iesit prin spirit. Dimpotrivã, este cu mult mai adevãrat cã prin spirit s‑a cîstigat un dezechilibru, o anxietate, dar si o grandoare. Ce vreti sã cunoascã din primejdiile spiritului aceia care nu cunosc nici mãcar primejdiile vietii? Este un semn de mare inconstientã în a face apologia spiritului, precum este un semn de mare dezechilibru în a face apologia vietii. Cãci pentru omul normal viata este o evidentã; numai bolnavul se încîntã si o laudã, spre a nu se prãbusi. Dar acela care nu mai poate lãuda nici viata si nici spiritul?

EU SI LUMEA

Faptul cã exist eu dovedeste cã lumea n‑are nici un sens. Cãci în ce fel pot gãsi un sens în frãmîntãrile unui om infinit dramatic si nefericit, pentru care totul se reduce în ultimã instantã la neant si pentru care legea acestei lumi este suferinta? Dacã lumea a permis     un exemplar uman de tipul meu, aceasta nu poate dovedi decît cã petele pe asa‑zisul soare al vietii sînt atît de mari, încît îi vor ascunde lumina, cu timpul. Bestialitatea vietii m‑a cãlcat si m‑a apãsat, mi‑a tãiat aripile în plin zbor si mi‑a furat toate bucuriile la care aveam dreptul. Tot zelul meu exagerat si toatã pasiunea nebunã si paradoxalã pe care am pus‑o pentru a deveni un individ strãlucitor, toatã vraja demonicã pe care am consumat‑o pentru a îmbrãca o aureolã viitoare si întreg elanul pe care l‑am risipit pentru renasterea organicã sau o aurorã lãuntricã s‑au dovedit mai slabe decît bestialitatea si irationalitatea acestei lumi, care a vãrsat în mine toate rezervele ei de negativitate si otravã. Viata nu rezistã la mare temperaturã. De aceea, am ajuns la concluzia cã oamenii cei mai frãmîntati, cu un dinamism lãuntric dus la paroxism, care nu pot accepta temperatura obisnuitã, sînt meniti prãbusirii. Este un aspect al demonismului vietii, în aceastã ruinã a celor care trãiesc în regiuni neobisnuite, dar si un aspect al insuficientei ei, care explicã de ce viata este un privilegiu al oamenilor mediocri. Numai oamenii mediocri trãiesc la temperatura normalã a vietii; ceilalti se consumã la temperaturi unde viata nu rezistã, unde nu pot respira decît fiind cu un picior dincolo de viatã. Nu pot aduce nimic în aceastã lume, cãci n‑am decît o metodã: metoda agoniei. Vã plîngeti cã oamenii sînt rãi, rãzbunãtori, nerecunoscãtori sau ipocriti? Vã propun eu metoda agoniei prin care veti scãpa temporar de toate aceste defecte. Aplicati‑o fiecãrei generatii si efectele vor fi imediat vizibile. Poate în felul acesta pot deveni si eu folositor umanitãtii!

Prin bici, prin foc sau injectii, aduceti pe fiecare om în agonie, la experienta clipelor din urmã, pentru ca într‑un groaznic chin sã încerce marea purificare din viziunea mortii. Dati‑i apoi drumul si lãsati‑l sã fugã de groazã pînã cînd, epuizat, va cãdea jos. Si vã garantez cã efectul este incomparabil mai valabil decît toate cele obtinute prin cãile normale. Dacã as putea, as aduce întreaga lume în agonie, pentru a realiza o purificare din rãdãcini a vietii; as pune flãcãri arzãtoare si insinuante la aceste rãdãcini, nu pentru a le distruge, ci pentru a le da altã sevã si altã cãldurã. Focul pe care l‑as pune eu acestei lumi n‑ar aduce ruine, ci o transfigurare cosmicã, esentialã. In acest fel, viata s‑ar obisnui cu o temperaturã înaltã si n‑ar mai fi un mediu de mediocritãti. Si poate în acest vis nici moartea n‑ar mai fi imanentã în viatã.

(Rînduri scrise azi, 8 aprilie 1933, cînd împlinesc 22 de ani. Am o senzatie ciudatã cînd mã gîndesc cã am devenit la aceastã vîrstã specialist în problema mortii.)

SENTIMENTUL SFIRSELII SI AL AGONIEI

Cunoasteti senzatia groaznicã de topire cînd simti cum te irosesti ca pentru a curge asemenea unui rîu, cînd îti simti anulatã propria prezentã într‑o lichidare organicã? Este ca si cum din tine însuti tot ce are consistentã si substantã dispare într‑o fluiditate epuizantã, dupã care nu mai rãmîi decît cu capul. Vorbesc aici de o senzatie precisã si dureroasã, iar nu de una vagã si nedeterminatã. Simti cã din tine n‑a mai rãmas decît capul; un cap fãrã substrat si fãrã fundament, lipsit de corp si izolat ca într‑o halucinatie. Nu este nimic din acea sfîrsealã voluptuoasã si vagã pe care o încerci în contemplatii pe marginea mãrii sau în unele reverii melancolice, ci o sfîrsealã care te consumã si distruge. Atunci nu‑ti mai convine nici un efort, nici o sperantã si nici o iluzie. A rãmîne tîmpit de catastrofa ta proprie, incapabil sã actionezi sau sã gîndesti, cuprins într‑un întuneric rece si apãsãtor, stingher ca în halucinatii nocturne sau singuratic ca în clipele de regret este a ajunge la limita negativã a vietii, la temperatura absolutã, unde ultima iluzie de viatã va îngheta. Si în acest sentiment de sfîrsealã se va revela sensul adevãrat al agoniei, care nu este luptã din fantezie sau pasiune gratuitã, ci zbaterea vietii în ghearele mortii, cu putine probabilitãti pentru viatã. Nu poti separa gîndul agoniei de cel al sfîrselii si al mortii. Agonia ca luptã? Dar luptã cu cine si pentru ce? Este absolut falsã interpretarea agoniei ca elan exaltat de propria lui inutilitate sau ca zbucium cu finalitatea în el însusi. In fond, agonia înseamnã frãmîntare între viatã si moarte. Intrucît moartea este imanentã vietii, aproape întreaga viatã este o agonie. Decît, eu nu numesc agonice decît momentele dramatice ale acestei lupte între viatã si moarte, cînd fenomenul prezentei mortii este trãit constient si dureros. Agonia adevãratã este aceea în care treci în neant prin moarte, cînd sentimentul sfîrselii te consumã iremediabil si cînd moartea învinge. In orice agonie veritabilã este un triumf al mortii, chiar dacã dupã acele clipe de sfîrsealã continui sã trãiesti.

Unde este lupta din fantezie în aceastã frãmîntare? Nu are caracter de definitivat orice agonie? Nu este ea asemãnãtoare unei boli de care nu ne mai putem scãpa, dar care ne tortureazã cu intermitente? Momentele agonice indicã o înaintare a mortii în viatã, o dramã în constiintã, rezultatã din ruperea echilibrului dintre viatã si moarte. Ele nu sînt posibile decît în acele senzatii de sfîrsealã care scoboarã viata înspre minusul ei absolut. Frecventa momentelor agonice este un indiciu de descompunere si prãbusire. Moartea este ceva scîrbos, este singura obsesie care nu poate deveni voluptuoasã. Chiar atunci cînd vrei sã mori, aceasta o faci cu un regret implicit pentru dorinta ta. Vreau sã mor, dar îmi pare rãu cã vreau sã mor. Acesta este sentimentul tuturor acelora care se abandoneazã neantului. Cel mai pervers sentiment este sentimentul mortii. Si cînd te gîndesti cã sînt oameni care nu pot dormi din cauza obsesiei perverse a mortii! Cum as vrea sã nu mai stiu nimic despre mine si despre lumea asta!

Grotesc Si disperare

Dintre formele multiple ale grotescului, aceea îmi pare mai ciudatã si mai complicatã care îsi are rãdãcinile în disperare. Celelalte vizeazã un paroxism de naturã perifericã. Decît, aceasta este important, grotescul nu e conceptibil fãrã un paroxism. Si ce paroxism este mai adînc si mai organic decît acela    al disperãrii? Grotescul nu apare decît în paroxismul stãrilor negative, cînd se realizeazã mari frãmîntãri dintr‑un minus de viatã; este o exaltare în negativitate.

Si nu este o pornire nebunã înspre negativitate în acea schimonosire bestialã, chinuitoare si paradoxalã, cînd liniile si contururile fetei deviazã în forme de o stranie expresivitate, cînd orientarea privirii e furatã de lumini si umbre îndepãrtate, iar gîndul urmeazã serpuirile unei astfel de crispãri? Adevãrata disperare intensã si iremediabilã nu se poate obiectiva decît în expresii grotesti. Cãci grotescul este negatia absolutã a seninãtãtii, aceastã stare de puritate, transparentã si luciditate atît de departe de disperare, din care nu pot rãsãri, în primul rînd, decît haosul si neantul.

Ati avut vreodatã satisfactia bestialã si uluitoare de a vã privi în oglindã dupã nenumãrate nopti de nesomn; ati simtit tortura insomniilor, cînd numeri fiecare clipã nopti întregi, cînd nu mai esti decît tu singur în aceastã lume, cînd drama ta este cea mai esentialã din istorie, iar aceastã istorie nu mai are nici o semnificatie, nici nu mai existã, cînd în tine cresc cele mai groaznice vãpãi si existenta ta apare unicã si singurã într‑o lume nãscutã numai pentru a‑ti consuma agonia ta; ati simtit aceste momente nenumãrate, infinite ca si suferinta, pentru ca atunci cînd vã priviti sã aveti imaginea grotescului? Este o crispare generalã, o schimonosire, o încordare de ultime clipe, cãrora li se asociazã o paloare de cea mai demonicã seductie, o paloare de om trecut prin cele mai groaznice prãpãstii de întuneric. Si nu este acest grotesc, rãsãrit ca o expresie a disperãrii, asemãnãtor unei prãpastii? Nu are el ceva din vîrtejul abisal al marilor adîncimi, din acea seductie a infinitului care ni se deschide în fatã pentru a ne înghiti si cãruia ne supunem ca fatalitãtii? Ce bine ar fi sã poti sã mori aruncîndu‑te într‑un gol infinit! Complexitatea grotescului rãsãrit din disperare rezidã în capacitatea lui de a indica un infinit lãuntric si un paroxism de cea mai extremã tensiune. Cum ar mai putea acest paroxism sã se obiectiveze în ondulatii plãcute de linii sau în puritate de contururi? Grotescul neagã în mod esential clasicul, precum neagã orice idee de stil, de armonie sau de perfectie.

Cã el ascunde de cele mai multe ori tragedii intime care nu se exprimã direct, aceasta este evident pentru cine întelege formele multiple ale dramatismului interior. Cine si‑a vãzut figura în ipostaza grotescã nu se va putea uita niciodatã, fiindcã se va teme totdeauna de el însusi. Disperarea este urmatã de o neliniste extrem de chinuitoare. Si ce face acest grotesc altceva decît sã actualizeze si sã intensifice teama si nelinistea?

Presentimentul nebuniei

Oamenii niciodatã nu vor întelege pentru ce unii dintre ei trebuie sã înnebuneascã, pentru ce existã ca o fatalitate inexorabilã intrarea în haos, unde luciditatea nu se poate sã dureze mai mult decît un fulger. Paginile cele mai inspirate, din care transpirã un lirism absolut, în care esti prizonierul unei betii totale a fiintei, a unei exaltãri organice, nu se pot scrie decît într‑o astfel de tensiune nervoasã, încît o revenire înspre un echilibru este iluzorie. Nu se mai poate supravietui normal dupã asemenea încordãri. Resortul intim al fiintei nu mai sustine evolutia fireascã, iar barierele interioare îsi pierd orice consistentã. Presentimentul nebuniei nu apare decît dupã experiente mari si capitale. Ca si cum te‑ai fi ridicat la înãltimi prea mari, unde te apucã vertigii, începi sã te clatini, îti pierzi siguranta si senzatia normalã de imediat si concret. O mare greutate pare cã apasã creierul si‑l strînge ca pentru a‑l reduce la o iluzie, desi numai aceste senzatii ne descoperã îngrozitoarea realitate organicã din care izvorãsc experientele noastre. Si în aceastã apãsare, care vrea sã te izbeascã de pãmînt sau sã te arunce în aer, apare groaza ale cãrei elemente sînt greu de definit în asemenea caz. Nu este acea groazã de moarte, persistentã si obsedantã, care pune stãpînire pe om si‑l dominã pînã la sufocare, ce se insinueazã în tot ritmul fiintei noastre pentru a lichida procesul vietii din noi, ci o groazã cu strãfulgerãri, apãrînd rar, dar intens, ca o tulburare subitã, dar care eliminã pentru totdeauna posibilitatea unei limpezimi viitoare. Este imposibil de a preciza si defini acest ciudat presentiment al nebuniei. Ceea ce este într‑adevãr îngrozitor în el rezultã din faptul cã noi presimtim în nebunie o pierdere totalã în viatã, cã pierdem tot în mod iremediabil, deja trãind. Continuu sã respir sau sã mãnînc, dar am pierdut tot ce eu am adãugat functiunilor biologice. Este numai o moarte aproximativã. In nebunie pierzi ce ai specific, ceea ce crezi tu cã te individualizeazã în univers, perspectiva ta particularã si o anumitã orientare a constiintei. Prin moarte pierzi totul, dar aceastã pierdere se face prin aruncare în neant. De aceea, frica de moarte este persistentã si esentialã, dar mai putin ciudatã decît frica de nebunie, în care semiprezenta noastrã este un element de neliniste mult mai complex decît teama organicã de o absentã totalã din neantul în care ne duce moartea. Si nu ar fi nebunia o scãpare de mizeriile vietii? Aceastã întrebare este justificatã numai teoretic, deoarece, practic, pentru omul care suferã de anumite anxietãti, problema apare cu totul în altã luminã sau mai bine zis în altã umbrã. Presentimentul nebuniei se complicã de teama de luciditatea din nebunie, de teama momentelor de regãsire, de revenire, cînd intuitia dezastrului ar putea fi atît de chinuitoare, încît sã provoace o nebunie si mai mare. Nu existã salvare prin nebunie, fiindcã nu existã om cu presentimentul nebuniei care sã nu se teamã de luciditãtile eventuale într‑o asemenea stare. Ai vrea haosul, dar ti‑e fricã de luminile din el.

Forma nebuniei este determinatã de conditii organice si temperamentale. Cum majoritatea nebunilor se recruteazã dintre depresivi, este fatal ca forma depresivã sã fie mai frecventã la nebuni decît stãrile de exaltare plãcutã, veselã si debordantã. Este atît de frecventã melancolia neagrã la nebuni, încît aproape toti tind spre sinucidere, o solutie atît de grea pînã nu esti nebun.

As vrea sã înnebunesc într‑un singur caz. Cînd as sti cã as ajunge un nebun vesel, vioi si permanent bine dispus, care nu‑si pune nici o problemã si n‑are nici o obsesie, dar care rîde fãrã sens de dimineata pînã seara. Desi doresc infinit extaze luminoase, n‑as vrea nici de acestea, cãci ele sînt urmate de depresiuni. As vrea însã o baie de luminã caldã care sã rãsarã din mine si sã transfigureze întreaga lume, o baie care sã nu semene încordãrii din extaz, ci sã pãstreze un calm de eternitate luminoasã. Departe de concentrarea extazului, ea sã se asemene cu usurinta gratiei si cu cãldura zîmbetului. Intreaga lume sã pluteascã în acest vis de luminã, în aceastã încîntare de transparentã si imaterialitate. Sã nu mai existe obstacol si materie, formã si margini. Si într‑un asemenea cadru sã mor de luminã.

Asupra morTii

Sînt probleme care, odatã tratate, te izoleazã în viatã si chiar te desfiinteazã. Cînd ai intrat în ele înseamnã cã nu mai ai nimic de pierdut si nimic de cîstigat. Din perspectiva unei astfel de regiuni, aventura spiritualã sau elanul indefinit înspre forme multiple de viatã, avîntul absurd si nemãrginit înspre continuturi inaccesibile si insatisfactia de limitarea planurilor empirice — devin simple manifestãri ale unei sensibilitãti exuberante, cãreia‑i lipseste acea infinitã seriozitate ce caracterizeazã pe acela care a intrat în problemele periculoase. A avea o infinitã seriozitate este a fi pierdut. Nu e aici vorba de spiritul calm si nici de gravitatea fãrã fond a oamenilor numiti seriosi, ci de o tensiune atît de nebunã, încît în fiecare moment al vietii esti ridicat în planul eternitãtii. Vietuirea în istorie nu mai are atunci nici o semnificatie, deoarece clipa este trãitã cu atîta exageratã încordare, încît timpul apare sters si irelevant în fata eternitãtii. Este evident cã în fata unor probleme pur formale, oricît de dificile ar fi ele, o seriozitate infinitã nu poate fi pretinsã, deoarece ele sînt produse exclusiv de incertitudinile inteligentei si nu rãsar din structura organicã si totalã a fiintei noastre. Numai gînditorul organic si existential este capabil de acest gen de seriozitate, fiindcã numai pentru el adevãrurile sînt vii, produse ale unui chin lãuntric si ale unei afectiuni organice, iar nu ivite dintr‑o speculatiune inutilã si gratuitã. In fata omului abstract, care gîndeste pentru plãcerea de a gîndi, apare omul organic, care gîndeste sub determinantul unui dezechilibru vital si care este dincolo de stiintã si dincolo de artã. Imi place gîndul care pãstreazã o aromã de sînge si de carne si prefer de o mie de ori, unei abstractii vide, o reflectie rãsãritã dintr‑o efervescentã sexualã sau dintr‑o depresiune nervoasã. Nu s‑au convins, încã, oamenii cã a trecut timpul preocupãrilor superficiale si inteligente si cã este infinit mai importantã problema suferintei decît a silogismului, cã un strigãt de deznãdejde este infinit mai revelator decît cea mai subtilã distinctie si cã totdeauna o lacrimã are rãdãcini mai adînci decît un zîmbet? De ce nu vrem sã acceptãm valoarea exclusivã a adevãrurilor vii, a adevãrurilor rãsãrite din noi si care reveleazã realitãti si valori constitutive nouã? De ce nu întelegem cã se poate gîndi viu asupra mortii, asupra celei mai periculoase probleme care existã, si cã, dacã punerea ei te desfiinteazã si te izoleazã în viatã, prin participarea intimã si dureroasã ni se reveleazã totusi un adevãr viu?

Se poate vorbi despre moarte fãrã experienta agoniei? Moartea nu poate fi înteleasã decît dacã viata este simtitã ca o îndelungatã agonie, în care moartea se îmbinã cu viata. Moartea nu este ceva în afarã, ontologic diferitã de viatã, deoarece moarte ca realitate autonomã de viatã nu existã. A intra în moarte nu însemneazã, cum crede mentalitatea curentã si în genere crestinismul, a‑ti da ultima suflare si a pãsi într‑o regiune de altã structurã si pozitivitate decît a vietii, ci a descoperi în progresiunea vietii un drum înspre moarte si a gãsi în pulsatiile vitalului o adîncire imanentã în ea. In crestinism si în metafizicile care recunosc nemurirea, intrarea în moarte este un triumf, este un acces al altor regiuni, metafizic diferite de viatã. Prin moarte, care devine o regiune aparte a firii, omul se elibereazã, iar agonia, în loc sã deschidã perspective înspre viatã, în care ea se realizeazã, descoperã sfere complet transcendente ei. In deosebire de aceste viziuni, sensul adevãrat al agoniei îmi pare a fi revelatia imanentei mortii în viatã. Pentru ce sentimentul imanentei mortii în viatã îl au asa de putini, iar experienta agoniei este atît de rarã? Nu cumva e falsã întreaga noastrã presupozitie, iar schitarea unei metafizici a mortii devine verosimilã numai prin conceptia unei transcendente a acesteia?

Oamenii sãnãtosi, normali si mediocri nu au o experientã a agoniei si nici o senzatie a mortii. Ei vietuiesc ca si cum viata ar avea un caracter de definitivat. Este în structura echilibrului superficial al oamenilor normali de   a simti viata într‑o autonomie absolutã     de moarte si de a o obiectiva pe aceasta într‑o realitate transcendentã vietii. De aceea, ei considerã moartea ca venind din afarã, nu dintr‑o fatalitate lãuntricã a firii. A trãi fãrã sentimentul mortii înseamnã a vietui dulcea inconstientã a omului comun, care se comportã ca si cum moartea n‑ar constitui o prezentã vesnicã si tulburãtoare. Este una din iluziile cele mai mari ale omului normal în a crede în definitivatul vietii si în a fi dincolo de sentimentul prizonieratului vietii în moarte. Revelatiile de ordin metafizic încep de‑abia atunci cînd echilibrul superficial al omului începe sã se clatine si cînd spontaneitãtii naive i se substituie o dureroasã si încordatã frãmîntare a vitalului.

Transcendenta mortii apare în viziunea acelora care din incertitudinile vietii nu desprind un substrat organic sau o agonie lãuntricã, ci o cauzã exterioarã, dezvoltînd la paroxism acel sentiment cã esti înghitit de moarte într‑un mod rapid si brusc. Sentimentul mortii este atît de rar la acestia, încît putem spune cã nu existã. Chiar dacã uneori atinge o intensitate puternicã, manifestarea atît de distantatã în timp anuleazã posibilitatea unei obsesii dureroase. Faptul cã senzatia mortii nu apare decît acolo unde vitalul a suferit un dezechilibru sau o oprire a spontaneitãtii lui irationale, cînd viata e zguduitã în adîncimi si cînd ritmul vitalului activeazã dintr‑o tensiune totalã, iar nu dintr‑o expansiune superficialã si efemerã, dovedeste, pînã la o certitudine interioarã, imanenta mortii în viatã. Viziunea în adîncurile acesteia ne aratã cît de iluzorie este credinta într‑o puritate vitalã si cît de fundatã este convingerea despre un substrat metafizic al demoniei vietii.

Dacã moartea este imanentã în viatã, pentru ce constiinta mortii face imposibilã vietuirea? La omul normal vietuirea nu e tulburatã, deoarece procesul de intrare în moarte se întîmplã cu totul naiv, prin scãderea intensitãtii vitale. Pentru el nu existã decît agonia din urmã, nu o agonie durabilã, legatã de premisele vitalului. Intr‑o perspectivã adîncã, fiecare pas în viatã este un pas în moarte, iar amintirea nu este decît un semn de neant. Omul normal, lipsit de întelegere metafizicã, nu are constiinta intrãrii progresive în moarte, desi nici el, ca nici o fiintã, nu scapã acestui destin inexorabil. Unde constiinta a cãpãtat o autonomie de viatã, revelarea mortii devine atît de puternicã, încît prezenta ei distruge orice gen de naivitate, orice elan de bucurie si orice voluptate naturalã. Este ceva pervers si infinit decãzut în a avea constiinta mortii. Toatã poezia naivã a vietii, toate seductiile si farmecele ei apar vide de orice continut, precum vide apar toate proiectãrile finaliste si iluziile teologice ale omului.

A avea constiinta unei îndelungi agonii este a desprinde experienta individualã dintr‑un cadru naiv si din integrarea ei naturalã, pentru a‑i demasca nulitatea si insignifianta, este a ataca însesi rãdãcinile irationale ale vietii. A vedea cum se întinde moartea peste aceastã lume, cum distruge un arbore si cum se insinueazã în vis, cum ofileste o floare sau o civilizatie, cum roade din individ si din culturã, ca un suflu imanent si distrugãtor, este a fi dincolo de posibilitatea lacrimilor si a regretelor, dincolo de orice categorii sau forme. Cine n‑a avut sentimentul acelei teribile agonii, cînd moartea se înaltã în tine si te cuprinde ca un aflux de sînge, ca o fortã interioarã imposibil de stãpînit si care te dominã pînã la sufocare, sau cînd te strînge ca un sarpe provocîndu‑ti halucinatii de groazã, acela nu cunoaste caracterul demonic al vietii si efervescentele interioare din care rãsar marile transfigurãri. Este necesarã o astfel de betie neagrã pentru a întelege de ce ai vrea cît mai apropiat sfîrsitul unei asemenea lumi. Nu betia luminoasã din extaz, unde viziuni paradiziace te cuceresc într‑o încîntare de splendori si sclipiri si unde te înalti într‑o sferã de puritate în care vitalul se sublimeazã în imaterial, ci o torturare nebunã, periculoasã si ruinãtoare a vitalului, caracterizeazã aceastã betie neagrã în care moartea apare în seductia groaznicã a ochilor de sarpe din cosmaruri. Dar a avea astfel de senzatii si imagini înseamnã a fi atît de legat de esenta realitãtii, încît viata si moartea si‑au demascat iluziile pentru a se realiza în tine în forma cea mai substantialã si mai dramaticã. O exaltatã agonie îmbinã ca într‑un vîrtej îngrozitor viata cu moartea si un bestial satanism împrumutã lacrimi voluptãtii. Viata ca o lungã agonie si ca drum înspre moarte nu este altceva decît o altã formulare a dialecticii demonice a vietii, dupã care aceasta naste forme pentru a le distruge într‑o productivitate irationalã si imanentã. Multiplicitatea formelor vitale nu se însumeazã într‑o convergentã transvitalã sau într‑o intentionalitate transcendentã, ci se realizeazã într‑un ritm nebun, în care nu poti recunoaste altceva decît demonia devenirii si a distrugerii. Irationalitatea vietii se manifestã în aceastã expansiune debordantã de forme si continuturi, în aceastã pornire freneticã de  a substitui aspecte noi celor uzate, fãrã ca aceastã substituire sã însemne un plus apreciabil sau o însumare calitativã. O relativã fericire ar simti omul care s‑ar abandona acestei deveniri si, dincolo de orice problematicã chinuitoare, ar încerca sã soarbã toate posibilitãtile oferite de clipã, fãrã raportarea continuã ce descoperã în fiecare moment o relativitate insurmontabilã. Experienta naivitãtii este singura cale de salvare. Dar pentru acei care simt si concep viata ca o îndelungã agonie, problema salvãrii rãmîne o simplã problemã. Pe aceastã cale, mîntuire nu va fi.

Revelarea imanentei mortii în viatã se realizeazã în genere prin boalã si stãri depresive. Existã, desigur, si alte cãi, dar acelea sînt cu totul accidentale si individuale, ele neavînd o capacitate de revelare ca bolile si stãrile depresive.

Dacã bolile au o misiune filozoficã în lume, apoi aceea nu poate fi alta decît sã arate cît de iluzoriu e sentimentul eternitãtii vietii si cît de fragilã e iluzia unui definitivat si a unei împliniri a vietii. Cãci în boalã, moartea este totdeauna prezentã în viatã. Stãrile cu adevãrat maladive ne leagã de realitãtile metafizice, pe care un om normal si sãnãtos nu le poate întelege niciodatã. Este evident cã între boli existã o ierarhie în capacitatea lor de revelare. Nu toate prezintã cu aceeasi duratã si intensitate experienta imanentei mortii în viatã si nu toate se manifestã în forme identice de agonie. Oricît s‑ar individualiza si specifica bolile în indivizi, existã totusi moduri de a muri legate de structura bolii ca atare. Intreg complexul stãrilor maladive descoperã o chinuire a vitalului si o dezintegrare a vietii din functiile ei firesti. Viata este astfel alcãtuitã, încît nu‑si poate realiza potentialitãtile ei decît comportîndu‑se ca si cum moartea nu ar constitui o prezentã inexorabilã. Din acest motiv, în stãrile normale si nerevelatoare, moartea este consideratã ca venind din afarã si complet exterioarã vietii. Acelasi sentiment îl au si tinerii cînd vorbesc de moarte. Dar cînd maladia i‑a lovit în plin elan, dispar toate iluziile si seductiile tineretii. Este sigur cã în lumea aceasta singurele experiente cu adevãrat autentice sînt cele izvorîte din boalã. Toate celelalte poartã în mod fatal o marcã livrescã, deoarece într‑un echilibru organic nu pot apãrea decît stãri sugerate si a cãror complexitate este mai mult un produs al unei imaginatii exaltate decît al unei efervescente reale. Numai oamenii care suferã realmente sînt capabili de continuturi autentice si de o infinitã seriozitate. Ceilalti sînt nãscuti pentru gratie, armonie, iubire si dans. — In fondul lor, cîti nu ar renunta la revelatiile metafizice din disperare, agonie si moarte, pentru o iubire naivã sau pentru voluptuoasa inconstientã din dans?

Si cîti nu ar renunta la o glorie crescutã din suferintã, pentru o existentã anonimã si fericitã?

Orice boalã este un eroism; dar un eroism de rezistentã, iar nu de cucerire. Eroismul în boalã se exprimã prin rezistenta pe posturile pierdute ale vietii. Aceste posturi sînt iremediabil pierdute nu numai pentru cei afectati organic de anumite maladii, dar si pentru aceia la care stãrile depresive sînt atît de frecvente, încît fatã de structura lor subiectivã pãstreazã un caracter constitutional. Stãrile depresive nu reveleazã numai existenta ca obiectivitate sensibilã, ci si moartea. Astfel se explicã de ce temerii de moarte, ce se manifestã la anumiti depresivi, interpretãrile curente nu‑i gãsesc nici o justificare mai adîncã. Cum se poate ca într‑o vitalitate mare, uneori chiar debordantã, sã aparã frica de moarte sau cel putin problema mortii? Mirãrii acesteia, caracteristicã mentalitãtii curente, nu i se pot opune decît marile posibilitãti de întelegere esentialã închise în structura stãrilor depresive. Cãci în aceste stãri, în care dualizarea cu lumea devine dureroasã si progresivã, omul se apropie tot mai mult de realitãtile lui lãuntrice si descoperã moartea în subiectivitatea lui proprie. Un proces de interiorizare înainteazã pînã în centrul substantial al subiectivitãtii, depãsind toate formele sociale care o îmbracã pe aceasta. Odatã depãsit si acel centru, interiorizarea progresivã si paroxisticã descoperã o regiune unde viata se îmbinã cu moartea, unde omul nu s‑a desprins prin individualizare de sursele primare ale existentei si unde ritmul nebun si demonic al lumii activeazã în deplina lui irationalitate.

Pentru un depresiv, senzatia imanentei mortii în viatã adaugã un plus de intensitate depresiunii si creeazã o atmosferã de continuã insatisfactie si neliniste, care nu‑si vor gãsi echilibrul si pacea niciodatã.

Prin senzatia prezentei mortii în structura vitalului, se introduce implicit un element de neant în fiintare. Nu se poate concepe moarte fãrã neant, deci nici viatã fãrã un principiu de absolutã negativitate. Cã neantul este implicat în ideea de moarte o dovedeste frica de moarte, care nu este decît teama de neantul în care ne aruncã moartea. Imanenta mortii în viatã este un semn al triumfului final al neantului asupra vietii, dovedind prin aceasta cã prezenta mortii nu are alt sens decît sã actualizeze progresiv drumul înspre neant.

Sfîrsitul si deznodãmîntul imensei tragedii a vietii si, îndeosebi, a omului, vor dovedi cît de iluzorie este credinta în eternitatea vietii — si cã, totusi, unica împãcare pentru omul istoric este sentimentul naiv al eternitãtii acestei vieti.

Existã, în fond, numai fricã de moarte. Tot ceea ce numim diversitatea formelor de fricã nu este altceva decît o manifestare cu aspecte variate în fata aceleiasi realitãti fundamentale. Temerile individuale sînt legate toate, prin corespondente ascunse, de teama esentialã în fata mortii. Aceia care vor sã înlãture frica de moarte prin rationamente artificiale se însalã profund, deoarece este absolut imposibil sã anulezi o temere organicã prin constructii abstracte. Cine‑si pune serios problema mortii este absolut imposibil sã nu aibã si o teamã. Chiar aceia care cred în nemurire sînt orientati înspre aceastã credintã tot din frica de moarte. Este, în aceastã credintã, un efort dureros al omului de a‑si salva — chiar fãrã o certitudine absolutã — lumea valorilor în care a trãit si la care a contribuit, de a înfrînge neantul din temporal si de a realiza în etern universalul. In fata mortii, acceptatã fãrã nici o credintã religioasã, nu rãmîne însã nimic din ceea ce lumea crede a fi creat pentru eternitate. Toatã lumea formelor si a categoriilor abstracte se dovedeste complet irelevantã în fata mortii, iar pretentia de universalitate a formalului si categorialului devine iluzorie în fata iremediabilului din procesul de aneantizare prin moarte. Cãci niciodatã o formã sau o categorie nu vor prinde existenta în structura ei esentialã, precum niciodatã nu vor întelege rosturile intime ale vietii si mortii. Ce poate opune idealismul sau rationalismul în fata acestora? Nimic. Celelalte conceptii si doctrine nu spun însã aproape nimic despre moarte. Singura atitudine valabilã ar fi o tãcere absolutã sau un strigãt deznãdãjduit.

Acei care sustin cã frica de moarte nu‑si are o justificare mai adîncã, deoarece atît cît este un eu moartea nu existã, iar cînd esti mort eul a dispãrut, uitã de fenomenul atît de ciudat al agoniei treptate.

Unui om care are sentimentul puternic al mortii, ce mîngîiere poate sã‑i ofere separatia artificialã între eu si moarte? Ce sens poate avea pentru cineva pãtruns adînc de senzatia iremediabilului o subtilitate sau o argumentare logicã? Sînt nule toate încercãrile de a devia pe un plan logic probleme de existentã. Filozofii sînt prea orgoliosi pentru a‑si mãrturisi frica de moarte si prea pretentiosi pentru a recunoaste o fecunditate spiritualã maladiei. Este o prefãcutã seninãtate în consideratiile lor asupra mortii; în realitate, ei tremurã mai mult decît toti. Dar sã nu se uite cã filozofia este o artã de a‑ti masca sentimentele si chinurile lãuntrice pentru a însela lumea asupra rãdãcinilor adevãrate ale filozofãrii.

Sentimentul ireparabilului si al iremediabilului, care însoteste totdeauna constiinta si senzatia agoniei, poate explica cel mult o acceptare dureroasã amestecatã cu fricã, în nici un caz o iubire sau o simpatie pentru fenomenul mortii. Arta de a muri nu se poate învãta, fiindcã nu prezintã nici o tehnicã, nici un complex de reguli sau de norme. Iremediabilul agoniei se experimenteazã în propria fiintã a individului, cu suferinte si încordãri infinite. Majoritatea oamenilor n‑au constiinta agoniei lente din ei. Pentru acestia existã numai o agonie, aceea care precede intrarea absolutã în neant. In constiinta lor, numai momentele acestei agonii prezintã revelatii importante asupra existentei. De aceea, ei asteaptã totul de la sfîrsit în loc sã prindã semnificatia unei agonii lente si revelatoare. Sfîrsitul le va descoperi însã prea putin, si astfel se vor stinge inconstienti precum au si trãit.

Cã agonia se desfãsoarã în timp, aceasta dovedeste cã temporalitatea nu este numai un caracter sau o conditie pentru creatie, ci si pentru moarte, pentru fenomenul dramatic al muririi. Aici se manifestã caracterul demonic al timpului, în care se desfãsoarã atît nasterea cît si moartea, creatia ca si distrugerea, fãrã ca în acest complex sã se evidentieze o convergentã înspre vreun plan transcendent.

Numai într‑o demonie a timpului este posibil sentimentul iremediabilului, care ni se impune ca o necesitate ineluctabilã împotriva tendintelor noastre cele mai intime. A fi absolut convins cã nu poti scãpa de o soartã amarã pe care ai dori‑o altcumva, cã esti supus unei fatalitãti implacabile si cã timpul nu va face altceva decît sã actualizeze procesul dramatic al distrugerii, iatã expresii ale iremediabilului si ale agoniei. Nu este atunci neantul o salvare? Dar cum poate sã existe o salvare în nimic? Dacã este aproape imposibilã salvarea în existentã, cum o sã fie posibilã în absenta completã de orice fel de existentã?

Cum nici în neant si nici în existentã nu e salvare, praful sã se aleagã de aceastã lume cu toate legile ei eterne!

Melancolia

Fiecare stare sufleteascã tinde sã se adapteze unui exterior corespondent felului ei specific sau sã transforme acest exterior într‑o viziune potrivitã naturii ei. Cãci existã o corespondentã intimã, în toate stãrile mari si adînci, între planul subiectiv si planul obiectiv. Ar fi absurd sã concepi un entuziasm debordant într‑un mediu plat si închis; dacã totusi s‑ar întîmpla, aceasta s‑ar datora unei excesive plenitudini ce ar subiectiviza întreg mediul. Ochii omului vãd în exterior ceea ce îl frãmîntã în interior. Cadrul este de cele mai multe ori rezultatul unei proiectii subiective fãrã de care stãrile sufletesti si experientele intense nu‑si pot gãsi o realizare deplinã. Extazul niciodatã nu reprezintã o consumare pur internã, ci transpune într‑un exterior o betie luminoasã lãuntricã. Este destul a privi fata unui extatic, pentru a remarca tot ceea ce vizeazã tensiunea lui spiritualã. Intentionalitatea stãrilor interioare este un fenomen care explicã armonia dintre planuri, precum si necesitatea prin care ele se cer reciproc, deoarece intentionalitatea indicã o imposibilitate a stãrilor de a rãmîne absolut pure.

Pentru ce melancolia cere un infinit exterior? Fiindcã este în structura ei o dilatare si un gol cãrora nu li se pot stabili granite. Trecerile de limite se pot realiza fie în mod pozitiv, fie negativ. Exuberanta, entuziasmul, furia etc. sînt stãri debordante a cãror intensitate sparge orice bariere limitative si creste dincolo de echilibrul normal. Este un avînt pozitiv al vietii, rezultat dintr‑un plus de viatã, dintr‑un exces de vitalitate si dintr‑o expansiune organicã. In stãrile pozitive, viata trece dincolo de determinãrile ei normale nu pentru a se nega, ci pentru a elibera rezervele care mocnesc si care, acumulate, riscã o izbucnire violentã. Toate stãrile extreme sînt derivate ale vietii, prin care ea se apãrã de ea însãsi. Transcenderea limitelor din stãrile negative are cu totul alt sens, deoarece ea nu pleacã din plenitudine, ci dintr‑un gol ale cãrui margini nu sînt demarcabile. Aceasta cu atît mai mult cu cît golul pare a rãsãri din rãdãcinile fiintei, întinzîndu‑se progresiv, ca o cangrenã. Este un proces de diminuare, iar nu de crestere; din acest motiv, el este o întoarcere înspre neant, iar nu o înflorire în existentã.

Senzatia de gol si de dilatare înspre nimic, care nu lipseste în melancolie, îsi aflã o rãdãcinã mai adîncã într‑o obosealã, prezentã în toate stãrile negative.

Oboseala separã pe om de lume si de lucruri. Ritmul intens al vietii slãbeste, iar pulsatiile organice si activitatea internã îsi pierd din acea încordare care diferentiazã viata în lume, care o stabileste ca un moment imanent al existentei. Oboseala este primul determinant organic al cunoasterii, deoarece ea dezvoltã conditiile indispensabile ale unei diferentieri a omului în lume; prin ea, ajungi la acea perspectivã care situeazã lumea în fata omului. Oboseala te face sã trãiesti sub nivelul normal al vietii, iar despre marile tensiuni vitale nu‑ti îngãduie sã ai decît un presentiment. Sursa melancoliei pleacã deci dintr‑o regiune unde viata este nesigurã si problematicã. Astfel se explicã fecunditatea ei pentru cunoastere si sterilitatea ei pentru viatã.

Dacã în trãirile comune si obisnuite conteazã intimitatea naivã cu aspectele individuale ale existentei, în melancolie separarea de ele duce la un sentiment vag al lumii si la o senzatie a vagului acestei lumi. O experientã intimã si o viziune ciudatã anuleazã formele consistente ale acestei lumi, cadrele individualizate si diferentiate, pentru a o îmbrãca într‑o hainã de o transparentã imaterialã si universalã. Detasarea progresivã de ceea ce este individual si concret te ridicã la o viziune totalã care, cîstigînd în întindere, pierde în concret. Nu existã stare melancolicã fãrã înãltarea de care vorbim, fãrã o expansiune spre culmi, fãrã o ridicare deasupra lumii. Dar nu acea înãltare rãsãritã din orgoliu sau din dispret, din disperare   sau dintr‑o pornire spre negativitate infinitã, ci dintr‑o reflexie prelungitã si o reverie difuzã, nãscute în obosealã. In melancolie îi cresc omului aripi nu pentru a se bucura de lume, ci pentru a fi singur. Ce sens are singurãtatea în melancolie? Nu este ea legatã de sentimentul infinitului intern si extern? Privirea melancolicã este inexpresivã, conceputã fãrã o perspectivã a nemãrginitului. Nemãrginirea interioarã si vagul lãuntric, ce nu trebuie asimilate acelei infinitãti fecunde din iubire, cer cu necesitate o întindere ale cãrei margini sînt insesizabile. Melancolia prezintã o stare vagã care nu intentioneazã ceva determinat si precizat. Trãirile comune cer obiecte palpabile si forme cristalizate. Contactul cu viata se face, în acest caz, prin individual; este un contact strîns si sigur.

Desprinderea de existentã ca dat concret si calitativ si abandonarea în nemãrginire ridicã pe om din încadrarea lui fireascã. Perspectiva infinitului îl aratã singur si pãrãsit în lume. Sentimentul propriei finitãti este cu atît mai intens cu cît constiinta infinitãtii lumii este mai mare. Dacã în unele stãri aceastã constiintã este deprimantã si chinuitoare, în melancolie ea este mai putin dureroasã, din cauza unei sublimãri care face singurãtatea si pãrãsirea mult mai putin apãsãtoare, împrumutîndu‑le uneori un caracter voluptuos.

Disproportia dintre infinitatea lumii si finitatea omului este un motiv serios de disperare; atunci însã cînd o privesti într‑o perspectivã de vis, asa cum e în stãrile melancolice, aceasta înceteazã de a mai fi torturantã, lumea apãrînd într‑o frumusete stranie si maladivã. Sensul adînc al singurãtãtii vizeazã o suspendare dureroasã a omului în viatã si o frãmîntare         în izolare cu gîndul mortii. A trãi singur înseamnã a nu mai cere nimic si a nu mai astepta nimic de la viatã. Singura surprizã a singurãtãtii este moartea. Marii singuratici nu s‑au retras niciodatã spre a se pregãti pentru viatã, ci pentru a suporta, interiorizati si resemnati, lichidarea vietii din ei. Din pustiu si din grote nu se pot aduce mesaje pentru viatã. Nu condamnã viata toate religiile plecate din pustiuri? Si nu este în iluminãrile si transfigurãrile marilor singuratici o viziune apocalipticã de sfîrsit si prãbusire, iar nu o aureolã de sclipiri si triumfuri?

Singurãtatea melancolicilor are o semnificatie mult mai putin adîncã; ea are uneori chiar un caracter estetic. Nu se vorbeste de o melancolie dulce, de o melancolie voluptuoasã? Dar însãsi atitudinea melancolicã, prin pasivitatea si considerarea în perspectivã, nu este ea coloratã estetic?

Atitudinea esteticã în fata vietii se caracterizeazã printr‑o pasivitate contemplativã care savureazã din real tot ceea ce îi convine subiectivitãtii, fãrã nici o normã si fãrã nici un criteriu. Lumea este consideratã ca un spectacol, iar omul ca un spectator care asistã pasiv la desfãsurarea unor aspecte. Conceptia spectacularã a vietii eliminã tragicul si antinomiile imanente existentei, care odatã recunoscute si simtite te prind ca într‑un vîrtej dureros în drama lumii. Experienta tragicului presupune o tensiune atît de mare, încît vietuirea esteticã nici n‑o poate bãnui. In tragic, participarea intensã cu întreg continutul fiintei noastre este atît de hotãrîtoare, încît fiecare moment este o chestiune de destin, pe cînd în atitudinea esteticã este o chestiune de impresie. Tragicul nu include ca un element central reveria, nelipsitã în toate stãrile estetice. Ceea ce este estetic în melancolie se manifestã în tendinta spre pasivitate, reverie si încîntare voluptuoasã. Cã ea nu poate fi asimilatã integral unei stãri estetice, aceasta derivã din aspectele ei multiforme. Nu este destul de frecventã melancolia neagrã? Dar ce este, mai întîi, o melancolie dulce? Cine   nu cunoaste senzatia de plãcere ciudatã în dupã‑amiezele de varã, cînd te abandonezi simturilor fãrã nici o problematicã specialã si cînd sentimentul unei eternitãti senine dezvoltã în suflet o împãcare dintre cele mai neobisnuite? Este ca si cum grijile acestei lumi si toate incertitudinile spirituale ar amuti în fata unui spectacol de o frumusete uluitoare, în seductiile cãruia orice problemã ar deveni inutilã. Dincolo de orice agitatie, tulburare sau efervescentã, o trãire linistitã soarbe cu o voluptate retinutã toatã splendoarea cadrului. Este o notã esentialã a stãrilor melancolice calmul, absenta unei intensitãti deosebite. Regretul, care intrã în structura melancoliei, explicã si el absenta unei intensitãti particulare a acesteia. Dacã regretul poate fi persistent, el niciodatã nu e atît de intens încît sã provoace o suferintã profundã. Actualizarea unor motive sau a unor întîmplãri din trecut, însumarea în afectivitatea noastrã prezentã a unor elemente care astãzi nu mai pot fi active, relatia dintre o tonalitate afectivã a senzatiilor si mediul în care s‑au nãscut, dar pe care l‑au pãrãsit, sînt determinante esentiale de melancolie. Regretul exprimã afectiv un fenomen profund: acela al înaintãrii în moarte prin vietuire. Regret ceva ce a murit în mine si din mine. Actualizez doar fantoma unor realitãti si a unor experiente trecute. Dar aceasta este suficient pentru a ne arãta cît a murit din noi. Regretul reveleazã semnificatia demonicã a timpului care, prilejuind o crestere în noi, cauzeazã implicit o anihilare.

Regretele fac pe om melancolic fãrã sã‑l paralizeze sau sã‑i rateze aspiratiile, deoarece în regret existã o constiintã a ireparabilului numai pentru trecut, viitorul fiind oarecum deschis. Melancolia nu este o stare de o gravitate concentratã, închisã, dezvoltatã pe o afectiune organicã, deoareace în ea nu existã nimic din acea groaznicã senzatie a ireparabilului pentru tot cursul existentei, care nu lipseste în unele cazuri de tristete adîncã. Chiar acea melancolie neagrã este mai mult un caz de dispozitie temporarã, decît de una constitutionalã. Si dacã ar fi ca în cazul al doilea, caracterul de reverie nu e complet exclus pentru a o asimila unei maladii, cu toate implicatiile ei. Formal, atît în cazul melancoliei dulci si voluptuoase, cît si în cazul melancoliei negre, existã aceleasi cadre de elemente: gol intern, infinit exterior, vag de senzatii, reverie, sublimare etc.; numai din punctul de vedere al tonalitãtii afective a viziunii diferentierea apare evidentã. S‑ar putea ca multipolaritatea melancoliei sã tinã mai mult de structura subiectivitãtii decît de natura ei. In acest caz, starea melancolicã, în caracterul ei difuz reveric si vag, ar lua forme specifice în fiecare persoanã. Nefiind o stare de o mare intensitate dramaticã, ea oscileazã si fluctueazã mult mai mult decît celelalte. Avînd mai mult virtuti poetice decît active, ea are ceva dintr‑o gratie retinutã (de aceea o întîlnim mai mult la femei), gratie pe care n‑o întîlnim niciodatã în tristetea profundã si intensã.

Nu lipseste aceastã gratie nici peisajelor de coloraturã melancolicã. Perspectiva întinsã din peisajul olandez sau din peisajul Renasterii, cu eternitãti de luminã si umbre, cu vãi a cãror serpuire simbolizeazã infinitul si cu raze ce împrumutã un caracter de imaterialitate lumii, cu aspiratiile si regretele oamenilor ce schiteazã un zîmbet de întelegere si bunãvointã — întreagã aceastã perspectivã reveleazã o gratie melancolicã si usoarã. Intr‑un astfel de cadru, omul pare a zice cu regret si cu resemnare: «Ce vreti, dacã nu e mai mult?» La capãtul oricãrei melancolii existã posibilitatea unei mîngîieri sau a unei resemnãri. Elementele estetice din ea includ virtualitãti de armonie viitoare, care niciodatã nu existã într‑o tristete profundã si organicã. Din acest motiv, o fenomenologie a tristetii ajunge la ireparabil, pe cînd una a melancoliei la vis si gratie.

TOTUL N‑ARE NICI O IMPORTANTÅ

Si ce importantã poate sã aibã faptul cã eu mã frãmînt, cã sufãr sau gîndesc? Prezenta mea în lume va zgudui — spre marele meu regret — cîteva existente linistite si va tulbura naivitatea inconstientã si plãcutã a altora, spre si mai marele meu regret. Desi simt cã tragedia mea este pentru mine cea mai mare tragedie din istorie — mai mare decît prãbusirile de împãrati sau decît cine stie ce irosire în fundul unei mine —, totusi am implicit sentimentul totalei mele nulitãti si insignifiante. Sînt convins

cã nu sînt absolut nimic în univers, dar simt cã singura existentã realã este a mea. Si dacã as fi pus sã aleg între existenta lumii si existenta mea, as înlãtura pe cealaltã, împreunã cu toate luminile si legile ei, încumetîndu‑mã sã planez singur în neantul absolut. Desi pentru mine viata este un chin, nu pot sã renunt la ea, fiindcã nu cred în absolutul valorilor transvitale pentru ca sã mã sacrific în numele lor. Dacã as fi sincer, ar trebui sã spun cã nu stiu de ce trãiesc si de ce nu încetez sã trãiesc. Probabil cheia rãmîne în fenomenul irationalitãtii vietii, care mentine viata fãrã motive. Si dacã nu existã decît motive absurde pentru a trãi? Dar acestea se mai pot numi motive? Lumea aceasta nu meritã sã te sacrifici pentru vreo idee sau vreo credintã. Cu cît sîntem mai fericiti astãzi, dacã altii s‑au sacrificat pentru binele si luminarea noastrã? Ce bine si ce luminare? Dacã cineva s‑a sacrificat pentru ca eu sã fiu fericit acum, atunci eu sînt mai nefericit decît el, fiindcã nu înteleg sã‑mi clãdesc o existentã pe un cimitir. Am momente cînd mã simt responsabil de întreaga mizerie a istoriei, cînd nu înteleg pentru ce unii si‑au vãrsat sîngele pentru noi. Cea mai mare ironie ar fi însã cînd s‑ar putea stabili cã aceia au fost mai fericiti decît noi.Praful sã se aleagã de întreaga istorie. Ar trebui sã nu mã mai intereseze nimic în aceastã lume; sã‑mi aparã ridicolã însãsi problema mortii; suferinta, limitatã si nerevelatoare; entuziasmul, impur; viata, rationalã; dialectica vietii, dialecticã logicã, iar nu una demonicã; disperarea, minorã si partialã; eternitatea, o vorbã; experienta neantului, o iluzie; fatalitatea, o glumã… Cãci mã gîndesc serios, ce rost au toate acestea? De ce sã mai pui probleme, sã arunci lumini sau sã accepti umbre? N‑ar fi mai bine sã‑mi îngrop lacrimile într‑un nisip la marginea mãrii, în cea mai deplinã singurãtate? Dar n‑am plîns niciodatã, fiindcã lacrimile s‑au transformat în gînduri. Si nu sînt gîndurile acestea tot atîta de amare ca lacrimile?

Extaz

Nu stiu ce sens poate avea într‑un spirit sceptic, pentru care lumea aceasta este o lume în care nu se rezolvã nimic, prezenta celui mai formidabil extaz, a celui mai revelator   si mai bogat, a celui mai complex si mai periculos, extazul rãdãcinilor ultime ale existentei. Nu cîstigi în acest extaz nici un fel de certitudine explicitã sau o cunoastere definitã, dar sentimentul unei participãri esentiale este atît de intens, încît debordeazã toate limitele si categoriile cunoasterii obisnuite. Este ca si cum în lumea aceasta de obstacole, de mizerii si de chin, prin care aspectele individuale ale existentei ne apar în consistenta lor ireductibilã, s‑ar deschide o poartã înspre sîmburele interior al existentei, pe care l‑am prinde    în cea mai simplã si mai esentialã viziune, în cea mai splendidã încîntare metafizicã. Stratul superficial de existentã si formele individuale par a se topi pentru a favoriza accesul regiunilor celor mai profunde. Si mã întreb dacã adevãratul sentiment metafizic al existentei este posibil fãrã aceastã eliminare a straturilor superficiale si a formelor individuale. Cãci numai printr‑o purificare a existentei de elementele ei contingente si întîmplãtoare se poate atinge o zonã esentialã. Sentimentul metafizic al existentei este de naturã extaticã si orice metafizicã îsi are rãdãcina într‑o formã particularã de extaz. In mod gresit se admite numai forma extaticã religioasã. Existã o multiplicitate de forme care depind de o formatie spiritualã specificã sau de o structurã temperamentalã, si care nu trebuie neapãrat sã ducã la transcendentã. De ce n‑ar exista un extaz al existentei pure, al rãdãcinilor imanente ale existentei? Si nu se realizeazã o astfel de formã extaticã în acea adîncire care destramã vãlurile superficiale pentru a înlesni accesul sîmburelui interior al lumii? A ajunge la rãdãcinile acestei lumi, a realiza betia supremã, încîntarea extaticã, experienta originarului si a primordialului este a trãi un sentiment metafizic plecat din extazul elementelor esentiale ale firii. Extazul ca exaltare în imanentã, ca o iluminare în lumea aceasta, ca viziune a nebuniei acestei lumi — iatã un substrat pentru o metafizicã, — valabilã chiar si pentru ultimele clipe, pentru momentele finale. Cãci orice extaz adevãrat este periculos. El este asemãnãtor cu ultima fazã a initierii din misterele egiptene, cînd în locul cunoasterii explicite si definitive se spunea: «Osiris este o divinitate neagrã», adicã absolutul rãmîne în sine incognoscibil. Nu vãd în extazul rãdãcinilor ultime ale existentei decît o formã de nebunie, nu de cunoastere. Nu poti avea aceastã trãire extaticã decît în singurãtate, cînd ai senzatia cã planezi peste aceastã lume. Si singurãtatea nu este un mediu de nebunie? Si apoi, nu este caracteristic faptul cã acest extaz poate sã aparã chiar unui individ sceptic? Nu este revelator pentru nebunia din extaz fenomenul acesta, al prezentei celei mai ciudate certitudini si a celei mai esentiale viziuni într‑un mediu de îndoialã si disperare?

Decît — nimeni nu va realiza stãri extatice fãrã experienta prealabilã a disperãrii, deoarece într‑una, ca si în cealaltã, se întîmplã purificãri tot atît de mari dar cu continut diferit.

Rãdãcinile metafizicii sînt tot atît de complicate ca si rãdãcinile existentei.

LUMEA IN CARE NU SE REZOLVÅ NIMIC

Mai este ceva pe acest pãmînt care sã nu poatã fi pus la îndoialã, în afarã de moarte, singurul lucru sigur în aceastã lume? A te îndoi de toate si a trãi totusi, iatã un paradox care nu este unul dintre cele mai tragice, deoarece îndoiala este mult mai putin intensã si încordatã decît disperarea. Nu este caracteristic faptul cã tipul cel mai frecvent de îndoialã este cel cerebral, unde prin urmare participã omul numai cu o parte din fiinta sa, în deosebire de participarea totalã si organicã din disperare? Chiar în formele organice    si serioase ale îndoielii, intensitatea nu este niciodatã echivalentã celei din disperare. Un anumit diletantism si un gen particular de superficialitate caracterizeazã scepticismul fatã de fenomenul atît de complex si de ciudat al disperãrii. Mã pot îndoi de orice, pot arunca un zîmbet dispretuitor asupra lumii, dar aceasta nu mã împiedicã sã mãnînc, sã dorm linistit sau sã mã cãsãtoresc. In disperare, de a cãrei profunzime nu te poti convinge decît trãind‑o, aceste actiuni nu mai sînt posibile decît cu efort si suferinte. Nimeni, pe culmile disperãrii, nu mai poate si nu mai are dreptul la somn. De aceea, nici un deznãdãjduit autentic nu poate uita nimic din tragedia lui, pãstrînd în constiintã actualitatea dureroasã a mizeriei lui subiective pînã dincolo de orice margini. Indoiala este o neliniste care se referã la probleme si la lucruri, ea rezultã din constiinta irezolvabilitãtii tuturor chestiunilor mari. Dacã s‑ar rezolva marile probleme, scepticul ar reveni la stãrile normale. Cîtã diferentã fatã de situatia omului în disperare, care, dacã s‑ar rezolva toate problemele, nu ar fi mai putin nelinistit, deoarece nelinistea lui este rãsãritã din structura existentei lui subiective. Disperarea este starea în care anxietatea si nelinistea sînt imanente existentei. Nimeni nu e torturat în disperare de probleme, ci de convulsiunile si arderile în propria lui existentã. Cã nu se rezolvã nimic în aceastã lume, este regretabil. N‑a existat si nu va exista nimeni care sã se sinucidã din acest motiv. Atît de putin influenteazã nelinistea intelectualã nelinistea totalã a fiintei noastre. Din acest motiv, prefer de o mie de ori o existentã dramaticã, torturatã pentru destinul ei în lume si chinuitã de cele mai consumatoare flãcãri interioare, decît un om abstract, frãmîntat de probleme abstracte care nu angajeazã fondul subiectivitãtii noastre. Dispretuiesc în aceastã gîndire absenta riscului, a nebuniei si a pasiunii. Cît de fecundã este o gîndire vie, pasionatã, în care lirismul circulã ca sîngele în vine! Este extrem de interesant si de dramatic procesul prin care oameni initial frãmîntati de probleme pur abstracte si impersonale, obiectivi pînã la uitare de sine, surprinsi de suferintã si boalã au fost în mod fatal adusi sã reflecteze asupra propriei lor subiectivitãti si asupra problemelor de trãire si experientã. Oamenii obiectivi si activi nu gãsesc destule elemente si resurse în ei pentru a‑si considera destinul atît de interesant încît sã‑l punã în problemã. Pentru a face din destinul tãu o problemã subiectivã si universalã în acelasi timp, trebuie sã scobori toate treptele unui iad lãuntric. Dacã n‑ai ajuns încã cenusã, atunci poti face filozofie liricã, adicã o filozofie în care ideea are rãdãcini organice, tot atît de organice ca si poezia. Atunci realizezi o formã superioarã de existentã personalã, cînd lumea aceasta, cu toate problemele ei irezolvabile, nu meritã nici mãcar dispretul. Nu fiindcã ai avea o excelentã în lume sau o valoare deosebitã, dar fiindcã nu te mai poate interesa nimic în afarã de agonia ta personalã.

ContradicTii Si inconsecvenTe

Grija pentru unitate si sistem n‑au avut‑o si n‑o vor avea nicicînd acei care scriu în momente de inspiratie, cînd gîndul este o expresie organicã si personalã ce urmeazã fluctuatiile si variatiile dispozitiei nervoase si organice. Unitatea perfectã, preocuparea de sistem si de consecventã indicã o viatã personalã cu putine resurse, schematicã si fadã întocmai ca si contradictiile din capriciu sau dintr‑un paradox facil. Numai contradictiile mari si periculoase, antinomiile interioare irezolvabile dovedesc o viatã spiritualã fecundã, deoarece numai în ele fluxul si abundenta lãuntricã îsi pot gãsi moduri de realizare. Oamenii care au numai cîteva stãri sufletesti si care niciodatã nu ajung la limitã nu se pot contrazice, fiindcã putinele tendinte din ei nu se pot determina în opozitii. Acei care trãiesc însã cu o exasperantã clocotire ura, disperarea, haosul, neantul sau iubirea, care se consumã în fiecare stare si mor treptat cu fiecare si în fiecare, aceia care nu pot respira decît pe culmi, care sînt singuri întotdeauna si mai cu seamã atunci cînd umblã cu altii, cum ar mai putea acestia sã creascã într‑o evolutie liniarã sau sã se cristalizeze într‑un sistem? Tot ceea ce este formã, sistem, categorie, cadru, plan sau schemã, considerate ca aspecte si tendinte de absolutizare, rezultã dintr‑un minus de continuturi si productivitate, dintr‑o deficientã de energie lãuntricã, dintr‑o sterilitate a vietii spirituale. Marile tensiuni ale acesteia ating haosul si nebunia exaltãrii absolute. Nu existã viatã spiritualã fecundã care nu cunoaste stãrile haotice si efervescenta din paroxismul stãrilor maladive, cînd inspiratia apare ca o conditie esentialã a creatiei si contradictiile ca manifestãri ale temperaturii interioare. Cine nu iubeste stãrile haotice nu e creator, iar cine dispretuieste stãrile maladive n‑are drept sã vorbeascã de spirit. Numai ceea ce rãsare din inspiratie are valoare, ceea ce izvorãste din fondul irational al fiintei noastre, din zona intimã si centralã a subiectivitãtii. Tot ceea ce e produsul exclusiv al muncii, al silintei si al efortului n‑are nici o valoare, iar produsele exclusive ale inteligentei sînt sterile si neinteresante. Mã încîntã îngrozitor elanul barbar si spontan al inspiratiei, curgerea bogatã a stãrilor sufletesti, sclipirea si palpitatia intimã, lirismul esential si paroxismul vietii spirituale, care fac din inspiratie singura realitate valabilã în ordinea conditiilor de creatie.

Asupra tristeTii

Dacã melancolia este o stare de reverie, difuzã si vagã, ce nu atinge niciodatã o adîncime si o concentrare intensã, tristetea, dimpotrivã, prezintã o seriozitate închisã si o interiorizare dureroasã. Poti fi trist în orice loc; dar într‑un plan închis, tristetea cîstigã în intensitate, precum într‑unul deschis melancolia creste. Caracterul de concentrare al tristetii rezultã din faptul cã ea se naste aproape totdeauna dintr‑un motiv determinat, pe cînd în melancolie nimeni nu are precizat în constiintã un determinant exterior. Stiu de ce sînt trist, dar nu stiu de ce sînt melancolic. Stãrile melancolice dureazã mult, fãrã sã atingã o intensitate particularã. Or, durata lor fiind mare, sterge din constiintã orice motiv initial, prezent în tristete, care nu dureazã mult, dar atinge o tensiune intimã si închisã, ce niciodatã nu va exploda, ci se va stinge în propria fiintã. Nici melancolia si nici tristetea nu explodeazã, nu iritã pe om pînã acolo încît sã zguduie elementele fiintei. Nu este caracteristic cã se vorbeste de un oftat, de un suspin, de tristete, dar niciodatã de un strigãt de tristete? Ea nu e o stare debordantã, ci una care se stinge si moare. Pentru nota diferentialã a tristetii, este extrem de semnificativã aparitia ei atît de frecventã dupã marile satisfaceri si împliniri vitale. De ce actului sexual îi urmeazã tristetea, de ce dupã o betie formidabilã sau dupã un paroxism dionisiac esti trist? De ce marile bucurii aduc tristetea? Fiindcã o datã cu elanul consumat în aceste excese mai rãmîne numai senzatia ireparabilului si sentimentul pãrãsirii si al pierderii, care ating o intensitate, în ordinea negativã, dintre cele mai puternice. Esti trist dupã satisfacerile sexuale si dionisiace, deoarece în loc sã ai sentimentul unui cîstig, îl ai pe acela al unei pierderi. Tristetea apare dupã toate fenomenele prin care viata pierde din ea însãsi. Intensitatea ei este echivalentã pierderilor. Astfel, fenomenul mortii provoacã cea mai mare tristete. Si nu este revelator pentru diferenta dintre melancolie si tristete faptul cã niciodatã o înmormîntare nu poate fi numitã melancolicã? Tristetea nu are nici un caracter estetic, caracter ce nu lipseste decît rar melancoliei. Este interesant de urmãrit cum domeniul esteticului se îngusteazã din ce te apropii de experiente si de realitãti serioase, care au un caracter de rãscruce sau de definitivat. Moartea este negatia totalã a esteticului, ca si suferinta sau tristetea. Moartea si frumusetea! Douã notiuni care se resping în mod absolut. Cãci nu cunosc nimic mai scîrbos decît moartea, nimic mai grav si mai sinistru! Cum au putut fi poeti care sã gãseascã moartea mai frumoasã, aceastã supremã negativitate care nu poate îmbrãca nici haina grotescului. Moartea este suprema realitate în ordinea negativã. Ironia este cã te temi de ea cu atît mai mult cu cît o admiri. Si trebuie sã spun cã negativitatea mortii îmi inspirã admiratie. Dar este singurul lucru pe care‑l pot admira, fãrã sã‑l iubesc. Grandoarea si infinitatea mortii mi se impun. Dar disperarea mea e atît de mare, încît n‑am nici speranta mortii. Cum as putea‑o deci iubi? Despre moarte nu se poate scrie decît în contradictii absolute. Cine va spune cã are o idee precisã despre moarte dovedeste cã nici nu o presimte, desi o poartã în el. Si fiecare om poartã nu numai viata, dar si moartea sa. Viata nu este decît o îndelungã agonie.

Tristetea îmi pare a reflecta ceva din aceastã agonie. Si nu sînt crispãrile tristetii reflexe agonice? Orice om cu adevãrat trist în momente de mare intensitate a tristetii pãstreazã în fizionomia lui crispãri ce se adîncesc pînã în esenta fiintei. Aceste crispãri, negatii evidente ale frumusetii, dovedesc atîta pãrãsire si singurãtate, încît te întrebi dacã fizionomia tristetii nu este o formã de obiectivare a mortii în viatã. Profunzimea impresionantã si gravitatea solemnã ce se degajeazã din aceastã fizionomie a tristetii rezultã din faptul cã acele riduri se adîncesc atît de tare, încît cresterea lor în adîncime devine un simbol pentru tulburarea si infinita noastrã dramã lãuntricã. Fata omului în tristete dovedeste atîta interioritate, încît exteriorul face direct accesibil interiorul. (Fenomene care se petrec si în marile bucurii.) Tristetea face misterul accesibil. Dar misterul tristetii este atît de inepuizabil si de bogat, încît tristetea nu înceteazã niciodatã de a fi enigmaticã. Dacã existã o scarã a misterelor, atunci tristetea intrã în categoria misterelor infinite, care nu înceteazã niciodatã de a se arãta, fiindcã sînt inepuizabile. Si orice mister adevãrat este inepuizabil.

 Este o constatare pe care, spre regretul meu, o verific în fiecare clipã: nu pot fi fericiti decît oamenii care nu gîndesc nimic, adicã aceia care gîndesc numai cît trebuie vietii. Cãci a gîndi numai cît trebuie vietii nu înseamnã a gîndi. Adevãrata gîndire seamãnã unui demon care tulburã sursele vietii, sau unei maladii ce afecteazã rãdãcinile acestei vieti. A gîndi în fiecare clipã si a‑ti pune probleme capitale la tot pasul, a avea permanent în constiintã îndoiala asupra propriului tãu destin, a simti oboseala de a trãi, a fi obosit de gînduri si de existenta ta pînã dincolo de orice rezistentã, a lãsa o dîrã de sînge si de fum dupã tine, ca simboluri ale dramei si ale mortii fiintei tale, înseamnã a fi nefericit în asa mãsurã, încît ti‑e scîrbã de tot fenomenul acesta al gîndirii si te întrebi dacã reflexivitatea nu e o pacoste pe capul omului. Multe sînt de regretat în lumea în care n‑ar trebui sã regret nimic. Si mã întreb: meritã lumea aceasta regretul meu?

INSATISFACTIA TOTALÅ

Ce blestem o fi pe capul unora de a nu se simti bine nicãieri? Nici cu soare, nici fãrã soare, nici cu oameni si nici fãrã oameni. A nu cunoaste ceea ce înseamnã buna dispozitie, iatã un lucru impresionant. Cei mai nefericiti oameni sînt aceia care n‑au dreptul la inconstientã. A avea un grad dezvoltat de constiintã, a fi în fiecare moment constient, a‑ti da seama în fiecare clipã de situatia ta în raport cu lumea, a trãi într‑o vesnicã încordare de cunoastere este a fi pierdut pentru viatã. Cunoasterea este o plagã pentru viatã, iar constiinta o ranã deschisã în sîmburele vietii. Nu este omul un animal abandonat mortii? Si nu este o tragedie în faptul de a fi om, adicã un animal vesnic nesatisfãcut, suspendat între viatã si moarte? Sînt complet plictisit sau mai bine zis distrus de aceastã calitate de a fi om. Dacã as putea, as renunta pe loc, dar ce sã mã fac, animal? Drumul înapoi nu‑l pot parcurge. Si apoi, as risca sã devin un animal care cunoaste istoria filozofiei. A deveni supraom îmi pare o imposibilitate si o prostie, o fantezie ridicolã. N‑ar exista o solutie aproximativã într‑un fel de supraconstiintã? Nu s‑ar putea vietui dincolo, nu dincoace (înspre animalitate), de toate formele complexe de constiintã, de nelinisti si chinuri, de tulburãrile nervoase si de experientele spirituale, într‑o sferã de existentã unde accesul vesniciei n‑ar mai fi un simplu mit? Personal îmi dau demisia din omenire. Nu mai vreau si nu mai pot sã fiu om. Cãci ce as mai putea face în aceastã calitate? Sã lucrez la un sistem social si politic sau sã nefericesc o fatã? Sã mai urmãresc inconsecventele în sistemele de filozofie sau sã activez pentru realizarea idealului moral sau estetic? Toate acestea îmi par prea putin. Si chiar dacã mi‑ar pãrea mult, cum se întîmplã uneori, nu mã pot totusi atrage. Renunt la omenia mea, chiar dacã pe treptele pe care mã voi urca voi fi singur, dar absolut singur. Si apoi nu sînt atît de singur în lumea aceasta, de la care nu mai astept nimic? Dincolo de toate idealurile curente si de formele obisnuite, într‑o supraconstiintã s‑ar mai putea probabil respira. Acolo, o betie a eternitãtii ar reduce la nimic toate fleacurile acestei lumi si nici o problemã, si nici un chin lãuntric n‑ar mai tulbura extazul unei eternitãti în care fiinta ar fi tot atît de purã si de imaterialã ca nefiinta.

Baia de foc

Existã atîtea cãi prin care se poate ajunge la senzatia de imaterialitate, încît stabilirea unei ierarhii este o încercare extrem de dificilã, dacã nu inutilã. Cãci fiecare realizeazã o astfel de senzatie dupã structura sa temperamentalã sau dupã dominarea, în momentul respectiv, a unor elemente specifice. Cred totusi cã baia de foc pentru ea însãsi este încercarea cea mai fecundã pentru a atinge o astfel de senzatie. A simti în toatã fiinta ta o ardere intensã si o cãldurã totalã, a simti cum cresc flãcãrile în tine si te cuprind ca într‑un infern, a fi tu însuti un fulger si o scînteiere, iatã ceea ce înseamnã        o baie de foc. Ca în orice baie se realizeazã o purificare, o curãtire de elemente care pot anula pînã si existenta. Valurile de cãldurã si flãcãrile care se ridicã nu ard ele sîmburele existentei, nu consumã din viatã, nu reduc elanul la o purã aspiratie, rãpindu‑i caracterul sãu imperialist? A trãi o baie de foc, a simti jocul unei cãlduri interioare, plinã de flãcãri, nu este a atinge o puritate imaterialã în viatã, o imaterialitate asemãnãtoare cu dansul flãcãrilor? Emanciparea de sub greutate, de sub fortele atractionale, ce se întîmplã în aceastã baie de foc, nu fac viata o iluzie sau un vis? Decît si aceasta e prea putin fatã de senzatia finalã, care este una dintre cele mai paradoxale si mai ciudate, cînd din sentimentul acelei irealitãti de vis ajungi la sentimentul prefacerii în cenusã. Nu existã baie interioarã de foc al cãrei rezultat final sã nu fie învolburarea stranie din sentimentul acestei prefaceri în cenusã, cînd într‑adevãr poti vorbi de imaterialitate. Atunci cînd flãcãrile lãuntrice au ars tot din tine, cînd nu mai rãmîne nimic din existenta ta individualã, cînd numai cenusa a mai rãmas, ce senzatie de viatã mai poti avea? Am o voluptate nebunã si de o infinitã ironie cînd mã gîndesc cã cineva ar sufla cenusa mea în cele patru colturi ale lumii, cã vîntul ar împrãstia‑o cu o iutealã freneticã, risipindu‑mã în spatiu ca pe o eternã mustrare pentru aceastã lume.

Dezintegrarea din viaTÅ

Nu toti oamenii au pierdut naivitatea; de aceea, nu toti oamenii sînt nefericiti. Aceia care au trãit si trãiesc asimilati, naivi, în existentã, nu din prostie sau imbecilitate — cãci naivitatea exclude astfel de deficiente, ea fiind o stare mult mai purã —, ci dintr‑o iubire instinctivã si organicã pentru un farmec natural al lumii, pe care naivitatea îl descoperã întotdeauna, aceia ating o armonie si realizeazã o integrare în viatã, care meritã a fi invidiatã sau cel putin apreciatã de cei care rãtãcesc pe culmile disperãrii. Dezintegrarea din viatã corespunde unei pierderi totale a naivitãtii, acest dar încîntãtor pe care ni l‑a distrus cunoasterea, dusmanã declaratã a vietii. Vietuirea cosmicã, bucuria pentru existenta si pitorescul aspectelor individuale, încîntarea pentru farmecul spontan al firii, trãirea inconstientã a contradictiilor anulîndu‑le implicit caracterul tragic, sînt expresii ale naivitãtii, teren fecund pentru iubire si entuziasm. A nu ti se proiecta dureros în constiintã contradictiile este a atinge bucuria virginalã a naivitãtii, este a fi incapabil de tragedie si de constiinta mortii, care presupun o complexitate din cele mai deconcertante si o dezagregare paradoxalã. Naivitatea este opacã pentru tragic, dar e deschisã pentru iubire, cãci omul naiv, nefiind consumat de propriile sale contradictii interioare, are destule rezerve pentru a se dãrui. Pentru acela care a realizat dezintegrarea din viatã, tragicul cîstigã o intensitate extrem de dureroasã, deoarece contradictiile nu se petrec numai în el însusi, ci si între lume si el. Nu existã decît douã atitudini fundamentale: cea naivã si cea eroicã. Restul se încadreazã în nuantele dintre ele. Ca sã nu mori de imbecilitate, n‑are sens sã alegi decît între aceste douã. Si cum naivitatea, pentru omul care a ajuns în fata acestei alternative, este un bun pierdut, pe care este problematic dacã‑l mai poti recîstiga, mai rãmîne doar eroismul. Atitudinea eroicã este privilegiul si blestemul celor dezintegrati din viatã, a celor suspendati si incapabili de orice satisfactie sau fericire. A fi erou — în sensul cel mai universal al acestui cuvînt — este a dori un triumf absolut. Dar acest triumf nu poate fi obtinut decît prin moarte. Orice eroism înseamnã o transcendere a vietii, care implicã în mod fatal un salt în neant. Si orice eroism este un eroism al neantului, chiar dacã în constiinta eroului nu intrã acest element, chiar dacã el nu‑si dã seama cã avîntul lui pleacã dintr‑o viatã care si‑a pierdut resorturile normale. Tot ceea ce nu izvorãste din naivitate si nu duce la naivitate apartine neantului. Existã vreo atractie pentru neant în om? Desigur cã ea este mult prea misterioasã pentru ca sã o putem sesiza. Dar din moment ce eu pãrãsesc seductiile vietii naive sau sînt silit sã le pãrãsesc, pentru a mã arunca în lume fãrã nici un sens — cãci eroismul meu este grotesc, n‑are nici viziunea triumfului —, trebuie sã existe aceastã atractie misterioasã.

Despre realitaea corpului

Nu voi întelege niciodatã cum au putut exista atîtia oameni care sã declare corpul o iluzie, precum nu voi întelege niciodatã cum a putut fi conceput spiritul în afarã de drama vietii, în afarã de contradictiile si deficientele acesteia. Se vede cã acei oameni n‑au avut constiinta cãrnii, a nervilor si a fiecãrui organ în parte. Dar nu voi întelege niciodatã cum de n‑au avut‑o, desi bãnuiesc în aceastã inconstientã organicã o conditie esentialã a fericirii. Cei care nu s‑au desprins din irationalitatea vietii, care sînt încadrati în ritmul ei organic, anterior aparitiei constiintei, nu ating niciodatã starea în care realitatea ta corporalã îti este în fiecare moment prezentã în constiintã. Cãci aceastã prezentã în constiintã a realitãtii corporale indicã o boalã esentialã a vietii. Si nu este o boalã în a‑ti da seama încontinuu de nervii tãi, de picioare, de stomac, de inimã etc., în a ajunge la constiinta fiecãrei pãrti din tine? Nu indicã acest proces o dezintegrare a acestor pãrti din functiile lor firesti? Realitatea corpului este una dintre cele mai groaznice realitãti. As vrea sã vãd ce ar mai însemna spiritul fãrã frãmîntãrile cãrnii, sau constiinta fãrã o mare sensibilitate nervoasã. Cum au putut concepe oamenii viata fãrã corp, cum au putut ei concepe o existentã autonomã si originarã a spiritului? Aceasta n‑au putut‑o face decît aceia care n‑au spirit, oamenii sãnãtosi si inconstienti. Cãci spiritul este fructul unei maladii a vietii, precum omul nu este decît un animal îmbolnãvit. Existenta spiritului este o anomalie în viatã. Am renuntat la atîtea, de ce n‑as renunta si la spirit? Dar nu este oare renuntarea o boalã a spiritului, înainte de a fi una a vietii?

Nu Stiu

Nu stiu ce e bine si ce e rãu; ce e permis si ce nu e permis; nu pot condamna si nu pot lãuda. Nu este nici un criteriu valabil în aceastã lume si nici un principiu consistent. Mã mirã faptul cã unii se mai preocupã de teoria cunoasterii. Dacã as fi sincer, ar trebui sã mãrturisesc cã putin îmi pasã de relativitatea cunoasterii noastre, cãci lumea aceasta nu meritã s‑o cunosti. Am adesea senzatia unei cunoasteri integrale care epuizeazã întreg continutul lumii, pentru ca altã datã sã nu pricep nimic din tot ce se învîrte în jurul meu. Simt un gust amar în mine, o amãrãciune drãceascã, bestialã, cînd însãsi problema mortii îmi pare fadã. Pentru întîia oarã îmi dau seama cît de greu de definit este aceastã amãrãciune. Poate si din motivul cã umblu dupã motive de ordin teoretic, atunci cînd ea izvorãste dintr‑o regiune eminamente preteoreticã.

In acest moment, nu cred în absolut nimic si n‑am nici o sperantã. Imi par lipsite de sens toate expresiile si realitãtile care dau farmec vietii. Nu am nici sentimentul trecutului, nici al viitorului, iar prezentul îmi pare o otravã. Nu stiu dacã sînt disperat, cãci lipsa oricãrei sperante poate sã fie si altceva decît disperare. Nu m‑ar putea supãra nici un fel de calificativ, deoarece nu mai am nimic de pierdut. Cum am pierdut totul! Si cînd mã gîndesc cã acum se deschid flori si cîntã paseri! Cît de departe sînt toate!

 

Singurãtatea individualã si singurãtatea cosmicã

Existã douã feluri de a simti singurãtatea: a te simti singur în lume si a simti singurãtatea lumii. Cînd te simti singur, trãiesti o dramã pur individualã; sentimentul pãrãsirii este posibil chiar în cadrul unei splendori naturale. In acest caz, intereseazã numai nelinistile subiectivitãtii tale. A te simti aruncat si suspendat în lume, incapabil de a te adapta ei, consumat în tine însuti, distrus de propriile tale deficiente sau exaltãri, chinuit de insuficientele tale, indiferent de aspectele exterioare ale lumii, care pot fi strãlucitoare sau sumbre, tu rãmînînd în aceeasi dramã lãuntricã, iatã ce înseamnã singurãtate individualã. Sentimentul singurãtãtii cosmice, desi se petrece tot într‑un individ, derivã nu atît din frãmîntarea lui pur subiectivã cît din senzatia pãrãsirii acestei lumi, a neantului exterior. Este ca si cum toate splendorile acestei lumi ar dispãrea deodatã pentru ca monotonia esentialã a unui cimitir s‑o simbolizeze. Sînt multi care se simt torturati de viziunea unei lumi pãrãsite, iremediabil abandonate unei singurãtãti glaciale, pe care n‑o ating, mãcar, nici slabele reflexe ale unei lumini crepusculare. Care sînt mai nefericiti, acei care simt singurãtatea în ei, sau aceia care o simt în afarã, în exterior? Imposibil de rãspuns. Si apoi, de ce sã mã chinuiascã ierarhia singurãtãtii? A fi singur, în orice fel, nu e destul?

 Dau în scris, pentru toatã lumea care va veni dupã mine, cã n‑am în ce sã cred pe acest pãmînt si cã unica scãpare este uitarea absolutã. As vrea sã uit de tot, sã mã uit complet, sã nu mai stiu nimic de mine si de lumea aceasta. Adevãratele confesiuni nu se pot scrie decît cu lacrimi. Dar lacrimile mele ar îneca aceastã lume, precum focul meu interior ar incendia‑o. N‑am nevoie de nici un sprijin, de nici un îndemn si de nici o compãtimire, cãci desi sînt cel mai decãzut om, mã simt totusi atît de puternic, atît de tare si de fioros! Cãci sînt singurul om care trãiesc fãrã sperantã. Or, aceasta este culmea eroismului, paroxismul si paradoxul eroismului. Suprema nebunie! Toatã pasiunea haoticã si dezorientatã din mine ar trebui s‑o canalizez pentru a uita totul, pentru a nu mai fi nimic, pentru a scãpa de spirit si de constiintã. Am si eu o sperantã: speranta uitãrii absolute. Dar aceasta mai e sperantã, nu e ea disperare? Nu‑i aceastã sperantã negarea tuturor sperantelor viitoare? Vreau sã nu mai stiu nimic, nici mãcar sã stiu cã nu stiu nimic. De ce atîtea probleme, discutii si supãrãri? De ce atîta constiintã a mortii? Pînã cînd atîta filozofie si atîta gîndire?

Apocalips

Cum as vrea ca, într‑o zi, toti oamenii cu ocupatii sau cu misiuni, cãsãtoriti sau nu, tineri si bãtrîni, femei si bãrbati, seriosi sau superficiali, tristi sau veseli, sã pãrãseascã locuinta si birourile lor si, renuntînd la orice fel de datorii si obligatii, sã iasã în stradã si sã nu mai voiascã sã facã nimic. Toatã aceastã lume îndobitocitã, care munceste fãrã nici un sens sau se iluzioneazã cu aportul personal la binele umanitãtii, care lucreazã pentru generatii viitoare sub impulsul celei mai sinistre amãgeli, ar trãi în astfel de momente capitale o rãzbunare pentru toatã mediocritatea unei vieti nule si sterile, pentru toatã irosirea care n‑a avut nimic din excelenta marilor transfigurãri. Mi‑ar plãcea acele clipe cînd nimãnui nu i‑ar mai trebui amãgirea idealului, cînd orice satisfactie în datele imediate ale vietii ar fi imposibilã si orice resemnare iluzorie si cînd toate cadrele unei vieti normale ar plesni definitiv. Toti oamenii care suferã în tãcere si care nu îndrãznesc sã‑si verse amãrãciunea nici cel putin în suspine ar urla atunci într‑un cor de o sinistrã dizarmonie, cu strigãte stranii care sã cutremure acest pãmînt. Apele sã curgã mai repede si muntii sã se clatine amenintãtor, arborii sã‑si arate rãdãcinile ca o vesnicã si hidoasã mustrare, pãsãrile sã croncãne imitînd corbii, iar animalele sã fugã speriate pînã la epuizare. Toate idealurile sã fie declarate nule; credintele fleacuri; arta o minciunã si filozofia o glumã. Totul sã fie o înãltare si o prãbusire. Bucãti de pãmînt sã se avînte în aer si apoi sã se risipeascã, duse de vînt; planetele sã descrie pe fondul cerului arabescuri bizare, linii întortocheate si grotesti, figuri schimonosite si îngrozitoare. Vîrtejuri de focuri sã creascã într‑un ritm sãlbatic si un zgomot barbar sã nãpãdeascã întreaga lume, pentru a sti pînã si cea mai micã vietate cã sfîrsitul e apropiat. Tot ceea ce e formã sã devinã inform si un haos sã înghitã, într‑un vîrtej universal, tot ceea ce aceastã lume a avut ca structurã, consistentã si formã. Sã fie un zbucium nebun, un zgomot colosal, o teroare si o explozie, dupã care sã nu mai rãmînã decît o tãcere eternã si o uitare definitivã. In aceste clipe finale, oamenii sã trãiascã la o asa temperaturã, încît tot ceea ce umanitatea a simtit pînã acum ca regrete, aspiratii, iubire, deznãdejde sau urã sã izbucneascã în ei într‑o astfel de explozie, încît dupã ea sã nu mai rãmînã nimic. Intr‑o astfel de clipã, cînd toti oamenii si‑ar pãrãsi ocupatiile, cînd nimeni n‑ar mai gãsi un sens în mediocritatea datoriei, cînd existenta ar plesni de contradictiile ei interioare, ce ar mai rãmîne în afarã de triumful nimicului si de apoteoza finalã a nefiintei?

Monopolul suferinTei

Mã întreb: pentru ce numai unii suferã? Existã vreo ratiune în aceastã selectiune, care scoate din rîndul oamenilor normali o categorie de alesi, pentru a‑i arunca în cele mai groaznice torturi? Unele religii sustin cã prin suferintã te încearcã Divinitatea sau cã prin ea ispãsesti un rãu sau o necredintã. Decît, aceastã conceptie poate sã fie valabilã pentru iluzia omului religios, nu însã pentru acela care vede cum suferinta se gãseste la indivizi indiferent de valoare, ba uneori este mai frecventã la cei nevinovati si puri. Nu existã nici o justificare de valoare în fenomenul suferintei. Nu este posibilã absolut nici o fundamentare a suferintei pe o ierarhie de valori. Si apoi, rãmîne de vãzut dacã e posibilã o ierarhie a valorilor.

Aspectul cel mai ciudat al celor care suferã este în credinta absolutei lor suferinte, care îi face sã creadã într‑un fel de monopol al suferintei. Am impresia cã numai eu sufãr, cã toatã suferinta acestei lumi s‑a concentrat în mine, cã numai eu mai am drept la suferintã, desi îmi dau seama cã existã suferinte si mai groaznice, cã poti sã mori cãzînd bucãti de carne din tine, fãrîmitîndu‑te sub propria ta privire, devenind iluzie în cea mai perfectã constientã. Existã suferinte monstruoase, criminale si inadmisibile. Te întrebi: cum de se pot întîmpla si, dacã se întîmplã, cum se mai poate vorbi de finalitate sau de alte povesti? Mã simt atît de impresionat în fata suferintei, încît îmi pierd aproape tot curajul. Si‑l pierd, fiindcã nu pricep de ce existã suferintã în lume. Derivarea ei din bestialitatea, irationalitatea si demonia vietii explicã prezenta suferintei în lume, dar nu gãseste justificarea. Sau este probabil cã suferinta n‑are nici o justificare, ca si existenta în genere. Existenta a trebuit sã fie? Existã vreo ratiune în faptul de a fi? Sau existenta nu‑si are o altã ratiune decît una imanentã? Existenta existã numai ca existentã? Fiinta este numai fiintã? De ce sã nu admitem un triumf final al nefiintei, de ce sã nu admitem cã existenta merge înspre neant si fiinta înspre nefiintã? Nu cumva singura realitate absolutã este nefiinta? Un paradox tot atît de mare cît paradoxul acestei lumi.

Desi fenomenul suferintei mã impresioneazã si uneori mã încîntã, n‑as putea totusi scrie o apologie a suferintei, fiindcã suferinta durabilã — si nu existã suferintã adevãratã, decît cea durabilã —, dacã purificã în primele faze, în ultimele tîmpeste, detracheazã, distruge si anarhizeazã pînã la descompunere. Entuziasmul facil pentru suferintã manifestat în exclamatii este o caracteristicã a estetilor si a diletantilor suferintei, care o asimileazã unui divertisment, neîntelegînd ce fortã teribilã de descompunere existã în suferintã, cîtã dezagregare si cîtã otravã, dar si cîtã fecunditate, pe care o plãtesti însã scump. A avea monopolul suferintei este a vietui suspendat deasupra unei prãpãstii. Si orice suferintã adevãratã este   o prãpastie.

Cîtã lasitate în conceptia celor care sustin cã sinuciderea este o afirmatie a vietii! Pentru a‑si scuza lipsa de îndrãznealã, inventeazã diverse motive sau elemente care sã le scuze neputinta. In realitate, nu existã vointã sau hotãrîre rationalã de a te sinucide, ci numai determinante organice, intime, care predestineazã la sinucidere.

Sinucigasii simt o pornire patologicã înspre moarte, pe care, desi îi rezistã constient, ei n‑o pot totusi suprima. Viata din ei a ajuns la un astfel de dezechilibru, încît nici un motiv de ordin rational n‑o mai poate consolida. Nu existã sinucideri din hotãrîri rationale, rezultate din reflexii asupra inutilitãtii lumii sau asupra neantului acestei vieti. Iar cînd ni se opune cazul acelor întelepti antici ce se sinucideau în singurãtate, eu voi rãspunde cã sinuciderea lor era posibilã numai prin faptul cã au lichidat viata din ei, cã au distrus orice pîlpîire de viatã, orice bucurie a existentei si orice fel de tentatie. A gîndi mult asupra mortii sau asupra altor probleme periculoase este desigur a da o loviturã mai mult sau mai putin mortalã vietii, dar nu este mai putin adevãrat cã acea viatã, acel corp în care se frãmîntã astfel de probleme trebuie sã fi fost anterior afectat pentru a permite astfel de gînduri. Nimeni nu se sinucide din cauza unor întîmplãri exterioare, ci din cauza dezechilibrului sãu interior si organic. Aceleasi conditii exterioare defavorabile pe unii îi lasã indiferenti, pe altii îi afecteazã, pentru ca pe altii sã‑i aducã la sinucidere. Pentru a ajunge la ideea obsedantã a sinuciderii trebuie atîta frãmîntare lãuntricã, atît chin si o spargere atît de puternicã a barierelor interioare, încît din viatã sã nu mai rãmînã decît o ametealã catastrofalã, un vîrtej dramatic si o agitatie stranie. Cum o sã fie sinuciderea o afirmatie a vietii? Se spune: te sinucizi, fiindcã viata ti‑a provocat deceptii. Ca atare ai dorit‑o, ai asteptat ceva de la ea, dar ea nu ti‑a putut da. Ce dialecticã falsã! Ca si cum acel ce se sinucide n‑ar fi trãit înainte de a muri, n‑ar fi avut ambitii, sperante, dureri sau deznãdejdi. In sinucidere, faptul important este cã nu mai poti trãi, care nu rezultã dintr‑un capriciu, ci din cea mai groaznicã tragedie interioarã. Si a nu mai putea trãi este a afirma viata? Orice sinucidere, din moment ce e sinucidere, e impresionantã. Mã mir cum oamenii mai cautã motive si cauze pentru a ierarhiza sinuciderea sau pentru a‑i cãuta diverse feluri de justificãri, cînd n‑o depreciazã. Nu pot concepe o problemã mai imbecilã decît aceea care s‑ar ocupa cu ierarhia sinuciderilor, care s‑ar referi la sinuciderile din cauzã înaltã sau la cele din cauzã vulgarã etc.… Oare faptul de a‑ti lua viata nu este el atît de impresionant încît orice cãutare de motive pare meschinã? Am cel mai mare dispret pentru acei care rîd de sinuciderile din iubire, deoarece acestia nu înteleg cã o iubire ce nu se poate realiza este pentru cel ce iubeste o anulare a fiintei lui, o pierdere totalã de sens, o imposibilitate de fiintare. Cînd iubesti cu întreg continutul fiintei tale, cu totalitatea existentei tale subiective, o nesatisfacere a acestei iubiri nu poate aduce decît prãbusirea întregii tale fiinte. Marile pasiuni, cînd nu se pot realiza, duc mai repede la moarte decît marile deficiente. Cãci în marile deficiente te consumi într‑o agonie treptatã, pe cînd în marile pasiuni contrariate te stingi ca un fulger. N‑am admiratie decît pentru douã categorii de oameni: pentru acei care pot oricînd înnebuni si pentru acei care în fiecare clipã se pot sinucide. Numai acestia mã impresioneazã, fiindcã numai în ei clocotesc mari pasiuni si se dezvoltã mari transfigurãri. Acei care trãiesc viata pozitiv, cu siguranta fiecãrei clipe, încîntati de trecut, prezent si viitor, n‑au decît stima mea. Singuri aceia care în fiecare moment iau contact dramatic cu realitãtile ultime mã zguduie pînã dincolo de orice rezistentã.

De ce nu mã sinucid? Fiindcã mie mi‑e scîrbã atît de moarte, cît si de viatã. Sînt un om care ar trebui aruncat undeva, într‑un cazan cu flãcãri. Nu pricep absolut deloc ce‑o fi cu mine în acest univers. Simt în acest moment o necesitate de a striga, de a scoate un urlet care sã îngrozeascã întreaga lume, sã facã pe toti sã tremure, sã plesneascã într‑o nebunie de groazã. Un trãsnet teribil îl simt virtual în mine si mã mir cum nu izbucneste pentru a nimici lumea asta, pe care as înghiti‑o pentru totdeauna în neantul meu. Mã simt fiinta cea mai teribilã care a existat vreodatã în istorie, mã simt o bestie apocalipticã plinã de flãcãri si întunecimi, de elanuri si de disperãri. Sînt o fiarã cu un zîmbet grotesc, ce se adunã în ea însãsi pînã la iluzie si se dilatã pînã la infinit, ce moare si ce creste în acelasi timp, încîntatã între nimic si tot, exaltatã între speranta nimicului si disperarea totului, crescutã în parfumuri si otrãvuri, arsã de iubire si de urã, nimicitã de lumini si de umbre. Simbolul meu este moartea luminii si flacãra mortii. In mine se stinge tot ceea ce e sclipire, pentru a renaste în fulger si în trãsnet. Si întunericul însusi nu arde el în mine?

Lirismul absolut

As vrea sã izbucnesc într‑o explozie radicalã cu tot ce am în mine, cu toatã energia si cu toate continuturile, sã curg, sã mã descompun si, într‑o expresie nemijlocitã, distrugerea mea sã fie opera mea, creatia, inspiratia mea. Sã mã realizez în distrugere, sã cresc în cea mai nebunã avîntare pînã dincolo de margini, si moartea mea sã fie triumful meu. As vrea sã mã topesc în lume si lumea în mine, sã nastem în nebunia noastrã un vis apocaliptic, straniu ca toate viziunile de sfîrsit si magnific asemenea marilor crepuscule. Din tesãtura visului nostru sã creascã splendori enigmatice si umbre cuceritoare, forme ciudate si adîncimi halucinante. Un joc de luminã si de întuneric sã îmbrace sfîrsitul într‑un decor fantastic si o transfigurare cosmicã sã ridice totul pînã dincolo de orice rezistentã, cînd avîntul duce la nimic, iar formele plesnesc într‑o exaltare de agonie si încîntare. Un foc total sã înghitã lumea aceasta, si flãcãrile lui, mai insinuante decît zîmbetul de femeie si mai imateriale decît melancolia, sã provoace voluptãti crepusculare, complicate ca moartea si fascinante ca neantul în clipele de tristete. Sînt necesare trãiri nebune pentru ca lirismul sã atingã ultima lui expresie, pentru ca încordãrile lui sã treacã marginile subiectivismului normal. Lirismul absolut este lirismul clipelor din urmã. Cãci în lirismul absolut expresia se confundã cu realitatea, expresia e totul, este fiinta într‑o anumitã ipostazã. Ea înceteazã a mai fi o obiectivare partialã, minorã si nerevelatoare, devenind parte din tine. Aici nu mai are importantã numai sensibilitatea sau inteligenta, ci întreaga fiintã, întreg corpul, întreaga viatã din tine, cu ritmul si pulsatiile ei. Lirismul total, lirismul absolut este însusi destinul adus la gradul de autocunoastere absolutã. Niciodatã acest lirism nu va lua formã în expresii detasate, ci fiecare expresie este bucatã din tine. Din acest motiv, el nu este prezent decît în momente capitale, cînd stãrile pe care le exprimã se consumã deodatã cu expresia. Sentimentul agoniei, fenomenul complex al muririi, cînd se manifestã se si consumã. Este o suprapunere între act si realitate; cãci actul nu mai este o manifestare a realitãtii, ci realitatea însãsi. Lirismul absolut — pornirea totalã de a te obiectiva — este dincolo de poezie, sentimentalism etc.… El este mai aproape de un fel de metafizicã a destinului, cãci în el o actualitate totalã a vietii si continutul cel mai adînc al fiintei se manifestã pentru a se rezolva într‑un fel sau altul. De regulã, lirismul absolut rezolvã totul în sensul mortii. Cãci tot ceea ce este capital e în legãturã cu moartea.

 

 

Simt cã ar trebui sã se deschidã sub mine un gol mare si întunecos, care sã mã înghitã pentru totdeauna într‑o noapte de veci. Si mã mir cum de acest proces se‑ntîmplã numai în simtire, si nu si în realitate. Nimic nu mi‑ar pãrea în aceste momente mai natural decît sã mã scufund înspre adîncimi de întuneric, unde nimic din claritatea fadã a acestei lumi n‑ar mai avea nici o urmã de reflex. Nu vreau sã caut o explicatie organicã a acestei porniri din mine înspre întuneric, fiindcã nu pot gãsi una pentru betia de luminã. Dar mã gîndesc totusi cu nedumerire ce sens poate sã aibã aceastã alternantã dintre o experientã a luminii si o experientã a întunericului. Intreaga conceptie a polaritãtii îmi pare insuficientã, cãci în înclinarea spre regiunile noptii existã o neliniste mult mai profundã, care nu poate rãsãri dintr‑o schemã a firii, dintr‑o geometrie a existentei. Sentimentul cã esti înghitit în noapte, într‑o noapte care se deschide sub tine, nu este posibil decît atunci cînd simti ceva greu pe creier si în toatã fiinta, ca presiunea pe întreg organismul a unei imensitãti de noapte. Cum o sã mã înghitã, pe veci, noaptea fãrã de margini a acestei lumi!

 

 

Senzatia confuziei absolute! Adicã a nu putea face nici o distinctie, nici o diferentiere si nici o încadrare, a nu putea lãmuri nimic, a nu întelege si a nu aprecia nimic. Senzatia acestei confuzii absolute face din orice filozof un poet, dar nu toti filozofii o pot atinge si o pot trãi cu o intensitate durabilã. Cãci dacã ar atinge‑o, n‑ar mai putea filozofa abstract si rigid. Este plin de dramatism procesul acesta prin care un filozof devine poet. — Din lumea definitivã a formelor si a problemelor abstracte, care într‑un vîrtej al simtirii, în confuzia tuturor elementelor sufletesti, se împletesc în alcãtuiri ciudate si haotice. Cum sã mai poti face filozofie abstractã, cînd în tine se desfãsoarã o dramã complicatã, în care se întîlnesc presentimentul erotic cu o neliniste metafizicã chinuitoare, frica de moarte cu aspiratiile spre naivitate, renuntarea totalã cu un eroism paradoxal, disperarea cu orgoliul, presentimentul nebuniei cu dorinta de anonimat, strigãtul cu tãcerea, elanul cu nimicul? Si toate acestea se petrec în acelasi timp, simultan. Toate tendintele acestea cresc în cel mai mare clocot posibil, în cea mai mare nebunie interioarã, într‑o confuzie absolutã. Cum sã mai faci atunci filozofie sistematicã si în ce fel sã mai poti fi capabil de o arhitectonicã bine definitã? Sînt oameni care au început cu lumea formelor si sfîrsesc în confuzia absolutã. De aceea, ei nu mai pot filozofa decît poetic. Dar în confuzia absolutã, nu mai importã nimic în afarã de chinurile si voluptãtile nebuniei.

EsenTa graTiei

Sînt multe cãi prin care se poate realiza o detasare de pãmînt, o avîntare si o înãltare deasupra unei mentineri oarbe în viatã. Existã însã numai gratia, a cãrei detasare de pãmînt nu înseamnã o rupere a contactului cu fortele irationale ale vietii, ci un salt inutil, un avînt dezinteresat în care farmecul naiv si ritmul irational al vietii îsi pãstreazã toatã prospetimea. Orice gratie este un avînt, o bucurie a înãltãrii.

Miscãrile gratioase, cu ondulatiile lor, dau impresia de planare deasupra lumii, de zbor usor si imaterial. Spontaneitatea lor are ceva din usurinta unei bateri din aripi, din naturaletea unui zîmbet si din puritatea unui vis de primãvarã. Nu si‑a gãsit gratia în dans forma cea mai vie de realizare? In sentimentul gratios al vietii, aceasta este simtitã ca o tensiune imaterialã, ca un flux pur de vitalitate, ce nu depãseste niciodatã armonia imanentã oricãrui ritm gratios. Este un fel de vis al vietii în orice gratie, un joc dezinteresat, o expansiune care‑si gãseste limita în ea însãsi, nu în afarã. De aceea, gratia dã iluzia plãcutã a libertãtii, a abandonãrii spontane si directe, a unui vis pur, crescut sub raze de soare. Disperarea prezintã un paroxism al individuatiei, o interiorizare dureroasã si singularã pe culmi, o izolare a omului în lume. Toate stãrile rezultate dintr‑o rupere a contactului normal cu lumea si care te duc înspre culmile singurãtãtii individuale intensificã fenomenul individuatiei, determinã pînã la paroxism individualizarea omului în lume. Gratia omului nu duce la paroxismul individuatiei, ci la un sentiment armonic de împlinire naivã, în care fiinta niciodatã nu ajunge la un sentiment al singurãtãtii si al izolãrii. Si formal gratia refuzã singurãtatea, cãci miscãrile de ondulatie prin care se obiectiveazã exprimã o receptivitate pentru viatã, un elan deschis si primitor pentru seductiile si pitorescul existentei. Gratia reprezintã o stare de iluzie în care viata îsi neagã si îsi transcende antinomiile si dialectica ei demonicã, în care contradictiile, ireparabilul, fatalitatea si iremediabilul dispar temporar, într‑un fel de vietuire sublimatã. Existã multã sublimare în gratie, multã puritate aerianã, care însã niciodatã nu poate atinge marile purificãri de pe culmi, unde se realizeazã sublimul. Experientele zilnice si formele comune de trãire nu duc niciodatã viata pînã acolo unde ea ar cunoaste nebunia absolutã a tensiunii paroxistice sau a vîrtejului interior, precum nu realizeazã nici o emancipare de sub greutate, o trecere vremelnicã peste forta gravitationalã, care uneori poate fi un simbol al mortii. Gratia este o emancipare de sub greutate, o emancipare de sub presiunea atractiilor subterane, o evadare din ghearele bestiale ale pornirilor demonice din viatã, ale tendintelor ei negative. Transcenderea negativitãtii este o notã esentialã a sentimentului gratios al vietii. Nu este de mirare pentru ce, într‑un astfel de sentiment, viata apare mai luminoasã, mai învãluitã în raze si în sclipiri. Cãci, depãsind negativitatea si demonicul pe calea unei armonii de forme si a unei usurinte pline de ondulatii, atinge o stare de armonie plãcutã mai repede decît pe cãile complicate ale credintei, unde armonia rezultã dupã contradictii si frãmîntãri complexe. Ce diversã e lumea cînd te gîndesti cã alãturi de gratie poate sã existe o teamã continuã, care tortureazã pe unii oameni pînã la epuizare. Cine n‑a încercat teama de tot, frica de lume, anxietatea universalã, nelinistea absolutã, chinul oricãrui moment de vietuire, acela nu va întelege niciodatã ce înseamnã zbaterea materialã, nebunia cãrnii si nebunia mortii. Cine are sentimentul gratios al vietii nu poate realiza si nu poate întelege acest chin al supremei nelinisti, care nu poate apãrea decît într‑un teren maladiv. Tot ceea ce e profund în lumea aceasta nu poate rãsãri decît din boalã. Ceea ce nu rãsare din boalã n‑are decît o valoare esteticã, formalã. A fi bolnav înseamnã a trãi, vrînd‑nevrînd, pe culmi. Dar culmile nu indicã neapãrat înãltimi, ci si prãpãstii, adîncimi. A trãi în culmile disperãrii este a atinge cele mai groaznice abisuri. Nu existã decît culmi abisale, deoarece de pe adevãratele culmi te poti prãbusi oricînd. Si numai în asemenea prãbusiri atingi culmile. Gratia reprezintã o stare de multumire si uneori chiar de fericire. Nici abisuri si nici suferinte mari. De ce sînt femeile mai fericite decît bãrbatii? Din cauzã cã la ele gratia si naivitatea sînt incomparabil mai frecvente decît la bãrbati. Desigur, nici ele nu sînt scutite de boli si de insatisfactii; dar aici vorbim de sentimentul care predominã. Gratia naivã a femeilor le transpune într‑o stare de echilibru superficial, care niciodatã nu poate duce la tragedii consumatoare sau la încordãri periculoase. Femeia nu riscã nimic pe planul spiritual, fiindcã la ea dualismul dintre spirit si viatã are o intensitate antinomicã mult mai redusã decît la bãrbati. Sentimentul gratios al existentei nu duce la revelatii metafizice, la viziunea realitãtilor esentiale, la perspectiva ultimelor clipe, care te fac ca în fiecare moment al vietii sã trãiesti ca si cum n‑ai mai trãi. Femeile sînt niste nulitãti simpatice. Cu cît te gîndesti mai mult la ele, cu atît le întelegi mai putin. Este un proces analog cu acela care te reduce la tãcere din ce gîndesti mai mult asupra esentei ultime a lumii. Dar, pe cînd aici rãmîi înmãrmurit în fata unui infinit indescifrabil, în cazul femeii nulitatea îti pare mister, cînd ea nu este în fond decît nulitate. Pe lîngã satisfacerea necesitãtilor sexuale, singurul sens în lume al femeii îmi pare a fi acela de a da prilej bãrbatului sã scape temporar de presiunea chinuitoare a spiritului. Cãci femeia poate fi o salvare vremelnicã pentru acei care trãiesc pe culmi, deoarece, fiind extrem de putin dezintegratã din viatã, contactul cu ea înseamnã o întoarcere spre voluptãtile naive si inconstiente ale vietii, înspre imaterialitatea usoarã a gratiei, care, dacã n‑a salvat lumea, le‑a salvat pe femei.

Cum sã mai ai idealuri cînd existã pe acest pãmînt orbi, surzi sau nebuni? Cum sã mã bucur de lumina pe care altul n‑o mai poate vedea sau de sunetul pe care nu‑l poate auzi? Mã simt responsabil de întunericul tuturora si mã cred un hot al luminii. Oare n‑am furat noi toti lumina celor care nu vãd sau sunetul celor care n‑aud? Nu e responsabilã luciditatea noastrã de întunecimea nebunilor? Nu stiu de ce, dar cînd mã gîndesc la asemenea lucruri îmi pierd curajul si vointa; îmi pare inutilã gîndirea si nulã orice compãtimire. Cãci nu mã simt atît de normal si de mediocru pentru a putea compãtimi pe cineva. Trebuie sã fii un om care trãieste în afarã de orice risc pentru a putea compãtimi pe altul. Orice compãtimire este un semn de superficialitate. Cãci ori plesnesti în fata nenorocirilor iremediabile, în fata destinelor frînte, ori amutesti pentru totdeauna. Mila si consolarea sînt nu numai ineficace, dar sînt si insulte. Si apoi, cum sã compãtimesti pe altul cînd tu însuti suferi infinit? Compãtimirea este un sentiment care nu angajeazã. De aceea îl gãsim la atîtia! In lumea aceasta încã n‑a murit nimeni de suferinta altuia. Iar acela care a zis cã moare pentru noi n‑a murit, ci a fost omorît.

Eternitate Si moralÅ

Pînã astãzi, încã nimeni n‑a putut spune ce e bine si ce e rãu. Si e sigur cã în viitor va fi tot asa. Faptul impresionant nu consistã în aceastã relativitate, ci în imposibilitatea de a te dispensa de întrebuintarea acestor expresii. Nu stiu ce e bine si ce e rãu, dar calific actiunile în bune si rele. Dacã m‑ar întreba cineva de ce numesc o actiune bunã si alta rea, nu i‑as putea rãspunde. Este un proces instinctiv, care mã face sã apreciez sub prisma criteriilor morale; cînd mã gîndesc ulterior la acea apreciere, nu‑i mai gãsesc nici o justificare. Morala a devenit atît de complexã si de contradictorie deoarece valorile ei nu se mai constituie în ordinea vietii, ci s‑au cristalizat într‑o regiune transcendentã ei, pãstrînd slabe legãturi cu tendintele irationale si vitale. Cum sã întemeiezi o moralã? Mi‑e atît de scîrbã de acest cuvînt, «bine», este atît de fad si de inexpresiv! Morala spune: lucrati pentru triumful binelui! Dar cum? Prin împlinirea datoriei, prin respect, prin sacrificiu, modestie etc. Toate acestea îmi par simple vorbe, deoarece ele nu cuprind numai un vag formal, dar mai cu seamã un vag în determinãrile concrete de continuturi. Cãci în fata faptului imediat toate principiile morale sînt atît de nule, încît te întrebi de ce n‑ar fi mai acceptabilã o viatã fãrã criterii. As iubi o lume în care n‑ar exista nici un criteriu, nici o formã si nici un principiu, o lume a absolutei indeterminãri. Cãci în lumea noastrã toate criteriile, formele si principiile sînt atît de fade, încît semiprezenta lor este mai exasperantã decît cel mai groaznic absolutism normativ. Imi închipui o lume de fantezie si vis, crescutã în lumini portocalii, si unde nu s‑ar mai vorbi de bine si de rãu, unde întreagã aceastã discutie în jurul valabilitãtii normelor n‑ar mai avea nici un sens. Si apoi, din moment ce realitatea este irationalã în esenta sa, ce rost mai are sã cauti norme ca sã delimitezi binele de rãu, ce rost are sã mai distingi ceva? Morala nu poate fi salvatã, iar acei care sustin cã în fata eternitãtii ea totusi poate fi salvatã se însalã enorm. Ce spun acestia? In lume triumfã temporar plãcerea, satisfactiile minore, pãcatul etc., dar în fata eternitãtii rãmîne numai fapta bunã, numai realizarea moralã. Ce s‑a ales din plãcerile acestei lumi? Neantul! Singura care triumfã este virtutea. Dupã toate mizeriile acestei lumi, apare triumful final al binelui si biruinta definitivã a virtutii. Decît, acestia n‑au remarcat cã dacã eternitatea înghite, anulîndu‑le, toate plãcerile si satisfactiile superficiale, ea nu înghite mai putin tot ceea ce se numeste virtute, faptã bunã, actiune moralã. Eternitatea nu duce nici la triumful binelui si nici la triumful rãului, ci anuleazã totul. Condamnarea epicureismului în numele eternitãtii este un nonsens. Cu cît voi rãmîne eu mai mult prin faptul cã sufãr, decît altul prin faptul cã petrece? Obiectiv, ce semnificatie poate avea faptul cã unul se crispeazã în agonie, iar altul se destinde cu o femeie? Atît suferinta cît si plãcerea se consumã subiectiv în indivizii respectivi. Ori suferi, ori nu suferi, tot vei fi înghitit etern si iremediabil în neant. Nu se poate absolut deloc vorbi de un acces obiectiv al eternitãtii, ci numai de o trãire subiectivã a acestei eternitãti, care nu se poate realiza decît prin discontinuitãti în vietuirea timpului. Nimic din ceea ce creeazã omul nu poate atinge un triumf final, o victorie definitivã. De ce sã ne încîntãm cu iluziile morale, cînd am putea gãsi iluzii si mai frumoase? Toti acei care vorbesc de salvarea moralã în fata eternitãtii se gîndesc la ecoul indefinit  în timp al actiunii morale, la rezonanta nelimitatã si la perpetuarea ei durabilã. Aceasta nu e deloc adevãrat, deoarece oamenii asa‑zisi virtuosi, care nu sînt în fond decît niste fricosi, dispar mai repede din constiinta lumii decît aceia care s‑au epuizat în plãceri. Dar chiar dacã ar fi contrariul, ce înseamnã supravietuirea cu cîteva zeci de ani? Nimic. Orice plãcere nesatisfãcutã este o ocazie pierdutã pentru viatã. Nu voi veni, în numele suferintei, sã opresc lumea de la plãceri, de la orgii, de la excese. Numai oamenii mediocri vorbesc de consecintele plãcerilor. Dar consecintele durerii nu sînt si mai mari? Numai un om mediocru poate dori sã moarã la bãtrînete. Deci suferiti, beti, sorbiti cupa plãcerii pînã la urmã, plîngeti sau rîdeti, scoateti strigãte de disperare sau de bucurie, cîntati de iubire sau de moarte, cãci si asa nimic nu se alege de tot! Intreaga moralã n‑ar vrea sã facã din aceastã viatã decît o sumã de ocazii pierdute.

Moment Si eternitate

Eternitatea nu e inteligibilã decît dacã e privitã ca experientã, în functie de o trãire subiectivã. Conceptul obiectiv al eternitãtii n‑are nici un sens pentru individ, deoarece finitatea lui temporalã eliminã posibilitatea de a trãi o infinitate temporalã, o vesnicie, ca duratã infinitã, ca proces nelimitat în timp. Experienta eternitãtii depinde de intensitatea trãirii subiective, iar nu de obiectivitatea substantialã sau de o duratã continuã. Intrarea în eternitate nu se poate realiza decît într‑o transcendere a timpului, prin sustragerea de la raportarea continuã a clipelor una la alta. Este necesarã o luptã dramaticã si intensã cu timpul, pentru ca, odatã depãsit mirajul succesiunii momentelor, sã mai rãmînã numai trãirea exasperatã a clipei, care sã te avînte de‑a dreptul în vesnicie. In ce fel vietuirea absolutã în moment permite un acces al eternitãtii? Simtul pentru devenire, pentru timp rezultã dintr‑un sentiment al insuficientei clipelor, al relativitãtii si conditionãrilor lor. Acei care au o constiintã intensã a temporalitãtii trãiesc fiecare moment cu gîndul la cel urmãtor, la succesiune si la transformare. Decît, eternitatea nu e accesibilã decît în eliminarea raportãrilor, prin vietuirea clipei în mod absolut. In orice experientã a eternitãtii este un salt si o transfigurare, deoarece se pretinde o astfel de încordare prealabilã pentru a ajunge la împãcarea seninã din contemplatia eternitãtii, încît putini sînt capabili de ea. Contemplatia aceasta nu este importantã prin cît dureazã, ci prin intensitatea ei. Revenirea la trãirile obisnuite nu diminueazã nimic din fecunditatea acestei experiente intense. Ceea ce importã este frecventa acestei contemplatii. Numai prin experiente frecvente se poate ajunge la betia eternitãtii, la starea de încîntare purã, în care transfigurãrile se îmbracã în aureole sublime si imateriale, în care voluptãtile au ceva suprapãmîntesc, de o transcendentã luminoasã si fermecãtoare. Izolarea momentului din succesiune îi atribuie acestuia un caracter absolut; nu în mod obiectiv, ci subiectiv. Un absolut pentru simtirea noastrã, dar cãruia nu i se poate atribui un element de irealitate si fantezie. Cãci, din perspectiva eternitãtii, timpul cu toatã multiplicitatea lui de clipe individuale este, dacã nu ireal, destul de irelevant pentru realitãtile esentiale.

In eternitate trãiesti fãrã sã regreti si fãrã sã astepti ceva. Nu este, în structura momentului trãit ca atare, o scoatere din relativitatea gustului si a categoriilor, o depãsire a imanentei în care ne cuprinde temporalitatea vietii? Trãirea imanentã în viatã este imposibilã fãrã trãirea simultanã în timp, deoarece viata ca activitate dinamicã si progresivã are temporalitatea ca un atribut constitutiv. Caracterul dramatic al vietii este inconceptibil fãrã elementul temporal. Cu cît viata este mai intensã, cu atît timpul este mai esential si mai revelator. Si apoi, viata prezintã o multiplicitate de directiuni, de avînturi intentionale, care nu se pot desfãsura decît în timp. Cînd vorbesti de viatã spui clipe, iar cînd vorbesti de eternitate, clipã. Nu este un minus de viatã în experienta eternitãtii, în aceastã înfrîngere a timpului, în aceastã transcendere a momentelor? Este, în aceastã transfigurare, mai repede o deviere a vietii în alt plan, unde antinomismul si dialectica tendintelor vitale se purificã la mari înãltimi. Acei care au nativ în ei tendintele de contemplatie a eternitãtii, cum sînt acei care se dezvoltã în culturile orientale, nu cunosc lupta dramaticã de transcendere a timpului si nici eforturile de interiorizare, asa cum le depunem noi, care sîntem infectati pînã în rãdãcini de temporalitate. Dar si contemplatia eternitãtii este pentru noi un prilej de viziuni cuceritoare si de încîntãri stranii. Pentru cine are constiinta eternitãtii totul e permis, fiindcã pentru el dispar toate diferentierile într‑o viziune de o monumentalã seninãtate, izvorîtã ca dupã o mare renuntare. Eternitatea nu poate fi iubitã   cu pasiunea cu care iubesti o femeie, sau cu care‑ti iubesti destinul tãu sau disperarea ta proprie. Este însã în tendinta spre regiunile eternitãtii o atractie ce seamãnã cu un zbor înspre un cer senin de varã, sau cu avîntarea înspre discretia unei lumini stelare. Azurul si lumina de stele sînt simboluri pentru aceastã eternitate, în care nu mai doresti si nu mai regreti nimic.

Istorie Si eternitate

Nu înteleg ce rost mai are sã trãiesc în istorie, sã am idealurile epocii, sã mã preocupe gîndul culturii sau problemele sociale. Sînt plictisit de culturã si de istorie; mi‑e aproape imposibil sã mai particip la frãmîntãrile lumii istorice, la idealuri si aspiratii temporale. Istoria este ceva ce trebuie depãsit. Si nu poti depãsi istoria decît atunci cînd trecutul, prezentul si viitorul nu mai au pentru tine nici o importantã, cînd ti‑e indiferent cînd si unde trãiesti. Cu cît sînt mai avantajat dacã trãiesc astãzi, decît dacã as fi trãit în Egiptul de acum patru mii de ani? Sîntem niste imbecili atunci cînd deplîngem soarta unora care au trãit în epoci care nu ne convin nouã, care n‑au cunoscut crestinismul sau descoperirile si inventiile stiintei moderne. Dacã timpul n‑ar fi ireversibil, n‑as regreta deloc sã trãiesc în orice epocã a istoriei, fiindcã nici una nu e mai bunã decît cealaltã. Neexistînd o ierarhie a atitudinilor si conceptiilor de viatã, toti au dreptate si nici unul. Epocile istorice reprezintã forme închise de viatã, care trãiesc cu convingerea în valabilitatea lor definitivã, pentru ca dinamismul si dialectica vietii istorice sã ajungã la alte forme, insuficiente si limitate, si ele, ca tot ce trãieste sub soare. Intreaga istorie îmi pare atît de nulã, încît mã mir cum de existã oameni care toatã viata se ocupã numai cu trecutul. Ce interes mai pot avea cercetarea idealurilor altor epoci, credintele oamenilor sau zvîrcolirile cîtorva indivizi sifilitici? Vor fi mari creatiile oamenilor, dar pe mine nu mã intereseazã. Nu gãsesc eu o împãcare mai mare în contemplatia eternitãtii? Nu om si istorie, ci om si eternitate, iatã un raport valabil în lumea în care nu meritã nici sã respiri. Nimeni nu neagã istoria dintr‑un capriciu trecãtor, ci sub imboldul unor mari tragedii, pe care putini le bãnuiesc. Oamenii cred cã ai gîndit abstract asupra istoriei si apoi ai negat‑o în urma calculului si a reflectiei, cînd în realitate negatia izvorãste din cea mai mare întristare. In acest moment, cînd neg întreg trecutul umanitãtii, cînd nu mai vreau sã iau parte la viata istoricã, sînt apucat de o întristare mortalã, dureroasã pînã dincolo de închipuire. S‑ar putea foarte bine ca tristetea sã fi fost latentã, iar aceste gînduri s‑o fi actualizat si intensificat. Simt un gust amar de moarte si de neant în mine, care mã arde ca o otravã puternicã. Sînt atît de trist, încît toate aspectele acestei lumi nu mai pot avea pentru mine nici o valoare. Cum sã mai pot vorbi de frumusete, cum sã mai pot face consideratii estetice, cînd sînt trist, trist de moarte. Am mai pierdut o parte din existentã: frumosul. Asa ajungi sã pierzi totul….

Nu vreau sã mai stiu de nimic. Depãsind istoria, realizezi supraconstiinta, care intrã ca un element important în experienta eternitãtii. Supraconstiinta te duce într‑o regiune unde toate antinomiile, toate contradictiile si incertitudinile acestei lumi nu mai au nici o valoare, unde nu mai stii cã existi si cã mori. Toti aceia care umblã dupã eternitate o fac din frica de moarte. Singurul rost mai adînc al experientei eternitãtii este sã te facã sã uiti cã mori. Dar cînd revii din contemplatia eternitãtii?

A nu mai fi om

Tot mai mult mã conving cã omul este un animal nefericit, abandonat în lume, silit sã‑si gãseascã o modalitate proprie de viatã, asa cum natura n‑a mai cunoscut înaintea lui. De pe urma asa‑zisei lui libertãti, suferã mai mult decît dupã cel mai mare prizonierat posibil în existenta naturalã. Si atunci nu mã mir de ce omul ajunge uneori sã invidieze o floare sau o altã plantã. A voi sã trãiesti ca o plantã, sã cresti înrãdãcinat, înflorind si uscîndu‑te sub soare, în cea mai deplinã inconstientã, a dori sã fii o parte intimã din fecunditatea pãmîntului, o expresie anonimã a cursului vietii este a fi disperat de rosturile si sensul omenirii. Si de ce sã nu schimb cu o floare? Cunosc ce înseamnã a fi om, a avea idealuri si a trãi în istorie. Ce mai pot astepta de la asemenea realitãti? Este desigur mare lucru a fi om; încerci una dintre cele mai serioase tragedii, o dramã aproape monumentalã, cãci a fi om înseamnã a vietui într‑o ordine de existentã cu totul nouã, mai complicatã si mai dramaticã decît cea naturalã. Din ce scobori de la om înspre natura neanimatã, intensitatea fenomenului dramatic scade treptat, pînã la a deveni nulã. Omul tinde tot mai mult sã ia monopolul dramei si al suferintei din lume. De aceea mîntuirea este pentru el o problemã atît de arzãtoare si de insolubilã. Nu pot avea mîndria cã sînt om, fiindcã am trãit acest fenomen pînã în rãdãcini. Numai aceia care n‑au vietuit cu mare intensitate acest fenomen se mai pot mîndri cã sînt oameni, deoarece ei tind sã devinã. Astfel, încîntarea lor este fireascã. Intre oameni existã unii care n‑au depãsit cu mult forma de existentã animalã sau de plantã. Este natural ca ei sã doreascã si sã admire fenomenul om. Dar acei care cunosc ce înseamnã a fi om cautã sã devinã orice, numai om nu. Dacã ar fi posibil, m‑as transforma în fiecare zi într‑o formã particularã de viatã animalã si de plantã. Sã fiu succesiv toate formele de flori, sã fiu buruianã, ghimpe, trandafir, sã fiu arbore de ecuator, cu crengi întortocheate, plantã de mare, bãtutã de valuri, sau de munte, în prada vînturilor; sã fiu pasãre cu glas melodios sau pasãre croncãnitoare si de pradã, cãlãtoare sau sedentarã, sã fiu bestie de pãdure sau animal domestic. Toate speciile sã le trãiesc cu o frenezie sãlbaticã si inconstientã, sã parcurg seria întreagã a naturii, sã‑mi schimb forma cu usurinta unei gratii naive, fãrã teatru, întocmai ca într‑un proces natural. Cum as umbla prin cuiburi, prin grote, prin singurãtãti de munte si de mare, prin dealuri sau prin cîmpii! Numai aceastã aventurã cosmicã, trãitã în interiorul substantial al vietii, în intimitatea ei organicã, urmînd arabescul formelor vitale si pitorescul naiv al plantelor, mi‑ar mai putea destepta gustul sã redevin om. Cãci dacã diferenta dintre om si animal rezidã în faptul cã animalul nu poate fi decît animal, pe cînd omul poate fi ne‑om, adicã altceva decît el însusi, — atunci eu sînt un ne‑om.

Magie Si fatalitate

Imi vine greu sã‑mi închipui bucuria oamenilor cu sensibilitate magicã, a acestor oameni care simt cã pot totul, cãrora nici o rezistentã nu le pare prea mare si nici un obstacol insurmontabil. Magia presupune o astfel de comuniune cu viata, încît orice manifestare subiectivã

este o expresie a pulsatiei totale a vietii. Este în ea toatã plenitudinea integrãrii în fluxul vietii, toatã exuberanta activãrii în sensul si directia imanentã a acestei vieti. Sensibilitatea magicã nu poate duce decît la bucurie, deoarece pentru ea nu existã iremediabilul, ireductibilul si fatalul, ca elemente din structura interioarã a existentei. A simti cã poti totul, cã absolutul e în mîna ta, cã exuberanta ta este exuberanta acestei lumi, cã ritmul universal palpitã în tine frenetic si intens, cã tu esti lumea, cã existenta nu e conceptibilã decît în mãsura în care trece prin tine, a gãsi sensul lumii, actualizat în fiecare moment în expresia cea mai deplinã, este desigur a realiza o formã de bucurie greu de bãnuit si care este un monopol al celor dotati cu sensibilitate magicã. Pentru magie nu existã boli, sau, dacã existã, viziunea magicã le concepe în asa mãsurã remediabile, încît caracterul lor de ireductibilitate dispare. Optimismul magic vede totul sub raporturi de echivalentã, de aceea, pentru el, orice încercare de individualizare a bolii si de aplicare a unui tratament specific este iluzorie. Magia contestã si neagã tot ceea ce e negativitate în viatã, tot ceea ce e esentã demonicã în dialectica vietii. A avea sensibilitate magicã înseamnã a nu pricepe nimic din marile realitãti dureroase, nimic din ceea ce viata prezintã ca iremediabil si fatal, ca mizerie, destin si moarte. Iluziile magiei neagã ireparabilul din lume, neagã moartea ca realitate fatalã si universalã. Subiectiv, acest fenomen este plin de importantã, deoarece el creeazã o stare de beatitudine si de exaltare euforicã omului. Cãci el trãieste ca si cum n‑ar muri niciodatã. Or, toatã problema mortii, în fata omului, se reduce la constiinta subiectivã a mortii. Pentru cine n‑are aceastã constiintã, faptul cã va intra prin moarte în neant n‑are nici o importantã. A‑ti da seama permanent de moarte este a realiza paroxismul constiintei. In magie, constiinta n‑a cîstigat acea autonomie de viatã care îi dã caracterul unei forte centrifugale, ci pãstreazã încã un caracter vital.

Sînt infinit mai complicati aceia care au constiinta fatalitãtii, pentru care existã în lume irezolvabilul, ireparabilul si iremediabilul, acei care simt cã uneori efortul e nul, iar regretul imposibil, care înteleg cã fatalitatea constituie un aspect al acestei lumi, un aspect esential. Cãci toate realitãtile esentiale se desfãsoarã sub semnul fatalitãtii, care se bazeazã pe incapacitatea vietii de a‑si depãsi conditiile si limitele ei imanente. Magia realizeazã ceva efectiv în lucrurile de nimic, în aspectele usoare cãrora le lipseste esentialul si monumentalul, dar este nulã în fata realitãtilor de ordin metafizic, unde se cere de cele mai multe ori tãcere, de care este incapabilã sensibilitatea magicã. A trãi cu constiinta puternicã a fatalitãtii, a imposibilitãtii si incapacitãtii în fata marilor probleme, pe care nu le poti pune fãrã sã fi angajat dramatic în existentã, este a vietui subiectiv semnul de întrebare care dominã peste aceastã lume si a cãrui ondulatie interogativã este ca un simbol al infinitului necunostibil si inaccesibil.

Spuneti cã disperarea si agonia sînt valabile numai ca preliminarii, cã idealul este depãsirea lor, cã vietuirea îndelungatã în ele duce la automatizare? Vorbiti de drumul bucuriei ca de singurul salvator, iar pe celelalte le dispretuiti? Numiti vietuirea în momente agonice o stare de egoism si gãsiti generozitate numai în bucurie? Ne propuneti bucuria: dar cum s‑o primim din afarã? Cãci dacã ea nu creste din noi, nu izvorãste din rezervele si ritmul nostru interior, orice interventie exterioarã este sterilã. Este atît de usor sã recomanzi bucuria celor ce nu se pot bucura! Si cum sã te poti bucura, cînd esti chinuit în fiecare moment de obsesia nebuniei! Isi dau seama aceia care recomandã bucuria cu o facilitate excesivã ce înseamnã a te teme de înnebunirea apropiatã, ce înseamnã a fi torturat în fiecare clipã de presentimentul unei groaznice nebunii? Cum sã te bucuri atunci cînd simti cã vei înnebuni? Si apoi, se adaugã constiinta mortii, mai persistentã si mai sigurã decît cea a nebuniei. Ce rost are sã‑i vorbesti de bucurie unui om care se aflã într‑o imposibilitate organicã de a se bucura? Bucuria va fi o stare paradiziacã, dar ea nu poate fi cîstigatã decît printr‑o evolutie fireascã, printr‑un proces natural. S‑ar putea foarte bine ca la un moment dat sã sfîrsim cu dramatismul momentelor agonice si sã intrãm într‑o regiune de seninãtate paradiziacã si de bucurie calmã. Oare pentru mine portile paradisului sã fie închise pentru totdeauna? Pînã acum n‑am putut gãsi cheia fericirii, pentru a le deschide. Si cum nu ne putem bucura, ne mai rãmîne doar drumul tuturor suferintelor, al unei exaltãri nebune si nelimitate. Sã ducem vietuirea momentelor agonice pînã la ultima expresie, sã trãim drama noastrã lãuntricã la paroxism, în mod absolut. Nu ne mai rãmîne decît suprema tensiune, dupã care se va mai vedea doar o dîrã de fum… Cãci focul din noi va arde totul. Bucuria nu trebuie justificatã, deoarece ea este o stare atît de purã si de generoasã, încît orice elogiu este inutil. Justificarea ei este inutilã chiar si în fata deznãdãjduitilor, întrucît acestia sau sînt organic deznãdãjduiti si atunci bucuria este o imposibilitate, sau nu sînt organic si atunci bucuria le oferã destule seductii pentru a face inutilã orice justificare. Este de o mie de ori mai multã complexitate într‑o disperare absolutã, decît într‑o bucurie absolutã. Poate din acest motiv portile paradisului sînt prea înguste pentru acei care si‑au pierdut speranta…

Nu este absolut nimeni care în fondul sufletului sã nu aibã un regret — oricît de palid si de indecis — dupã durerea si boala de care a scãpat. Acei care suferã intens si îndelungat, desi doresc sã se refacã, nu se poate sã nu se gîndeascã la o pierdere fatalã prin însãnãtosirea lor probabilã. Atunci cînd durerea face parte din fiinta ta, eventuala depãsire a ei este imposibil sã nu echivaleze cu o pierdere, precum este imposibil sã nu provoace un regret. Ceea ce am mai bun în mine datoresc suferintei; dar si ceea ce am pierdut din viatã nu mai putin ei se datoreste. Din acest motiv, suferinta nu poate fi nici blestematã, dar nici iubitã. Pãstrez fatã de ea un sentiment particular, greu de definit, ciudat si insesizabil, de un farmec analog luminii crepusculare. Beatitudinea în suferintã este o simplã iluzie, cãci plãcerea artificialã din suferintã rezultã din necesitatea de a gãsi o împãcare cu fatalitatea durerii, pentru a nu te distruge total prin ea. Ultimele rezerve de viatã mocnesc în aceastã beatitudine iluzorie. Singurul asentiment dat suferintei este acela pe care‑l exprimã regretul eventualei vindecãri. Dar regretul acesta este atît de impalpabil si de difuz, încît nu se poate cristaliza în constiinta nimãnui. Toate durerile care se sting aduc cu ele un sentiment de tulburare, ca si cum intrarea într‑un ritm echilibrat ti‑ar închide calea pentru regiuni torturante si încîntãtoare în acelasi timp, si de care nu te poti despãrti fãrã sã întorci ochii înapoi. Desi suferinta nu ti‑a revelat frumusetea, ce lumini îti mai pot fura privirea? Nu oare pentru cã luminile acestea tremurã ca si cum s‑ar stinge? Te mai atrage presimtirea noptii din suferintã?

Poti nega un sens vietii din atîtea puncte de vedere, încît o enumerare a lor devine inutilã. Disperarea, infinitul, moartea sînt numai cele mai evidente. Existã însã atîtea determinante intime care te pot duce la o negatie totalã a sensului vietii! Cãci în ce priveste atitudinea în fata vietii nu mai existã adevãr sau neadevãr, ci numai reactiunea spontanã a intimitãtii fiintei noastre.

Subiectivism? Dar putin îmi pasã cã altii cred altcumva. Si apoi, o experientã subiectivã adîncã te ridicã în planul universalitãtii, întocmai cum momentul te ridicã în acela al eternitãtii. A ti se reprosa cã disperarea e un fenomen cu totul personal si irelevant pentru altii este tot atît de absurd ca si atunci cînd ti s‑ar spune cã, murind, se petrece în tine un fenomen pur individual si care, ca atare, nu angajeazã pe nimeni. Oamenii pretuiesc atît de putin singurãtatea!

Cum se petrece ceva în singurãtate, se grãbesc sã‑i decreteze sterilitatea. Ei atribuie o valoare exclusivã produselor sociale, fiindcã au iluzia cã au colaborat cu totii. Toti vor sã facã, sã realizeze ceva efectiv, sã supravietuiascã prin realizãrile lor. Ca si cum de acestea nu s‑ar alege praful! Si ce s‑ar putea alege altceva? Ce se poate alege altceva decît nimicul? Sînt nemultumit de orice. Chiar dacã as fi ales Dumnezeul acestei lumi, mi‑as da imediat demisia, iar dacã lumea întreagã s‑ar rezuma la mine, dacã lumea întreagã as fi eu, m‑as risipi în bucãti pînã la disparitie… Cum de pot avea momente cînd am impresia cã înteleg totul?!

Entuziasmul ca formÅ a iubirii

Sînt oameni în care viata se realizeazã în forme de o puritate si de o limpezire greu de imaginat pentru acela ce trãieste prins în contradictii dureroase si în avînturi haotice. A fi prins în lupte interioare, a te consuma într‑un dramatism intim si a trãi destinul tãu sub semnul iremediabilului este a vietui în regiuni în care orice limpezire sau puritate devin iluzorii. Aceia în care viata se desfãsoarã într‑o crestere fãrã obstacol, care trãiesc într‑un ritm lipsit de dramatism, ating o stare de multumire si încîntare, unde aspectele lumii sînt pline de farmec si de luminã. Si nu este entuziasmul o astfel de stare ce îmbracã aspectele lumii într‑o strãlucire plinã de seductii si de bucurii? A descrie entuziasmul înseamnã a remarca o formã cu totul particularã de iubire, înseamnã a individualiza un mod de abandonare a omului în lume. Iubirea are atîtea fete, atîtea devieri si atîtea forme, încît este destul de greu sã gãsesti un sîmbure central sau o formã tipicã a iubirii. Este o problemã esentialã a oricãrei erotici de a arãta care este manifestarea originarã a iubirii, cum se realizeazã ea primordial. Vorbind de iubirea dintre sexe, de iubirea pentru Divinitate, de iubirea pentru naturã sau artã, vorbim de entuziasm ca o formã de iubire etc. Care este, dintre aceste manifestãri, cea mai organicã, primordialã si structuralã? Trebuie sã existe una, fatã de care celelalte sã se mentinã într‑o dependentã, dacã nu chiar derivare. Nu pot concepe multiplicitatea formelor erotice fãrã iradierea, fãrã fosforescenta si cãldura centralã a uneia singure, care, întocmai ca un soare, împrãstie razele sale indiferent de natura obiectelor sau de aspectul formelor. Teologii sustin cã forma primordialã de iubire este iubirea lui Dumnezeu. Toate celelalte manifestãri n‑ar fi decît reflexe palide ale acestei iubiri fundamentale. Unii panteisti cu tendinte estetizante sustin cã natura, iar unii esteti puri, arta. Pentru altii, bazati pe biologie, sexualitatea purã, fãrã afectivitate, sau pentru unii metafizicieni, sentimentul identitãtii universale. Decît, nici unii dintre acestia nu vor putea dovedi cã aceastã formã este absolut constitutivã omului, deoarece în decursul vietii istorice a oscilat si variat în asa mãsurã, încît nimeni astãzi nu poate determina caracterul ei precis. Cred cã forma cea mai esentialã a iubirii este iubirea dintre bãrbat si femeie, care este nu numai sexualitate, ci implicã un complex întreg de stãri afective, a cãror fecunditate este destul de sesizabilã. Mã întreb: s‑a sinucis cineva pentru Dumnezeu, pentru naturã, pentru artã? Toate acestea sînt realitãti prea abstracte pentru a putea fi iubite cu intensitate. Iubirea este cu atît mai intensã cu cît este legatã cu ceva individual, concret si unic. Iubesti o femeie pentru ceea ce o diferentiazã în lume, pentru unicitatea ei. Nimic în lume nu o poate înlocui în momentele cînd iubirea este puternicã. Toate celelalte forme de iubire participã la aceastã iubire centralã, desi tendinta lor este sã devinã autonome. Astfel, entuziasmul e privit ca perfect autonom de sfera Erosului, cînd în realitate rãdãcinile lui se adîncesc în substanta cea mai intimã a iubirii, dînd nastere însã la o formã cu tendinte de emancipare din sfera eroticului. Este, în natura internã a oricãrui om entuziast, o receptivitate cosmicã, universalã, o capacitate de a primi totul, de a se orienta, în orice directie, dintr‑un impuls si un exces interior, de a nu pierde nimic si de a participa la orice actiune cu o vitalitate debordantã, ce se risipeste pentru voluptatea realizãrii si pasiunea faptului, pentru gustul dezinteresat al frãmîntãrii si pentru cultul dinamic al eficientei. Pentru omul entuziast nu existã criterii, perspective si calcul, ci numai abandonare, frãmîntare si dãruire. Bucuria îndeplinirii si extazul efectivului sînt notele acestui om, pentru care viata este un elan din care conteazã numai fluiditatea vitalului, numai avîntul imaterial, care ridicã viata la o înãltime de unde fortele distructive îsi pierd intensitatea si negativitatea. Fiecare avem stãri de entuziasm, dar acestea sînt prea rare pentru a ne defini. Aici vorbim de acei oameni la care entuziasmul predominã, a cãrui frecventã este atît de mare, încît alcãtuieste nota specificã a unei individualitãti. Entuziastul nu cunoaste înfrîngeri, fiindcã pe el nu‑l intereseazã obiectele, ci initiativa si voluptatea activãrii ca atare. El nu începe o actiune fiindcã a reflectat asupra utilitãtii si sensului ei, ci fiindcã nu poate altcum. Succesul sau insuccesul, dacã nu îi sînt indiferente, în nici un caz nu‑l stimuleazã sau îl rateazã. Ultimul dintre oameni care rateazã în aceastã lume este entuziastul. Viata este mult mai mediocrã si mai fragmentarã, în esenta sa, decît bãnuiesc oamenii. Nu este aici explicatia faptului pentru ce decãdem cu totii, pentru ce ne pierdem vioiciunea pulsatiilor interioare si ne închistãm luînd forme, cristalizîndu‑ne în dauna productivitãtii si dinamismului interior? Pierderea fluiditãtii vitale si debordante îti distruge receptivitatea si posibilitatea de a îmbrãtisa viata cu generozitate si elan. Entuziastul este singurul care se mentine viu pînã la bãtrînete. Toti ceilalti, cînd nu sînt nãscuti morti, ca majoritatea oamenilor, mor înainte de vreme. Sînt atît de rari oamenii cu adevãrat entuziasti! Ar fi greu sã ne închipuim o lume în care toti ar iubi totul. O lume de oameni entuziasti oferã o imagine mai cuceritoare decît imaginea paradisului, fiindcã tensiunea sublimã si generozitatea radicalã întrec orice viziune paradiziacã. Posibilitãtile de renastere continuã, de transfigurare si intensificare a vietii fac din entuziast un om care este permanent dincolo de tentatiile demonice, de frica de neant si de chinurile momentelor agonice. Viata entuziastului nu cunoaste tragicul, fiindcã entuziasmul este singura expresie de viatã complet opacã pentru fenomenul mortii. Chiar si în gratie, o formã atît de apropiatã de entuziasm, aceastã necunoastere, aceastã neglijare organicã si ignorare irationalã a mortii este mai putin vãditã. Cãci ondulatiile gratiei sînt uneori o aluzie îndepãrtatã la caracterul de iluzie al vietii. Existã în gratie mult farmec melancolic; în entuziasm, nu existã deloc. Admiratia mea teribilã pentru oamenii entuziasti derivã din faptul cã eu nu pot pricepe cum de existã astfel de oameni într‑o lume în care moartea, neantul, tristetea si disperarea alcãtuiesc un cor atît de sinistru, încît fac imposibile eforturile noastre de a mai auzi melodii sublime si transcendente. Cã sînt oameni care nu dispereazã niciodatã, iatã un fapt impresionant si care dã de gîndit. Cum se poate ca în entuziasm specificarea obiectelor sã fie inexistentã? Cum se poate sã realizezi numai dintr‑o plenitudine si un exces în mod permanent? La ce realizare ciudatã si paradoxalã a ajuns iubirea în entuziasm? Iubirea, cu cît e mai intensã, e mai individualã si mai legatã de o specificare a obiectului. Bãrbatii care iubesc cu adevãrat, cu o pasiune puternicã, nu pot iubi în acelasi timp mai multe femei, ci numai una. Cu cît pasiunea este mai intensã, cu atît obiectul pasiunii capãtã o proeminentã mai mare. Sã ne închipuim o astfel de pasiune eroticã, la un moment dat, lipsitã de obiect, sã ne închipuim iubirea unui bãrbat fãrã femeia înspre care s‑ar orienta iubirea lui. Ce am avea altceva decît o plenitudine de iubire? Nu sînt oameni cu mari virtualitãti de iubire, dar care n‑au iubit niciodatã în sensul acelei iubiri tipice, originare? Entuziasmul este o iubire în care obiectul nu s‑a specificat. Toate dispozitiile de iubire, în loc sã se orienteze direct spre femeie sau, la femeie, spre bãrbat, se revarsã în manifestãri, în actiuni generoase si în receptivitatea universalã pe care nu o întîlnim în iubirea realizatã în mod natural. Cãci entuziastul este un deviat superior al Erosului. Paradoxul lui este de a nu iubi o femeie, de a nu‑si epuiza iubirea în cultul reciproc dintre sexe, ci de a o revãrsa în acea abandonare dezinteresatã, care face din orice entuziast o fiintã purã si inaccesibilã. Poate fiindcã iubirea lui are un acces atît de mare. Dintre toate formele iubirii, entuziasmul este cel mai purificat de sexualitate, mult mai purificat decît iubirea misticã, absolut incapabilã sã se elibereze de simbolica sexualã sau de cultul naturist, în care intrã, de asemenea, atîtea elemente ale acestei simbolici. Din acest motiv, lipseste în entuziasm nelinistea si vagul, care fac din sexualitate un determinant si un element în tragicul uman. Entuziastul este o fiintã eminamente neproblematicã. El poate totusi sã înteleagã mult si multe, fãrã sã cunoascã însã incertitudinile dureroase, sensibilitatea haoticã a spiritului problematic. A‑ti pune probleme înseamnã a fi pierdut, deoarece spiritele problematice nu pot rezolva nimic, fiindcã nu le place nimic. Si apoi, unde este la ele capacitatea de a se abandona la orice, unde este acel paradox încîntãtor al iubirii ca stare purã, unde este acea actualitate permanentã si totalã, care te face ca în fiecare moment sã te deschizi pentru tot, si, în fine, unde este irationalitatea naivã din entuziasm? Mitul biblic al cunoasterii ca pãcat este cel mai profund mit din cîte au închipuit oamenii. Or, fericirea debordantã a entuziastilor este de a nu cunoaste tragedia cunoasterii. De ce nu am spune‑o? Cunoasterea adevãratã este cel mai mare întuneric. As renunta oricînd la toate problemele din lumea aceasta, care nu duc la nimic, pentru o naivitate dulce si inconstientã. Spiritul sfîsie, nu înaltã. In entuziasm, ca si în gratie sau în magie, spiritul nu s‑a separat de viatã, nu reprezintã un element de antinomie în lume. Aici existã secretul fericirii, în indiviziunea initialã, care mentine o unitate inseparabilã, o convergentã organicã. A fi entuziast înseamnã a fi incapabil de orice dualism. Si orice dualism este o otravã. De obicei, viata nu se mentine fecundã si productivã decît prin tensiuni si antinomii, care reprezintã un principiu de luptã si de încordare agonicã. Entuziasmul depãseste acest principiu, realizînd viata fãrã dramatism, exprimînd un elan fãrã tragism si iubind fãrã sexualitate.

LuminÅ Si Intuneric

Cît de nule sînt toate interpretãrile filozofice si istorice ale religiilor, nimic n‑o poate ilustra mai bine decît absoluta neîntelegere a semnificatiei dualismului luminii si a întunericului în religiile orientale si în orice misticã. Aceste interpretãri sustin cã ridicarea la rangul de principii metafizice a luminii si întunericului ar deriva din observarea alternantei regulate a zilei cu noaptea, prima reprezentînd un principiu de viatã, iar a doua de mister si de moarte. Aparent, interpretarea este cum nu se poate mai fireascã. Dar pentru cine cautã determinante mai adînci, ea este complet insuficientã, ca toate explicãrile exterioare. Problema luminii si a întunericului este legatã de problema stãrilor extatice. Nimeni nu ajunge sã atribuie acestui dualism o valoare explicativã atît de mare, dacã n‑a cunoscut obsesia complicatã si ciudatã a prizonieratului simultan sau succesiv în fortele luminii sau ale întunericului. Stãrile extatice amestecã umbrele cu scînteile, care joacã într‑un dans bizar în întuneric, combinã într‑o viziune dramaticã sclipiri instantanee cu un mister de umbre fugitive, alcãtuieste o adevãratã scarã de nuante între luminã si întuneric. Dar nu aceastã desfãsurare este impresionantã, ci faptul cã esti dominat, esti cuprins si obsedat de ele. Culmea extazului o atingi în senzatia finalã, în care parcã mori din cauza luminii si a întunericului. Este infinit ciudat cã în viziunea extaticã dispar toate obiectele înconjurãtoare, toate formele curente prin care lumea se individueazã. Nu mai existã decît o proiectie monumentalã de umbre si de lumini. Cum se face aceastã selectie si purificare e greu de explicat, precum tot atît de greu de explicat este compatibilitatea între puterea lor de fascinare, de dominare, si imaterialitatea lor. Este o demonie atît de curioasã în orice exaltare extaticã! Si cînd, din tot ce are lumea aceasta în extaz, nu mai rãmîne decît întunericul si lumina, cum sã nu le atribuim un caracter absolut? O constatare simplã, a alternantei exterioare a acestor douã aspecte, nu poate duce niciodatã la o absolutizare    în asa mãsurã. Frecventa stãrilor extatice, în Orient si mistica tuturor veacurilor, este de naturã a verifica presupunerea noastrã. Nimeni nu gãseste un absolut în afarã, ci numai înãuntru. Or, extazul, acest paroxism al interioritãtii, nu reveleazã decît sclipiri si umbre interioare. Fatã de culoarea acestora, ziua si noaptea îsi pierd orice expresivitate, orice farmec deosebit. Stãrile extatice ating o astfel de esentialitate, încît accesul lor în zone profunde de existentã produce o impresie de orbire si halucinatie metafizicã. Extazul nu prinde decît esente pure si, ca atare, imateriale. Dar imaterialitatea lor produce vertigii si obsesii de care nu poti scãpa decît convertindu‑le în principii metafizice.

RenunTarea

Ai vãzut bãtrînetea, durerea si moartea, si ti‑ai zis cã plãcerea este o iluzie, cã toti oamenii ce petrec nu înteleg nimic din instabilitatea lucrurilor, fiind prada celei mai mari iluzii. Si atunci ai fugit de lume, convins de vremelnicia frumusetii si a tuturor splendorilor. Spus‑ai: Nu mã voi reîntoarce pînã ce nu voi scãpa de nastere, de bãtrînete si de moarte.

Mult orgoliu si suferintã sînt în orice renuntare. In loc sã te retragi cu cea mai mare discretie, fãrã revoltã si fãrã urã, declari, cu patos si îngîmfare, ignoranta si iluzionarea celorlalti, condamni plãcerea si toate voluptãtile în care trãiesc oamenii. Toti cei care au renuntat si s‑au dedat unei practici ascetice, trãind în pustiu, au fãcut‑o din convingerea cã ei au depãsit în mod esential relativitãtile omenesti. Accesul la sentimentul unei vesnicii subiective le‑a dat iluzia unei eliberãri totale. Decît, incapacitatea lor de eliberare efectivã o dovedesc condamnarea plãcerii si dispretul pentru oamenii care trãiesc numai pentru a trãi. Dacã m‑as retrage în cel mai groaznic desert, dacã as renunta la tot si n‑as mai cunoaste decît singurãtatea absolutã, niciodatã n‑as avea îndrãzneala de a dispretui plãcerea si pe oamenii care o împãrtãsesc. Din moment ce eu prin renuntare si singurãtate nu pot cîstiga efectiv eternitatea, ci mor ca absolut toti ceilalti, de ce sã dispretuiesc si de ce sã numesc calea mea cea adevãratã? Oare nu sînt toti marii profeti lipsiti de discretie si de întelegere omeneascã? Vãd durerea, bãtrînetea si moartea si îmi dau seama cã nu pot fi depãsite. Dar de ce sã tulbur plãcerile altuia cu aceste constatãri? Este foarte drept cã pe acela care a vãzut în fatã asemenea realitãti si care le trãieste convins de neînduplecata lor vesnicie, ce altceva îl mai poate tenta, decît renuntarea? Suferinta duce la renuntare. Dar dacã lepra m‑ar cuprinde, n‑as condamna bucuria altuia. Cãci în orice condamnare existã multã invidie. Budismul si crestinismul sînt o rãzbunare si o invidie a suferinzilor. Simt cã în agonie n‑as putea face decît apologia orgiei. Nu recomand nimãnui renuntarea, fiindcã gîndul instabilitãtii nu se poate depãsi decît de putini, în pustie. In desert, ca si în societate, instabilitatea lucrurilor ti se oferã cu aceeasi aromã dureroasã. Cînd te gîndesti cã nimic nu s‑a ales de marii singurateci si cã iluziile lor au fost mai mari decît ale celor naivi sau ignoranti!

Gîndul renuntãrii este atît de amar, încît este de mirare cum omul a ajuns sã‑l conceapã. Cine n‑a simtit în momentele de amãrãciune si de tristete un fior rece prin tot corpul, o senzatie de pãrãsire si de ineluctabil, de moarte cosmicã si de neant individual, de vid subiectiv si neliniste inexplicabilã, acela nu cunoaste preliminariile groaznice ale renuntãrii, rezultate ale unei îndelungi dureri.

Dar cum sã renunti? Unde sã te duci, pentru a nu renunta deodatã, desi numai aceastã renuntare are valoare? In mediul si clima noastrã, nu mai avem avantajul pustiului exterior, ci numai al unuia interior. Nu avem cadrul pentru renuntare. Neputînd sta liberi sub soare, fãrã alt gînd decît al eternitãtii, cum o sã devenim sfinti sub acoperisuri? Este o dramã specific modernã aceea de a nu putea renunta decît prin sinucidere. Dar dacã desertul nostru lãuntric s‑ar materializa, nu ne‑ar coplesi imensitatea lui?

Pentru ce nu plesnesc, pentru ce nu mã risipesc în bucãti, pentru ce nu curg ca un izvor de munte? Nu este în mine atîta energie pentru a cutremura lumea asta, nu este în mine atîta nebunie încît sã disparã orice urmã de claritate? Nu este singura mea bucurie bucuria haosului si nu este plãcerea mea avîntul ce mã prãbuseste? Nu sînt înãltãrile mele cãderi si nu este explozia mea iubirea mea? Oare eu nu pot iubi decît distrugîndu‑mã? Cum de existã în iubirea mea atîta neliniste, teamã si nesigurantã? Sã fiu închis complet pentru stãrile pure? Sã fie în iubirea mea atîta otravã? Trebuie sã mã abandonez complet tuturor stãrilor, sã nu mã mai gîndesc la ele si sã le trãiesc cu cel mai deplin exces. Nu m‑am luptat si nu mã lupt destul cu moartea, sã‑mi mai fie si Eros un dusman? De ce cînd renaste iubirea în mine mi‑e atît de fricã, de ce îmi vine sã înghit întreaga aceastã lume, pentru a opri cresterea iubirii mele? Mizeria mea este de a voi sã fiu înselat în dragoste, pentru a avea motive în plus sã sufãr. Numai în iubire poti vedea ce decãzut esti. Cãci acela care a privit moartea în fatã mai poate iubi? Si‑ar putea muri el din cauza iubirii?

Precum în extaz se realizeazã purificarea de toate elementele individuale si contingente, rãmînînd numai lumina si întunericul, ca elemente capitale si esentiale, tot asemenea, în noptile cu insomnii, din tot ce are lumea aceasta multiplu si divers, nu mai rãmîne decît un motiv obsedant sau un element intim, cînd nu este prezenta evidentã a unei persoane. Cîtã vrajã ciudatã este în acele melodii care izvorãsc din tine în noptile fãrã somn, care se dezvoltã asemenea unui flux, pentru a se stinge într‑un reflux care nu este un simbol de pãrãsire, ci seamãnã usurintei unui pas înapoi din nu stiu care dans! Ritmul si evolutia sinuoasã a unei melodii interioare pun atunci stãpînire pe tine si te cuprind într‑o încîntare ce nu poate fi extaticã, fiindcã este prea mult regret în aceastã tãlãzuire melodicã. Regret, dupã ce? Greu de spus, cãci insomniile sînt atît de complicate, încît e imposibil sã‑ti dai seama ce‑ai pierdut. Poate fiindcã pierderea e infinitã… Obsesiile se individualizeazã numai în insomnii, deoarece numai în ele se poate realiza prizonieratul într‑o formã de gîndire sau de simtire. In insomnii, prezenta unui gînd sau a unui sentiment este organicã, este constitutivã, si se impune cu exclusivitate si imperialism. Tot ce apare în ele se realizeazã melodic, într‑o formã de ondulatie misterioasã. Fiinta iubitã se purificã într‑o imaterialitate, întocmai cum s‑ar risipi într‑o melodie. Si atunci nu poti sti absolut deloc dacã iubirea ta e vis sau realitate. Caracterul impalpabil ce‑l împrumutã realitãtii aceastã convertire în melodic a tot ceea ce se petrece în insomnii provoacã în sufletul omului o neliniste si o tulburare, care nu sînt atît de intense pentru a duce la o anxietate universalã, ci pãstreazã toate elementele unei nelinisti si tulburãri de esentã muzicalã. Moartea însãsi, fãrã sã înceteze a fi hidoasã, se manifestã într‑o universalitate de noapte, a cãrei impalpabilã transparentã, desi e fructul iluziei, nu este mai putin muzicalã. Dar tristetea acestei nopti universale este întocmai ca tristetea muzicii orientale, în care predominã mai mult misterul mortii decît al iubirii.

Precum, în explicarea nasterii iubirii, fenomenul irationalitãtii («iubirea e oarbã») este revelator, tot asa, în senzatia iubirii, fenomenul topirii este nu mai putin revelator si semnificativ. Iubirea este o formã de comuniune si de intimitate. Or, ce poate exprima mai bine aceastã formã decît fenomenul subiectiv al topirii, al spargerii tuturor barierelor individuatiei? A te topi în iubire înseamnã a încerca un fior organic, ce reduce toatã viata din tine la o pulsatie si la o pîlpîire, greu de definit. Cu ce te pune în contact iubirea? Nu este ea universalul si specificul absolut în acelasi timp? Nu este paradoxul iubirii de a atinge un vag general, desi ea se orienteazã înspre o singurã fiintã? Comuniunea mai adîncã nu se realizeazã decît prin individual. Iubesc o fiintã; dar întrucît ea este un simbol al totului, eu particip ontologic la tot si la esentã, în mod inconstient si naiv. Participarea universalã a iubirii presupune specificarea obiectului; cãci nu poti avea un acces total fãrã accesul absolut al unei fiinte individuale. Exaltarea si vagul în iubire rãsar dintr‑o presimtire si dintr‑o prezentã nereflectatã în suflet, irationalã, a vietii în genere, care creste în tine la paroxism. Orice iubire adevãratã reprezintã o culme cãreia sexualitatea nu‑i rãpeste nimic din înãltimea ei. Sexualitatea nu atinge ea culmi? Nu se atinge în ea un paroxism unic, extatic pînã dincolo de orice margini? Decît, fenomenul curios al iubirii este de a deplasa din centrul constiintei sexualitatea, desi iubirea fãrã sexualitate nu se poate concepe. Fiinta iubitã creste atunci în tine purificatã si obsedantã, cu un nimb de transcendentã si intimitate simultan, în sclipirile si reflexele cãruia sexualitatea devine perifericã, dacã nu în mod real si efectiv, în tot cazul subiectiv si imaginativ. Iubire spiritualã între sexe nu existã, ci numai o transfigurare organicã, prin care persoana iubitã se fixeazã în tine, evoluînd în carnea ta pînã la a‑ti da iluzia spiritualitãtii. Numai în astfel de conditii este posibilã o senzatie de topire, cînd carnea tremurã de un fior total, cînd ea nu mai este un obstacol si o rezistentã materialã, ci arde de focuri lãuntrice si curge de fluiditãti insesizabile. Sãrutul nu e posibil decît într‑o astfel de senzatie de topire, de comuniune imanentã si fecundã. Existential si ontologic, sãrutul te apropie mai mult de esenta intimã a vietii decît o reflexiune îndelungatã si complicatã. Cãci nu prin forme si categorii se ajunge la realitãtile esentiale. Si dacã ajungi la acestea în mod inconstient si naiv, ai pierdut ceva? Numai cînd esti constient simti cît ai pierdut. Nu cred ca esenta si intimitatea vietii sã fi rãmas un bun pierdut pentru aceia care nu s‑au aventurat pe cãile spiritului.

Numai întîia iubire are valoare. Cine a dus‑o pînã la capãt, cine a trãit toate formele si farmecele ei, acela poate sã afirme cã nu e certat cu Eros. Dar cînd dintr‑o sovãialã si nesigurantã lãuntricã, dintr‑o lipsã de curaj si avînt în prima tinerete, nu ti‑ai manifestat iubirea, ci ai omorît în tine expansiunile erotice, te‑ai refuzat unei abandonãri integrale, ce mai poti spera, atunci, de la iubire? Vai de acei care n‑au schimbat nici un cuvînt cu prima lor iubitã! Cum vor mai gãsi cuvinte pentru a doua? Si oare mai renaste iubirea? Depinde de om si de tristetile lui. Cãci îndelungile întristãri paralizeazã în asa mãsurã elanul iubirii, încît te întrebi dacã tristetea nu este un reflex al mortii, precum iubirea este al vietii. Acea senzatie de presiune interioarã, cînd simti cum te aduni în tine, cum creierul e parcã strîns si corpul apãsat de greutãti interne, cînd orice avîntare moare sub glasul obscur si nelãmurit al unor chemãri din adîncuri negre si coplesitoare, face din tristete o otravã care, picurînd în iubire, o întunecã si o stãvileste. Iubirea este prin esentã deschisã, ca o floare de primãvarã. Si nu închide rãcoarea tristetii petalele acestei flori? Uneori învinge iubirea, alteori tristetea; cîteodatã se amestecã într‑un aliaj complex, provocînd o stare de neliniste, cînd atît viata cît si moartea îsi cer drepturile lor. Cum atacã tristetile rãdãcinile lui Eros! Si oare de ce întristãrile sînt numai de moarte? Sînt prea trist spre a fi nãscut pentru iubire!

Acel care a spus cã somnul este egal cu speranta a avut o intuitie admirabilã a îngrozitoarei importante a somnului, precum si a nu mai putinei importante a nesomnului. Insomnia este o realitate atît de mare, încît îmi vine sã mã întreb dacã omul nu este un animal ce nu poate dormi. De ce sã‑i spui omului animal rational, cînd gãsesti la unele animale ratiune cîtã vrei? Nu existã însã în scara întregii vieti animale, în afarã de om, un singur animal care sã vrea sã doarmã si sã nu poatã. In somn uiti drama vietii tale, uiti complicatiile si obsesiile, asa încît fiecare desteptare este un început nou de viatã, este o sperantã nouã. Viata pãstreazã astfel o discontinuitate plãcutã care dã impresia unei continue regenerãri, a unei renasteri permanente. Insomniile duc, dimpotrivã, la un sentiment al agoniei, la o tristete eternã si iremediabilã, la o disperare absolutã. Pentru un om sãnãtos, adicã pentru un animal, a te preocupa de insomnii este a te complãcea în neseriozitãti, fiindcã el nu stie cã sînt unii care ar plãti un somn cu o avere, cãrora le e fricã de pat si care ar sacrifica o tarã pentru inconstienta din somn, ce o rãpesc în mod brutal amarnicele luciditãti si haosul insomniei. Existã o mare, o infinitã legãturã între insomnie si disperare. Mã întreb dacã poate exista disperarea fãrã insomnii, dacã este posibilã o pierdere totalã a nãdejdii fãrã concursul nesomnului. Deosebirea dintre iad si rai nu poate fi decît aceasta: în rai poti dormi cînd vrei, în iad niciodatã. N‑a pedepsit Dumnezeu pe om luîndu‑i somnul si dîndu‑i cunoasterea? Si nu este în unele închisori pedeapsa cea mai groaznicã atunci cînd nu te lasã sã te culci? Nebunii suferã mult de insomnii; de aceea depresiunile teribile în care trãiesc, dezgustul de viatã si înclinarea spre sinucidere. Este imposibil sã iubesti viata atunci cînd nu poti dormi. Si apoi, senzatia aceea de scufundare, de prãbusire în adîncimi, de scafandru al neantului, care se naste în unele clipe de veghe absolutã, nu indicã ea o formã de nebunie? Acei care se sinucid, aruncîndu‑se în ape sau din etajele caselor, o fac desigur sub un impuls orb si o atractie nebunã înspre adîncimi. Cine nu s‑a cutremurat la viziunea interioarã a scufundãrii lui în ape adînci, la senzatia unei imersiuni nelimitate, evoluînd înspre profunzimi marine, ca si cum ai vrea sã fugi de luminã spre a locui pe fundul oceanelor sau al mãrilor, cine n‑a simtit lãuntric o împleticealã în aer, trasînd arabescuri de o absurdã complexitate sau descriind vîrtejuri ca o pulbere cosmicã, acela nu va pricepe niciodatã substratul atractiei teribile înspre neant, ce îndeamnã pe unii oameni la suprema renuntare.

Mã simt un om fãrã sens si nu‑mi pare rãu cã n‑am nici un sens. Si de ce mi‑ar pãrea rãu, cînd de haosul meu nu se poate alege decît haosul? In mine nu existã nici o vointã înspre formã, spre cristalizare, sau un ideal. De ce nu zbor, de ce nu‑mi cresc aripi? Nu este în dorinta mea de zbor o fugã de existentã? Si n‑as fugi în acest zbor cu toatã existenta, cu tot ce e fiintã? Simt în mine atîta fluiditate, încît mã mir cum de nu mã topesc si nu curg. As vrea ca fiinta mea sã se transforme într‑un fluviu cu ape tulburi si nãvalnice, care sã poarte numele meu si care sã curgã ca o amenintare apocalipticã. Oare va stinge aceastã apã focul din mine, si focul din mine va evapora aceastã apã? In mine sînt numai aburi si scîntei, inundatii de foc si incendii de apã.

Este în mine atîta confuzie, zãpãcealã si haos, încît nu stiu cum un suflet omenesc poate sã le suporte. Tot ce vreti gãsiti în mine, absolut tot. Sînt o fiintã rãmasã de la începutul lumii, în care elementele nu s‑au cristalizat si în care haosul initial îsi joacã încã nebunia si învolburarea lui. Eu sînt contradictia absolutã, paroxismul antinomiilor si limita încordãrilor; în mine totul e posibil, cãci eu sînt omul care voi rîde în clipa supremã, în fata neantului absolut, voi rîde în agonia finalã, în clipa ultimei tristeti.

Nu se poate anula timpul decît prin vietuirea absolutã în moment, în abandonarea totalã la seductiile clipei. Atunci realizezi eternul prezent, care nu este decît un sentiment de prezentã eternã a lucrurilor. Sã nu‑ti pese de timp, de devenire si de nimic. Eternul prezent este existentã, fiindcã numai în trãirea integralã a lui existenta capãtã o pozitivitate si o evidentã. Prezentul, scos în mod subiectiv din succesiunea clipelor, este fiintare, este depãsire a nimicului, care nu poate apãrea decît acolo unde temporalitatea devine constitutivã pentru existentã. Cãci temporalitatea existentei introduce un element de neant în fiintare, deoarece tot ceea ce se consumã în timp îsi dovedeste implicit inconsistenta. Fericiti sînt aceia care pot trãi în moment, care pot trãi prezentul absolut, pe care nu‑i intereseazã decît beatitudinea clipei si încîntarea pentru vesnica prezentã si eterna actualitate  a lucrurilor. Si nu se atinge în iubire absolutul momentului? Nu este inconstienta din iubire adevãrata trãire a clipei? Nu depãseste adevãrata iubire temporalitatea? Acei care nu pot iubi într‑o abandonare spontanã o fac nu numai din tristete si angoasã, dar si din cauza luptei dramatice cu timpul, din incapacitatea de a depãsi esential temporalitatea. N‑a sosit timpul cînd trebuie sã declarãm rãzboi pe moarte si pe viatã timpului? Si nu este timpul dusmanul nostru, al tuturora?

Cea mai mare prostie pe care a conceput‑o mintea omeneascã este ideea de eliberare prin omorîrea dorintei. De ce sã pui frîne vietii, de ce sã o distrugi pentru un cîstig atît de putin fecund cum este acela al unei indiferente totale, al unei eliberãri care nu înseamnã nimic? Cu ce îndrãznealã mai poti vorbi de viatã, dupã ce ai nimicit‑o complet în tine? Am mai multã stimã pentru un om cu dorintele contrariate, nenorocit în dragoste si disperat, decît pentru un întelept rece, de o impasibilitate orgolioasã si respingãtoare. Nu pot concepe o lume mai antipaticã decît una de întelepti. Ar trebui distrusi iremediabil toti înteleptii acestui pãmînt, pentru ca viata sã continue a exista mai departe asa cum e: oarbã, irationalã.

Fiecare stat ar face bine sã aresteze pe toti înteleptii si sã‑i închidã într‑un castel pãrãsit, ca sã nu mai tulbure pe nimeni. Cãci urãsc întelepciunea acestor oameni pe care adevãrurile nu‑i dor, care nu suferã cu nervii, carnea si sîngele lor. Trebuie declarate nule toate adevãrurile oamenilor uscati, care gîndesc fãrã spermã la creier, fãrã angoasã si fãrã disperare. Apreciez numai adevãrurile vitale, organice si spermatice, fiindcã stiu cã nu existã adevãr, ci numai adevãruri vii, fructe ale nelinistii noastre. Toti oamenii care gîndesc viu au dreptate, deoarece nu existã argumente hotãrîtoare împotriva lor. Si chiar dacã ar fi, ele nu pot fi doborîte decît prin uzare. Cã mai sînt oameni care cautã adevãrul, nu pot avea decît regrete. Sau înteleptii n‑au înteles nici acum cã adevãrul nu poate sã existe?

FrumuseTea flÅcÅrilor

Intregul farmec al flãcãrilor este de a cuceri printr‑un joc ciudat, care este dincolo de armonie, de proportie si de mãsurã. Nu simbolizeazã avîntul impalpabil al flãcãrilor gratia si tragedia, naivitatea si disperarea, voluptatea si tristetea? Nu este în transparenta lor consumatoare, în imaterialitatea lor arzãtoare, usurinta si zborul care rezultã dupã marile purificãri, dupã marile arderi lãuntrice? As vrea sã fiu ridicat de elanul si transcendenta flãcãrilor, sã fiu aruncat de impulsul lor insinuant si fin, sã plutesc într‑o mare de flãcãri, sã mã consum într‑o moarte etericã, într‑o moarte de vis. Frumusetea stranie a flãcãrilor este de a da iluzia unei morti sublime, a unei morti pure, asemenea unui azur auroral. Nu este caracteristic cã vorbim de moartea în flãcãri numai la fiinte întraripate, usoare si gratioase? Moartea în flãcãri o vedem ca o ardere de aripi, o moarte imaterialã. Oare numai fluturii mor în flãcãri? Dar aceia care mor de flãcãrile din ei?

Adevãratele femei sînt acelea a cãror prezentã te face sã uiti de probleme, idei, nelinisti universale si chinuri metafizice. Pentru cei tulburati adînc de o neliniste metafizicã, intimitatea unei femei este un corectiv si o reconfortare. Prin femei se poate realiza temporar o inconstientã dulce, plãcutã si încîntãtoare. Nãscute aproape numai pentru iubire, ele îsi epuizeazã întreg continutul fiintei lor în avîntul erotic. Femeile iubesc mai mult decît bãrbatii si suferã mai mult decît ei. Dar pe cînd bãrbatul, din experienta iubirii sau dintr‑o mare suferintã, dezvoltã un gînd sau un sens de universalitate, pentru femeie ele rãmîn strict individuale, fãrã o proiectie sau o adîncire în esential si etern. Femeia trãieste voluptãtile sau îndurã durerile ca si cum acestea ar fi exclusiv individuale. Nu existã femei care în suferinta lor personalã sã descopere esenta suferintei, fiindcã femeile sînt opace pentru universal. Fiinte eminamente patice, ele nu transformã si nu transfigureazã experientele subiective, nu le trãiesc cu acea intensitate ce purificã si exaltã, ci se lasã dominate de ele. Stãrile sufletesti la femei nu sînt creatoare, fiindcã se mentin într‑o sferã pur individualã si accidentalã si ca atare sînt lipsite de semnificatie si de o valoare simbolicã, de un sens revelator. Femeia este un animal incapabil de culturã si de spirit, iar atunci cînd se explicã sterilitatea ei prin conditii istorice se realizeazã un act de cea mai crasã ignorantã. Femeile n‑au creat nimic în nici un domeniu. Si ceea ce e mai grav este cã în acele domenii în care ele au lucrat si activat mai mult au creat mai putin, cum e cazul cu muzica. Faptul cã în aceastã artã, în care femeile s‑au exercitat mai mult decît bãrbatii, ele n‑au produs nimic original mã face sã declar categoric si iremediabil cã femeia nu e o fiintã istoricã. Sã mai amintim cã nu existã un gînd original de la o femeie, o singurã creatie durabilã în artã, cã aceste fiinte vizuale n‑au creat nimic în picturã, cã, dimpotrivã, s‑au remarcat putin în unele stiinte cu care înclinãrile feminine nu pot avea nici o afinitate? In esenta sa, femeia este o fiintã accesibilã numai la valorile vitale ale Erosului si complet inaccesibilã la valorile suprapuse sau deviate ale acestor valori vitale. Imi place femeia fiindcã alãturi de ea încetez sã gîndesc si pot cu deplinãtate sã realizez, pentru scurt timp, experienta irationalului. Alãturi de femeie, uiti cã suferi din cauza spiritului, treci peste dualitãtile chinuitoare si revii înspre un fond originar de viatã, înspre continuturi primordiale si indivizibile, derivate, ca expresii organice, din esenta irationalã a vietii. Pentru cavalerii neantului, contactul cu femeia nu poate fi decît un drum care, dacã nu duce la salvare, nu este mai putin adevãrat cã duce la împãcare temporarã, la o uitare reconfortantã. Gratia femeii tempereazã tragedia bãrbatului.

Urãsc înteleptii pentru cã sînt comozi, fricosi si rezervati. Iubesc infinit mai mult pe oamenii dominati de mari pasiuni care îi devorã pînã la moarte, decît egalitatea de dispozitie a înteleptilor, ce îi face insensibili atît la plãcere, cît si la durere. Inteleptul nu cunoaste tragicul pasiunii, nu cunoaste frica de moarte, precum nu cunoaste avîntul si riscul, eroismul barbar, grotesc sau sublim. Sufletul lui nu vibreazã, este rece si înghetat. De aceea vorbeste în maxime si dã sfaturi. Alura lui de transcendentã si superioritate îl face incapabil de tragedii, de dramatism infinit sau de exaltare eroicã. Inteleptul nu trãieste nimic si nu simte nimic, nu doreste si nu asteaptã nimic. Stabilind toate continuturile vietii într‑o echivalentã, el trage toate consecintele acestei anulãri. Cît de complexã îmi pare însã o existentã care, stabilind aceastã echivalentã, nu înceteazã totusi sã se frãmînte, pînã la limitã, în anumite continuturi. Existenta de întelept este sterilã si goalã, fiindcã este complet lipsitã de elemente contradictorii, de antinomii si deznãdejdi, fiindcã nu cunoaste tragismul marilor pasiuni. Sînt infinit mai fecunde acele existente care, trãgînd toate consecintele, nu înceteazã de a se contrazice, nu înceteazã de a fi devorate de contradictii organice si insurmontabile. Resemnarea înteleptului rãsare dintr‑un gol interior, iar   nu dintr‑un foc lãuntric. Prefer sã mor de un foc interior decît de vidul si resemnarea înteleptului.

Intoarcerea In haos

Inapoi înspre haosul initial, înspre haosul absolut! Sã desfãsurãm subiectiv un proces care sã reprezinte intrarea în confuzia primordialã, în vîrtejul de început al lumii. In noi sã creascã un avînt înspre învolburarea cosmicã, înainte de aparitia formelor, înainte de individuatie. Simtirea noastrã sã pîlpîie de acest efort si de aceastã nebunie, de aceste vãpãi si de aceste prãpãstii. In interiorul nostru sã disparã legile lumii, precum     si toate consistentele ei, toate cristalizãrile si toate structurile, pentru ca, în aceastã topire si dezechilibrare, accesul vîrtejului absolut sã fie deplin. Nemaiexistînd legi si fiinte individuale, putem reface subiectiv procesul de la cosmos înspre haos, de la naturã înspre indiviziunea originarã, de la formã înspre vîrtej. Destrãmarea lumii realizeazã un proces contrar evolutiei cosmice, un proces invers si retrospectiv. Un apocalips rãsturnat, dar izvorît din aceeasi sensibilitate si aceleasi aspiratii. Cãci nimeni nu poate dori întoarcerea  în haos, fãrã sã fi suferit toate ametelile apocalipsului.

Cîtã groazã si cîtã bucurie nu încerc la gîndul cã as fi prins deodatã în vîrtejul haosului initial, în confuzia si în paradoxala lui simetrie. Simetria acestui vîrtej este singura simetrie haoticã, lipsitã de o excelentã formalã si de un sens geometric.

Dar existã în orice vîrtej o posibilitate viitoare de formã, precum în haos este o posibilitate de cosmos. As vrea sã trãiesc la începutul lumii, în vîrtejurile demonice ale haosului originar. Sã existe în mine posibilitãti de forme, dar nici una sã nu fie realizatã si efectivã. Totul sã vibreze de o neliniste universalã de început, ca o trezire din neant.

Nu pot trãi decît la începutul sau la sfîrsitul acestei lumi.

Ironie Si autoironie

Cînd ai negat totul, cu frenezie, si ai lichidat radical cu toate formele de existentã, cînd nimic n‑a rezistat pornirii si excesului de negativitate, de cine te mai poti lega, decît de tine însuti, de cine sã mai rîzi sau sã plîngi, afarã de tine? Dupã ce întreaga lume a cãzut în ochii tãi, cazi în mod iremediabil si tu. Nelimitatul din ironie anuleazã toate continuturile din viatã. Nu vorbim de ironia elegantã, inteligentã si finã, nãscutã dintr‑un sentiment de superioritate sau orgoliu facil, de acea ironie prin care unii oameni îsi mãrturisesc emfatic distanta lor de lume, ci de ironia tragicã, de ironia infinit amarã, de ironia din disperare. Singura ironie adevãratã este aceea care suplineste o lacrimã sau o crispatie, dacã nu un rînjet grotesc si criminal. Existã o mare deosebire între ironia oamenilor care au suferit si ironia celor superficiali si comozi. Cãci la întîii ea indicã o imposibilitate de participare naivã la viatã, legatã de sentimentul unei pierderi definitive a valorilor vitale, pe cînd la ceilalti aceastã imposibilitate de participare nu se reflecteazã dureros în constiintã, fiindcã sentimentul unei pierderi ireparabile nu existã. Ironia indicã o crispare internã, o adîncire      de riduri, o lipsã de spontaneitate si iubire, de comuniune si întelegere umanã! Ea este un dispret voalat, o transfigurare a unei realitãti si a unor deficiente. Ironia dispretuieste gestul naiv si spontan, fiindcã starea ironicã este dincolo de irational si naiv. Este însã, în ironie, multã invidie fatã de oamenii naivi. Ironicul, neputîndu‑si manifesta admiratia lui pentru simplicitate, din cauza enormului sãu orgoliu, invidiazã si învenineazã, dispretuieste si se crispeazã. Din acest motiv, îmi pare mult mai autenticã ironia amarã, ironia tragicã si agonicã, decît cea surîzãtoare, ce izvorãste dintr‑un scepticism usor, cu seninãtãti vagi si echivoce, cu pretentii de luminã si bunãvointã. Cît de caracteristic este faptul cã în autoironie se întîlneste numai forma tragicã de ironie, cã ironicul este în asemenea caz numai agonic! Nu se poate ajunge la autoironie prin zîmbete, ci numai prin suspine, care sînt suspine chiar dacã sînt complet înãbusite. Cãci autoironia este o expresie a disperãrii. Ai pierdut lumea asta, te‑ai pierdut si pe tine. Si atunci un rîs negru, înveninat si sinistru, însoteste toate gesturile tale, ca o mascã hidoasã, distruge toate iluziile de elan si pe ruina tuturor surîsurilor naive, dulci si mîngîietoare, apare surîsul agonic, mai crispat decît în mãstile primitive si mai definitiv decît în cele egiptene.

 

Despre mizerie

Cînd mã gîndesc la faptul cã mizeria este strîns legatã de existenta omeneascã, nu mai pot adera la nici o teorie si la nici o doctrinã de reformã socialã. Toate îmi par egal de stupide si de inutile. Chiar si tãcerea îmi pare un urlet. Animalele, care trãiesc fiecare din silinta lor, nu cunosc mizeria, fiindcã nu cunosc ierarhia si dependenta unora de altii. Fenomenul mizeriei apare numai la om, fiindcã numai el a putut sã‑si creeze din semen un supus. Nici un animal nu‑si bate joc de altul, asemãnãtor pînã la identitate cu el. Numai omul este capabil de atît autodispret.

Toatã caritatea din lume nu face decît sã evidentieze si mai mult mizeria, arãtînd‑o mai îngrozitoare si mai ininteligibilã decît    în pãrãsirea absolutã. Ca si în fata ruinelor, în mizerie te doare vidul de umanitate, regretul cã oamenii nu schimbã esential ceea ce este în putinta lor de a schimba. De altã parte, acest sentiment se combinã cu unul al imanentei si eternitãtii mizeriei, al caracterului ei ineluctabil si fatal, acolo unde existã viatã omeneascã. Desi stii cã oamenii ar putea înlãtura mizeria, îti dai totusi seama de vesnicia ei, dînd astfel nastere la un sentiment neobisnuit de neliniste amarã, la o stare sufleteascã paradoxalã si tulbure, în care omul apare în toatã inconsistenta si mizeria lui. Cãci mizeria obiectivã din viata socialã nu este decît un reflex palid al infinitei lui mizerii lãuntrice. Cînd mã gîndesc la mizerie, îmi trece orice poftã de a mai trãi. Ar trebui sã arunc tocul din mînã si sã mã duc într‑un bordei, unde sprijinul adus sãrãciei ar însemna mai multã umanitate efectivã decît o carte, ce nu face altceva decît sã otrãveascã si mai mult aceastã lume nenorocitã si singurã. Mã apucã o deznãdejde mortalã cînd mã gîndesc la mizeria îngrozitoare a omului, la putregaiul si cangrena sa. Acest animal rational — n‑ar mai fi! — se apucã de constructii, de teorii, se pasioneazã de ideologii în fata mizeriei, în loc sã arunce tot ceea ce are pe el, într‑un gest de întelegere înaltã si de comuniune adîncã. Desi nu se poate interveni în existenta nimãnui si desi nu poti scoate pe nimeni efectiv din singurãtatea durerii, totusi pasivitatea e criminalã, precum criminalã e si mila aproximativã, asa cum e mila tuturor oamenilor. Prezenta mizeriei în lume compromite pe om mai mult decît orice si explicã de ce grandomania acestui animal va trebui sã aibã un sfîrsit catastrofal. Cînd vãd mizeria, mi‑e rusine pînã si de faptul cã existã muzicã, devenitã în asemenea cadru inexpresivã si rece. Esenta vietii sociale este nedreptatea. Si atunci, cum sã mai aderi la o doctrinã socialã si politicã?

Mizeria distruge din viatã totul; o face scîrboasã, hidoasã, spectralã. Existã paloarea aristocraticã si paloarea mizeriei. Intîia rezultã din rafinament, a doua din mumificare. Cãci mizeria fantomatizeazã, creeazã umbre de viatã, aparitii stranii, asemãnãtoare unor forme crepusculare, ce succed unui incendiu cosmic. Nu este în convulsiunile ei nici urmã de purificare, ci o urã, o amãrealã, o înrãire carnalã. Mizeria, ca si boala, nu duce la un suflet nevinovat si îngeresc, la o umilintã curatã si purã, ci la o umilintã veninoasã, rea si rãzbunãtoare, la un compromis ce ascunde rãni si patimi chinuitoare. Aceia care nu s‑au nãscut în mizerie, ci au cãzut în ea, nu se pot împãca absolut niciodatã, fiindcã acestia înteleg mai bine decît ceilalti cã în viata aceasta lucrurile ar putea sta si altcum.

Nu admit o revoltã relativã în fata nedreptãtilor, ci numai o revoltã eternã, fiindcã eternã este mizeria în umanitate.

Fuga de pe cruce

Nu‑mi plac profetii, precum nu‑mi plac marii fanatici care nu s‑au îndoit niciodatã de credintele si misiunea lor. Valoarea profetilor o mãsor dupã capacitatea lor de îndoialã, dupã frecventa momentelor cu adevãrat chinuitoare, de‑o luciditate dureroasã. Cãci la marii profeti îndoiala este mai tulburãtoare decît la ceilalti oameni, desi numai în îndoialã sînt profetii si fanaticii cu adevãrat umani. Restul este absolutism, predicã, moralã si pedagogie. Vor sã învete pe altii, sã mîntuiascã, sã arate calea adevãrului, sã devieze destinele altora, ca si cum adevãrurile lor ar fi mai bune decît ale celor pe care îi învatã. Criteriul îndoielii este singurul valabil spre a‑i deosebi de maniaci. Nu se îndoiesc ei însã prea tîrziu? Acela care s‑a crezut fiul lui Dumnezeu nu s‑a îndoit decît în momentele finale. Si adevãrata îndoialã a lui Cristos nu este cea de pe munte, ci aceea de pe cruce. Sînt convins cã Isus pe cruce a invidiat destinul celui mai anonim dintre oameni si, dacã ar fi putut, s‑ar fi retras în coltul cel mai obscur al lumii, unde nimeni n‑ar mai fi cerut sperantã sau mîntuire. Si cînd a rãmas numai cu soldatii romani, sînt sigur cã le‑a cerut sã‑l ia jos, sã‑i scoatã cuiele, pentru a fugi atît de departe, încît ecoul suferintelor oamenilor sã nu mai ajungã pînã la el. Nu cã Isus ar fi încetat deodatã sã mai creadã în misiunea si ideile lui — era prea iluminat pentru a putea fi un sceptic —, dar moartea pentru altii este mult mai greu de suportat decît moartea ta, consumarea destinului tãu personal. Isus a suportat rãstignirea, deoarece stia cã numai prin jertfa lui proprie pot triumfa ideile sale.

Asa pretind oamenii: pentru ca sã creadã în tine, tu trebuie sã renunti la tot ce e al tãu si apoi la tine. Oamenii sînt rãi si criminali; ei vor sã mori pentru a garanta autenticitatea credintei tale. De ce admirã ei scrierile rãsãrite dintr‑o însîngerare durabilã? Fiindcã aceasta îi scuteste de suferinte sau le dã iluzia suferintei. Ei vor sã vadã sînge sau lacrimi dincolo de rînduri pentru ca, din mediocritatea si satisfactia lor, sã le apari ca un destin particular si demn de admiratie. Toatã admiratia vulgului este plinã de sadism.

Dacã Isus n‑ar fi murit pe cruce, crestinismul n‑ar fi triumfat. Oamenii se îndoiesc cu drept cuvînt în fata a orice, numai în fata mortii nu. Or, moartea lui Isus a fost pentru ei suprema certitudine, suprema încredere în valabilitatea principiilor crestinismului. Cristos putea foarte bine sã disparã în fata primejdiei rãstignirii — sau ar fi putut primi admirabilele tentatii ale diavolului, care exprimã simbolic tentatiile vietii. Cine n‑a fãcut pact cu diavolul n‑are rost sã trãiascã, deoarece el exprimã simbolic esenta vietii mai bine decît Dumnezeu. Regretul meu este cã diavolul m‑a ispitit atît de rar… Dar nici Dumnezeu nu m‑a iubit. Crestinii n‑au înteles nici acum cã Dumnezeu este mai departe de oameni decît oamenii de el. Imi închipui un Dumnezeu plictisit pînã dincolo de margini de acesti oameni care nu stiu decît sã cearã, un Dumnezeu exasperat de trivialitatea creatiei sale, dezgustat de pãmînt si de cer. Si‑mi închipui un Dumnezeu avîntîndu‑se în neant, ca Isus de pe cruce…

Oare ce s‑ar fi întîmplat dacã soldatii romani ar fi ascultat ruga lui Isus, dacã l‑ar fi luat de pe cruce si l‑ar fi lãsat sã plece? In nici un caz el nu s‑ar fi dus în altã parte a lumii pentru a predica, ci pentru a muri singur, fãrã compãtimirea oamenilor si fãrã lacrimile lor. Chiar dacã Isus n‑ar fi cerut soldatilor eliberarea — din cauza orgoliului —, totusi îmi este imposibil sã cred cã aceastã idee nu l‑ar fi obsedat. Neapãrat Isus a crezut cã e fiul lui Dumnezeu, dar aceasta nu l‑a putut împiedica, în fata jertfei pentru altii, sã se îndoiascã sau sã‑i fie fricã de moarte. In întreg procesul rãstignirii, Isus a avut momente cînd, dacã nu s‑ar fi îndoit cã e fiul lui Dumnezeu,    a regretat cã e fiul lui. In fata mortii, Isus Cristos a regretat cã e fiul lui Dumnezeu. Si dacã a primit moartea, a fãcut‑o numai pentru a triumfa ideile sale.

S‑ar putea foarte bine ca Isus sã fi fost mult mai simplu decît îl concepem noi, sã fi avut mai putine îndoieli si mai putine regrete. Cãci el s‑a îndoit si a regretat ascendenta lui divinã numai în momentele finale. Noi ne îndoim si regretãm atîta, încît nici unul dintre noi nu ne mai putem crede fiul lui Dumnezeu. De aceea, nici nu mai putem fi sfinti si nu mai putem crede în predicatori. Detest în Isus tot ce e predicã, moralã, idee si credintã. Sã ne fi dat pace, si sã nu ne mai fi tulburat cu atîtea idealuri si credinte. Cãci idealuri si credinte au atîtia. Iubesc la Isus momentele de îndoialã si de regret, clipele cu adevãrat tragice din existenta lui, care nu îmi par nici cele mai interesante si nici cele mai dureroase. Cãci dacã s‑ar mãsura dupã suferintã, cîti n‑ar avea dreptul, înaintea lui, sã se considere fii ai lui Dumnezeu! S‑ar putea ca nu toti fiii lui Dumnezeu sã moarã pe cruce, într‑o moarte geometricã si verticalã!

Cultul infinitului

Nu pot vorbi de infinit fãrã sã simt un vîrtej interior si unul exterior. Este ca si cum, dintr‑o existentã ordonatã, cu legi si forme, as sãri într‑un vîrtej cu ondulatii inegale si capricioase ce evolueazã, cu o iutealã de gînd, prin imensitate. Evolutia acestei linii sinuoase se desfãsoarã spre un punct etern inaccesibil. Cu cît punctul de ajungere se deplaseazã înspre o depãrtare inconceptibilã si indefinitã, cu atît intensitatea vîrtejului pare a creste. Curbele si ondulatiile lui n‑au nimic din usurinta gratiei, ci descriu linii complicate, asemenea unor flãcãri cosmice. O trepidatie universalã zguduie totul ca într‑un infern. Si toatã lumea pare a se misca într‑un ritm accelerat si nebun, ca si cum s‑ar apropia apocalipsul. Nu existã un sentiment adînc al infinitului fãrã acea senzatie ciudatã a apropierii vertiginoase de sfîrsitul cosmic, de sfîrsitul universal. Paradoxul infinitului este de a‑ti da aceastã senzatie de apropiere de sfîrsitul absolut si de a face, în acelasi timp, imposibilã aceastã apropiere. Cãci infinitul nu duce la nimic. Atît infinitul spatial, cît si infinitul temporal. Infinitatea este tot atît de deconcertantã în trecut ca si în viitor. Ce sã se realizeze în viitor, cînd avem o eternitate înapoia noastrã în care s‑a putut realiza orice? Cum o sã poatã prezenta viitorul ceea ce n‑a putut prezenta o infinitate trecutã? Dacã lumea ar fi avut un sens, s‑ar fi revelat pînã acum si noi l‑am fi aflat. Cum sã pot concepe cã acest sens se va realiza în viitor, cînd pînã acum ar fi trebuit sã se arate? Lumea n‑are nici un sens nu numai fiindcã este irationalã în esenta sa, dar si fiindcã este infinitã. Sensul este conceptibil numai într‑o lume finitã, în care poti ajunge la ceva, unde sînt limite care se opun regresiunii noastre, în care existã puncte sigure si delimitate, astfel ca lumea sã poatã fi asimilatã unei istorii cu convergentã universalã si precisã, asa cum face conceptia progresului. Infinitul nu duce la nimic, fiindcã în el totul e provizoriu si caduc. Totul e prea putin fatã de nemãrginire. Nimeni nu poate avea experienta infinitului fãrã ameteli, fãrã o tulburare adîncã si care nu se poate uita. Si cum sã nu te tulburi, cînd în infinit nici o directie nu e mai valabilã decît cealaltã?

In spatiu, infinitatea stabileste echivalenta directiilor, care toate nu pot duce nicãieri, nici una nefiind preferabilã alteia. Infinitul neagã orice posibilitate de a rezolva favorabil problema sensului acestei lumi. Simt o voluptate demonicã atunci cînd mã gîndesc la aceastã negativitate si îmi pare chiar bine cã lumea n‑are nici un sens din cauza infinitului. Si, în definitiv, ce ne mai trebuie atîta sens? Oare nu putem trãi si fãrã ca lumea aceasta sã aibã unul? O betie a irationalitãtii, un dionisism total nu pot suplini acest nonsens universal? Sã trãim, fiindcã lumea n‑are nici un sens. Dacã n‑avem scopuri precise si idealuri accesibile, sã ne aruncãm fãrã nici o rezervã în vîrtejul teribil al infinitului, sã urmãm ondulatiile lui în spatiu, sã ne consumãm în focurile acestui vîrtej, în cãldura     lui îngrozitoare, sã‑l iubim pentru nebunia lui cosmicã si pentru anarhia lui totalã. Nu existã experientã a infinitului care sã nu provoace anarhia, o anarhie totalã, organicã si iremediabilã. Nu poti întelege infinitul, care îti dã imaginea unei anarhii cosmice, dacã nu ai embrionar tendinte anarhice în tine. O experientã intensã a acestuia nu face decît sã creeze o corespondentã între vîrtejul exterior si vîrtejul interior. Trãirea infinitãtii, ca si reflexia îndelungatã asupra acestei infinitãti, este cea mai groaznicã lectie de anarhie, de revoltã si de neîmpãcare totalã. Infinitul te dezorganizeazã, te zbuciumã, te afecteazã în rãdãcinile fiintei, dar te si face sã neglijezi tot ce e gest mãrunt, tot ce e insignifiant si întîmplãtor. In fata infinitului, chiar si durerile par mai mici.

Ce bine cã, dupã ce ne‑am pierdut toate sperantele, ne mai putem arunca în infinit, cã avem dreptul la un salt absolut în nemãrginire, cã putem participa la anarhia universalã, la tensiunile acestui vîrtej. Sã strãbatem, prinsi în evolutia lui, pînã la epuizare, toate nebuniile acestei miscãri neîncetate, sã ne consumãm într‑o avîntare de cel mai înalt dramatism, gîndindu‑ne mai putin la moarte cît la infinita noastrã nebunie, sã realizãm la paroxism un vis de barbarie cosmicã si de exaltare nemãrginitã, sã plutim prin spatiu fãrã alt scop decît al acestui dinamism absolut.

Si cãderea noastrã din mrejele acestui vîrtej sã nu semene cu o stingere treptatã, ci sã continuãm în aceastã agonizare cu haosul vîrtejul initial. Intreg patosul si dramatismul infinitului sã ne mai cuprindã o datã în singurãtatea mortii, pentru ca trecerea în neant sã semene unei iluminãri, ce amplificã si mai mult misterul sau nonsensul acestei lumi. Existã în complexitatea uluitoare a infinitului, ca un element constitutiv, negatia categoricã a formei, a planului închis si determinat. Infinitul fiind progresivitate absolutã, este fatal ca sã anuleze tot ceea ce are o consistentã finitã si o cristalizare formalã. Este revelator cã arta care exprimã mai bine infinitul, muzica, este aceea care topeste formele într‑o fluiditate de un farmec ciudat si inefabil. Forma tinde totdeauna sã dea un caracter absolut fragmentarului, sã‑l izoleze într‑o autonomie si, individualizînd continuturile, sã elimine perspectiva universalului si a infinitului. Nu existã forme în lume decît pentru a sustrage continuturile existentei din haosul si anarhia vîrtejului infinit. Cã formele au o consistentã iluzorie fatã de acest vîrtej, o dovedeste orice viziune mai adîncã, deoarece, dincolo de cristalizãrile efemere, realitatea adevãratã se descoperã ca o pîlpîire si o pulsatie dintre cele mai încordate. Simtul pentru forme rezultã dintr‑o complacere în finit, în seductiile inconsistente ale mãrginirii, care niciodatã nu vor duce la revelatii metafizice. Metafizica, întocmai ca si muzica, nu rãsare decît dintr‑o experientã a infinitului. Amîndouã cresc pe înãltimi si produc ameteli. Mirarea mea cea mare este cum de nu înnebunesc toti aceia care creeazã opere hotãrîtoare în aceste domenii. Muzica, mai mult decît toate celelalte arte, pretinde o astfel de tensiune si o inspiratie atît de adîncã, încît e inexplicabil cum cineva, dupã asemenea momente, mai poate distinge ceva. Dacã în lume ar exista o consecventã imanentã si fatalã, ar trebui ca toti marii compozitori sã se sinucidã la un moment suprem al vietii lor sau, dacã nu, sã înnebuneascã. Si nu sînt pe drumul nebuniei toti aceia care s‑au avîntat în infinit? Ce ne mai importã normalitatea sau nenormalitatea! Sã vietuim în extazul infinitului, sã iubim tot ce n‑are margini, sã distrugem formele si sã clãdim singurul cult fãrã forme: cultul infinitului.

Banalitate Si transfigurare

Este o prostie, din moment ce nu mã sting imediat si din moment ce nu pot cîstiga naivitatea, sã mai fac gesturi zilnice, obisnuite si comune. Trebuie depãsitã în toate modurile banalitatea si realizatã transfigurarea, care nu este altceva decît o înfãptuire a unei expresivitãti absolute. Mã gîndesc plin de tristete cum trec oamenii pe lîngã ei, cum îsi neglijeazã destinul si cum se consumã în platitudine. De ce nu ne‑am încorda în fiecare moment, de ce nu am mãri încontinuu luminile din noi sau ne‑am ameti de adîncimile întunericului? Nu trebuie sã dãm o expresie infinitã tuturor contingentelor noastre? De ce nu am scoate din durere tot ceea ce ea poate da, sau de ce n‑am cultiva un zîmbet pînã am ajunge la zona vitalã din care el izvorãste? Cu totii avem mîini, dar nimeni nu se gîndeste la cultivarea lor, la atingerea unei expresivitãti absolute prin delicatetea si nuantele sau pozitia lor. Ne place sã le admirãm în picturã, sã vorbim de semnificatia lor, dar sîntem incapabili sã le dãm expresie în propria noastrã persoanã, sã le facem revelatoare pentru toatã agitatia noastrã lãuntricã. Sã ai o mînã fantomaticã, o mînã transparentã, ca un reflex imaterial, o mînã nervoasã, încordatã pînã la ultima crispatie. Sau, dacã nu, o mînã grea, amenintãtoare, durã si înfiorãtoare. Prezenta mîinilor, arãtarea lor sã fie mai mult decît un discurs, mai mult decît un plînset, un zîmbet sau o rugãciune. Cãci mîinile pot avea ochi, acolo unde ochii vãd în interior. Expresivitatea absolutã, fruct al unei continue transfigurãri, al unei neîncetate primeniri lãuntrice cu focuri nestinse si cu valuri agitate, cu vibratii infinite si pulsatii irezistibile, va face din prezenta noastrã un centru de iradiere mai puternic decît soarele. Si nu numai mîinile, dar si fata, si tot ce ne individualizeazã sã atingã aceastã formã de expresivitate, în care tot ce are fiinta noastrã specific se adînceste pînã dincolo de margini. Sînt oameni a cãror simplã prezentã este pentru altii un surmenaj, o obosealã adîncã sau o iluminare. In orice caz, prezenta lor este fecundã, hotãrîtoare, cãci rãspîndeste o fluiditate insesizabilã care te asimileazã si te cuprinde ca în niste mreje imateriale. Pentru astfel de oameni nu existã goluri, vacuitãti sau discontinuitãti, ci o comuniune,  o participare, rezultate din acea neîncetatã transfigurare în care culmile sînt nu numai ameteli, ci si voluptãti. Trebuie însã atîta frãmîntare, atîta energie de interiorizare pentru a te putea exterioriza într‑o prezentã hotãrîtoare, încît luminile transfigurãrii te‑ar putea arde si distruge iremediabil. Si n‑ar fi suprema transfigurare, în aceastã moarte de luminã si de foc?

Simt în mine o neliniste ciudatã, care se insinueazã în tot corpul, creste si se dilatã ca un regret spre a se fixa apoi ca o tristete. Este teama de viitorul existentei mele problematice sau este o teamã de propria mea neliniste? Cãci mã cuprinde o neliniste de fatalitatea fiintei mele. Oare voi mai putea vietui dupã astfel de probleme, voi mai putea continua sã trãiesc dupã astfel de vietuiri? Oare ceea ce trãiesc eu e viatã, sau un vis absurd, o exaltare revericã îmbrãcatã în imperceptibile melodii transcendente? Nu se tese în mine fantezia grotescã si bestialã a unui demon si nu este nelinistea mea o floare din grãdina unei fiinte apocaliptice? Toatã demonia acestei lumi pare a se fi concentrat în nelinistea mea, amestec de regret, de visuri crepusculare, tristeti si irealitãti. Si din aceastã demonie n‑o sã arunc eu parfum de flori peste univers, ci fum si pulbere, ca dupã o mare prãbusire. Cãci toatã existenta mea este o prãbusire care, fiind nemãrginitã, niciodatã nu poate fi definitivã.

Oare existã alte întristãri decît întristãrile de moarte? Nu, fiindcã adevãratele tristeti sînt negre, lipsite de farmec si de vis, cãrora li se substituieste o reflexivitate bizarã. Oboseala din tristete este incomparabil mai mare decît cea din melancolie, este o obosealã care duce la dezgust de viatã, la o deprimare teribilã si iremediabilã. Ceea ce diferentiazã tristetea de durere este predominarea elementului reflexiv la întîia, pe cînd la a doua predominã senzatia, materialitatea grea si fatalã, care dã un caracter atît de organic durerii. Tristetea si durerea nu pot duce decît la moarte, iar nu la iubire, la exaltare eroticã. A trãi valorile Erosului înseamnã a trãi nemijlocit, în imediatul vietii, în necesitatea secretã a vietii, care e simtitã ca libertate, din cauza naivitãtii esentiale a oricãrei experiente erotice. Dar a fi trist si a suferi înseamnã a nu putea trãi nemijlocit, a nu putea fi capabil de un act imanent de vietuire, de un act asociat fluxului vietii într‑o participare din cele mai organice. Tristetea, ca si suferinta, ne revelã existenta, deoarece în ele avem în constiintã separatia noastrã de lumea obiectivã si nelinistea care dã un caracter tragic vietuirii în existentã. Dacã ar exista un zeu al tristetii, lui nu i‑ar putea creste decît aripi negre si grele, pentru a zbura nu înspre ceruri, ci în infern.

Desi în genere omul este un animal bolnav, se gãsesc totusi destui oameni sãnãtosi pentru a putea vorbi de sensul sãnãtãtii în omenire. Cea mai comodã, mai confortabilã si mai putin angajatã stare este starea de sãnãtate. Ea indicã nu numai o prostie organicã si definitivã, dar si o platitudine de simtire, o absentã totalã a oricãrui risc, o incapacitate de orice actiune eroicã. A fi sãnãtos înseamnã a umbla în lumea aceasta legat la ochi, a nu sesiza nimic din culmile sau adîncimile existentei. Se poate lupta împotriva tuturor oamenilor, numai împotriva celor sãnãtosi nu, fiindcã acestia sînt atît de putin sensibili, încît nu pot sã realizeze în ei nici o formã de transfigurare. Cel mai mare dispret pe care îl pot avea pentru un om este sã‑l consider sãnãtos. Sãnãtatea brutã, organicã — adicã o sãnãtate iremediabilã — este tot ceea ce poate fi mai detestabil la un om. Si cînd mi se va obiecta sãnãtatea din gratie sau entuziasm, voi rãspunde cã acestea preced oarecum sãnãtatea, cã ele reprezintã douã modalitãti de vietuire care determinã felul sãnãtãtii. Ele sublimeazã în asa mãsurã faptul organic, încît atunci cînd admirãm gratia sau entuziasmul noi nu sîntem sensibili si nu avem în constiintã sãnãtatea, aceastã expresie a organicului ce nu si‑a depãsit legea lui, depãsire ce o întîlnim totdeauna în boalã.

Oamenii muncesc în general prea mult pentru a mai putea fi ei însisi. Munca este un blestem. Iar omul a fãcut din acest blestem o voluptate. A munci din toate fortele numai pentru muncã, a gãsi o bucurie într‑un efort care nu duce decît la realizãri irelevante, a concepe cã te poti realiza numai printr‑o muncã obiectivã si neîncetatã, iatã ceea ce este revoltãtor si ininteligibil. Munca sustinutã si neîncetatã tîmpeste, trivializeazã si impersonalizeazã. Ea deplaseazã centrul de preocupare si interes din zona subiectivã într‑o zonã obiectivã a lucrurilor, într‑un plan fad de obiectivitate. Omul nu se intereseazã atunci de destinul sãu personal, de educatia lui lãuntricã, de intensitatea unor fosforescente interne si de realizarea unei prezente iradiante, ci de fapte, de lucruri. Munca adevãratã, care ar fi o activitate de continuã transfigurare, a devenit o activitate de exteriorizare, de iesire din centrul fiintei. Este caracteristic cã în lumea modernã munca indicã o activitate exclusiv exterioarã. De aceea, prin ea omul nu se realizeazã, ci realizeazã. Faptul cã fiecare om trebuie sã aibã o carierã, sã intre într‑o formã de viatã care aproape niciodatã nu‑i convine, este expresia acestei tendinte de imbecilizare prin muncã. Sã muncesti pentru ca sã trãiesti, iatã o fatalitate care la om e mai dureroasã decît la animal. Cãci la acesta activitatea este atît de organicã, încît el n‑o separã de existenta sa proprie, pe cînd omul îsi dã seama de plusul considerabil pe care‑l adaugã fiintei sale complexul de forme al muncii. In frenezia muncii, la om se manifestã una din tendintele lui de a iubi rãul, cînd acesta este fatal si frecvent. Si în muncã omul a uitat de el însusi. Dar n‑a uitat ajungînd la naivitatea simplã si dulce, ci la o exteriorizare vecinã cu imbecilitatea.

Prin muncã a devenit din subiect obiect, adicã un animal, cu defectul de a fi mai putin sãlbatic. In loc ca omul sã tindã la o prezentã strãlucitoare în lume, la o existentã solarã si sclipitoare, în loc sã trãiascã pentru el însusi — nu în sens de egoism, ci de crestere interioarã —, a ajuns un rob pãcãtos si impotent al realitãtii din afarã. Unde mai existã într‑o astfel de viatã extazurile, viziunile si nebuniile? Unde mai existã suprema nebunie, unde mai existã voluptatea autenticã a rãului? Cãci voluptatea negativã din încîntarea pentru muncã are ceva din mizeria si platitudinea omeneascã de fiecare zi, dintr‑o meschinãrie detestabilã si perifericã. De ce nu se hotãrãsc odatã oamenii sã lichideze cu munca de pînã acum si sã înceapã o altã muncã, în care sã nu mai gãsim nici o asemãnare cu genul de muncã în care s‑au risipit? Oare a fost nevoie sã clãdeascã piramide, palate, temple si castele? Nu este suficientã constiinta subiectivã a eternitãtii, constiinta acelei împliniri în supraconstiintã? Dacã a distrus ceva activitatea freneticã, munca neîncetatã si trepidatia exterioarã, apoi desigur aceasta nu poate fi decît simtul pentru eternitate. Munca este negatia eternitãtii. Cu cît creste cucerirea de bunuri în temporal, cu cît se intensificã munca exterioarã, cu atît eternitatea devine un bun mai inaccesibil, mai îndepãrtat si mai irealizabil. De aici perspectiva redusã a tuturor oamenilor activi si energici, de aici platitudinea lor iremediabilã de gîndire si de simtire. Muncã înseamnã periferie. Si, desi nu opun muncii nici contemplatia pasivã si nici reveria vagã, ci transfigurarea intensã pentru realizarea unei prezente, prefer totusi o lene, ce întelege si justificã totul, unei activitãti frenetice, intolerante si absolutiste. Pentru a trezi lumea modernã la viatã trebuie scris elogiul lenei, al acelei lenevii pline de împãcare si de un zîmbet ce acceptã totul. Este infinit mai mult simt metafizic într‑un om lenes decît într‑unul activ. Se întîmplã însã uneori ca lenea sã fie, întocmai ca si munca, un semn de imbecilitate. De aceea, adevãratul elogiu nu poate fi decît acela al transfigurãrii.

Mã atrag depãrtãrile, mã atrage marele gol, proiectat din mine asupra firii. Un gol ce se ridicã din stomac pînã la creier, trecînd prin toate organele si membrele ca un fluid usor si impalpabil, ca o insesizabilã pîlpîire internã. Si nu stiu de ce, în întinderea progresivã a acestui gol, în mãrirea neîncetatã a acestui vid crescînd în infinit, simt prezenta misterioasã si inexplicabilã a celor mai contrare sentimente care agitã sufletul omenesc. Sînt fericit si nefericit în acelasi timp, încerc simultan exaltarea si depresiunea, mã dominã disperarea si voluptatea în cea mai contradictorie dintre toate armoniile posibile. Sã fie vagul depãrtãrilor, nostalgia dupã virginitãti cosmice, dupã singurãtãti fantomale si misterioase? Mã dominã un sentiment muzical al depãrtãrilor, vibratii de melancolie infinitã si cu ritm de extaz în singurãtate, cu priviri difuze pe înãltimi de cer si cu tristetea înãltimilor proprii. Cum sã gãsesc un triumf în marele gol, în atractia nelãmuritã pentru depãrtãrile cosmice? Mã vãd singur, în mijlocul unui peisaj nemãrginit, sorbind prin toti porii aromele singurãtãtii, încîntat de reveria extaticã a melancoliei, îndepãrtînd contururile ca pentru a face si mai ciudate depãrtãrile, trãind euforia si nelinistea apocalipsului. Sînt atît de vesel si de trist, încît lacrimile din mine au în acelasi timp reflexe de cer si de infern. Pentru bucuria tristetii mele, as vrea sã nu mai existe moarte pe acest pãmînt, a cãrei fatalitate este atît de groaznicã în tristetea purã si adevãratã.

O sã mã înghitã golul meu lãuntric, o sã fiu înghitit de propriul meu vid. Sã simti cum te prãbusesti în tine, în neantul tãu propriu, cum risti gîndindu‑te la tine, cum cazi în haosul intern! Senzatia prãbusirii în golul exterior, în vidul din afarã, este mult mai putin complicatã decît aceastã senzatie nebunã a prãbusirii în tine însuti. Sã‑ti dai seama de infinitele tale adîncimi si sã le simti chemãrile, rãsunînd de o vrajã demonicã, este a atinge forma neobisnuitã de expansiune centripetã în care centrul fiintei se deplaseazã, într‑un joc indefinit, în neantul subiectiv. Nelinistea prãbusirii exterioare n‑are farmecul maladiv al nelinistii, al prãbusirii interne. Cãci la aceasta se adaugã satisfactia de a muri în tine, de a‑ti gãsi moartea în nimicul tãu propriu.

Receptivitatea pentru durere îsi are originea nu numai într‑o structurã temperamentalã specificã, ci si în obisnuinta, în frecventa si dominarea durabilã a durerii. Fiecare prilej de durere este trãit atunci cu mult mai multã intensitate, este exagerat si proiectat în constiintã pînã la paroxism. Multiplicitatea durerii este un fenomen de exaltare intimã în care limitele continuturilor sufletesti rãsãrite din durere se dilatã la infinit, în care nu existã margini si forme pentru progresul durerii. Obisnuinta cu durerea nu toceste sensibilitatea, nu face omul insensibil la noi dureri, ci creeazã o receptivitate mult mai mare si mai ascutitã. Atunci, cea mai micã depresiune se amplificã, ia proportii în constiintã, se intensificã si apasã ca o greutate insuportabilã. Si pe cînd bucuriile si succesele nu pot depãsi un efect de moment, durerile se fixeazã în suflet ca eternitãti de gheatã. Intregul continut al personalitãtii se dezvoltã atunci sub semnul durerii, devenitã realitate si emblemã a acestei personalitãti. Dacã multã iubire apropie pe om de viatã, multã durere îl separã. Nu este de mirare pentru ce, la aceia care nu cunosc decît îndelungile suferinte care tind sã epuizeze seria nesfîrsitelor dureri, dezgustul de viatã si oboseala de a trãi sînt uneori atît de mari, încît gestul cel mai mic ia proportia unui act eroic, strãduinta cea mai redusã se proiecteazã ca un efort colosal, actiunea cea mai timidã — ca un risc formidabil. Oboseala si dezgustul de viatã fac din orice lacrimã o mare de plînset, din orice întristare o sumã de tristeti iremediabile, din orice durere un colos de suferinte. Incapacitatea de a mai lua parte la viata lucrurilor, la ritmul vietii exterioare face din oboseala continuã o stare în care te distantezi progresiv de tot ceea ce existã. Sînt extrem de chinuitoare aceste stãri în care, în furtuni de durere, apare oboseala, ca un corectiv vulcanului interior. Marea receptivitate pentru durere, pe care o au unii oameni, îi duce la amestecul oboselii cu o expansiune vulcanicã, a furtunilor interne cu marile depresiuni. Un vulcan a cãrui lavã ar suferi cristalizãri chiar în elanul, în izbucnirea ei, s‑ar consolida si s‑ar topi succesiv în ascensiunea sa. De aceea, dupã acest vulcan nu rãmîne numai fum, ci si gheatã.

Pentru mine nimic n‑are valoare decît prezentat în ultima expresie, realizat în forme ultime. Nu pot vorbi decît despre ultimele tristeti, ultimele bucurii sau ultimele tragedii. Cãci iubesc ceva numai întru cît apare fãrã nici o rezervã, fãrã nici un compromis si fãrã nici o reticentã. Si unde se poate gãsi aceasta, altundeva decît în ultimele expresii? Incordãrile ultime si convulsiunile tristetilor sfîsietoare, nebunia ultimã, betia si excitarea în ultimele forme mã încîntã pentru amestecul lor de farmec si de neliniste, pentru surîsul acela apocaliptic, de o vrajã ciudatã si irezistibilã. Nu este totul ultim? Existenta în genere nu este ea deja prinsã în neant? Si ce este nelinistea în fata neantului decît bucuria perversã a ultimelor tisteti, exaltarea pentru definitivatul neantului si provizoratul existentei? Sã fie oare pentru noi existenta un exil si neantul o patrie?

Trebuie sã lupt împotriva mea, sã explodez împotriva destinului meu, împotriva soartei mele. Cu cel mai barbar elan, sã arunc în anonimatul fiintei mele toate cadavrele care îmi împiedicã ascensiunea, toate obstacolele care amînã transfigurarea, sã nu mai rãmînã decît expansiunea mea subiectivã, groaznicã, si infinita mea dorintã de întuneric si de luminã. Fiecare pas al meu sã fie un triumf sau o prãbusire, un avînt sau o ratare. In cea mai fulgerãtoare alternantã sã creascã si sã moarã viata din mine, în ritmul cel mai trepidant sã se deschidã florile si sã strãluceascã putregaiul sufletului meu. Nimic din calculul meschin si din aprecierea rationalã a existentelor curente sã nu mai îngreuneze tensiunea nemãrginitã a vijeliei mele interne, a durerilor si amurgurilor mele. Cu sãlbãticia impetuoasã a resurselor neexploatate din mine si cu încrederea bestialã a patimilor comprimate, sã înghit luminã si întuneric pentru orgia mea lãuntricã, pentru voluptãtile si chinurile haosului meu, pentru tragicele încîntãri ale deznãdejdii si ale bucuriilor mele ultime.

Mã arde un astfel de foc interior si mã agitã furtuni atît de mari, încît mirarea mã apucã cum de nu explodez deodatã cu aceastã lume, într‑un avînt apocaliptic. Simt cum tremur eu, si cu mine întreaga lume, cum mã nãpãdesc fioruri din adîncuri si cum mã cuprinde o exaltare de sfîrsit de lume. As vrea ca toatã lumea aceasta sã fie aruncatã în aer de fatalitatea ei proprie, de o nebunie imanentã, continuã si adîncã, de o demonie intrinsecã si pãrãsitã, sã se cutremure totul ca în fata ultimelor clipe, sã ne învîrtim, halucinati, la viziunea agoniei definitive, a agoniei ultime a universului. Nimic sã nu‑si mai gãseascã o ratiune în sine însusi, totul sã fie într‑o clipã nimic. Si sã soarbem nimicul, prinsi în vîrtejul demonic al clipelor din urmã.

Nu este un semn de rezistentã, ci de imbecilitate, în faptul cã oamenii supravietuiesc unor încordãri organice excesive si unor stãri sufletesti de limitã. Ce rost mai are sã trãiesti dupã asemenea tensiuni, ce rost mai are reîntoarcerea în platitudinea existentei? Nu numai dupã experienta neantului si a disperãrii îmi pare un nonsens supravietuirea, dar si dupã intensitatea voluptuoasã a actului sexual. Nu voi întelege niciodatã cum de nu s‑au gãsit oameni care sã se sinucidã în culmea voluptãtii sexuale, cum de nu s‑au gãsit fiinte care sã simtã vulgarã si platã orice supravietuire. Fiorul acela, nemãrginit în intensitate, dar aproape iluzoriu în timp, ar trebui sã consume într‑o clipitã toatã fiinta noastrã. Si dacã n‑o consumã, pentru ce n‑o consumãm noi? Sînt atîtea moduri de a muri, dar nimeni n‑are curajul si originalitatea unei morti sexuale, care n‑ar fi mai putin absolutã decît celelalte morti, ci ar avea avantajul de a te arunca în nimic în mijlocul suspinelor de voluptate. De ce sã pierdem astfel de cãi, de ce sã neglijãm astfel de prilejuri? Trebuie numai o sclipire de amarnicã luciditate în culmea uitãrii sexuale, pentru ca moartea sexualã sã nu mai aparã o iluzie sau o fantezie deviatã.

Dacã oamenii vor ajunge vreodatã la o stare în care sã nu mai poatã suporta monotonia, platitudinea si vulgaritatea existentei obisnuite, atunci orice prilej de trãire absolutã va fi un motiv de sinucidere. Imposibilitatea de a supravietui exaltãrii aceleia infinite va consuma, ca în complicatiile apocalipsului, orice urmã de existentã. Atunci, nu se va mai mira nimeni de ce, pentru o mare sensibilitate, se poate pune problema dacã mai are rost sã mai trãiesti dupã ce asculti unele simfonii sau dupã ce privesti un peisaj rar si fascinator. Toate aceste experiente au un caracter de definitivat sau, în cazul cel mai bun, de rãscruce. Dupã ele, oricîtã diversitate ai mai cãuta în viatã, ea nu te poate îndepãrta de la senzatia de gol ce urmeazã fantasticelor plenitudini ce se nasc si cresc în experientele capitale.

Tragedia omului, ca animal dezintegrat din viatã, consistã în faptul cã el nu mai poate gãsi o satisfactie în datele si valorile vietii. Orice fiintã ca parte din existentã poate vietui, întrucît pentru ea existenta, din care ea face parte, are caracter de absolut. Pentru om, viata nu e un absolut. De aceea, nici un   om, întrucît nu e numai animal, nu gãseste o multumire în faptul însusi al vietii, în faptul de a trãi. Pentru animal, viata e totul; pentru om, ea este un semn de întrebare. Si acest semn de întrebare este un final, cãci omul n‑a primit pînã acum nici un rãspuns întrebãrilor lui si nu va primi niciodatã, deoarece viata nu numai cã n‑are nici un sens, dar nici nu poate avea unul.

Principiul satanic In suferinTÅ

Dacã sînt oameni fericiti pe acest pãmînt, pentru ce nu urlã, pentru ce nu apar în stradã sã‑si strige bucuria în tipete nebune si neîncetate? De unde atîta discretie si atîta rezervã? Dacã as avea constiinta unei bucurii continue, a unei exaltate dispozitii interne înspre plãcere, si dacã as simti o irezistibilã înclinare înspre seninãtate, n‑as putea trãi numai în mine acele momente, ci le‑as împãrtãsi într‑un elan fãrã margini tuturora, m‑as risipi de bucurie în vãzul celorlalti, mi‑as consuma toatã energia pentru a face comunicabilã starea mea de fericire, preaplinul meu încîntãtor si debordant. N‑as regreta dacã dupã o astfel de risipire vocea ar rãgusi, ochii ar orbi si mersul s‑ar împletici, n‑as regreta dacã functiile si posibilitãtile organelor s‑ar epuiza si focul din mine si‑ar încetini pîlpîirile.

Dacã existã fericire în lume, ea trebuie comunicatã. Sau oamenii cu adevãrat fericiti n‑au constiinta fericirii lor? Le‑am putea împrumuta noi o parte din constiintã, pentru ca ei sã ne rãsplãteascã din infinita lor inconstientã. De ce numai durerea are lacrimi si tipete, iar plãcerea numai fioruri? Cînd în plãcere omul ar avea atîta constiintã cîtã are în durere, atunci n‑ar putea rãscumpãra plãcerile, durerile — si distributia în lume n‑ar fi incomparabil mai echitabilã?

Durerile nu se uitã, chiar fiindcã sînt legate, într‑un mod nemãsurat de mare, de constiintã. De aceea, singurii oameni care au mult de uitat sînt aceia care au suferit mult. Numai oamenii normali n‑au ce uita.

Intr‑un anumit fel, nici plãcerile nu se uitã, cãci si ele se însumeazã în personalitatea noastrã, determinînd‑o într‑o puternicã receptivitate pentru plãcere si înseninînd progresiv fiinta noastrã, întocmai ca si suferinta, care determinã receptivitatea în sensul ei. Dar pe cînd durerile au o pregnantã si o individualitate dincolo de însumarea si totalizarea ce se realizeazã în noi, plãcerile se sterg si se topesc ca niste forme cu conturul indecis. Ne este extraordinar de greu a ne aminti de o plãcere si de cadrul în care ea s‑a dezvoltat, pe cînd amintirea durerii amplificã senzatia penibilã cu memoria deconcertantã a cadrului. Cã plãcerile nu se pot uita integral, o dovedeste faptul cã un om ce a trãit toatã viata în plãceri nu va avea la bãtrînete decît o usoarã dezabuzare, pe cînd unul ce a suferit mult numai în cazul cel mai bun va realiza o profundã resemnare. Si resemnarea presupune infinite tragedii anterioare.

Este o prejudecatã rusinoasã în afirmatia cã plãcerile sînt egoiste, cã ele separã pe om de viatã, precum tot atît de rusinoasã este aceea dupã care durerile creeazã afinitãti cu lumea. Superficialitatea ce existã la sursa unor atari prejudecãti este revoltãtoare, si originea ei livrescã este de naturã a nulifica în constiinta mea toate bibliotecile, în fata unei singure experiente trãite pînã la margini.

Conceptia crestinã si conceptia curentã a suferintei sînt fundamental false. Dupã ele, suferinta este un drum spre iubire, cînd nu este calea esentialã a iubirii. Dar oare crestinismul numai în aceastã problemã ar trebui corectat?

A vorbi de drumul suferintei ca drum al iubirii este a nu cunoaste nimic din esenta satanicã a suferintei. Pe treptele suferintei nu urci, ci cobori. Ele nu formeazã scãri înspre cer, ci înspre infern. Si întunericul în care ajungi pe scãrile durerii nu este mai putin infinit si etern decît lumina ce te orbeste pe scãrile bucuriei.

Suferinta este o cale de separare, de disociere, este o fortã centrifugalã ce te detaseazã de sîmburele vietii, de centrul de atractie al lumii, de unde totul tinde sã se unifice în iubire si intimitate. Dacã principiul divin se caracterizeazã printr‑un efort de sintezã cosmicã si de participare metafizicã la esenta totului, atunci suferinta este la antipodul acestui principiu. Principiul satanic, ca principiu de dislocare, de dualizare si dramatizare, strãbate într‑o imanentã organicã si esentialã întreg sîmburele durerii.

In toate formele bucuriei, participi naiv la ritmul total al vietii, iei un contact inconstient si experimental cu dinamismul concret al firii si te simti legat prin toate fibrele cu pulsatiile irationale ale lumii. Si aceasta nu numai în bucuria spiritualã, ci si în diversitatea formelor de plãcere organicã, în multiplele voluptãti ale simturilor.

Separarea de lume în suferintã duce la interiorizare excesivã, la o dezvoltare paradoxalã a gradului de constiintã, încît toatã lumea, cu splendorile si întunecimile ei, se fixeazã fatã de om într‑o pozitie de exterioritate si transcendentã. Si cînd esti într‑o asemenea mãsurã separat de lume, cînd ai lumea vesnic în fata ta si cînd te simti iremediabil singur în fata acestei lumi, atunci cum sã mai poti uita ceva? Nu simti necesitatea uitãrii decît a lucrurilor si experientelor din cauza cãrora ai suferit. Or, unul din paradoxele bestiale ale acestei lumi este de a sterge amintirile celor ce n‑ar vrea sã uite si de a fixa amintirile în memoria celor ce ar dori sã uite totul.

In genere, oamenii se împart în douã categorii: în aceia pentru care lumea oferã prilejuri de interiorizare si aceia pentru care lumea rãmîne exterioarã, obiectivã si nesemnificativã. Toate obiectele lumii fizice si toate formele naturii sînt lipsite pentru om de orice semnificatie dacã sînt privite ca atare, în ele însele. Semnificatia lor se dezvãluie numai unei intense trãiri subiective, care tinde sã le asimileze si sã le însumeze în subiectivitate. Atunci cresc în noi si nu numai cã le determinãm, dar ne determinã si ele. Oamenii care interiorizeazã nu pot lua faptele brute, nude sau moarte, ci le vitalizeazã, le integreazã, topindu‑le într‑un torent lãuntric. Intr‑o adevãratã interiorizare, toatã existenta obiectivã e un pretext. Si numai ca atare ea poate avea semnificatie, deoarece o teleologie obiectivã nu se poate construi si justifica decît pe o sumã de iluzii, care au pãcatul de a fi direct sesizabile si demascabile de un ochi pãtrunzãtor. Toti oamenii vãd focuri, furtuni, prãbusiri, peisaje; dar cîti simt în ei flãcãri, trãsnete, vîrtejuri sau armonii? Sau cîti, la vederea unor flãcãri, se gîndesc simultan la gratie si la moarte, si cîti poartã în ei frumuseti îndepãrtate care sã le coloreze melancoliile? Oamenii care trãiesc indiferent, cãrora natura nu le oferã decît o obiectivitate fadã si rece, desi pot fi perfect multumiti cu viata, ea nu este mai putin pentru ei o sumã de ocazii pierdute. Cãci ei nu pot depãsi o formã de vizualitate ordinarã. La omul comun, vãzul, în loc sã înghitã obiectul, îl izoleazã, îl îndepãrteazã de la orice posibilitate de integrare si asimilare.

Oricît m‑as fi zbãtut eu în aceastã lume si oricît m‑as fi separat de ea, distanta dintre mine si ea n‑a fãcut decît sã mi‑o facã mai accesibilã. Desi nu pot gãsi un sens în lume, un sens obiectiv si o finalitate transcendentã, care sã arate înspre ce evolueazã lumea si la ce ajunge procesul universal, varietatea de forme a existentei a fost totusi în mine un prilej de vesnice încîntãri si tristeti. Am avut momente cînd frumusetea unei flori a justificat în fata întelegerii mele existenta unei finalitãti universale, precum o patã în puritatea unui azur a fost de naturã a‑mi atîta verva pesimistã. Cei ce interiorizeazã peste mãsurã descoperã în cel mai insignifiant aspect al naturii o revelare simbolicã.

Oare tot ceea ce am vãzut eu în viata mea sã port în mine? Mã sperie gîndul cã toate peisajele, cãrtile, femeile, vulgaritãtile si viziunile sublime s‑au condensat într‑un creier si cã o parte din trecutul umanitãtii s‑a actualizat într‑o biatã constiintã. Aceste gînduri, viziuni, aspecte si obiecte nu par a se fi subtilizat în tesãturile unei substante nervoase, a se fi subtiat pînã la transparentã într‑un mediu de o finete inexplicabilã, ci am impresia cã s‑au transpus în mine ca realitãti, cã o parte din existentã apasã în infinitul meu lãuntric. Poate de aceea mã simt uneori atît de greu, de apãsat si de coplesit, cã as vrea sã uit în toate prilejurile pe care mi le oferã viata. Interiorizarea duce la prãbusire, fiindcã prin ea a intrat oarecum lumea în tine si te apasã dincolo     de orice rezistentã. Mai este atunci de mirare de ce unii se servesc de sport, de vulgaritate,    de artã si de sexualitate numai pentru a uita?

— Pentru ce nu scriu femeile? Fiindcã ele pot plînge oricînd.

— Cîte mii de celule nervoase mã costã fiecare gînd? Iatã întîia întrebare ce trebuie sã si‑o punã un gînditor existential si organic, un gînditor viu.

— Eu nu am idei, ci obsesii. Idei poate avea oricine. Nimeni nu s‑a prãbusit din cauza ideilor.

— Defectul tuturor oamenilor este cã asteaptã sã trãiascã, deoarece n‑au curajul fiecãrei clipe. De ce n‑am pune în fiecare moment atîta pasiune si atîta ardoare încît fiecare clipã sã devinã un absolut, o eternitate? Toti învãtãm sã trãim dupã ce nu mai avem nimic de asteptat, iar cînd asteptãm nu putem învãta nimic, fiindcã nu trãim în prezentul concret si viu, ci într‑un viitor fad si îndepãrtat. Ar trebui sã nu asteptãm nimic decît de la sugestiile imediate ale clipei, sã asteptãm fãrã a avea constiinta timpului. Salvarea nu poate fi decît în recîstigarea imediatului. Cãci omul este o fiintã care a pierdut imediatul. De aceea este el un animal indirect.

— De cînd trebuie sã înceapã fericirea noastrã? De cînd ne‑am convins cã adevãrul nu poate exista. Cãci de aici orice mod de salvare este posibil, chiar dacã ar fi o salvare prin nimic. Acela care nu crede în imposibilitatea adevãrului sau acela ce nu se bucurã de aceastã imposibilitate n‑are decît o cale de salvare, pe care n‑o va gãsi însã niciodatã.

— Excesul de subiectivism, la oamenii care n‑au ajuns la credintã, nu poate duce decît la megalomanie sau la autodenigrare. Cînd te preocupi mult de tine însuti, nu poti ajunge decît sã te iubesti sau sã te urãsti dincolo de orice mãsurã. In amîndouã felurile, te lichidezi înainte de vreme. Nu e subiectivism acela ce nu te face Dumnezeu sau Satana.

Ar trebui ca omul sã înceteze sã fie, sau sã devinã un animal rational. Mai bine sã devinã o fiintã absurdã care în fiecare moment riscã totul, cu fantezii periculoase si exaltãri infinite, cînd ar putea muri din cauza a tot ce oferã lumea si a tot ce nu oferã. Idealul oricãrui om ar trebui sã fie încetarea de a fi om. Si aceasta nu se poate decît prin realizarea arbitrarului absolut.

Iubirea de oameni ce rãsare din suferintã seamãnã cu întelepciunea ce izvorãste din nefericire. In amîndouã cazurile, rãdãcinile sînt putrede si izvorul infectat. Numai iubirea de oameni care e naturalã si spontanã, rezultatã dintr‑o dãruire fireascã si dintr‑un elan irezistibil, poate fecunda si sufletele altora si poate comunica o intimitate caldã si seninã. Aceea ce rezultã din suferintã ascunde prea multe lacrimi si suspine pentru a nu împrãstia raze de o claritate amarã, în care punctele negre pãteazã puritatea iubirii. Este prea multã renuntare, prea mult chin si prea multã neliniste, pentru ca aceastã iubire sã fie altceva decît o infinitã concesivitate. Ierti totul, admiti totul, justifici totul. Dar este aceasta iubire? Si cum sã mai iubesti, cînd nu esti atasat de nimic? Iubirea de oameni din suferintã este vidul acelui suflet omenesc între tot si nimic, întocmai cum, într‑un suflet cu amoruri ratate, numai donjuanismul mai are un sens. In crestinism nu existã iubire, ci numai concesivitate. Iar pe acela care s‑a crezut mîntuitorul lumii, dacã l‑ar fi luat de pe cruce înainte de a intra definitiv în nimic, el n‑ar mai fi avut nici mãcar aceastã concesivitate, aceastã indulgentã, care este mai mult o aluzie la iubire decît iubire.

Iubire din suferintã? Ea poate fi nemãrginit de mare, dar florile acestei iubiri nu se înrãdãcineazã mai putin în otravã.

Totul este posibil si nimic nu e posibil; totul e permis si nimic. In orice directie ai apuca, nu este mai bine decît în nu importã care alta. Ori realizezi ori nu realizezi nimic, ori crezi ori nu crezi, totuna e, precum totuna este dacã taci sau dacã strigi. Poti gãsi totului o justificare, precum nu poti gãsi nici una. Totul este în acelasi timp ireal si real, absurd si firesc, fantastic si plat. Nici un lucru nu poate fi pus înaintea altuia, precum nici o idee nu e mai bunã decît alta. De ce sã te întristezi de tristetea ta si sã te bucuri de bucuria ta? Ce‑ti pasã dacã lacrimile tale sînt de plãcere sau de durere? Iubeste‑ti nefericirea si urãste‑ti fericirea, amestecã totul si confundã totul. Renuntã la distinctii, la diferentieri si la planuri. Fii ca un fulg dus de vînturi sau ca o floare purtatã de valuri. Fii rezistent unde nu trebuie si las unde ar trebui. Cine stie dacã în felul acesta nu vei fi mai cîstigat? Si dacã nu cîstigi, ce e dacã pierzi ceva? Este ceva de pierdut si ceva de cîstigat în aceastã lume? Orice cîstig este o pierdere, precum orice pierdere este un cîstig. Pentru ce oamenii mai asteaptã o atitudine determinatã, idei precise si vorbe corecte? Simt cã ar trebui sã vãrs foc pe gurã, ca rãspuns la toate întrebãrile ce mi s‑au pus si ce nu mi s‑au pus.

Cum s‑ar putea lupta împotriva nefericirii? Numai luptînd împotriva noastrã, dîndu‑ne seama cã ea nu provine din afarã, ci din noi însine. Dacã ne‑am da seama în fiecare moment cã totul depinde de rãsfrîngerea în constiinta noastrã, de amplificãrile interne si de ascutimea sensibilitãtii, atunci am ajunge în fiecare clipã la acea luciditate în care realitãtile se situeazã în justele lor contururi. Nu este vorba sã ajungem la fericire, ci la un grad mai mic de nefericire. Omul care este mai aproape de fericire decît de nefericire are nevoie de concursul permanent al acestei luciditãti, ce corecteazã exagerãrile sau anticipãrile sensibilitãtii, deoarece el nu s‑a analizat pînã acolo, încît spiritul sã se cristalizeze autonom de viatã. In cazul oamenilor nefericiti, un corectiv posterior este întotdeauna necesar pentru a nu sombra — nu în deznãdejde, ci în imbecilitate.

Este un semn de mare rezistentã în a rãmîne în deznãdejde, precum este un semn de mare deficientã în a ajunge la imbecilitate în urma unei îndelungi nefericiri. Trebuie o adevãratã educatie, un efort lãuntric persistent pentru a atinge un grad mai redus de nefericire. Orice educatie si orice efort spre a atinge fericirea sînt de la început sterile. Orice ai face, nu poti deveni fericit dacã ai apucat pe drumul nefericirii. Poti trece de la fericire la nefericire; drumul invers nu e posibil. Ceea ce înseamnã cã fericirea poate avea surprize mai dureroase decît nefericirea. In fericire, simti cã lumea aceasta trebuia sã fie asa cum e; în nefericire, oricum afarã de cum e. Si desi îti dai seama de originea subiectivã a nefericirii, defectul personal îl convertesti fatal într‑un defect de constitutie metafizicã.

Niciodatã nefericirea nu va putea ajunge la generozitatea în care sã‑si recunoascã în mod absolut întunericul propriu, pentru a vedea eventualele lumini ale lumii. Vãzînd mizeria subiectivã în mizeria obiectivã a lumii, credem cã ne usurãm povara si ne dispensãm de mustrãrile ce ar trebui sã ni le facem. In realitate, aceastã universalizare ne adînceste nefericirea si, prezentînd‑o ca pe o fatalitate cosmicã, ne închide orice posibilitate de a o diminua, de a o face mai suportabilã.

Disciplina nefericirii provoacã mai putine nelinisti, mai putine surprize dureroase, un chin mai atenuat si o suferintã mai stãpînitã. Este o mascare aristocraticã a consumãrii intime, o discretie a agoniei în aceastã disciplinã a nefericirii, care însemneazã aparent constiinta în momentele supreme, pentru ca tragedia sã fie si mai mare în adîncuri.

Sensibilitatea pentru frumosul ca împlinire formalã si armonicã se dezvoltã cu atît mai puternic cu cît omul este mai aproape de fericire. Totul în frumusete îsi gãseste o ratiune în sine însusi, un echilibru intern si o justificare integralã. Un lucru frumos nu‑l putem concepe decît asa cum e. Un tablou sau un peisaj ne încîntã în asa mãsurã, încît noi nu ni‑l putem reprezenta în momentul contemplatiei decît în forma ce ni se prezintã. A privi lumea sub semnul frumusetii este a afirma cã lumea aceasta trebuia sã fie asa cum e. Intr‑o astfel de viziune, totul se topeste în armonii si strãluceste în splendori, iar aspectele negative ale existentei nu fac decît sã intensifice farmecul armoniilor si strãlucirea splendorilor. Frumusetea nu va salva lumea, dar va apropia mai repede de fericire pe acei care umblã pe aceastã cale. Se poate ca frumosul, în aceastã lume de antinomii si de paradoxuri, sã fie în afarã de aceste anomalii? Intreg farmecul si întreaga structurã particularã a frumosului derivã din faptul de a fi numai obiectiv un paradox, iar subiectiv, pentru cel ce trãieste frumosul, de a fi dincolo de orice paradox. Fenomenul estetic exprimã paradoxul de a reprezenta absolutul în formã, de a obiectiva în forme limitate un infinit. Cãci ce înseamnã asietatea, împlinirea totalã, fãrã posibilitatea de a concepe altã modalitate de realizare decît a prezenta un absolut simtirii noastre? Despre imposibilitatea realã a acestui absolut, despre contradictia esentialã si organicã, noi nu ne dãm seama în momentul de contemplare a frumosului, ci trãim în cea mai naivã participare un absolut care se dovedeste obiectiv a fi o imposibilitate. Absolutul în formã, absolut întruchipat în expresii limitate, este posibil, în sufletul celui dominat de emotia esteticã, în clipa viziunii frumosului, el este însã o contradictio in adiecto unei alte perspective decît cea a frumosului. Din acest motiv, este atîta iluzie în orice ideal de frumusete, încît întinderea ei este nedeterminabilã. Si ceea ce este mai grav e cã premisa fundamentalã a oricãrui ideal de frumusete, dupã care lumea aceasta trebuia sã fie asa cum e, nu rezistã nici celei mai elementare analize. Lumea aceasta trebuia sã fie oricum, numai asa cum e nu.

Pentru ce oamenii doresc sã realizeze neapãrat ceva? N‑ar fi incomparabil mai bine sã stea suspendati sub soare, într‑o liniste seninã si într‑o tãcere admirabilã? Ce este de realizat, si de ce atîta sfortare si atît imperialism? Omul a pierdut simtul marilor tãceri, al marilor linisti ce îmbatã fiinta cu arome de eternitate. Desi constiinta este fructul unei deficiente vitale, ea nu s‑a determinat la fiecare om ca un element de inadaptabilitate, ci la unii a dezvoltat o exasperare a pornirilor vitale, o exagerare a imperialismului vital. Nemaiputînd trãi în prezent, adunã mai mult decît trebuie vietii, aglomereazã material care îl apasã si îl subjugã. Astfel, sentimentul viitorului a fost o calamitate pentru om. Procesul, prin care constiinta a separat pe oameni în douã categorii mari, este dintre cele mai ciudate si el e de naturã a explica pentru ce omul este o fiintã atît de putin consistentã, care nu‑si poate fixa un centru de energie si de echilibru. Atît cei pe care constiinta i‑a dus la interiorizare, la chin si la tragedie, cît si cei pe care i‑a avîntat într‑un imperialism nelimitat, într‑o groaznicã dorintã de achizitie si de posesiune, sînt, în moduri diferite, dezechilibrati si nefericiti. Constiinta a fãcut din animal om si din om demon, dar ea n‑a fãcut încã din nimeni un Dumnezeu, în ciuda lumii care se mîndreste de a fi omorît unul pe cruce.

Feriti‑vã de oamenii incapabili de viciu, deoarece prezenta lor nu poate fi decît plictisitoare, incolorã si fadã. Cãci despre ce vã poate vorbi un om incapabil de viciu, decît despre moralã? Si cine n‑a depãsit morala înseamnã cã n‑a adîncit nimic din experientele pe care le oferã viata, cã n‑a ratat nici un elan si n‑a transfigurat nici o prãbusire. O existentã mare începe de acolo de unde pentru ea sfîrseste morala, fiindcã numai de aici ea poate risca orice, poate încerca absolut totul, chiar dacã obstacole o împiedicã de la realizãri efective. Se cer infinite transfigurãri pentru a ajunge în regiunea în care totul e permis, în care sufletul se poate arunca fãrã remuscãri în vulgaritate, în sublim sau în grotesc, realizînd o complexitate atît de bogatã, încît nici o directie si nici o formã de viatã sã nu‑i fie închise. Tirania exteriorului si a generalului, ce dominã existentele comune, dispare pentru a‑i lua locul absoluta spontaneitate a existentei unice, cu norma topitã în fluiditãtile ei interioare, cu legea în ea însãsi, dincolo de orice formã si de orice schemã. Cum sã nu disparã morala pentru o astfel de fiintã, care poate fi cea mai generoasã fiindcã este atît de absurdã încît poate sã renunte la lume si ca atare sã dea tot ce se poate da? Generozitatea este incompatibilã cu morala, cu aceastã rationalitate a obiceiurilor, constiintei, cu aceastã mecanizare a vietii. Orice faptã generoasã este absurdã, este o renuntare ce nu se poate gãsi la omul comun, care se îmbracã în hainele moralei spre a‑si ascunde vulgara lui nulitate. Tot ce este cu adevãrat moral începe de acolo de unde s‑a lichidat cu morala. Meschinãria moralei cu norme rationale, cu legi fixe si cadre exterioare nu se evidentiazã mai bine ca în condamnarea viciului, aceastã expresie de tragic carnal si de tulburare pasionalã, ce creste din prezenta spiritului în carne. In orice viciu este prezentã o tragedie a cãrnii, un salt al cãrnii din fatalitatea ei, o încercare de sfãrîmare a limitelor imanente ce încarcereazã elanurile pasionale. O plictisealã organicã se ridicã pînã la o deznãdejde a nervilor si a cãrnii, din care nu se pot salva decît încercînd celelalte forme posibile de voluptãti. Atractia tuturor celorlalte forme decît cele normale picurã în senzatiile viciului o neliniste tulburãtoare, diversã în consecinte si complexã în agitatii. In viciu, spiritul pare cã a devenit sînge si se agitã ca o fortã imanentã în carne. Explorarea în ordinea posibilului nu se poate face fãrã concursul spiritului, fãrã interventia constiintei. Viciul reprezintã o formã de triumf a individualului. Si cum ar putea reprezenta carnea individualul, fãrã o interventie din afarã? Acest amestec de spirit si carne, de constiintã si sînge, creeazã o efervescentã extrem de fecundã pentru acela care e prins în seductiile viciului. Nimic nu este mai respingãtor decît viciul învãtat, împrumutat si afectat. Din acest motiv, elogiul viciului este complet injustificat; se poate cel mult constata fecunditatea lui, pentru oamenii care îl stiu transfigura, care pot devia aceastã deviere. A‑l trãi brut, criminal, vulgar este a‑i exploata numai materialitatea lui scandaloasã si a‑i neglija fiorul imaterial care face din orice viciu o excelentã. Viata intimã, pentru a atinge anumite înãltimi, nu se poate dispensa de nelinistile viciului. Si nici un vicios nu poate fi condamnat decît în momentul cînd, în loc sã considere viciul un pretext, îl transformã într‑o finalitate.

Iubirea, cu cît e mai intensã si mai concentratã, cu atît se limiteazã mai mult în întindere, cu atît cere mai mult individualul si unicul. Astfel se întîmplã cã marile pasiuni descoperã absolutul într‑o femeie, care la cea mai redusã analizã de abia îsi poate salva existenta biologicã. Unei consideratii din afarã, iubirea este atît de absurdã, încît ea nu poate fi apreciatã decît pentru absurditatea ei. Din acest motiv, asupra iubirii nu se poate vorbi în consideratii, ci numai în mirãri.

Din milioane de femei sã aleg una singurã, sã mã limitez numai la una? Ar trebui ca aceea sã fie în fiecare moment alta, sã fie capabilã de atîta transfigurare, încît sã‑mi aparã vesnic nouã si nebãnuitã. Cîti au pasiunea atît de mare, încît în fiecare moment sã vadã lumini noi si farmece schimbate? Femeia este o fiintã cu putine posibilitãti, ea nu poate rezista exigentelor unui bãrbat torturat, pentru care iubirea este numai o formã de a te realiza în viatã. Iti trebuie o pasiune mare pînã la imbecilitate pentru a putea iubi o singurã femeie. Cînd simti însã insuficienta tuturor formelor de viatã, cînd te satisface numai ceea ce e deviat, crescut paradoxal si dezvoltat exagerat, ce mai poti gãsi într‑o singurã femeie? Schimbînd multe, dacã ti se refuzã surprize psihologice este imposibil sã nu te farmece jocul de fizionomii, diversitatea de expresie si sã nu te pasioneze cãutarea unui mister psihologic pe care nu‑l gãsesti totusi niciodatã, fiindcã nu existã. Sensibilitatea femininã e prea perifericã si prea receptivã pentru a avea resursele inepuizabile ale unui mister. Farmecul absurd al iubirii adevãrate, al iubirii intense, este de a gãsi mister într‑o singurã fiintã, de a descoperi — sau mai precis a inventa — un infinit într‑o existentã individualã de o deconcertantã finitate.

Iubesc mai multe femei acei care nu pot iubi. Donjuanismul este avantajul si defectul celor certati cu Eros, dar care au destule rezerve de viatã pentru a nu ajunge la o impotentã psihicã sau eroticã. Necesitatea de a varia aspectele lumii, nãscutã dintr‑o plictisealã organicã, duce în domeniul iubirii la donjuanism. Toti oamenii care au dus viata interioarã pînã la ultimele ei limite, care au disperat de sensul vietii si care se chinuiesc pe culmi, sînt în mod fatal donjuani, întocmai ca si antipodul lor, oameni îngusti, lipsiti de viatã interioarã, cu posibilitãti extrem de reduse de întelegere si simtire. Viata prezintã aceastã ciudatã dualitate de a întruni în realizarea exterioarã pe cele douã tipuri opuse de oameni: pe deficienti si pe cei preaplini. Tot simtul psihologic este în a percepe dacã cineva a ajuns la o formã respectivã de viatã din preaplin sau din deficientã. Unul poate fi vicios si imoral din deficientã, altul din exces; unul poate ajunge la disperare din incapacitate, din lipsã de rezistentã si de gîndire, altul din exces de problematicã si de interioritate.

Lumea cade în greseala de a pune pe acelasi plan de viatã sufleteascã pe toti acei oameni care seamãnã, exterior si aparent, în realizãrile lor. Donjuanismul este interesant si simptomatic numai la aceia la care apare ca un fruct al disperãrii, al unei prea bogate reflexivitãti si preocupãri lãuntrice. Cine pe culmile disperãrii nu este un donjuan, acela nu si‑a asimilat disperarea organic, nu a trãit intens stãrile de limitã, arderile si consumãrile supreme, ci le‑a încercat artificial, ca într‑un vag presentiment. A fi un om de mari singurãtãti înseamnã a iubi pe toate femeile. Si a iubi pe toate femeile înseamnã a nu iubi nici una. Cei care fac filozofia vietii nu pot fi decît niste diletanti ai Erosului, cãci ei au pus prea multã pasiune în problemele vietii, pentru ca sã mai aibã pasiune pentru aspectele ei. Pe culmile disperãrii, superficialitate în iubire este o superficialitate din adîncime.

Am încercat într‑o mare tãcere si într‑o mare singurãtate, în mijlocul naturii, departe de oameni si aproape de mine, o senzatie de tumult nesfîrsit, în care lumea, ca un torent irezistibil, m‑a nãpãdit, a trecut prin mine asemenea unui fluid transparent si insesizabil. Inchizînd ochii, întreaga lume pare cã s‑a topit în creierul meu, prin care ea trece într‑un elan torential, de un farmec indefinibil si de un avînt impetuos, curgînd apoi din mine în forme si înãltãri de valuri, ca în visurile de înec de o groazã voluptuoasã. Am simtit atunci nu numai cum un om poate trãi, în anumite clipe, toatã esenta misterioasã a destinului uman, dar si cum în el se poate concentra universalitatea lumii, absorbitã în extazurile singurãtãtii. Dacã ai închis ochii pentru a atinge o tãcere si o singurãtate mai mare, ai pierdut infinitul ce ti‑l oferea perspectiva exterioarã, pentru a cîstiga un infinit mai complex si mai atrãgãtor. Si în acest moment de extaz cosmic, de revelatie metafizicã, am simtit cum efluviile ce le degajam din mine erau efluviile acestei lumi, cum tremurul meu era tremurul fiintei si cum halucinatia mea era halucinatia existentei. Si m‑am simtit, în acel fior neuitat, iresponsabil de existenta acestei lumi.

Cine îsi înaltã aripi în mine, de simt cum zborul meu mã avîntã într‑o nebunã si barocã expansiune? Sã fie aripile eternitãtii care mã ridicã în infinit, mã tulburã si mã însingureazã? Simt toatã confuzia eternitãtii în mine si sorb miresmele infinitului cum as sorbi o otravã. Beat de eternitate si atras de infinit, mã prãvãlesc prin spatii ca o figurã solarã si mã avînt prin imensitãti, usor ca o iluzie si transparent ca un zîmbet, mã risipesc într‑un nimic îmbietor pe care mi‑l acoperã seninãtãti de azur si transcendente de nori. Cui sã mã închin prin aceste deserturi si cui sã întind mîna prin aceste singurãtãti, la cine sã mã opresc în aceste evolutii cosmice si unde sã privesc ca la o mîngîiere? Cum se destramã azurul în fantastica mea viziune si cum nu mai rãmîne decît un alb cu misterioase chemãri! Si în acest drum cosmic, asemenea unei supreme aventuri, parcã‑l caut pe Dumnezeu. Dar în infinit nu existã popas. Si astfel, nu‑l voi gãsi niciodatã.

Procesul prin care cineva devine pesimist? O frecventã mare de depresiuni într‑un om care are atît elan, încît în fiecare moment sã fie viu. O fatalitate organicã provoacã depresiuni incontinue, fãrã determinante si excitante exterioare, numai dintr‑o adîncã tulburare internã; aceste depresiuni înãbusã pîlpîirile elanului, atacã permanent rãdãcinile vietii si distrug bucuria naivã si instinctivã de a trãi. Se afirmã cu totul gresit cã devine cineva pesimist în urma unei deficiente organice, în urma unor slabe posibilitãti vitale. In realitate, nimeni nu devine pesimist dacã n‑a avut anterior atît elan încît sã fi dorit viata cu o ardoare pasionatã, chiar dacã aceastã ardoare n‑ar fi intrat în constiinta respectivului. Ulterior, procesul de devitalizare se întîmplã ca o urmare a depresiunilor. Orice deficientã în pesimism este consecutivã depresiunilor. Cãci numai la un om cu elan, cu aspiratii si cu pasiuni, depresiunile au acea capacitate de eroziune care consumã din viatã, precum valurile mãrii din uscat. La un simplu deficient, depresiunile nu duc la nici o încordare, la nici un paroxism si la nici un exces, ci la o stare de indiferentã si apatie, de stingere lentã si de monotonie linistitã, din care nu pot reiesi acele reactiuni personale si dureroase caracteristice pesimismului. A fi pesimist înseamnã a prezenta un paradox organic, ce dã nastere la contradictii insurmontabile si fatale, care explicã efervescenta atît de profundã a tuturor pesimistilor. Si cum sã nu fie un paradox organic în aceastã îmbinare a unor frecvente depresiuni cu un nu mai putin frecvent elan? Cã în cele din urmã depresiunile consumã elanul si compromit vitalitatea, este mai mult decît evident pentru cine întelege cã depresiunile sînt adevãrate atentate la viatã. Impotriva lor nu se poate lucra efectiv; ele pot fi cel mult neglijate temporar, prin o ocupatie intensã sau prin distractii; dar dupã aceea apar într‑o si mai mare intensitate. Numai într‑o vitalitate nelinistitã poate apãrea paradoxul organic al pesimismului. Cum rezistentele vietii se reduc si scad progresiv, în constiinta omului se reflecteazã dureros acest proces de intrare în moarte. Nu devii pesimist — un pesimist demonic, elementar, bestial si organic — decît dupã ce viata, în lupta disperatã împotriva depresiunilor, nu s‑a ales decît cu înfrîngeri. Atunci apare în constiinta omului destinul ca formã a ireparabilului, a acelui ireparabil pornit din esenta lumii ca pentru a ne arãta, mai dureroase si mai apãsãtoare, zãdãrniciile acestei vieti.

Trebuie, într‑adevãr, sã te fi luptat mult cu fortele demonice si negative ale vietii pentru a ajunge la constiinta ireparabilului, care nu face din ireversibilitatea vietii decît o cale spre moarte, o evolutie care nu e, în fond, decît o disolutie. Sã poti spune dupã fiecare experientã de viatã: niciodatã! — dupã fiecare întîmplare si dupã fiecare încercare acelasi cuvînt, simbol al definitivatului si al ireparabilului, este desigur a fi pierdut totul, a fi atît de departe de viatã pe cît esti aproape de nimicul în care te aruncã moartea. Este îngrozitor cînd te gîndesti cã dupã moarte îti sînt definitiv pierdute o zi cu soare, un zîmbet sau un prieten; dar este de o mie de ori mai îngrozitor sã fi pierdut, deja trãind, toate aceste, sã poti spune despre tot ce ai auzit si vãzut: niciodatã, niciodatã! Este ca într‑o absurdã cãlãtorie internã, care te‑a separat radical de lucruri, desi prezenta ta fizicã se aflã în imediata lor apropiere.

Cum o sã pot admite cã eu nu sînt fãcut pentru viatã, cînd în realitate viata nu este fãcutã pentru mine? Cãci s‑ar putea foarte bine ca în alte forme de viatã, în forme cu totul diferite de acele în care sînt condamnat sã trãiesc, eu sã pot fi fericit si încîntat, dominat de voluptãti pe care ceilalti nici nu le‑ar bãnui? De ce sã mã sacrific în gînd, de ce în ordinea conceptibilului sã nu admit cã eu m‑as putea potrivi într‑o altã formã de viatã, într‑o altã alcãtuire de existentã? Si atunci, de ce sã nu gãsesc toatã vina în aceastã viatã, iar nu în mine? Ar trebui mai putin ireparabil si mai multã absurditate acestei lumi, pentru ca sã se poatã schimba. Absurditatea ei de pînã acum depãseste cu prea putin platitudinea, pentru a‑mi îngãdui cea mai redusã iluzie. As putea crede în aceastã lume cînd ea s‑ar schimba pentru mine. Sînt prea orgolios pentru a vedea rãul din lume în rãul din mine. Eu însã nu mã voi schimba niciodatã dupã aceastã lume.

Irationalul din viatã apare, în consideratiile noastre, într‑un dublu aspect: irationalul ca dinamism orb ce refuzã orice ierarhie de valori si irationalul ca realitate în a cãrei asimilare trãiesti naiv, multumit si echilibrat. Aceastã acceptie dublã a irationalului explicã de ce putem spune cã viata n‑are nici un sens, ea fiind irationalã în esenta sa, precum si de ce sustinem posibilitatea de salvare numai prin experienta naivã a irationalului. Apropierea inconstientã de esenta irationalã a vietii te mentine într‑o stare de echilibru organic, deoarece formele tale de activitate si manifestare sînt formele vietii. Tot ceea ce faci rãsare din sîmburele vietii, dintr‑o obscurã productivitate vitalã. Experienta naivã a irationalului te situeazã în imanenta substantialã a vietii. De aceea, naivitatea este o expresie directã a irationalului. In naivitate individuatia nu reprezintã un principiu de tragism, fiindcã în naivitate individul nu e separat de lume, ci este asimilat organic fluxului irational al existentei. Serpuirile acestui flux pot fi cît de complicate; atunci cînd trãiesti în ele, nu suferi din cauza lor, deoarece drama se distribuie pe întreaga sferã a vietii si nu se reflecteazã în constiintã, nu suferi o dramã unicã, individualã si chinuitoare în afarã de lume; nu încerci dualismul care izoleazã pe om în lume din cauza hipertrofiei constiintei. Prin constiintã, reflexivitate si interiorizare, depãsesti irationalul; dar numai pentru a ti se revela într‑o deconcertantã proeminentã. Cãci aceastã depãsire nu se poate realiza decît în gîndire; prin biologicul din noi nu facem mai putin parte din irationalitatea în genere. Iar cînd acest biologic devine nesigur, problematic, de un echilibru instabil, aceasta nu se întîmplã decît pentru a ne descoperi si mai mult irationalul, ca dinamism orb, indiferent oricãrei teleologii si oricãrei ierarhii de valori. Omul este astfel constituit, încît el cere în fiecare moment   o ierarhizare a valorilor, o scarã de valori si o sumã de criterii. In fata fenomenului irationalitãtii vietii, a evolutiei ei fãrã nici un scop, care face din viatã un avînt haotic de forme debordante si necristalizabile, exigenta unei ierarhii de valori este o simplã exigentã. Si atunci se naste revolta constiintei împotriva vietii, revolta omului detasat de viatã împotriva irationalului, la care revoltã, viata rãspunde omului: mlãdiazã‑te dupã mine si renuntã la constiintã, la principiul separativitãtii si, tîrît în fluxul irationalului, vei înceta sã cauti un sens acolo unde nu e.

A ajunge sã crezi numai în tãcere, sã nu mai pretuiesti decît tãcerea, este a realiza una din cele mai esentiale expresii ale trãirii la marginile vietii. Elogiul tãcerii, la marii singuratici si la întemeietorii de religii, îsi are o rãdãcinã mult mai profundã decît îsi închipuiesc oamenii. Trebuie ca prezenta oamenilor sã te fi exasperat în asa mãsurã si complicatia problemelor sã te fi dezgustat atît de tare, încît sã nu te mai intereseze decît tãcerea si strigãtele ei, strigãtele tãcerii care nu sînt decît cascade intime al cãror zgomot îl obiectivezi în lumea din afarã.

Oboselile repetate te duc la aprecierea nelimitatã a tãcerii, deoarece în oboseli toate cuvintele îsi pierd semnificatia si bat în urechi asemenea unor ciocane mecanice, se destramã în sonoritãti vide, în vibratii iritante si în sunete exasperante. Toate conceptele se dilueazã, toate expresiile tari se atenueazã, tot ceea ce vorbesti sau asculti se dezgoleste într‑o nuditate stearpã si respingãtoare. In tine, nimic nu mai ia o formã sau o consistentã expresivã, ci tot ce pleacã în afarã si tot ce vine din afarã rãmîne ca un murmur îndepãrtat, monoton si egal, neputînd în nici un fel sã excite nuantele vietii sufletesti, sã trezeascã un interes sau o curiozitate. Atunci îti pare inutil sã‑ti mai dai o pãrere, sã mai iei o atitudine sau sã mai impresionezi pe cineva, si toate zgomotele la care ai renuntat prin tãcere cresc în agitatia sufleteascã, existentã în toate marile tãceri. Dupã ce te‑ai frãmîntat ca un nebun sã rezolvi toate problemele, dupã ce te‑ai chinuit pe culmi, cînd ar trebui sã dai rãspunsurile supreme sfîrsesti prin a gãsi în tãcere singura realitate si singura formã de expresie, si cine nu sfîrseste în tãcere înseamnã cã n‑a vãzut totul.

Arta de a fi psiholog nu se învatã, ci se trãieste si se experimenteazã, deoarece nu existã un complex de canoane care sã‑ti dea cheia misterelor psihice, a structurilor diferentiale ale vietii sufletesti. Nu esti un psiholog bun dacã tu însuti nu esti un subiect de studiat, dacã materialul tãu psihic nu oferã zilnic o complexitate si un inedit care sã excite curiozitatea ta continuã. Nu te poti initia în misterul altuia, dacã tu însuti n‑ai un mister în care sã te initiezi. Pentru a fi psiholog trebuie sã fii atît de nefericit, încît sã pricepi fericirea si atît de rafinat, încît sã poti deveni oricînd barbar; iar disperarea în care trãiesti sã aibã totdeauna atîta ardoare, încît sã nu stii dacã trãiesti în pustiu sau în flãcãri. Proteic, polimorf, pe cît de centripet, pe atît de centrifugal, formele vietii sã se combine în tine atît de multiplu si atît de complex, încît extazul pe care‑l vei atinge sã fie estetic, sexual, religios si pervers. A fi psiholog înseamnã a te învîrti în fiecare moment în jurul axei tale. Aceasta este întîia conditie; a doua este a avea atîta mobilitate, încît axele celorlalte fiinte sã‑ti fie atîtea centre de gravitate cîte poate avea o fiintã proteicã.

Simtul psihologic este expresia unei vieti care se contemplã pe sine în fiecare moment si care în celelalte vieti vede numai oglinzi. Ca psiholog, consideri pe toti ceilalti oameni pãrti din tine, frînturi ale fiintei tale. Si în dispretul pe care orice psiholog îl are pentru oameni este o secretã si o infinitã autoironie. Nimeni nu face psihologie din iubire, ci dintr‑o pornire sadicã de a nulifica pe altul prin cunoasterea fondului sãu intim, de a dezbrãca de misterul care, asemenea unei aureole, nimbeazã pe celelalte fiinte. Cum acest proces epuizeazã repede pe oameni, ei avînd continuturi limitate, este explicabil de ce psihologul este acela care se plictiseste mai repede de oameni, pentru cã el este prea putin naiv pentru a avea prieteni si prea putin inconstient pentru a avea iubite. Nici un psiholog nu începe prin a fi sceptic. Orice psiholog sfîrseste însã prin a fi sceptic. Este, în acest sfîrsit, pedeapsa naturii pentru acest violator de mistere, pentru acest suprem indiscret, care a pus prea putinã iluzie în cunoastere pentru ca sã nu fi ajuns prin cunoastere la deziluzie.

Putinã cunoastere încîntã; multã cunoastere dezgustã. Cu cît cunosti mai mult, cu atît vrei sã cunosti mai putin. Cine nu suferã din cauza cunoasterii, acela n‑a cunoscut nimic.

Stînd într‑o contemplatie linistitã, fixat si suspendat sub eternitate si auzind tic‑tacul unui ceas sau orice ritm ce ar semnifica progresul în timp, este imposibil sã nu simti toatã absurditatea mersului în timp, a mersului mai departe, tot nonsensul evolutiei si al oricãrui fel de desfãsurare. De ce sã mergi mai departe, de ce sã mai trãiesti în timp? Revelatia subitã a timpului în astfel de contemplatii, care dã acestuia o proeminentã vie si strivitoare, pe care n‑o are niciodatã în existenta zilnicã, este fructul unui dezgust de viatã, al unei incapacitãti de a mai continua cu aceeasi poveste. Si cînd aceastã revelatie se întîmplã în noapte, absurditatea înaintãrii în timp se mãreste de senzatia unei indescriptibile singurãtãti, deoarece atunci, departe de oameni si de lume, rãmîi singur cu timpul în fatã, într‑o ireductibilã dualitate. Timpul, în aceastã senzatie de pãrãsire nocturnã, nu mai e umplut cu nici un lucru, cu nici o actiune si cu nici un obiect, ci seamãnã unui vid ce creste progresiv în existentã, unui vid în continuã dilatare si evolutie, ca o amenintare de dincolo de lume. Nu mai poti auzi în linistea si tãcerea contemplatiei decît ritmarea timpului în tine, sunetul si pocnetul repetat asemenea unui dangãt de clopot într‑o lume moartã. Drama omului si a timpului n‑o trãieste decît acela care a separat timpul de existentã si care în aceastã disociere, fugind de existentã, e apãsat de timp. Si acela simte cum creste în el timpul asemenea mortii.

Singurul lucru care‑l poate salva pe om este iubirea. Si desi atîta lume a sustinut aceastã afirmatie, este a nu fi încercat niciodatã iubirea, pentru a o declara banalitate. Sã‑ti vinã sã plîngi atunci cînd te gîndesti la oameni, sã iubesti totul, într‑un sentiment de supremã responsabilitate, sã te apuce o învãluitoare melancolie cînd te gîndesti si la lacrimile ce încã nu le‑ai vãrsat pentru oameni, iatã ce înseamnã a te salva prin iubire, singurul izvor al sperantelor.

Oricît m‑as lupta pe culmile disperãrii, nu vreau si nu pot sã renunt si sã pãrãsesc iubirea, chiar dacã disperãrile si tristetile ar întuneca izvorul luminos al fiintei mele, deplasat în cine stie ce colturi îndepãrtate ale existentei mele.

Prin orice pot cãdea în lumea asta, numai printr‑o mare iubire nu. Iar atunci cînd iubirii tale i s‑ar rãspunde cu dispret sau indiferentã, cînd toti oamenii te‑ar abandona si cînd singurãtatea ta ar fi suprema pãrãsire, toate razele iubirii tale ce n‑au putut pãtrunde în altii ca sã‑i lumineze sau sã le facã întunericul mai misterios se vor rãsfrînge si se vor reîntoarce în tine, pentru ca în clipa ultimei pãrãsiri strãlucirile lor sã te facã numai luminã si vãpãile lor numai cãldurã. Si atunci întunericul nu va mai fi o atractie irezistibilã si nu te vei mai ameti la viziunea prãpãstiilor si adîncimilor.

Dar ca sã ajungi la accesul luminii totale, la extazul absolutei splendori, pe culmile si limitele beatitudinii, dematerializat de raze si purificat de seninãtãti, trebuie sã fi scãpat definitiv de dialectica luminii si a întunericului, sã fi ajuns la autonomia absolutã a întîiului termen. Dar cine poate avea o iubire atît de mare?

 

NotÅ

Pentru editia de fatã s‑a folosit ca text de bazã editia Humanitas 1990, reconfruntatã cu editia princeps  din 1934.

Ca si în editia din 1990, au fost actualizate ortografia si punctuatia, pãstrîndu‑se însã formele lexicale specifice vremii sau/si autorului. In cîteva cazuri s‑au fãcut totusi unificãri de variante lexicale (preferîndu‑se, de pildã, obsesie — care apãrea concomitent cu obsesiune). Au fost îndreptate tacit, în cazurile lipsite de orice echivoc, anumite scãpãri sau omisiuni si, fireste, greselile evidente de culegere.

Editura

 

                   INAPOI LA

PAGINA ROMANIEI NATIONALISTE