Lucrare publicata în serial în revista PUNCTE CARDINALE, în anii 1993 - 1996

(numerele 8/93 - 2/96)

de Demostene ANDRONESCU

- PARTEA A DOUA -

 

PROFESORUL GEORGE MANU

 

Descendent al unei vechi familii de intelectuali patrioti (era nepotul generalului George Manu -1838-1911-, cel care s-a distins în razboiul de independenta si care a fost în repetate rânduri ministru), profesorul George Manu a fost arestat în 1948, implicat cu alte vârfuri ale intelectualitatii politice românesti în Procesul Marei Tradari Nationale si condamnat la 25 de ani munca silnica. În momentul arestarii era profesor de fizica nucleara la Politehnica din Bucuresti, fiind considerat, alaturi de profesorul Horia Hulubei, unul dintre marii atomisti ai tarii.   

Se spune despre el ca, dupa condamnare, ar fi fost vizitat la Aiud de un consilier sovietic care i-ar fi propus ca în schimbul eliberarii , sa accepte sa lucreze în laboratoarele din Uniunea Sovietica alaturi de un cunoscut atomist rus cu care el fusese coleg de studii în Germania. Dar profesorul George Manu a refuzat demn aceasta oferta, nevoind sa lucreze pentru cei pe care îi considera, pe buna dreptate, dusmani ai neamului românesc.
   Profesorul George Manu nu era numai un reputat om de stiinta, recunoscut ca atare si de adversari, ci avea si temeinice studii umaniste. Filozofia, teologia, dreptul, filologia si mai cu seama literatura erau domenii în care se misca cu aceeasi usurinta ca si în domeniul sau de specialitate care era, dupa cum am amintit deja, fizica nucleara. Era o adevarata enciclopedie si daca este adevarat (si, de buna seama, este) ca închisorile comuniste au fost adevarate Universitati , atunci "Universitatea Aiud" a avut ca "rector" între anii 1954 si 1961, anul mortii sale, pe profesorul George Manu.
   Revenit în Aiud în anul 1954 de la mina de plumb Baia Sprie cu un lot de 60 de detinuti, toti în lanturi, mutati în aceasta închisoare disciplinar în urma unei greve care a avut loc la aceasta mina, profesorul George Manu se numara printre cei peste 50 de detinuti din acest lot bolnavi de tuberculoza. La început i s-a diagnosticat un t.b.c. ganglionar dar, supus împreuna cu toti ceilalti unui regim disciplinar extrem de sever, fara hrana adecvata, fara asistenta medicala si fara îngrijirea elementara reclamata de aceasta boala, starea sanatatii lui s-a înrautatit continuu, ajungând pâna la urma sa-i fie fatala. Cu toate acestea, profesorul George Manu a început o sustinuta si incredibila -în conditiile de totala izolare din închisori- activitate pe care , fara sa gresim, o putem numi didactica. Vocatia de dascal nu l-a parasit nici chiar în aceste vitrege conditii pe marele om de cultura.
   În aceasta perioada, Aiudul era populat de foarte multi tineri care fusesera arestati de pe bancile scolii sau ale universitatilor si care erau, deci, cu studiile neterminate si instructie incompleta. Majoritatea acestora, avizi de cunoastere, apelau, pentru a-si completa bagajul de cunostinte, la "batrâni" care în marea lor majoritate fiind intelectuali le puneau la dispozitie cunostintele lor. Printre cei mai activi în acest sens s-a dovedit a fi , fara îndoiala, profesorul George Manu. În toata aceasta perioada, el a transmis, prin viu grai celor care au avut norocul sa împarta celula cu el, ori cu el, ori prin morse (profesorul George Manu era un morsist desavârsit ) celor din celelalte celule, zeci si sute de conferinte, prelegeri ori lectii din toate domeniile stiintelor umaniste : istorie, drept, geografie, filozofie, literatura, limbi straine (franceza si engleza mai ales) etc., care erau memorate ori scrise pe pereti, pe bucati de sapun, pe cioburi de sticla, etc. si apoi, transmise din celula în celula si din om în om. Multi dintre cei care au iesit din închisoare cu temeinice cunostinte de limba si literatura engleza de exemplu, lui îi datoreaza acest lucru. Eu nu l-am cunoscut personal, însa multe dintre lectiile elaborate de el au ajuns si în celula în care ma aflam, astfel ca multe dintre cunostintele pe care le-am dobândit în închisoare lui i le datorez.
   Profesorului George Manu i se datoreaza si inventarea scrierii, cu ajutorul alfabetului morse, pe firul de ata. Odata, un grup de studenti care se aflau la un alt etaj decât cel pe care se afla el, i-au cerut (prin morse, bineînteles) sa le transmita câteva dintre principiile de baza ale Constitutiei americane. Profesorul a refacut din memorie, cu aproximatie, toate cele sapte articole ale Constitutiei respective si astepta un moment prielnic ca sa le poata transmite la destinatie. Tocmai în acel moment s-a deschis usa si gardianul a dat celor din celula ac si ata pentru repararea echipamentului. Vazând ata, profesorului Manu i-a revenit ideea ca sa transpuna pe ea, în alfabet morse (un nod dublu, linia, un nod simplu, punctul) textul pe care îl avea de transmis. Cu migala si cu multa rabdare, facând mii de noduri, a reusit sa "scrie" pe câtiva zeci de metri de ata textul celor sapte articole ale Constitutiei americane. A facut apoi un ghem pe care l-a transmis destinatarilor împreuna cu instructiunile de decodare. Aceasta noua metoda de scriere a constituit o adevarata revolutie de comunicare din închisoare. Si a dat multe dureri de cap celor care vegheau ca detinutii sa nu comunice între ei.
   Dupa 1958, când la conducerea închisorii Aiud a venit colonelul Craciun si au început pregatirile pentru declansarea reeducarii, profesorului George Manu, despre care administratia închisorii stia ca are o mare influenta asupra celorlalti detinuti, i s-a cerut -ca si celorlalte personalitati din Aiud- sa accepte reeducarea si sa faca în fata detinutilor o declaratie de desolidarizare de trecut si de toate crezurile si idealurile sale. Cu toate presiunile care s-au facut asupra lui, el a refuzat demn si fara ostentatie orice compromis. Pentru atitudinea ferma si fara echivoc, profesorul George Manu a platit cu viata. Datorita regimului inuman la care a fost supus în urma refuzului sau categoric de a face declaratiile care i se cereau, boala i s-a agravat. Ultimul diagnostic pus de medicul oficial al închisorii, doctorita Balea, în prezenta colonelului Craciun , a fost meningita t.b.c. Tratamentul însa i s-a refuzat si de data aceasta, fiindu-i conditionat de semnarea declaratiei care i se cerea. S-a stins din viata împacat cu sine si cu toti cei din jur, în 1961, în infirmeria Aiudului, unde a fost internat doar cu câteva ore înainte de a muri.

 

POETUL

 

Azi n-am cioplit nici un vers.
Metafore lichide tânjesc dupa rotunjimea cuvântului,
Dar eu nu ma mai vreau anfora ci,
Razvratit împotriva starii de gratie,
Behai lumeste.

 

Azi n-am prins în lat nici o pasare cântatoare.
Simfonii latente se pârguiesc în guse de privighetori adormite,
Dar eu nu ma mai vreau struna
Si în lume e un cântec mai putin.

 

Azi n-am surpat nici o stea.
Toti oamenii lumii sunt vii,
Toate lucrurile sunt la locul lor,
Iar eu printre ele le dau sens întrebuintându-le.

 

Azi n-am prins în lat nici o pasare cântatoare
Si nu am dezradacinat nici o stea.
Va fi o noapte lunga noaptea ce vine,
Va fi o noapte lunga si somnul îmi va fi bântuit de naluci .

Zeii nu-mi vor ierta îndrazneala de a nu fi fost trist.

          Demostene Andronescu

 

XII. GRUPUL "RECALCITRANTILOR" ( 2)

Printul Alexandru Ghica

 

Daca ar fi sa se înalte un monument demnitatii umane, acesta ar trebui sa-l reprezinte, fara îndoiala, pe printul Alexandru Ghuca asa cum l-am cunoscut eu în Aiudul acelor vremi. Înalt, uscativ, cu fata iluminata de o intensa traire interioara, printul Alexandru Ghica parea un ascet caruia spiritul îi napadise tesuturile. Demn fara ostentatie, modest fara fatarnicie si ferm fara nici cea mai mica urma de rigiditate, el se comporta în toate împrejurarile ca un adevarat print. Desigur, în închisoarile prin care am trecut, am întâlnit si alti detinuti care, asumându-si constient suferinta ca pe o datorie a vietii lor, au reusit sa depaseasca lumescul si sa traiasca la granita dintre omenesc si sfintenie. Nici unul însa (eu, cel putin, nu am mai întâlnit pe nici unul) nu a reusit sa realizeze acest lucru, atât de firesc, atât de armonios, cum a reusit sa o faca el.
   Majoritatea celor care reuseau aceasta performanta, se refugiau în aceasta zona inaccesibila mizeriilor conditiei umane, dintr-un soi de egoism nevinovat, singularizându-se si cautând sa-si creeze un anume "confort " sufletesc necesar supravietuirii. Printul Alexandru Ghica o facea însa pentru ca asa îi era felul. Si în alte conditii, el ar fi trait tot asa. Mereu avea câte ceva de dat fara sa pretinda nimic în schimb. Nu accepta niciodata sa i se faca favoruri numai pentru faptul ca era printul Ghica. Participa întotdeauna alaturi de ceilalti la corvezile impuse de viata de celula (maturat, caratul si spalatul tinetelor, etc) si totdeauna o facea în mod exemplar. Prin celulele prin care a trecut a lasat o dâra. Se straduia -si de cele mai multe ori reusea- ca acolo unde poposea el, sa întroneze acea minima armonie comunitarta necesara supravietuirii si convietuirii. "Era - spune în cartea sa intitulata "Din împaratia mortii" Gabriel Balanescu care a stat mai mult timp cu el si l-a cunoscut bine - un desavârsit camarad de suferinta. . . Convietuirea cu el era o adevarata desfatare sufleteasca" . Si, într-adevar, asa era. Pe cât de exigent cu propria-i persoana, pe atât de întelegator era cu ceilalti. Stia, ca nimeni altul, sa menajeze susceptibilitatile celor din jur. Nu se lasa niciodata antrenat în discutii sterile si niciodata nu a contrazis pe nimeni. Nu pentru ca nu ar fi avut opinie, ci pentru a nu rani micile orgolii ale celor de lânga el. În raporturile cu administratia penitenciarului era ferm dar niciodata nu avea atitudini demonstrative, bataioase. Se supunea demn regulamentelor si ordinelor pe care le primea dar, în cel mai elegant limbaj, refuza sa o faca atunci când respectarea acestora ar fi adus o cât de mica atingere capitalului sau moral si spiritual. Printre cei care au primit de la el lectii de supusenie demna ma numar si eu. Eram proaspat venit în Aiud si -dintr-un soi de teribilism juvenil- eram pus pe harta. Iesisem din ancheta si din procesul care a urmat cu amorul propriu sifonat si consideram de datoria mea ca, printr-o atitudine dârza, sa-mi refac prestigiul. Printre altele, regulamentul obliga pe detinuti sa salute personalul închisorii (de la comandant la ultimul gardian) cu formula "Sa traitI" si prin ridicarea bonetei de pe cap. Cu prima ocazie, când am fost scosi la plimbare, eu am refuzat ostentativ sa fac acest lucru, considerând gestul umilitor. Gardianul care ne însotea a observat atitudinea mea de fronda si m-a apostrofat brutal : "Ba, tu ala, al treilea din rând, tu nu stii sa saluti ?" . La care eu am raspuns tâfnos : "Fara ba, ca doar n-am pazit porcii împreuna !" . Gardianul a mormait o înjuratura si si-a vazut mai departe de treaba. La întoarcerea în celula, însa, mi-a notat numele în catastiful lui si dupa o jumatate de ora am fost scos la ofiterul politic care, fara prea multa vorba, mi-a prescris sapte zile de izolare. Dupa executarea celor sapte zile m-am întors în celula înghetat bocna (era în decembrie), flamând si frânt de oboseala caci la izolare nu puteai dormi decât în picioare sau cel mult rezemat de perete. Mi-au trebuit câteva zile pâna sa-mi revin cât de cât. Dupa ce mi-am revenit putin printul Ghica m-a luat deoparte si m-a mustrat parinteste : "De ce te expui pentru lucruri neesentiale ? Nu uita ca esti aici sub ascultare si faptul ca trebuie sa-i saluti nu te dezonoreaza pe tine mai ales ca, pâna la urma, tot îl vei saluta. Te vor mai izola o data, de doua ori, de noua ori, pâna, te vor îmblânzi. Si atunci îi vei saluta de frica si va fi mai dezonorant. Pastreza-ti energia si cruta-ti sanatatea caci puscaria e lunga si se vor ivi destule ocazii când va trebui sa iei atitudini pentru care, într-adevar , va merita sa faci izolare" . Nu-mi mai amintesc daca atunci m-a convins, dar pe parcurs mi-am dat seama ca avea dreptate.
   Pe lânga toate aceste calitati, printul Ghica era si de o surprinzatoare luciditate. Surprinzatoare pentru ca, în conditiile vietii de închisoare, rupti de realitate si lipsiti de orice fel de informatie, oamenii îsi pierdeau, în general, aceasta capacitate. Chiar si cei mai instruiti si mai realisti dintre ei deveneau, în aceste conditii, de o subiectivitate si de o credulitate aproape copilaresti. Un gest mai omenos al câte unui gardian, o atitudine mai sovaielnica a altuia, un zvon oarecare, o informatie perimata si lipsita de importanta, toate erau interpretate ca semne ale unei iminente schimbari. Au fost cazuri când s-au dat si termene precise : "S-au retras trupele sovietice din tara ! În câteva saptamâni ne vom elibera ! La Geneva s-au întâlnit "cei mari" . Fara îndoiala ca acolo s-a pus si problema detinutilor politici. Sigur ne vom elibera" . Si aceasta adevarata infirmitate a detinutilor a fost abil întretinuta si exploatata de colonelul Craciun , în perioada reeducarii, mai ales. Exemplu elocvent în aceasta privinta, îl constituie crearea, la sugestia si cu ajutorul colonelului Craciun si a aparatului sau politic bineînteles, a asa-numitului "nou comandament legionar de actiune în închisoare" . Despre ce era vorba ? În vara anului 1962, dupa declansarea actiunii de reeducare, când în închisoare se faceau permanente miscari si componenta celulelor se schimba de la o zi la alta, într-o zi, ca din întâmplare, s-au pomenit adunati în aceeasi celula câteva vârfuri ale Miscarii Legionare. Aceeasi care în perioada de pregatire a reeducarii fusesera plimbati prin tara pentru a li se arata realizarile regimului comunist. Printre acestia erau : Nistor Chioreanu, avocat, fost comandant al organizatiilor legionare din Transilvania, Victor Biris, fost Secretar General la Ministerul de Interne, Ilie Niculescu, fost comandant al asa-numitului Corp al Razletilor , Victor Vojen, fost ministru al României la Roma si înca alti câtiva. Printre ei se afla si printul Alexandru Ghica. Toti acestia se cunosteau, activasera si luptasera împreuna si nu se mai vazusera de ani de zile. Dupa ce s-a consumat bucuria revederii, oamenii au început sa schimbe între ei informatii, pareri, nazuinte si, cum era si normal, au, ajuns sa discute despre situatia politica interna si internationala. Unii dintre ei detineau câteva informatii din anchetele la care fusesera supusi cu putin timp în urma la Bucuresti. Stiau, de exemplu, câte ceva despre ceea ce atunci se numea "spiritul Genevei", stiau despre conflictul care devenea tot mai acut, dintre China si Uniunea Sovietica si stiau chiar si despre animozitatile care începusera între Bucuresti si Moscova. Toate acestea i-au condus la concluzia ca regimul comunist din România, constrâns de evolutia situatiei politice internationale, va fi nevoit sa faca unele concesii. Unii erau de parere chiar ca evolutia politica din tara va parcurge un drum invers celui parcurs în perioada 1945-1948 si ca, în aceste conditii, comunistii vor fi siliti sa accepte colaborarea cu fosta clasa politica româneasca atâta cât mai ramasese ea. Odata ajunsi la aceasta concluzie ei si-au pus firesc întrebarea : În eventualitatea ca se va ajunge la asa ceva, ca atitudine vom adopta ? Vom accepta aceasta colaborare ? Si daca o vom accepta în ce conditii o vom face ? La toate aceste discutii au luat parte toti cei din celula cu exceptia printului Ghica care, în toata aceasta perioada, a stat deoparte tacut si inaccesibil. Când a fost întrebat care este parerea lui, el a raspuns : "Nu va îmbatati cu iluzii. Nu va dati seama ce cursa ni se întinde ? Mai bine rugati-va, caci ne asteapta vremuri grele". Evenimentele ulterioare au demonstrat cu prisosinta ca printul a avut dreptate. Dupa câteva zile, toti cei care luasera parte la aceste discutii au fost izolati si a urmat o ancheta extrem de dura. Securitatii, care era maestra în astfel de înscenari, nu ia fost greu sa transforme aceasta nevinovata discutie într-o "periculoasa conspiratie" . Singurul care nu a putut fi implicat în aceasta josnica înscenare a fost, datorita luciditatii sale, printul Alexandru Ghica. Si aceasta spre deziluzia furioasa a colonelului Craciun care l-ar fi vrut implicat pentru a avea -si împotriva lui- un element de santaj în plus. În toata perioada reeducarii , printul Ghica a avut o atitudine ferma si neechivoca. Dintru început, el si-a precizat, demn si echilibrat, atât verbal cât si în scris atunci când i s-a cerut, pozitia, de pe care nu a putut fi clintit, oricât de mari si de inumane au fost presiunile care s-au exercitat asupra lui. Printre altele, colonelul Craciun avea o placere aproape diabolica sa umileasca si sa raneasca oamenii, mai ales pe cei importanti (personalitatile), în ceea ce aveau ei mai sfânt. Si, unul dintre clientii lui preferati în aceasta privinta era, fireste, printul Ghica. De fiecare data când regiza câte un "spectacol" cu public (si o facea , dupa cum am mai amintit cu alta ocazie, destul de des), printul era adus de prin cotloanele închisorii în care era izolat pentru a fi tinta batjocurilor lui. "Uitati-va la el - a spus într-o astfel de ocazie colonelul Craciun , adresându-se celorlalti detinuti - cica l-ar blestema stramosii (facea alizie la ilustrii sai înaintasi) daca ar îndrazni sa întineze memoria lui Corneliu (acesta era Codreanu). Coboara cu picioarele pe pamânt printe, coboara cu picioarele pe pamânt ca de nu, aici vei putrezi".
   O data, intrând solemn si plin de importanta, cum o facea de obicei, în sala în care eram adunati, colonelul Craciun i s-a adresat fara vreo alta introducere printului : "Ei, printe, cum e la izolare ? Îti mai arde de dans ? Si apoi adresându-se salii : "Uitati-va la el ! Pare om serios. L-am prins dansând în celula. El spune ca a facut miscari sa se încalzeasca , dar nu e adevarat. Se zbenguia. daduse incul în el. E, pe semne, prea bine hranit. L-am bagat la izolare, bineînteles" . La care printul Ghica, ridicându-se în picioare, a replicat calm : "Domnule colonel, dumneavoastra stiti prea bine ca nu am dansat. Nici unui om cu mintea întrega- si eu am pretentia ca am, înca, mintea întreaga- nu-i arde în asemenea conditii, de dans. Dar . . ." Si nu a mai continuat caci ar fi însemnat sa spuna niste adevaruri care l-ar fi mâniat pe Craciun.
   Alta data, printul Ghica a fost luat, urcat într-o masina si dus prin împrejurimile Aiudului sa vada si sa se minuneze de maretele realizari ale regimului. A vizitat ferme de stat, santiere de constructii, blocuri de locuinte, etc. si în drum a trecut si pe lânga Mures, pe malurile caruia cresc splendide salcii plângatoare. La întoarcere printul a fost dus în fata oamenilor adunati în sala în care se tineau sedintele de reeducare si l-a îndemnat sa le spuna unde a fost si ce i-a placut mai mult din cele câte a vazut. "Salciile plângatoare, domnule colonel, salciile plângatoare" a raspuns printul Ghica cu o usoara urma de ironie în glas. "Auziti, domnilor, ce i-a placut printului. Salciile plângatoare ! Altceva n-a vazut. N-a avut ochi decât pentru salciile plângatoare" , a tipat aproape colonelul si a iesit mânios din sala urmat de suita sa.
   Bineînteles, îndrazneala de a nu fi avut ochi decât pentru salciile plângatoare l-a costat pe printul Ghica alte zile de izolare, alte mizerii de neimaginat, dar cu toate acestea, el a ramas credincios siesi pâna la sfârsit.

 

XIII. GRUPUL "RECALCITRANTILOR" (3)

Printul Alexandru Ghica

 

Pentru ca personalitatea printului Alexandru Ghica este atât de complexa încât nu poate fi definita doar prin câteva calitati (demnitate, modestie, luciditate) pe care i le-am scos deja în evidenta, voi mai zabovi un timp în preajma-i. Pentru a încerca, cu putinatatea posibilitatilor mele de evocare, sa o aproximez în toata complexitatea ei.
   Am amintit deja ca printul Ghica se numara printre acei întemnitati (si acestia nu erau putini, lunga perioada de detentie si conditiile extrem de dure la care au fost supusi facându-i pe multi sa înteleaga acest lucru) care erau constienti de faptul ca lupta în care erau angajati transcende lumescul, petrecându-se în spirit. Era constient , de asemenea, ca triumful raului în lume este numai vremelnic, chiar daca aceasta vremelnicie se va întinde peste o perioada istorica . Constiinta ca sub specie aeternitatis fortele binelui vor triumfa îi dadea -atât lui cât si celorlalti- taria necesara sa reziste împotriva asalturilor raului. Credea -ca nimeni altul dintre laici- în forta mântuitoare a rugaciunii si, fara sa fie un bigot, îsi petrecea o mare parte din timp, chiar si atunci când nu era singur în celula, în meditatie si în rugaciune. Avea o mare întelegere pentru oameni în general si pentru cei ajunsi în situatii limita în special, pentru îndoielile si framântarile lor sufletesti. Nu a judecat niciodata pe nici unul dintre cei care au acceptat reeducarea, nici chiar pe aceia care, prin pozitia lor, ar fi avut datoria morala sa reziste, considerând ca fiecare are dreptul sa încerce sa se salveze, atunci când nu mai are resursele sufletesti necesare continuarii luptei, asa dupa cum crede el de cuviinta si dupa cum îi dicteaza propria constiinta.
   Desigur, om fiind, printul Ghica va fi avut si el îndoielile, slabiciunile si dorurile lui. Va fi avut si el, ca noi toti ceilalti, momentele lui de deznadejde . Niciodata însa nu s-a lasat coplesit de ele. Niciodata nu a dat adversarului satisfactia de a-l vedea clintindu-se din hotarârile lui. O singura data a fost totusi surprins, de catre unii din camarazii sai de suferinta cu lacrimi în ochi. Aceasta s-a întâmplat atunci când colonelul Craciun i-a citit, în fata detinutilor adunati în acest scop la "club" , o scrisoare de acasa, de la sotia lui. Caci securitatea care, de buna seama, supraveghea îndeaproape actiunea de reeducare, recurgea -în unele cazuri- la acest mârsav procedeu. Punea pe cei din familie (parinti, sotie, copii) sa scrie celui în cauza o scrisoare prin care acesta era implorat sa fie docil si sa sa se supuna regulamentelor închisorii, pentru a se putea bucura, ca si altii, de clementa regimului. O asemenea scrisoare a primit si printul Ghica. Colonelul Craciun a tinut sa i-o citeasca personal pentru a-i mari, credea el, efectul asupra lui, cât si asupra celorlalti detinuti. "Printe, zise el, dupa ce urca cele câteva trepte ale estradei pe care se cocota de obicei pentru a domina sala, uite, ai vesti de acasa. Vino aici, sa ti le citesc" . Si dupa ce printul ajunse lânga estrada, Craciun începu sa-i citeasca scrisoarea în care cu usurinta se putea recunoaste stilul securitatii. Caci continutul tuturor acestor scrisori era sugerat sau chiar dictat de catre securitate. Sotia îi comunica ca, atât ea cât si copiii, sunt sanatosi, ca locuiesc în Galati unde are un serviciu la care câstiga suficient pentru a se întretine si pentru a-l ajuta pe baiat care este student în ultimul an la medicina, ca fetele sunt stabilite în Bucuresti si ca amândoua au servicii bune, etc. Nu omitea sa adauge ca conditiile de afara s-au schimbat mult în bine, ca în tara s-a construit enorm si ca regimul se ocupa îndeaproape de familiile celor închisi ; sfârsea prin a-l implora sa se comporte bine în închisoare, sa fie supus si ascultator si sa-si recunoasca greselile pentru ca, în felul acesta, sa poata beneficia si el de decretele de gratiere care s-au dat si pe baza carora multi s-au eliberat deja. Printul a ascultat lectura scrisorii fara sa scoata un cuvânt. Nici o tresarire pe fata-i uscata si osoasa, nici un semn care sa tradeze vreo emotie. Parea o stana de piatra. La sfârsit, când colonelul Craciun , dupa ce i-a tinut si discursul de rigoare, l-a poftit la loc, a zis doar un multumesc sec si s-a îndreptat spre fundul salii, de unde venise. În drum, detinutii printre care a trecut au observat ca ochii îi erau scaldati în lacrimi.
   În toamna anului 1962, când actiunea de reeducare era în toi, l-am reîntâlnit pe printul Ghica cu prilejul unuia dintre "spectacolele" despre care am amintit ca le regiza colonelul Craciun cu anumite ocazii (eliberarea unor loturi de detinuti considerati reeducati, prezentarea autodemascarii unor personalitati , etc.) pentru a sensibiliza si stimula masa de detinuti în general si pe cei recalcitranti în special. Nu ne mai vazusem, sau mai exact nu ne mai vorbisem, de mai bine de doi ani de când el fusese luat din celula în care statusem împreuna si dus, dupa cum am aflat mai târziu, la Ministerul de Interne si în vizita prin tara, pentru a fi determinat sa accepte reeducarea. Cum , de data aceasta, bâlciul la care eram obligati sa asistam s-a prelungit pâna noaptea târziu, pe la ora 10 seara ni s-a dat o pauza pe durata careia ni s-a permis sa ne plimbam într-o curte interioara puternic luminata, pentru a putea fi supravegheati. De îndata ce am iesit afara, l-am cautat cu privirea si am alergat la el. Ne-am îmbratisat si, dupa ce ne-am întrebat unul pe altul de sanatate, m-a cuprins parinteste pe dupa umeri si ne-am plimbat o buna bucata de vreme în tacere. Simteam ca îl framânta ceva, ca vrea sa-mi spuna ceva, dar nu stia cum sa înceapa. Într-un târziu a început cu o voce blânda care aducea totusi a mustrare : "Am auzit ca nu esti cuminte, ca faci prostii" . La început am crezut ca este vorba de o neîntelegere sau ca cineva, vrând sa ma compromita, i-a soptit cine stie ce despre mine. Caci si atunci, si acolo, functiona masina de zvonuri denigratoare, abil mânuita de aparatul politic al închisorii, pentru a semana neîncrederea între oameni. Nedumerit, l-am privit întrebator. "Da, mi-a raspuns, am auzit ca refuzi sa accepti reeducarea. De ce ? Nu-ti dai seama ca aceasta este singura cale de a iesi de aici ? ". L-am întrebat, cu o urma de revolta în glas : "Cum, domnule Ghica, dumneavoastra, tocmai dumneavoastra care refuzati cu atâta îndârjire aceasta monstruozitate care se cheama reeducare, ma îndemnati pe mine sa o accept ?". Oprindu-se în loc si punându-mi mâna pe umar mi-a spus : "Mai baiete , voi sunteti tineri, voi trebuie sa iesiti de aici si sa va refaceti viata. Aveti acest drept care este , în acelasi timp, si o datorie. V-ati daruit destul. Acum aveti obligatia sa si traiti si sa va realizati în masura în care va mai puteti realiza. Lasati-ne pe noi, batrânii, pe aceia dintre noi care ne simtim în stare, sa achitam nota de plata, caci noi avem obligatii mai mari decât voi. Suntem datori fata de trecutul nostru, suntem datori sa aparam memoria martirilor nostri" . -"Sa iau acest îndemn ca pe o dezlegare ?, l-am întrebat. -"Nu, mi-a raspuns , eu nu am dreptul nici sa leg, nici sa dezleg. Eu îti dau doar un sfat. Tu vei face însa ceea ce îti va dicta constiinta. Daca te vei hotarî sa rezisti, sa o faci însa cu umilinta crestina, netrufindu-te. Si înca ceva : încearca sa-i întelegi pe cei care au ales sau vor alege de acum încolo celalalt drum. Nu-i judeca prea aspru. Suntem cu totii oameni si cu totii avem limite. Fiecare pe ale noastre".
   Între timp, pauza se terminase si gardienii ne îndemnau sa intram si sa ne ocupam locurile în sala. Ne-am departit îmbratisându-ne, plecând fiecare sa ne împlinim destinul. A fost pentru ultima data când am avut prilejul sa stam de vorba. De vazut n-am mai vazut cu ocazia altor asemenea "spectacole" , dar de vorbit nu ne-am mai putut vorbi. Am schimbat numai priviri. Semnificative.

 

XIV. GRUPUL "RECALCITRANTILOR"

 

Am zabovit mai mult în preajma profesorului George Manu si a printului Alexandru Ghica pentru ca, asa cum am amintit deja, ei au fost cele mai proeminente figuri ale rezistentei la aceasta criminala actiune numita eufemistic reeducare, primul platind cu viata "îndaratnicia" sa de a ramâne pâna la capat OM, celalalt asumându-si, demn si fara ostentatie, ca pe o datorie a vietii sale, un destin tragic, constient fiind ca, în lupta cu fortele raului "esential este spiritul de jertfa" . Ei nu au fost însa singurii care au ales acest drum refuzând sa se lase ademeniti de "cântecul de sirena" al vietii. Cotloanele Aiudului erau pline de cei care au rezistat tentatiei de a privi îndarat , pentru a nu fi transformati în stane de piatra. Majoritatea acestora faceau parte din categoria "rezistentei eroice" , a acelor care, imuni la orice fel de tratament administrat pentru a fi îngenunchiati, îsi înfruntau vehement asupritorii, denuntând actiunea lor criminala si atragându-le atentia ca vor raspunde cândva de toate ticalosiile lor. Unii dintre acestia refuzau ei însisi, cu ostentatie, sa participe la activitatile asa-numitelor "Cluburi" sau la orice fel de actiune care era în legatura cu reeducarea ; iar alti erau tinuti departe de aceste activitati chiar de catre colonelul Craciun însusi care se temea ca prezenta lor printre ceilalti detinuti ar fi putut influenta negativ "munca" de reeducare. Caci acesta (este vorba de colonelul Craciun, care cunostea bine pe fiecare detinut în parte în lunga perioada de pregatire a actiunii de reeducare avusese timp sa studieze, cu ajutorul aparatului politic al închisorii, întarit cu cadre special pregatite în acest scop, taria de caracter si comportamentul fiecaruia ) era constient ca o confruntare publica cu unii dintre acesti "recalcitranti" , pe lânga faptul ca i-ar stirbi lui autoritatea, ar fi putut transforma actiunea de reeducare în contrariul ei. Din aceste motive, el nu a riscat sa aduca în amintitele "Cluburi" sau la "spectacolele" pe care periodic la regiza pe unul ca Traian Anderca, de exemplu, care cu instinctul de conservare atrofiat parca, nu se sfia sa le arunce în fata, lui si tuturor celorlalti temniceri, tot ce gândea despre ei si despre regimul criminal pe care îl slujeau. Cu o logica impecabila si cu un calm desavârsit, fara sa-i pese de consecinte, acesta le demonstra, ori de câte ori avea ocazia, cât de ticalosi sunt si cum vor da ei, cândva, socoteala, în fata instantelor omenesti si în fata lui Dumnezeu, de toate nelegiuirile pe care le savârsesc. Si ca Traian Anderca erau multi. Unul dintre acestia a fost inginerul Gheorghe Brahonschi, de exemplu, care, în toata lunga-i perioada de detentie, nu a acceptat sa faca nici cel mai neînsemnat compromis, traind si actionând conform unor comandamente morale pe care nu le-a încalcat niciodata. Din aceste motive era în permanent conflict cu administratia închisorii care, bineînteles, nu i-a ramas niciodata datoare. Un altul a fost vesnic revoltatul Nae Cojocaru, avocat din Constanta, cel pe care, cu ani în urma, un alt zbir al închisorilor, maiorul Goiciu, îl zidise de viu - pentru a-l "cuminti" -într-o nisa din capatul unui culoar al închisorii din Gherla, unde a fost tinut mai bine de jumatate de an. În sfârsit, nu pot încheia aceasta succinta enumerare fara sa evoc aici figura devenita legenda la Aiud, a studentului Valeriu Turturean pe care colonelul Craciun l-a izolat, pentru atitudinea sa demna si dârza, pe un ger napraznic, într-o celula special amenajata în acest scop, cu intentia vadita de a-l extermina. Si daca totusi a supravietuit, aceasta s-a datorat numai unui adevarat miracol.
   Asupra acestora si a tuturor celor asemeni lor, pe lânga tratamentul inuman de sever ce li se aplica (înfometare, izolare, neacordare de asistenta medicala, etc.) se actiona pentru a fi siliti sa capituleze, prin alte metode. Una dintre aceste metode consta în trimiterea în celulele în care "recalcitrantii" erau izolati, a câte unui emisar care avea misiunea de a-l convinge sa renunte, cel putin de forma, la atitudinea lor ostila fata de reeducare si fata de regimul care o patrona. De obicei, emisarul respectiv era, fie un prieten apropiat al celui în cauza, fie cineva care avusese cândva un ascendent moral sau de alta natura asupra acestuia. De altfel, metoda nu era noua. Ea fusese experimentata cu rezultate "excelente" si la Pitesti. Numai ca acolo celui caruia i se cerea sa-si "convinga" prietenul i se punea ciomagul în mâna si era obligat sa tortureze si fizic. La Aiud tortura era numai sufleteasca. Sunt numeroase cazurile în care "reeducatorii" au încercat sa subrezeasca rezistenta morala a oamenilor prin aceasta metoda. Si câteodata acest mijloc de lamurire a dat rezultate, însa de cele mai multe ori el a esuat.
   În acest sens este cunoscut cazul avocatului Puiu Atanasiu. Acesta fusese prizonier în Rusia unde se impusese prin înalta sa tinuta morala si prin comportamentul sau demn, atât în relatiile cu ceilalti camarazi de suferinta, cât si în cele cu administratia lagarului. A facut parte din grupul de ofiteri care au avut curajul sa o înfrunte pe Ana Pauker când aceasta a venit în lagar sa recruteze voluntari pentru diviziile "Tudor Vladimirescu" si "Horia, Closca si Crisan" . La întoarcerea în tara a fost arestat si în închisoare a continuat sa aiba aceeasi atitudine demna si lipsita de echivoc ca si în prizonierat, neadmitând sa faca nici cel mai neînsemnat compromis. Când s-a pus problema reeducarii a denuntat-o ca fiind un atentat la adresa demnitatii umane, fapt pentru care i s-a aplicat acelasi tratament ca tuturor celor care au adoptat aceeasi atitudine. Pentru a-l aduce pe "calea cea buna" , colonelul Craciun i-a trimis în celula în care era izolat pe Puiu Chivulescu, un fost camarad de al sau care, în prizonierat fusese, ca si el, un monument de demnitate si de tarie de caracter. Avusese însa nesansa sa treaca prin Pitesti unde a fost facut zob, atât din punct de vedere fizic, cât si suleteste. Pentru a întelege drama acestui om este suficient sa reamintesc remarca pe care a facut-o în legatura cu prabusirea lui un alt camarad al sau de prizonierat : "Am înteles ce a însemnat Pitestiul - spunea el - când am aflat ca Puiu Chivulescu a fost înfrânt. Daca el, care în lagar s-a comportat asa cum numai noi stim ca s-a comportat, nu a putut sa reziste, înseamna ca nimeni nu ar fi putut rezista" . Întâlnirea dintre cei doi fosti tovarasi de lupta si de suferinta din lagarul de prizonieri a fost dramatica si înduiosatoare în acelasi timp. Pâna la urma, toate stradaniile lui Puiu Chivulescu de a-si convinge prietenul de inutilitatea luptei pe care acesta se încapatâna sa o continue s-au dovedit zadarnice, caci Puiu Atanasiu a ramas ferm si neclintit pe pozitie pâna la sfârsit.
   La fel s-a întâmplat si cu poetul Stefan Vladoianu. Acesta fusese arestat înca din 1942 si aproape toti cei 22 de ani petrecuti fara întrerupere în închisoare, a fost "gazduit" în Aiud. În ultima perioada, din cauza tratamentului bestial la care a fost supus si a refuzului de a i se acorda asistenta medicala, îsi pierduse complet vederea. Cu toate acestea, atunci când a început actiunea de reeducare, el a refuzat categoric sa o accepte, împartasind astfel soarta tuturor celorlalti recalcitranti. Pentru a fi convins sa-si schimbe aceasta atitudine intransigenta, în celula în care era izolat de unul singur a fost introdus, la un moment dat, un oarecare Gheorghiu, originar din acelasi oras cu el (Constanta) cu misiunea de a-l prelucra si de a-l aduce la sentimente mai bune. Acesta s-a straduit sa-l convinga ca daca ar accepta reeducarea, ar putea beneficia, printre altele, de un tratament medical adecvat care i-ar putea reda vederea. Ispita era mare, însa demnitatea poetului orb s-a dovedit a fi si mai mare. Dupa numai câteva zile, emisarul colonelului Craciun s-a reîntors de unde venise fara sa-si fi îndeplinit misiunea. Stefan Vladoianu a ramas credincios siesi si crezului sau pentru care si-a sacrificat tineretea. Securitatea sau destinul nu l-au iertat însa, caci la putin timp dupa eliberare a murit suspect, calcat de o masina.

 

XV. UCIGASII DE IDEI

 

În interviul care i s-a luat pentru "Memorialul durerii", colonelul Craciun lasa sa se înteleaga ca initiativa reeducarii de la Aiud i-ar apartine. Afirmatie inexacta si gratuita caci în închisorile comuniste nu era posibil asa ceva. Nici un director de penitenciar, oricât de destoinic si plin de initiative ar fi fost si oricâta încredere i s-ar fi acordat de catre superiori (partid, Ministerul de Interne, Securitate, etc.), nu putea initia si pune în aplicare, cu de la sine putere, o actiune de asemenea anvergura. În conditiile în care, în perioada respectiva, în închisori si îndeosebi în Aiud care era, în mod special sub lupa Ministerului de Interne si a Securitatii, nici chiar o simpla mutare a unui detinut dintr-o celula în alta nu se putea face fara stirea si aprobarea celor de la centru, este de neconceput ca un comandant de închisoare, fie el chiar colonelul Craciun , sa poata întreprinde si duce pâna la capat, pe cont propriu, o asemenea actiune.
   Tinând cont de afirmatiile facute de colonelul Craciun în respectivul interviu, s-ar putea presupune ca ideea reeducarii i-a apartinut lui dar ca, înainte de a o pune în aplicare, a cerut si a obtinut aprobarea superiorilor sai . Nici aceasta ipoteza nu este însa plauzibila pentru ca, asa dupa cum am demonstrat într-unul din episoadele anterioare, aceasta inumana actiune a fost hotarâta si pusa la punct în birourile Comitetului Central al Ministerului de Interne cu mult înainte de declansarea ei, într-un moment când colonelul Craciun nu era înca comandantul Aiudului, el fiind numit în aceasta functie tocmai în vederea îndeplinirii acestei misiuni. Asa stând lucrurile se pune întrebarea : De ce colonelul Craciun îsi asuma aceasta responsabilitate ? O face poate din reflex sau poate, pur si simplu, pentru a-si da importanta. Caci este clar ca initiativa reeducarii nu-i apartine. Lui îi apartine doar râvna cu care a dus la îndeplinire, precum si unele dintre metodele pe care pe care le-a întrebuintat pentru înfrângerea rezistentei fizice si morale a celor care refuzau sa o accepte.
   Nu vom mai repeta în cele ce urmeaza argumentele pe care le-am adus în episoadelor pe care le-am adus în episoadele de început ale acestui demers, pentru a demonstra ca aceasta actiune a fost conceputa si minutios pregatita la cel mai înalt nivel. Vom aminti doar faptul ca, cel putin aparent, ea a avut un caracter general, în sensul ca a fost aplicata si detinutilor din alte închisori. Or, o asemenea decizie nu putea fi luata decât de organele de la centru. Este adevarat ca în celelalte penitenciare, actiunea de reeducare a avut un caracter mai mult formal, ea limitându-se doar la o munca de informare a celor în cauza despre nemaipomenitele realizari ale regimului comunist si despre noile realitati si aspiratii ale societatii românesti. În acest scop li se citea presa, li se proiectau filme si li se tineau conferinte pe teme cu grija alese. Atâta tot. Nu li se pretindea nimic în schimb. Nici macar sa se entuziasmeze. La Aiud, însa, a fost cu totul altceva. Aici erau întemnitati, cu foarte putine exceptii, doar membrii ai Miscarii Legionare care, de-a lungul timpului, se dovedisera a fi cei mai înversunati si mai consecventi adversari ai comunismului. Din aceste motive aici s-a lucrat altfel. Sub pretextul informarii si pregatirii oamenilor pentru a putea fi "recuperati si redati purificati societatii" cum îi placea sa spuna adesea colonelul Craciun, s-a urmarit cu perseverenta, nu numai compromiterea si pervertirea constiintelor , ci si uciderea ideilor forta care formasera acele constiinte si care, nestârpite, ar fi putut forma si altele. Din acest punct de vedere, reeducarea de la Aiud este continuarea, cu alte mijloace si în alt context , a "operei" de nimicire a spiritualitatii legionare, începuta si experimentata cu un deceniu în urma la Pitesti.
   Ca Miscarea Legionara a fost si continua înca sa fie , atâta cât a mai ramas din ea dupa aproape 60 de ani de persecutii si de cumplite prigoane, cea mai consecventa si cea mai bine organizata si structurata grupare de lupta împotriva comunismului, este un fapt recunoscut pâna si de cei mai înversunati dusmani si denigratori ai ei. Aparuta imediat dupa instalarea comunismului în Rusia, ca o reactie de aparare a societatii românesti împotriva acestui flagel care ameninta sa se întinda si peste România de-abia reîntregita, aceasta miscare s-a consolidat si s-a structurat, nu doar ca simpla ideologie, ci ca o miscare spirituala româneasca si crestina, în conditiile luptei, atât împotriva acestui pericol care se profila tot mai amenintator dinspre Rasarit , cât si împotriva inertiilor sI a adversitatilor din tara. Este interesant de remarcat ca acest pericol a fost sesizat, sau mai bine zis a fost intuit, de catre tineri asa cum s-a mai întâmplat si în alte momente de rascruce ale zbuciumatei noastre istorii.    Generatia matura, cea a carei ideal fusese realizarea României Mari, generatia "Nicolae Iorga" cum o numeste, pare-mi-se, Nae Ionescu, se consumase cheltuindu-si energiile si entuziasmele în lupta pe care au dus-o pentru realizarea maretului ei ideal si acum stralucea numai, fara sa mai dogoreasca. Clasa politica care faurise România Mare s-a transformat pe nesimtite, dupa euforia victoriei (fatalitate istorica ?) într-o clasa de politicianisti care-si risipeau energiile ce le mai ramasesera într-o lupta, adesea meschina, de interese, nemaifiind nici capabili si nici dispusi sa se ocupe de problemele vitale ale tânarului stat pe care ei îl faurisera. Aceasta sarcina a trecut, cum era si firesc, pe umerii tinerei generatii, a "generatiei de la `22" cum a fost ea numita. Având sansa sa aiba în fruntea ei un lider harismatic, aceasta generatie s-a constituit într-o miscare structurata pe valorile nationale si pe spiritualitatea crestina, al carui program de lupta si de actiune avea si o puternica componenta anticomunista.
   Pentru a scoate în evidenta cât de constienta si de preocupata era Miscarea Legionara de pericolul comunist si ce importanta acorda ea luptei împotriva acestui flagel este suficient sa reproducem un fragment din scrisoarea-avertisment pe care liderul acestei Miscari, Corneliu Zelea Codreanu, a adresat-o regelui Carol al II-lea în primavara anului 1936, când erau în toi tratativele pentru încheierea tratatuluide prietenie cu Rusia Sovietica : ". . . Apropierea de Rusia Sovietica este un gest de tradare pe care poporul român l-ar face fata de Dumnezeu si fata de ordinea morala a lumii. De vor intra trupele rusesti la noi si vor iesi învingatoare în numele diavolului, ele nu vor pleca înainte de a ne sataniza, adica bolseviza" . Din nenorocire pentru noi si pentru celelalte tari din aceasta parte a Europei, aceasta profetie-avertisment s-a împlinit. Trupele sovietice au venit "victorioase în numele diavolului" , ordinea morala a lumii pe care au invadat-o a fost demolata, iar valorile care au stat la baza acesteia au fost calcate în picioare. Si nu au plecat pâna când nu ne-au satanizat.
   Comunismul instalat în România de aceste trupe invadatoare a întâmpinat însa o dârza rezistenta din partea constienta si responsabila a poporului român. Printre cei mai înversunati, mai disciplinati si mai hotarâti luptatori împotriva lui s-au numarat, bineînteles, si membrii Miscarii Legionare. Ei au respectat legamântul pe care îl facusera înaintasii lor cu mai bine de un sfert de veac în urma, în primavara anului 1919, în padurea Dobrina de lânga Husi : "Daca armata bolsevica va trece Nistrul si apoi Prutul ajungând sa încalce si locurile noastre, noi sa nu ne supunem, ci sa ne retragem cu totii în padure înarmati. Aici sa organizam un centru de actiune si de rezistenta româneasca, si prin lovituri date cu maiestrie sa zdruncinam inamicul, sa mentinem o stare de spirit de neaplecare, si sa întretinem o scânteie de nadejde în mijlocul masei românesti din sate si orase". Asa suna legamântul facut în 1919. Dar rusii nu au venit atunci, ci cu un sfert de secol mai târziu. Si nu numai ca cotropitori, ci si pentru a ne sataniza. Cei care se simteau solidari cu autorii legamântului de atunci s-au retras în munti pentru a se opune cu arma în mâna fortelor raului , nu pentru a învinge, caci erau constienti ca lupta era inegala, ci "pentru a mentine o stare de spirit de neaplecare" si "pentru a întretine o scânteie de nadejde" . Si, pentru cutezanta si dârzenia lor, regimul comunist odata consolidat si stapân peste tara, nu i-a iertat, ci le-a pregatit un tratament aparte. Asa se explica Pitestiul, asa se explica si Aiudul. Atât în Pitesti, cât si în Aiud s-a urmarit, pe lânga uciderea constiintelor, si uciderea ideilor care au format respectivele constiinte. "Noi vom fi groparii Miscarii Legionare" declarau cu emfaza calaii de la Pitesti. Acelasi lucru l-au declarat un deceniu mai târziu si calaii de la Aiud.
   Dar ideile nu pot fi ucise . . .

 

XVI. UCIGASII DE IDEI (2)

 

Încercam, în episodul anterior, sa-mi explic si sa explic motivele pentru care membrilor Miscarii Legionare li s-a aplicat, în temnitele comuniste, un regim cu totul aparte. Acest fapt este o realitate pe care nimeni nu o poate contesta. Nu este vorba numai de reeducarile de la Pitesti si Aiud, actiuni în care - este stiut - au fost implicati, aproape în exclusivitate, numai ei, ci de întreaga perioada de detentie. Începând din anul 1948, an în care au fost declansate primele arestari masive, si pâna în anul 1964, anul "marei slobozenii" , legionarii au fost, atunci când era posibil, izolati de ceilalti detinuti, fie ca este vorba de închisorile de executie, fie ca este vorba de coloniile de munca. Aiudul si Gherla , de exemplu, au fost pe rând, în anumite perioade, închisori populate exclusiv sau aproape exclusiv cu legionari, iar la Târgsor, în apropiere de Ploiesti, au fost întemnitati pentru o lunga perioada de timp numai elevi, fosti membri ai Fratiilor de Cruce. De asemenea, la Canal sau în alte colonii de munca existau brigazi, asa-zis disciplinare, formate numai din legionari, carora li se aplica un tratament special, deosebit de dur. Nu vreau sa insinuez prin aceasta ca ceilalti detinuti s-ar fi bucurat de un tratament mai blând, mai uman. Nu. Întreg gulagul românesc a fost un adevarat infern dantesc. Dar dupa cum în infernul lui Dante exista mai multe trepte ale caznelor, tot asa si în infernul gulagului comunist era organizat în mai multe trepte ale ororii. Batai, izolari, înfometare sistematica, munci istovitoare în timpul zilei si carcera pentru neîndeplinirea normei, noaptea, neacordarea de asistenta medicala, etc., etc., toate acestea erau pedepse obisnuite, aplicate tuturor detinutilor, indiferent de coloratura lor politica, pentru a-i distruge fizic si moral. Legionarii le aveau, bineînteles, pe toate acestea,, dar si ceva pe deasupra. Supravegherea lor era mult mai severa, iar prevederile absurde ale regulamentelor, care erau aceleasi pentru toate penitenciarele, lor li se aplicau cu râvna sporita. Aparatul politic si temnicerii din închisorile în care ei îsi executau pedeapsa erau cu grija selectati dintre cele mai dure si mai fara de suflet elemente ale securitatii si special instruiti pentru a fi cât mai neînduratori cu acesti "înraiti dusmani ai poporului" . De asemenea, în lagarele de munca, brigazile formate din legionari aveau în fruntea lor brigadieri recrutati din rândurile detinutilor de drept comnu, adesea criminali notorii, carora li se dadea mâna libera, drept de viata si de moarte asupra celor pe care îi aveau în subordine si pe care îi stimulau cu bâta si cu gârbaciul. Si daca se întâmpla (si se întâmpla adesea) sa mai si moara câte unul, fie istovit de efort, fie sub ploaia de lovituri ale satrapului, acesta nu avea de dat socoteala nimanui, caci nimeni nu-l tragea la raspundere. Dimpotriva, era chiar felicitat si uneori chiar recompensat pentru isprava sa.
Nu as vrea sa se interpreteze ca fac, cu aceasta ocazie o pledoarie pro domo. Vreau numai sa scot în evidenta faptul ca , în temnitele din România, acestei categorii de detinuti politici i s-a aplicat un tratament discriminatoriu si, explicând motivele acestei discriminari, sa demonstrez ca atât monstruosul experiment de la Pitesti, cât si nu mai putin monstruoasa actiune de reeducare de la Aiud nu au fost întâmplatoare, ci ca ambele au facut parte dintr-un plan, bine pus la punct, elaborat în birourile Ministerului de Interne si ale Comitetului Central, la îndemnul si sub directa îndrumare a consilierilor sovietici, imediat dupa instaurarea comunismului în tara noastra. Acest plan urmarea un scop precis : acela de a anihila pe cei mai înversunati adversari ai comunismului din tara noastra, fie suprimându-i fizic, fie pervertindu-le constiintele si schilodindu-le sufletele, precum si de a ucide ideile-forta care au facut posibila aparitia, în tara noastra, a acelei stari de spirit care a fost Miscarea Legionara.
   Am demonstrat, cu alta ocazie, ca Miscarea Legionara a aparut si s-a dezvoltat ca o necesitate istorica, în conditiile create în aceasta parte a Europei de rezultatele primului razboi mondial. Ea nu a fost doar o simpla ideologie, ci o miscare spirituala de regenerare a sufletului românesc, structurata pe valorile nationale si pe spiritualitatea crestina. Si pentru ca, printre pericolele care pândeau societatea româneasca în perioada respectiva, se profila tot mai amenintator, dinspre Rasarit, si pericolul comunist, programul de lupta si de actiune al acestei miscari a avut înca de la începuturile ei si o puternica componenta anticomunista. Aceasta atitudine ferma si nedisimulata nu a trecut neobservata, ci a fost sesizata si de noii stapâni de la Kremlin, care, dupa ce si-au consolidat în interior nefastul lor regim, au început sa se pregateasca pentru a declansa "revolutia mondiala" . Caci Rusia, bolsevica acum, nu a renuntat la tendintele ei hegemonice, ci continua, în numele "internationalismului proleter" de data aceasta, sa promoveze aceeasi obsedanta politica expansionista de totdeauna. În acest scop, Moscova, prin agentii sai , a studiat cu atentie situatia politica si sociala din tarile vecine, în care urmarea sa-si exporte revolutia, încercând, astfel, sa depisteze atât factorii favorizanti (formatiuni si personalitati politice dispuse sa colaboreze sau sa faca compromisuri, nemultumiri pe care sa le speculeze, etc.), cât si pe cei ostili planurilor lor. În felul acesta, ei si-au dat repede seama ca, în România, cea mai înversunata si eficienta rezistenta împotriva comunismului o va opune Miscarea Legionara, ai carei membri erau educati si pregatiti, printre altele, si în acest scop.
   De aceea, comunistii rusi au acordat o atentie deosebita acestei adevarate revolutii spirituale românesti, mai ales începând cu a doua jumatate a deceniului patru, când aceasta miscare a devenit si o forta politica de care trebuia sa se tina seama. Exista indicii ca -în acesta perioada- N.K.V.D.-ul a încercat (si probabil a si reusit) sa-si infiltreze, în rândurile ei, agenti special instruiti în acest scop, pentru a-i studia modul de oirganizare si pentru a încerca de a o compromite si submina din interior. Dovezi în acest sens nu avem însa la îndemâna (exista doar unele marturii care într-un demers istoric serios sunt lipsite de relevanta), dar daca, într-adevar, asa stau lucrurile, ele exista cu siguranta în arhivele serviciilor secrete respective.
   Daca în privinta agentilor infiltrati nu detinem, deocamdata, informatii concludente, avem în schimb dovezi sigure ca serviciile secrete sovietice (atât N.K.V.D.-ul, cât si serviciile de informatii ale armatei) nu au încetat sa se intereseze de Miscarea Legionara nici chiar în timpul razboiului . Si aceasta nu numai în cea de-a doua parte a razboului , când era evident ca rusii vor ajunge pe meleagurile noastre, ci si în prima parte, când aceasta posibilitate nu se întrevedea înca. Printre ofiterii români cazuti prizonieri la rusi erau si foarte multi fosti membri ai Miscarii Legionare (ofiteri de rezerva mai ales : învatatori, profesori, avocati, doctori, etc.) ; acestia relateaza în scrierile lor memorialistice, unii, sau în simple aduceri aminte, altii, ca, periodic, veneau în lagarele în care erau internati, comisii formate din ofiteri N.K.V.D., desigur scoliti si, unii dintre ei, chiar foarte manierati, care îi anchetau în legatura cu trecutul lor legionar. Îi interesa absolut tot : când si în ce împrejurari au intrat în Miscare, daca au trecut sau nu prin Fratiile de Cruce, cum se desfasura o sedinta de cuib si ce probleme se dezbateau într-o astfel de sedinta, ce calitati trebuia sa întruneasca un sef de cuib, ce personalitati legionare au cunoscut si care dintre acestea i-au impresionat în mod deosebit, daca l-au cunoscut pe Corneliu Zelea Codreanu si prin ce calitati se impunea acesta, ce parere au despre viitorul Miscarii Legionare, etc. Insistau, în mod deosebit, asupra Fratiilor de Cruce si a sistemului de educatie din cadul acestora. Era evident ca aceste discutii aveau mai mult un caracter de documentare decât de ancheta.
   Acelasi lucru îl relateaza si Eugen Cristescu, fostul sef al Serviciului de Informatii, una din cele sase persoane arestate si duse împreuna cu maresalul Antonescu la Moscova, dupa 23 august . Acesta povesteste (vezi, printre altele, Gabriel Balanescu, Din împaratia mortii) ca un mare numar din sedintele de ancheta la care a fost supus la Moscova, a fost consacrat Miscarii Legionare si ca atunci când era anchetat despre altceva (partide, personalitati politice, diplomati, etc.), la ancheta asistau doar doua, trei sau cel mult patru persoane. Când era vorba de Miscarea Legionara însa, ancheta avea loc într-o sala spatioasa, în fata unei asistente de 100-120 de persoane, care notau constiincios tot ce spunea el, unii punând si întrebari lamuritoare . La aceste sedinte participa întotdeauna si un general, Vinogradov, care conducea ancheta. Îi interesa, în mod deosebit, ca si pe ceilalti (e vorba de anchetatorii ofiterilor din lagar ), modul de organizare al Miscarii, sistemul de educatie, modelele de lupta, etc.
   Am relatat toate acestea pentru a demonstra ca tratamentul discriminatoriu care li s-a aplicat legionarilor în închisori si, mai ales, reeducarile de la Pitesti si Aiud, nu au fost deloc întâmplatoare, ci au facut parte dintr-un plan bine pus la punct, sugerat si conceput de Moscova, plan care urmarea distrugerea spiritualitatii legionare si uciderea ideilor care au facut posibila aparitia acestui fenomen spiritual.

 

XVII. "CARTEA ALBA"

 

Motto:
   "Eu sunt rob si robul nu are vointa".
   (Raspunsul dat de avocatul Traian Trifan atunci când a fost somat sa-si fixeze pozitia si sa-si ia angajamente în fata detinutilor).

 

Nu stiu cum a fost initial botezata. Oficialitatile Aiudului i-au spus, se pare, atunci când au initiat-o, "Cartea alba" . Noi , detinutii, când am aflat de existenta ei si am început sa banuim ce contine, i-am spus "Cartea neagra" . Spun, "când am început sa banuim" , pentru ca cei mai multi dintre noi, cei care am trecut prin reeducare, nu stim nici pâna astazi , exact, ce contine acest document. Si acum, banuim numai.
   Dar, ce este de fapt, aceasta "opera" pe care hai sa o numim si noi, asa cum a fost botezata de oficialitate atunci când aceasta a initiat-o, "Cartea alba" ? ; aceasta cu atât mai mult cu cât, probabil, tot sub acest nume figureaza si în arhivele pe care S.R.I. le-a preluat de la fosta securitate. Deci, ce este ea de fapt ?
   În cea de a doua parte a reeducarii, pe la sfârsitul anului 1963, atunci când aceasta actiune a început sa dea roade si administratia era în posesia unei bogate recolte de declaratii, demascari si autodemascari, colonelul Craciun a dispus crearea unui colectiv format din detinuti, reeducati bineînteles, care sa stilizeze, sa schematizeze si sa dea coerenta acestui material informativ pe care îl avea la dispozitie si pe care îl obtinuse , asa dupa cum am amintit deja, prin silnicie, santaj, amenintari si prin alte asemenea metode. Acest colectiv si-a început imediat activitatea si a lucrat intens pâna la sfârsitul reeducarii, atunci când toti detinutii au fost pusi în libertate. Munca lui s-a materializat în aparitia acestei "opere" voluminoase (trei tomuri numarând câteva mii de pagini, se spune) frumos prezentate si legate cu grija între coperti solide "pentru a fi transmise posteritatii" , cum ironic, zice-se, s-ar fi exprimat colonelul Craciun. Deoarece printre cei care au lucrat în acest colectiv au fost selectati si detinuti care aveau scris frumos si citet, este de presupus ca multe dintre materialele incluse în aceste volume au fost cu grija transcrise, pentru a fi usor descifrate si citite de catre cei ce urmau sa le consulte. Bineînteles ca aceste copii vor fi însotite, pentru a li se atesta autenticitatea, de originalul dupa care au fost transcrise. Dar ce anume materiale au fost incluse în aceasta "opera" ?
   În primul rând, probabil, declaratiile scrise si mai elaborate, pe care personalitatile legionare din închisoare au fost obligate sa le faca, mai întâi verbal, în fata celorlalti detinuti, cu ocazia acelor "spectacole" de pomina pe care colonelul Craciun le organiza periodic. Am aratat, cu alta ocazie, ce trebuia sa cuprinda o astfel de declaratie. Renegarea propriului trecut si , neaparat , referiri cât mai denigratoare la adresa Miscarii Legionare în general si a liderilor acesteia, în special. În nici un caz nu trebuia sa lipseasca, dintr-o astfel de declaratie, prezentarea, în culori cât mai sumbre, a întemeietorului acestei miscari, Corneliu Zelea Codreanu.
   În al doilea rând, este de presupus ca în aceasta "opera" sunt incluse cel putin o parte (cele considerate mai importante, desigur) din procesele verbale întocmite cu ocazia sedintelor de reeducare tinute în asa-zisele cluburi. Amintesc, în treacat , ca fiecare detinut, care pâna la urma, era "convins" (prin ce mijloace ? ) sa-si faca autodemascarea, eufemistic numita autoprezentare, era obligat sa-si recunoasca, în fata celorlalti detinuti si a comitetului de reeducare, toate "uneltirile" si "crimele" pe care le comisese împotriva poporului si clasei muncitoare. Tot ceea ce spunea era consemnat atât de el cât si de membrii comitetului în fata carora facuse expunerea. La încheierea sedintei, foile procesului verbal erau cu grija strânse, numerotate si, a doua zi (aceste sedinte aveau loc, de obicei, dupa-amiaza sau seara), la prima ora, erau predate ofiterului politic care raspundea de clubul respectiv. Uneori, când cel în cauza era o persoana mai importanta sau declarase unele lucruri inedite, acesta era chemat de ofiterul politic pentru a face unele precizari si completari în legatura cu cele declarate.
   De asemenea, printre aceste materiale s-ar putea sa figureze si o serie de note informativ date de "turnatori" de profesie în legatura cu comportamentul si cu viata de zi cu zi, în conditiile regimului celular, a unor persoane sau personalitati , care trebuia neaparat compromise.
   În afara de aceste materiale care sunt în directa legatura cu reeducarea, în "opera" respectiva mai sunt , probabil, incluse si alt fel de materiale care, cel putin aparent, nu au legatura cu reeducarea propriu-zisa, în sensul ca ele nu au avut nici un impact asupra celor supusi acestei actiuni. Despre ce este vorba ?
   În Aiud, ca si în celelalte închisori de altfel, erau întemnitate si o serie de personalitati de prestigiu ale vietii intelectuale si culturale românesti, adevarate somitati în domeniul lor de specialitate. Acestora, în perioada reeducarii , li s-a impus de catre administratie, din ordin de la centru bineînteles, sa elaboreze anumite lucrari, fiecare în specialitatea sa. În acest scop li s-au creat conditii speciale, în sensul ca au fost izolati în celule separate unde li s-a pus la dispozitie unelte de scris si hârtie, iar unora dintre ei, probabil, si ceva material de\ocumentar. Dar cum nu de rigoare stiintifica aveau nevoie cei ce au comandat aceste lucrari, ci de cu totul altceva, acesta din urma (materialul documentar) putea sa lipseasca, respectivii urmând sa-si elaboreze lucrarile pe baza bagajului de cunostinte cu care intrasera în închisoare. Doua obiective au urmarit cei ce au dispus elaborarea acestor lucrari. În primul rând sa obtina o serie de informatii si unele puncte de vedere originale în domenii care interesau si regimul comunist si, în al doilea rând, sa compromita si sa stirbeasca prestigiul intelectual al autorilor lor, caci aceste lucrari trebuia scrise în spiritul învataturii marxist-leniniste si sa fie neaparat critice. Au fost elaborate, cu aceasta ocazie, doua categorii de lucrari. Unele aveau un caracter general si prezentau diferite aspecte ale vietii politice si culturale din trecut, iar altele se refereau strict la istoria si activitatea Miscarii Legionare.
   Din prima categorie fac parte urmatoarele lucrari :
   Profesorul Grigore Popa a elaborat, împreuna cu profesorul Octavian Paleologu, o lucrare despre filozofia româneasca, cu referire speciala la caracterul ei idealist, retrograd si antistiintific.
   Cornel sau Ion (nu-mi amintesc bine numele mic) Blaga, diplomat de cariera, a întocmit o lucrare asupra diplomatiei românesti din perioada celui de al doilea razboi mondial, lucrare cu care, dupa propria-i marturisire, nu se prea mândrea.
   Lui Petre Tutea i s-a comandat o lucrare cu caracter economic, în care sa scoata în evidenta si sa argumenteze superioritatea sistemului socialist asupra celui capitalist.
   Profesorul Alexandru Popescu zis Teologul a elaborat un studiu despre misticismul românesc si despre influenta acestuia asupra ideologiei Miscarii Legionare.
   Din cea de a doua categorie de lucrari, cele care se refera strict la istoria si activitatea Miscarii Legionare, amintesc pe urmatoarele :
   Eugen Teodorescu a scris despre caracterul conspirativ al Miscarii Legionare.
   Victor Vojen, care i-a cunoscut îndeaproape atât pe Corneliu Zelea Codreanu, cât si pe Horia Sima, a fost pus sa scrie (si a scris sute de pagini) împotriva acestora. A povestit, printre altele, cu lux de amanunte, cum a regizat, la ordinul lui Codreanu, bineînteles, marea manifestatie care a avut loc cu ocazia înmormântarii lui Ionel Mota si Vasile Marin.
   Preotul Dumitrescu-Borsa a scris si el sute de pagini împotriva propriului trecut si împotriva celor alaturi de care a luptat. A renegat, printre altele, toate "minciunile" pe care le-a scris la întoarcerea din Spania (a facut parte din echipa care a luptat în Spania), la îndemnul lui Codreanu, despre revolutia comunista din aceasta tara si despre eroismul celor care au luptat împotriva ei.
   Desigur, vor mai fi fost si altii, constrânsi fiind, au elaborat astfel de lucrari , dar cum în jurul unor astfel de activitati se pastra un strict secret, noi nu avem cunostinta de ele. Despre existenta celor pe care le-am amintit aici nu am aflat decât târziu, dupa "eliberare", fie direct de la autorii lor (cazul Blaga, [utea, etc.) fie de la alti fosti detinuti care aveau cunostinta de existenta lor. Le-am enumerat aici pentru ca, asa dupa cum am mai spus, este foarte probabil ca unele din ele, în totalitate sau numai extrase, sa fie incluse în aceasta "colectie de documente contrafacute". Caci asta este celebra "Carte alba" a Aiudului : o colectie de "marturii" obtinute prin silnicie si teroare, care sa serveasca la falsificarea istoriei.

 

XVIII. "DAMNATII"

 

Pe lânga cele doua categorii de detinuti ai Aiudului din perioada reeducarii, pe care le-am prezentat în episoadele anterioare - cea a refractarilor, care refuzau reeducarea, cu vehementa si demnitate unii, cu un fel de umilinta crestina altii, si cea a celor care, pâna la urma, au capitulat, acceptând sa-si faca, decent sau mai putin decent, fiecare dupa cum îi era felul, "autodemascarea" - a mai existat si o a treia, numita, chiar de catre unul în cauza (este vorba de poetul Ion Caraion), a celor "damnati". "Noi suntem blestemati - a spus odata, într-un moment de sinceritate, cu o imensa tristete în glas, regretatul poet - caci , dupa ce am fost adusi în situatia degradanta de a ne sinucide moral, suntem obligati, de mizerabila noastra conditie umana, de a-i "ajuta" si pe altii sa se sinucuda. Si o facem, unii din noi, cu convingere chiar, pentru ca nu avem taria sa ne împotrivim raului. Suntem niste "damnati" . Poetul se referea , bineînteles, la acea categorie de detinuti pe care colonelul Craciun , dupa ce îi adusese în situatie limita, reusise, speculându-le slabiciunile, deznadejdile si dorurile, sa-i determine sa colaboreze cu el si cu aparatul sau represiv în "munca de lamurire" a celorlalti detinuti. Din rândurile acestora au fost recrutati sefii de cluburi, precum si "locotenentii" lor, un fel de "acuzatori publici" , care în timpul sedintelor de reeducare, aveau, printre altele, misiunea de a hartui, cu fel de fel de întrebari incomode, pe cei ce acceptau "spovedania" . Tot din rândurile acestora faceau parte si "propagandistii" care încercau sa convinga, în convorbiri particulare, de la om la om, pe cei "încapatânati" , de inutilitatea rezistentei lor si de necesitatea acceptarii, fie si numai formal, a actiunii de reeducare.
   Unii dintre "damnati" , naivi si creduli, erau sincer convinsi de "adevarurile" care li se relevasera si îsi îndeplineau misiunea cu constiinta împacata si cu râvna de neofiti. Dar acestia erau putini la numar. Cei mai multi dintre ei aveau, însa, constiinta (de)caderii si a neantului în care se rostogoleau ; si fiecare îsi traia drama si zbuciumul sufletesc dupa cum îi era felul. Unii afisau un cinism de circumstanta, cautând sa para cât mai degajati si mai nepasatori , altii se abandonau cu un soi de voluptate (exista o voluptate a caderilor ) raului, iar altii, cei mai scrupulosi dintre ei, nascoceau alibiuri, niciodata însa destul de convingatoare, pentru a-si linisti propria constiinta. Erau si unii care manifestau un fel de solidaritate tacita si discreta cu cei care se "încapatânau" sa reziste, bucurându-se parca, înlauntrul lor, ori de câte ori vreunul dintre acestia îl înfruntau pe colonelul Craciun sau pe oricare altul dintre aghiotantii acestuia si traind un soi de deziluzie cu fiecare noua cadere . Este edificatoare, în acest sens, marturia unui veteran al închisorilor, vrânceanul Costache Busuioc, care, pentru atitudinea lui intransigenta, a fost "cazat" împreuna cu altii asemenea lui, în Zarca, unde li s-a aplicat un regim special de exterminare. Periodic, locatarii acestui infern erau scosi, din ordinul mai marilor Aiudului si dusi, individual ori în grup, sa ia parte la sedintele de reeducare, în speranta ca macar unii dintre ei vor ceda. Într-o asemenea ocazie, Costache Busuioc, somat de catre seful de club sa-si precizeze pozitia, a raspuns : "Mai întâi va întreb eu pe voi, în ce calitate pretindeti sa fac aceste declaratii, pentru ca si voi sunteti detinuti la fel ca si mine ? Totusi, un raspuns va pot da. Am executat 16 ani de puscarie cu constiinta împacata ca faptele pentru care am fost condamnat nu ma dezonoreaza. Nu am nimic a-mi reprosa si ramân cu aceasta convingere". Bineînteles, a fost trimis înapoi în Zarca, dar dupa doua saptamâni a fost scos din nou si dus, de data aceasta, în "Clubul Mare", la lucrarile caruia asista si colonelul Iacob. Acesta l-a somat si pe el, ca si pe toti ceilalti adusi din Zarca, sa ia cuvântul si sa-si precizeze pozitia. "Domnule colonel, -a raspuns timorat, dar cu hotarâre în glas Costache Busuioc -dumneavoastra ma obligati sa-mi reneg trecutul si convingerile si sa aduc laude "realizarilor" regimului împotriva caruia am luptat, realizari pe care eu nu le cunosc. În lunga mea perioada de detentie, eu nu am cunoscut decât partea represiva a regimului pe care îl slujiti. Uitati-va în ce hal m-ati adus ! Si acum, dupa ce mi-ati schilodit trupul, vreti sa-mi ucideti si sufletul ? Daca din punct de vedere fizic puteti face cu mine ce vreti, sa ma ucideti chiar, de sufletul meu nu va veti putea atinge ! Sta în puterea mea sa mi-l apar si mi-l voi apara . Va rog sa ma duceti înapoi în Zarca !" . "Bine, Busuioc, -a raspuns iritat colonelul- te vom duce înapoi în Zarca ; dar mai întâi vei poposi prin alt loc, unde vei avea posibilitatea sa meditezi. Poate te razgândesti . . . La terminarea sedintei, în învalmaseala de la iesire, mai multi detinuti l-au felicitat pe temerar pentru atitudinea sa lipsita de echivoc. "Printre acestia -marturiseste C. Busuioc- am remarcat si pe unul care facea parte din comitetul clubului în care fusesem "invitat" cu doua saptamâni în urma. Acesta mi-a strâns, pe furis, cu afectiune, mâna si m-a încurajat din priviri. Am ramas surprins. Nu stiam ce sa mai cred. Târziu, în singuratatea celulei în care am fost izolat, gândindu-ma la aceasta întâmplare, am ajuns la concluzia ca omul fusese sincer si ca, în sinea lui, se bucura când întâlnea oameni care erau asa cum el nu mai avea taria sa fie. Si am înteles atunci ca oamenii acestia, pe care noi îi judecam, cam aspru câteodata, erau de fapt, victime ca si noi ceilalti, numai ca ei, ajunsi la capatul puterii lor de rezistenta, au capitulat. Si întelegând aceasta, m-am rugat pentru ei ".
   O experienta asemanatoare am trait-o eu însumi în primavara anului 1963. Eram în fabrica de câteva luni si fusesem adusi aici împreuna cu un lot numeros de "refractari", considerându-se ca în conditiile de aici vom fi mai vulnerabili. Într-una din zile, într-un moment de ragaz, ma plimbam prin curtea din fata dormitoarelor, asteptând sa sune adunarea pentru sedinta zilnica de demascari. La un moment dat, într-un colt mai retras, l-am observat, stând singur pe o banca, cu ochii pironiti în gol si cu gândurile aiurea, pe seful clubului la care eram si eu obligat sa iau parte. Stiindu-l un om dur si lipsit de sentimentalisme (era considerat cel mai eficient reeducator din fabrica, m-a izbit mina sa suferinda si m-am oprit sa-l observ mai cu atentie, pentru a-i întelege zbuciumul. Simtindu-se privit , a ridicat deodata ochii spre mine si, furios ca l-am surprins într-un moment de slabiciune, m-a apostrofat brutal : "Ce e, banditule ?" (reflexul Pitestiului, caci trecuse pe acolo !) . "De ce ma spionezi ?" Si pentru ca observase, probabil, unda de compasiune din privirea mea, a adaugat : "Nu am nevoie de mila ta !" ; astfel, ridicându-se precipitat de pe banca, a plecat grabit , pierzându-se printre ceilalti detinuti. Incidentul m-a pus pe gânduri, deoarece ma asteptam la represalii. Nu s-a întâmplat însa asa. Dimpotriva. Din acel moment m-a evitat, fara ostentatie însa, iar la sedintele de reeducare pe care le conducea el, m-a ignorat cu desavârsire. Mai mult chiar, când într-o seara (sedintele de reeducare aveau loc mai mult seara) unul dintre ajutoarele lui m-a somat sa iau cuvântul si sa-mi fac "autoprezentarea", el l-a oprit, aruncându-mi o privire complice : "Lasa-l în pace, ca nu este înca pregatit ! Pâna la urma va vorbi si el" . Si, timp de câteva saptamâni, cât am mai frecventat clubul condus de el (din când în când cluburile se reorganizau), nimeni nu m-a întrebat nimic, spre uimirea celorlalti detinuti, care, la un moment dat, au început chiar sa ma suspecteze. Cât timp am mai stat împreuna în fabrica, ne întâlneam din când în când, ne salutam, dar numai atât. Niciodata nu am stat de vorba de la om la om. Când s-a eliberat însa, caci s-a eliberat cu câteva luni înaintea noastra, a celorlalti, a venit si la mine sa-si ia ramas bun. Mi-a strâns prieteneste mâna , spunându-mi cu emotie în glas : "Îti multumesc pentru întelegerea cu care m-ai privit atunci. Cred ca, în timpuri normale, am fi putut fi prieteni. Chiar foarte buni prieteni. Nu vreau sa-ti dau sfaturi, dar vezi, ai grija de tine ! Nu întinde prea mult coarda, caci astia nu stiu de gluma" . . . Si ne-am despartit ca doi vechi prieteni. Cazul este destul de elocvent pentru ceea ce vreau sa demonstrez si nu mai sufera nici un fel de comentariu.

 

XIX. "DAMNATII"

 

Cu o destul de mare întârziere, dupa mai bine de trei ani de la aparitie, mi-a cazut în mâna, cu totul întâmplator, volumul de poezii al unui "damnat" . Este vorba de versurile lui Puiu Nicolae Giosanu, aparute postum în 1991 (autorul a trecut la cele vesnice în 1985), într-un volum inspirat intitulat Luminosul decembrie, sub îngrijirea si prin stradaniile doamnei doctor Galina Raduleanu. Marturisesc ca am fost extrem de surprins. Nu atât pentru faptul ca descopeream în "damnatul" de la Aiud un adevarat poet, de o reala sensibilitate, cât mesajul versurilor lui. Poezia lui Puiu Giosanu nu este o poezie de circumstanta, ci una marturisitoare, un fel de spovedanie sau, altcum spus, un alt fel de "autodemascare" decât cea pe care si-a facut-o acolo, în timpul reeducarii. Ea izvoraste din necesitatea sufleteasca a autorului de a se descoperi asa cum a fost sau cum ar fi putut sa fie în conditii normale de existenta, nu cel care a fost silit sa fie de situatia limita în care a fost adus.
Înca de la început am fost frapat de motto-ul cu care începe acest volum. "Nu exista decât o singura nenorocire, aceea da a nu fi dintre sfinti" (Leon Bloy), ceea ce m-a determinat sa ma aplec mai cu atentie asupra continutului. Lectura acestor poezii mi-a confirmat, daca mai era nevoie, ca atunci, acolo, în acea lume în agonie, nu l-am judecat gresit. Nici pe el, nici pe ceilalti asemenea lui si nici pe noi toti laolalta. Neputând fi sfinti, am fost cu totii, pâna la capat , oameni. Fiecare cu neputintele si cu limitele lui, fiecare cu tragedia, cu îndoielile si cu înfrângerile lui.
   Pe Puiu Giosanu l-am cunoscut personal în fabrica Aiudului, în 1963, unde , mai bine de un an de zile, ne-am trait împreuna tragediile, fiecare pe a lui si toti, laolalta, pe a timpului nostru. El facea parte din grupul celor pe care, asa cum am amintit cu alta ocazie, poetul Ion Caraion i-a numit "damnati", a celor care, dupa ce au fost "ajutati" sa-si asasineze constiintele acceptasera (cu ce pret oare ?) ca, la rândul lor, sa "ajute" si ei pe altii sa faca acelasi lucru. Unii dintre acestia (am spus-o deja), naivi si creduli, s-au convertit sincer si, facând din înfrângere si capitulare virtute, îsi îndeplineau noua lor misiune cu constiinta împacata. Acestia au fost însa putini : caci cei mai multi, pastrându-si totusi luciditate, erau constienti de cadere si de mizeria morala spre care erau împinsi si încercau sa-si asigure "supravietuirea" , fie confectionându-si fel de fel de alibiuri morale, niciodata însa destul de convingatoare, unii afisând un soi de nepasare sfidatoare si cinica, la fel de neconvingatoare, altii. Din aceasta ultima categorie, a cinicilor, facea parte si Puiu Giosanu. Mai mult chiar, parafrazând caracterizarea pe care [utea o face lui Cioran, as putea spune ca el era "cinicul de serviciu" al unei lumi care traia agonia, dupa cum prietenul sau, poetul Ion Caraion (erau foarte buni prieteni, completându-se si sustinându-se reciproc), era defetistul de serviciu al aceleiasi lumi. Cinismul sau ostentativ îl facea nesuferit celor mai multi dintre detinutI, motiv pentru care, adesea, era evitat. Pentru un observator lucid însa, era clar ca acest cinism nu îl definea, ci era doar modalitatea lui de a se apara. Daca stiai sa privesti dincolo de aceasta masca cinica, artificial confectionata, nu puteai sa nu observi ca, în realitate, acest om era bântuit de angoase si de spaime, iar daca îl surprindeai în momentele sale de singuratate, de întâlnire cu sine, atunci când nu se stia observat, îti dadeai si mai bine seama de acest lucru.
   Într-adevar , Puiu Giosanu era un înfricosat. Nu fricos ci înfricosat. Trecuse prin Pitesti, unde traise orori inimaginabile mintii omenesti si stia mai bine decât noi toti ca, dincolo de un anumit prag nimeni nu poate rezista. "Dati-l pe Cârja - spunea el odata (Ion Cârja era unul dintre cei mai "încapatânati" adversari ai actiunii de reeducare, cam rigid si neîntelegator cu neputintele oamenilor poate, dar vertical si demn pâna la trufie) - pe mâna unui [urcanu si va garantez ca, în mai putin de o luna, acest tâfnos si trufas "atlet al demnitatii umane" va ajunge sef de club de reeducare si îsi va face meseria cu aceeasi râvna cu care si-o fac toti ceilalti !".
Raporturile lui Puiu Giosanu cu ceilalti detinuti erau, în general, reci. În afara de câtiva prieteni care îl acceptau, în virtutea unor mai vechi relatii (unii), sau pentru ca erau în aceeasi situatie cu el (altii), majoritatea celorlalti detinuti îl evitau (sau pur si simplu îl ignorau). Erau totusi si câtiva cu care era în relatii tensionate sau chiar de beligeranta. Unul dintre acestia era Ion Cârja despre care am amintit mai sus. Datorita pozitiei sale intransigente fata de reeducare, acesta era permanent în atentia colonelului Craciun care, prin fel de fel de metode, încerca sa-i frânga verticalitatea. În cele din urma a fost adus în fabrica si dat pe mâna celor de aici, pentru a-l convinge acestia sa accepte, cel putin de forma, reeducarea. Printre cei care s-au ocupat de el a fost si Puiu Giosanu care, printre altele a scris împotriva lui, pentru "Gazeta de perete" (în fabrica exista si asa ceva), un articol extrem de veninos, intitulat Homo Americanus (Ion Cârja era cetatean american). Articolul era atât de abject încât a stârnit indignarea majoritatii detinutilor, chiar si pe a unora dintre cei ce acceptasera reeducarea. Desi nu ne simpatizam, relatiile mele cu Puiu Giosanu erau totusi civilizate datorita faptului ca amândoi eram prieteni cu Ion Caraion. Asa ca, la prima ocazie, l-am întrebat cum a putut scrie un astfel de articol. Mi-a raspuns prompt, cu cinismul care îl caracteriza : "Trebuie sa fac si eu ceva ca sa le dovedesc ca sunt reeducat, si dau în Cârja pentru ca în el dau toti. O lovitura în plus nu mai conteaza, deoarece el figureaza deja pe lista neagra a colonelului Craciun si ceea ce trebuie sa i se întâmple i se va întâmpla oricum, cu sau fara ajutorul meu. Ce-ai vrea ? Sa dau în tine ? Stiu ca gândesti ca si Cârja, dar, spre deosebire de el, tu nu iesi în fata si nu te trufesti. Tu încerci sa te strecori cât mai neobservat si ar fi o ticalosie sa te scot eu în evidenta. Eu nu împusc decât oameni care sunt deja morti". Raspunsul lui m-a, pus pe gânduri si din acel moment am început sa-l privesc cu alti ochi.
   În cartea sa intitulata Întoarcerea din infern si aparuta în exil, în 1972, Ion Cârja era nedrept cu Puiu Giosanu, dupa cum era nedrept cu multi altii, care au avut o situatie asemanatoare. Daca acolo, în timpul cumplitei înclestari , înversunarea lui împotriva fratelui "ticalosit" era oarecum justificata, târziu, dupa ce odata cu trecerea anilor, ranile s-au zvântat si apele sufletului s-au limpezit, aceasta înversunare nu-si mai avea nici o justificare. Dar Ion Cârja nu stie sa ierte. Nu stie sau nu poate sa ierte. El acuza si depune marturie. Cartea îi este un lung rechizitoriu si o lunga însiruire de marturii. Puiu Giosanu însa depune marturie, rugându-se unui Dumnezeu pe care atunci, în momentele de agonie, nu l-a marturisit cu ostentatie, ci l-a exilat pe undeva, prin cotloanele sufletului sau haituit de neputinte, sa-l ierte si sa-i dea si lui puterea sa ierte. Neputând fi sfânt, el s-a straduit sa se pastreze pâna la capat om, iar versurile sale demonstreaza ca a reusit sa faca acest lucru.

XX. VAMESUL SI FARISEUL

 

Am afirmat în episodul anterior ca Ion Cârja este nedrept atunci când judeca atât de aspru pe camarazii lui de suferinta care, ajunsi la limita puterii lor de rezistenta, au capitulat. În cartea sa despre care am amintit deja (Întoarcerea din infern, vol.II), consacrata aproape în întregime reeducarii de la Aiud, el depune marturie si acuza în acelasi timp. Depune marturie despre ororile pe care le-a trait el si ceilalti detinuti ai Aiudului acelei perioade si acuza de-a valma, atât pe calai cât si pe victime, adica pe acei dintre detinuti care, oameni fiind, s-au comportat omeneste, facând compromisurile necesare pentru a supravietui. Citindu-l si cunoscând si cumplitele realitati de acolo îti dai cu usurinta seama ca Ion Cârja, cu toata statura lui intelectuala si morala, nu a înteles nici fenomenul reeducarii în sine si nici pe "nefericitii" care trecând prin aceasta reeducare si neavând vocatie de martiri s-au comportat omeneste, adica s-au îndoit, s-au lepadat renegându-si trecutul si idealurile, au renuntat la vise. Daca atunci si acolo, în timpul cumplitei înclestari, când nu aveai ragaz sa-ti sondezi propriu-ti suflet, necum pe al celor de lânga tine, îndârjirea sau chiar ura lui împotriva unui Puiu Giosanu si a altora asemenea lui, în special, precum si împotriva tuturor celor nevolnici, în general, erau justificate, dupa trecerea anilor, în momentul când îsi scrie cartea si când este de presupus ca resentimentele împotriva acestora se estompasera, s-ar fi cuvenit sa aiba o alta întelegere asupra fenomenului în sine si a încercarilor prin care a trecut, precum si asupra oamenilor care, în împrejurarile date, s-au comportat asa cum s-au comportat.
   Ion Cârja se dovedeste, însa, a fi si acum, în momentul scrierii cartii, la fel de necrutator, ca si atunci , cu slabiciunile si neputintele celor ce nu au fost în stare sa reziste asa cum a rezistat el. Caci el, asa cum am amintit deja, a avut fata de actiunea de reeducare o atitudine extrem de transanta, refuzând cu fermitate, dar si cu oarecare ostentatie, aroganta chiar, sa o accepte, motiv pentru care a fost în permanenta în atentia colonelului Craciun si a ciracilor acestuia care au facut tot ceea ce le-a stat în putinta (si în putinta le-au stat multe) sa-i frânga cerbicia. El le-a suportat însa pe toate cu stoicism. Cu stoicism dar si cu un soi de trufie, caci Ion Cârja avea, ca orice om, pe lânga calitatile pe care nimeni nu i le putea contesta, si o serie de defecte. Era, printre altele, extrem de orgolios, iar atunci când era vorba sa judece pe altii era rigid si neîndurator ca un inchizitor. Nu scapa nici o ocazie sa-si etaleze cunostintele sale (avea o deosebita pregatire intelectuala), atât în disputele cu reeducatorii (interni sau externi), cât si în discutiile cu ceilalti detinuti. Avea o deosebita placere de a-si coplesi interlocutorul cu fel de fel de teorii si cu trimiteri la autori celebri pentru a-l pune astfel în inferioritate. Daca acest procedeu îsi avea o justificare în disputele sale cu adversarii pentru ca s-ar putea presupune ca astfel ar fi putut câstiga un ascendent asupra lor (desi colonelului Craciun si statului lui major putin le pasa de eruditia victimelor lor), în discutiile cu ceilalti detinuti, aceasta etalare de cunostinte era cel putin pretioasa. Puiu Giosanu nu a gresit prea mult atunci când, în articolul amintit publicat în "Gazeta de perete" a "Clubului" din fabrica, îl caracterizeaza ca fiind "infatuat si arogant" , "distant si mizantrop".
   În orice caz, faptul ca Ion Cârja avea un eu hipertrofiat se poate constata si din lectura cartii lui despre care am amintit, carte în care se scoate în evidenta, cu ostentatie aproape, pe sine. Uneori o face numai aluziv, alteori o spune, însa, direct. Iata , de exemplu, ce spune, referindu-se la o interventie a sa la una din sedintele "Clubului" . "Ceea ce spuneam eu era exact ce gândeau cel putin 90 la suta din cei de fata. Dar deoarece, niciunul dintre ei nu avea privilegiul meu, nici unul dintre ei nu îndraznea sa spuna ceea ce gândea. Eu . . . eram singurul titrat universitar cu distinctia de doctor, dobândita înca sub imperiul vechii legi universitare valabila pâna în 1949. Pe lânga aceasta, aveam calificarea superioara chiar în probleme de politica" (Op.cit. pp. 215-216). Si aceasta afirmatie o face cu seninatate cu toate ca acolo, în sala, erau cu siguranta, destui detinuti care, cu sau fara diploma, erau, cel putin, tot atât de eruditi si de dotati din punct de vedere intelectual, ca si el. Numai ca acestia erau mai modesti.
   Astfel stând lucrurile, este explicabil de ce Ion Cârja îsi judeca camarazii de suferinta care nu au putut fi la înaltimea lui, cu atâta asprime, neavând, pentru majoritatea dintre ei, nici un fel de întelegere. Spun pentru majoritatea, deoarece unora dintre cei care au capitulat, este adevarat, putini la numar, le acorda totusi circumstante atenuante. Pentru Ion Caraion, de exemplu, are o surprinzatoare întelegere, justificându-i actiunile reprobabile, desi aceste actiuni nu se deosebesc prea mult de cele ale lui Puiu Giosanu pe care îl stigmatizeaza cu atâta înversunare. Or, daca, în situatia respectiva, când oamenii au actionat si s-au comportat asa cum au actionat si s-au comportat, sub imperiul acelorasi presiuni si silnicii fizice si morale, acorzi întelegere unuia, atunci trebuie sa acorzi aceeasi întelegere tuturor. Chiar si acelui "odios" Hordila care, atunci când s-a eliberat înainte de termen (ianuarie 1963) pentru participare activa si deosebit de "fructuoasa" la actiunea de reeducare, i-a soptit discret prietenului sau de la care îsi lua ramas bun : "Sa lovesti tare, necrutator, caci numai asa vei iesi de aici" . Si pentru ca veni vorba de Hordila trebuie sa amintesc ca nici chiar el, care era socotit unul dintre cei mai ticalositi , mai fara de scrupule sustinatori ai actiunii de reeducare, nu era total lipsit de omenie. El tuna si fulgera mai mult împotriva trecutului si a mortilor decât împotriva celor care refuzau sa se reeduce.   Filipicile sale erau îndreptate de obicei împotriva regimurilor "burghezo-mosieresti", în general, si împotriva Miscarii Legionare si a capeteniilor ei, în special. Împotriva oamenilor de fata prezenti nu lua atitudine decât în cazuri extreme, când era neaparata nevoie sa-si dovedeasca sinceritatea fata de reeducare sau când i se cerea, în mod expres , sa faca acest lucru. Da altfel, aceasta era o practica aproape generala a celor care erau activi în actiunea de reeducare. Majoritatea dintre ei vituperau mai mult împotriva trecutului si a mortilor si numai când era neaparata nevoie îi luau în primire si pe cei refractari reeducarii . Un alt exemplu în acest sens îl constituie seful politic al fabricii din partea detinutilor, Romulus Dragoiescu . Fost contabil la uzinele Resita, acesta fusese implicat în procesul marii tradari nationale, proces intentat unor mari personalitati politice românesti dintre care amintesc pe Ion Pop, Bujoiu, profesor Margineanu, Auschnitt (judecat în lipsa), George Manu, etc. si condamnat împreuna cu acestia. La declansarea reeducarii, simtind ca este rost sa se elibereze înainte de termen, fara sa-si faca prea multe scrupule, a acceptat sa se "purifice" prin "spovedanie" de toate pacatele trecutului, devenind, în felul acesta, unul dintre oamenii de baza ai colonelului Craciun , printre detinuti. Era un ins pipernicit, surpat parca în sine, vesnic încruntat si vesnic cu privirea în pamânt. Trecea printre oameni ca printre morminte, absent ca un somnambul si ducând parca în spate o imensa povara. Doar din când în când tresarea si se uita cu suspiciune în jur, asteptând parca sa i se faca reprosuri. Era cât se poate de clar ca era un suflet zbuciumat. Si totusi omul acesta nu era un iremediabil ticalos asa cum îl prezinta Ion Cârja în cartea sa. A trecut , adesea, multora multe cu vederea, facându-se ca nu observa anumite lucruri, atunci când era sigur ca nici el nu este observat. Un exemplu : La câteva zile de la venirea lotului nostru în fabrica am fost dusi la "Club" unde urma sa vina colonelul Craciun cu toata suita sa pentru a ne vorbi si a ne face recomandari în legatura cu felul cum va trebui sa ne comportam în noua noastra situatie. Cum în sala în care urma sa aiba loc întâlnirea nu erau banci suficiente am fost trimisi unii dintre noi sa aducem câteva de la sala de mese. Si pentru ca noi nu cunosteam rostul pe acolo, am fost însotiti de un cetatean din fabrica care nu era altul decât Dragoiescu. Eu nu-l cunosteam si nu stiam ce rol important joaca el în actiunea de reeducare de aici. Crezând ca este un biet om obidit si hartuit ca si mine m-am apropiat complice cu el si l-am întrebat : "Ce vor sa faca ticalosii acestia cu noi de ne-au adus aici ? Vor sa ne îndobitoceasca ? Vor sa ne ucida sufletele ? El nu a raspuns, ca si cum nu ar fi auzit nimic din ce am întrebat si si-a vazut de treaba luând o banca în spinare si plecând spre sala în care se tinea adunarea. Peste câteva minute, vazându-l în compania colonelului Craciun mi-am dat seama de gafa pe care o facusem si m-am temut ca vor urma represaliile. Nu s-a întâmplat însa asa. Am stat mai bine de un an în fabrica avându-l pe el sef de productie si sef de reeducare si niciodata nu a facut cea mai mica aluzie la incidentul de atunci. Mi-a reprosat alte cele, m-a criticat adesea în sedinte, acuzându-ma ca sunt în încapatânat si ca fac pe grozavul sfidând pe ceilalti detinuti care au înteles sa se rupa de trecut si sa devina oameni cinstiti, însa niciodata nu a facut nici cea mai mica aluzie la ceea ce stiam doar noi doi. Iata de ce eu consider ca atât Dragoiescu si Hordila cât si toti ceilalti care sunt în situatia lor, în fond cu totii niste biete victime, au dreptul sa se bucure de întelegerea si de compasiunea noastra, dupa cum, sunt sigur ca si Dumnezeu le va da dreptul la mântuire. Si pentru ca am pomenit de mântuire mi-a venit în minte o întrebare pe care Puiu Giosanu i-a pus-o prietenului sau Ion Caraion în timp ce se plimbau prin tarcul din fata dormitorului nostru : "Ce zici Ioane, noi cei care ne balacim în mocirla de aici vom mai avea oare acces la mântuire ?" . Ce a raspuns Ion Caraion nu am mai auzit, dar atunci eram convins ca întrebarea fusese pusa asa, în bataie de joc. Acum dupa ce i-am citit versurile, sunt convins ca atunci când a pus aceasta întrebare vorbea cât se poate de serios.
   Si înca ceva în legatura cu Puiu Giosanu si cu Ion Cârja. Evocându-i, nu stiu de ce îmi vine în minte "Vamesul si fariseul".

XXI. ZARCA SI CELULARUL

 

Am evocat în ultimele episoade, mai pe larg, aspecte ale actiunii de reeducare din fabrica Aiudului, acestea fiindu-mi mai bine cunoscute deoarece, o lunga perioada de timp (mai bine de un an si jumatate, am fost, în calitate de victima, martor ocular la tot ceea ce s-a petrecut acolo.
   Am amintit, cu alta ocazie, ca în ianuarie 1963, colonelul Craciun, din ratiuni pe care nu le-am înteles decât mult mai târziu, a scos de pe celular, la munca în fabrica, un lot de aproximativ doua sute de detinuti, mai exact întregul "Club al tineretului", botezat asa, oarecum în derâdere, de însusi colonelul Craciun , nu pentru ca toti câti faceam parte din el am fi fost la prima tinerete (cred ca nici unul dintre noi nu avea mai putin de 30 de ani), ci pentru ca era format din cei mai putin vârstnici "pensionari" ai Aiudului. Evenimentul a produs senzatie (printre noi, bineînteles) pentru ca, pâna atunci, scoaterea la munca era considerata o favoare, un fel de recompensa acordata pentru buna purtare. Or, cea mai mare parte a componentilor clubului cu pricina nu aveam pentru ce sa fim "recompensati", deoarece eram dintre cei care ne manifestaseram si continuam sa ne manifestam, într-un fel sau altul, ostilitatea fata de reeducare.
   "Clubul tineretului" fusese format în decembrie 1962, probabil tocmai cu scopul transferarii lui în fabrica. Si aceasta nu atât din nevoia de mâna de lucru (desi este posibil sa se fi avut în vedere si acest lucru), cât pentru intensificarea si cresterea randamentului "muncii" de reeducare. Într-un fel, scoaterea în fabrica a fost, pentru multi dintre componentii amintitului "Club" , un soi de avans, o plata anticipata pentru stimularea capitularilor viitoare. Într-adevar, aceasta stratagema s-a dovedit productiva, deoarece multi dintre cei transplantati cu acest lot în fabrica nu au putut rezista presiunilor psihice de aici si au capitulat mai repede decât ar fi facut-o în conditiile regimului celular, oricât de sever ar fi fost acesta. Si aceasta pentru ca mai marii reeducarii dispuneau aici de multiple mijloace (pe care , de altfel, le-am trecut în revista cu alta ocazie) de a-i aduce pe "tinerii" nonconformisti la ascultare si la sentimente mai bune fata de "nobila" lor misiune.

 

* * *

 

Concomitent cu aceasta sustinuta activitate din fabrica, actiunea de reeducare continua cu aceeasi sârguinta si în celelalte sectii ale închisorii si mai cu seama pe Celular, unde erau întemnitati peste o mie de detinuti. Aici însa conditiile erau diferite de cele din fabrica si de aceea si metodele întrebuintate de reeducatori erau diferite. Neavând la îndemâna alte mijloace de convingere, acestia uzau de cele clasice : izolarea, foamea, frigul, neacordarea asistentei medicale celor bolnavi, etc. În toata perioada anului 1963, aceasta criminala actiune a cunoscut o curba ascendenta. Întreg aparatul politic al închisorii, în frunte cu comandantul, a dus o agitata si frenetica activitate, de parca îi mâna cineva de la spate. Pentru cei care reusisera sa-si pastreze, cât de cât, o farâma de luciditate (acestia erau însa foarte putini) era clar ca se apropia o scadenta si colonelul Craciun voia, ca orice bun comunist, sa poata raporta ca misiunea ce-i fusese încredintata a fost îndeplinita într-un procent cât mai apropiat de suta la suta.
   În general, detinutii ramasi în incinta închisorii propriu-zise, care erau mai numerosi decât cei din fabrica, erau împartiti în doua categorii : cei care refuzau reeducarea si cei care o acceptau (sau erau considerati ca susceptibili de a o accepta). Primii erau cazati în Zarca, unde li se aplica un tratament special, iar ceilalti în Celular sau în celelalte sectii ale închisorii. La rândul lor, cei din Zarca erau, de asemenea, împartiti în doua categorii : recalcitrantii "pasnici", cei care refuzau cu un fel de smerenie reeducarea (vezi printul Ghica), si recalcitrantii pe care cineva (un ofiter politic, se pare) i-a numit "agresivi" . Acestia nu numai ca refuzau categoric reeducarea, dar o si denuntau cu vehementa ori de câte ori aveau ocazia. Mai mult decât atât, ei nu se sfiau sa arunce în fata, atât colonelului Craciun , cât si celorlalti temniceri, tot ce gândeau despre ei si despre regimul criminal pe care îl slujeau, demonstrându-le cât de ticalosi sunt si cum vor da ei cândva socoteala pentru toate nelegiuirile pe care le savârsesc. Daca asupra celor din prima categorie se mai exercitau presiuni (altele decât mizeriile zilnice si regimul deosebit de sever care li se aplica) în speranta ca vor putea fi determinati sa cedeze, ceilalti (din cea de a doua categorie) erau din acest punct de vedere , ignorati, în sensul ca erau tinuti departe de orice fel de activitate care era în legatura cu reeducarea, de teama ca nu cumva prezenta lor printre ceilalti detinuti sa nu transforme aceasta actiune în contrariul ei. Asta nu înseamna ca erau ignorati si din celelalte puncte de vedere. Pentru atitudinea lor ("sinucigasa", o considerau unii), acestor temerari li s-a aplicat un necrutator regim de exterminare.
   În Celular si pe celelalte sectii ale închisorii, actiunea de reeducare se desfasura mai greoi, deoarece aici detinutii erau împrastiati, în formatii mici, în celule, iar din aceasta cauza supravegherea lor se facea mai anevoie. La început, atâta timp cât participarea la actiunea de reeducare era benevola, lucrurile erau, din punctul de vedere al administratiei închisorii, mai simple. Cei în cauza, care nu erau prea numerosi, erau scosi din celule si dusi în sali special amenajate, unde erau initiati în tainele reeducarii. Din rândurile acestora vor fi recrutati viitorii "sefi de cluburi" . Începând însa cu ultimele luni ale anului 1962, când actiunea de reeducare s-a generalizat, devenind obligatorie pentru toti, lucrurile s-au complicat. Era extrem de dificil sa prelucrezi si sa supraveghezi o masa de peste doua mii de oameni, dintre care foarte multi nu erau dispusi sa colaboreze. Probabil ca si din aceste motive "Clubul tineretului" a fost transferat în fabrica unde, dupa cum am vazut, erau alte conditii si alte posibilitati de a-i determina pe oameni sa capituleze.
   În aceste conditii, colonelul Craciun si aparatul sau politic au imaginat diferite formule de rezolvare ale acestei dificile probleme. La început au încercat sa formeze grupe de lucru la nivelul a doua-trei celule, care se reuneau si tineau sedinte de lucru împreuna. Au renuntat însa repede la aceasta formula deoarece nu era deloc productiva. Oamenii, fiind putini la numar si lipsiti de o supraveghere calificata, aveau tendinta de a se cocolosi unii pe altii, mimând doar reeducarea. Au încercat apoi sa formeze grupe de câte 30-40 de oameni, care îsi tineau sedintele de demascare în niste celule mai mari de pe Sectia a II-a, amenajate ad-hoc într-un fel de sali de clasa. Curând însa s-a renuntat si la acasta formula, deoarece nici aceste formatii de lucru nu dadeau rezultate satisfacatoare. În cele din urma s-au hotarât sa formeze câteva cluburi mari, care sa cuprinda 5-600 de detinutI, cluburi care îsi tineau sedintele de lucru, pe rând, în sala mare de spectacole din incinta închisorii. Lucrarile acestor cluburi erau conduse si supravegheate de un colectiv de cinci, sase sau chiar mai multi "reeducatori" autoritari si versati, capabili de a se impune unui numar atât de mare de oameni si a neutraliza eventualele încercari de iesire din rând. Aceste asa-zise cluburi au functionat si au stâlcit constiinte pâna la sfârsit, adica pâna în iulie 1964, când a avut loc marea slobozenie.

XXII. ZARCA SI CELULARUL

 

Când, în urma cu aproape doi ani, îndemnat si de unii prieteni, m-am hotarât sa abordez reeducarea de la Aiud si sa o prezint asa cum am cunoscut-o si receptat-o eu, am facut-o cu speranta ca aceasta marturie a mea va contribui într-o oarecare masura la restabilirea adevarului în legatura cu ceea ce au fost , de fapt, atât aceasta reeducare de la Aiud, cât si toate celelalte asemenea actiuni criminale initiate si controlate de autoritati în închisorile comuniste. Si aceasta cu atât mai mult cu cât, înca de pe atunci, existau indicii ca "oamenii de bine" din Serviciul Român de Informatii, precum si din alte structuri ale Noii Puteri din România intentionau sa dea publicitatii unele acte si documente cu ajutorul carora sa denigreze si sa compromita pe unii dintre fostii detinuti politici precum si idealurile pentru care acestia au luptat si s-au sacrificat. Se spune chiar (eu nu am vazut-o) ca celebra "Carte Alba a Aiudului", despre care am vorbit deja, ar fi fost expusa, pentru a fi consultata de catre cei interesati, la Muzeul Literaturii Române de unde, însa, a fost retrasa, nu se stie din ce motive, dupa numai 24 de ore.
   Ca aceste indicii nu au fost doar simple zvonuri o demonstreaza aparitia, în prima jumatate a acestui an (1995), a unui volum intitulat "Memorialul ororii", volum care contine o parte a documentelor procesului intentat de catre autorii morali ai reeducarii din închisorile Pitesti sI Gherla, autorilor executanti dintre care majoritatea au fost mai întâi victime si numai dupa aceea calai. Spun ca volumul contine doar o parte din documentele respectivului proces deoarece din el lipsesc interogatoriile din instanta si ultimul cuvânt al acuzatiilor precum si depozitiile martorilor, atât ai apararii cât si ai acuzarii . Editorii motiveaza neconvingator ca lipsa unora dintre documente (depozitiile martorilor la proces si ultimul cuvânt al acuzatiilor) "se datoreaza fie absentei lor din dosar, fie conditiilor se stress (sic!) în care a avut loc selectarea materialelor de arhiva" , iar a altora (interogatoriile luate în instanta inculpatilor) se datoreaza ca acestea "au fost consemnate de catre grefier cu o scriere ilizibila. . . descifrarea lor comportând riscul de impreciziune" . Or, publicarea acestor documente ar fi absolut necesara deoarece este de presupus ca, cel putin unii dintre inculpati, sa fi retractat, în instanta, cu ocazia interogatoriilor sau a ultimului cuvânt, declaratiile smulse prin tortura în timpul anchetei, si sa fi denuntat astfel înscenarea juridica care avea loc. Pentru ca înscenare juridica a fost si acest lucru ar fi trebuit specificat, nu as vrea sa fac editorilor acestui volum proces de intentie, dar nu pot sa nu remarc faptul ca publicarea unor astfel de documente, sub pretextul obiectivitatii, nu contribuie, nici într-un caz, "la dezvaluirea imaginii reale a unor fapte istorice" asa cum pretind editorii, ci - dimpotriva - perpetueaza confuzia (pâna acum abil întretinuta) care domneste în jurul lor, aducând -în acelasi timp- grave prejudicii morale eroilor acestei cumplite tragedii, transformându-i pentru a doua oara în victime.
   Publicarea acestor documente ar fi trebuit însotita, în mod obligatoriu, de câteva precizari. În primul rând ar fi trebuit sa i se dea lamuriri cititorului în legatura cu ce a fost, de fapt, reeducarea din închisorile Pitesti si Gherla si sa i se explice ce anume a urmarit securitatea prin instrumentarea si judecarea acestui proces. Apoi, ar fi trebuit scoase în evidenta metodele bestiale prin care au fost smulse declaratiile acuzatiilor. De asemenea, ar fi trebuit facute precizari în legatura cu regulamentele draconice care reglementau viata de zi cu zi a detinutilor în închisorile comuniste. Caci dupa înfiintarea Securitatii (1949) si, mai ales, dupa venirea consilierilor sovietici (au existat consilieri sovietici chiar si pentru puscarii ), nici macar o simpla mutare a unui detinut, dintr-o celula în alta, nu mai era posibila fara stirea si aprobarea celor de la Centru. Or, în aceste conditii, a pretinde ca în acea perioada detinutii din închisorile Pitesti si Gherla puteau circula, de capul lor, din celula în celula, puteau sa amenajeze, cu de la ei putere, camere de tortura ori de ancheta si puteau, chiar, sa-si procure (de unde ?) instrumente de tortura (vâna de bou, ciomege, rangi, etc.) si de scris (hârtie, tocuri, cerneala, etc.) înseamna, pur si simplu, a minti cu nerusinare pentru a-ti acoperi ticalosiile. În sfârsit, dar nu în ultimul rând, ar fi trebuit ca editorii volumului sa fi facut apel la cât mai multi dintre supravietuitorii cumplitului apocalips (eu însumi cunosc cel putin zece dintre fostele victime care ar fi acceptat fara nici o retinere sa depuna marturie ) sa vina si sa dea lamuriri cât mai precise si la obiect în legatura cu ceea ce a fost, de fapt, Pitestiul si Gherla. Întrebarile care au fost puse în scrisoarea trimisa de Popa Alexandru, scrisoare ramasa fara raspuns, ar fi trebuit sa fie puse si celorlalti trei sau patru martori care au acceptat sa depuna marturie caci , în felul acesta, s-ar fi putut evita digresiunile facute de acestia pe zeci de pagini, digresiuni fara nici o legatura cu problema propriu-zisa.
   Trebuie totusi sa consemnez faptul ca, în lapidarul "Cuvânt înainte" editorii îsi avertizeaza oarecum cititorul "ca aceste documente sunt emanatia autoritatilor comuniste si, ca atare, reprezinta strict punctul de vedere al acestora" . Acest avertisment este însa prea firav pentru a putea pune în garda pe cititorul neavizat sa fie atent si sa "cântareasca adevarul care transpare printre rânduri" , cum spun mai departe editorii, mai ales ca el (avertismentul) vine imediat dupa un paragraf care suna asa : "Culegerea de fata se doreste a fi doar un izvor de informatie nuda, un instrument de lucru" . Daca dupa o asemenea "culegere" (de documente) se va scrie istoria ! . . .
   Am facut aceasta lunga digresiune pentru ca reeducarea de la Aiud este continuarea, în alt context politic si cu alte mijloace, a celei de la Pitesti, ambele urmarind acelasi scop, nimicirea adversarilor politici prin siluirea constiintelor acestora si prin uciderea ideii care a modelat constiintele respective. Asa stând lucrurile, nu ar fi exclus ca, în curând, sa apara pe piata, sub pretextul obiectivitatii tot necomentate, si documentele reeducarii de la Aiud (luari de pozitie, declaratii sau chiar unele dintre "studiile" despre care am amintit), documente ce au fost obtinute asa cum au fost obtinute, au fost înmanucheate în cunoscuta de acum "Cartea Alba " a Aiudului pentru a servi (dupa cum s-a exprimat colonelul Craciun ) posteritatii la scrierea istoriei.

 

* * * 

 

Am încercat sa surprind, în ultimul episod , felul în care se desfasura "munca" de reeducare pe Celular si în Zarca. Trebuie, însa, sa mentionez înca o data ca, în perioada de vârf a reeducarii (întregul an 1963 si primele luni ale lui 1964), eu am fost în fabrica si nu cunosc ceea ce s-a petrecut în Celular si în Zarca decât din relatarile ulterioare ale prietenilor si cunostintelor care trecusera pe acolo. Caci, cu toata agitatia si miscarilor impuse de actiunea de reeducare, si în aceasta perioada, în Aiud, "secretomania" era în floare. Detinutii de pe Celular si, mai cu seama, cei din Zarca erau tinuti în continuare sub cheie asa încât, în afara de timpul pe care îl petreceau împreuna la sedintele comune de reeducare, ei nu aveau posibilitatea sa se întâlneasca si sa comunice între ei, iar circulatia stirilor între cele trei sectii ale închisorii (Zarca, Celular si Fabrica) era aproape imposibila. Asa stând lucrurile, ceea ce s-a întâmplat pe Celular si în Zarca, în timpul reeducarii , nu am aflat decât dupa eliberare.
   Am amintit cu alta ocazie ca actiunea de reeducarea a urmat o curba ascendenta pâna în primavara anului 1964. Începând de la aceasta data exigentele reeducatorilor au slabit si au continuat sa slabeasca devenind, în ultimele zile de dinaintea eliberarii, o simpla formalitate. Acest lucru s-a resimtit chiar si în Zarca, în sensul ca si cei izolati aici au început sa fie scosi, fie la câte un film care era proiectat pe ecrane improvizate în fabrica sau pe Celular, fie la câte o "sedinta" a vreunui club în care urma sa "confectioneze" vreo personalitate marcanta din rândul detinutilor.
   Iata care sunt impresiile unuia dintre "locatarii" permanenti ai Zarcii, în legatura cu o astfel de sedinta. Este vorba de Valeriu Turtureanu, despre care am mai vorbit si cu alta ocazie, cel caruia colonelul Craciun i-a aplicat un necrutator regim de exterminare :
   "Eu am fost scos la doua asemenea actiuni deoarece doar de doua ori am fost gasit "acasa" (adica în celula în care era cazat în Zarca.n.n.) caci cea mai mare parte din timp eram la izolare. Eram pentru prima data când, dupa multa vreme, veneam în contact cu alti oameni. Am fost profund impresionat de felul cum aratau. Mai ales cei din Zarca, care erau nefiresc de slabi. Unii dintre ei erau atât de spiritualizati încât pareau adevarate spectre. Aveam impresia ca sala în care ne aflam era populata cu spirite. Doar colonelul Craciun si aghiotantii lui aveau consistenta materiala.
   Îmi amintesc ca la una dintre aceste doua sedinte la care am participat, au luat cuvântul trei detinuti pe care nu-i cunosteam, dar despre care auzisem : Valeriu Anania (este vorba de viitorul arhiepiscop al Clujului.n.n.), profesorul Mazilu si Petre Tutea.
   Valeriu Anania a vorbit îndelung despre "demagogia" legionarilor care -spunea el- promiteau sa asigure poporului obidit doar o bucata de pâine mai alba si un cersaf pe pat, spre deosebire de comunisti care au schimbat complet conditiile de viata ale muncitorilor si taranilor, eliberându-i de exploatare si redându-le demnitatea de oameni.
   Profesorul Mazilu a vorbit despre suferinta si despre functia purificatoare, izbavitoare a acesteia (aluzie, probabil, la legionari) care sufereau - vezi Doamne - pentru ispasirea multelor pacate .n.n.). Mi-a ramas întiparita în minte fraza cu care profesorul Mazilu si-a încheiat expunerea : "Valoarea fiecaruia dintre noi este direct proportionala cu cantitatea de suferinta pe care fiecare am îndurat-o".
   În sfârsit, Petre Tutea a cuvântat despre ratare. Leitmotivul întregii lui expuneri care a durat, fara sa plictiseasca pe nimeni ca de obicei, cât a celorlalti doi la un loc, a fost ratarea, în general, si ratarea lui, în special. Întreaga lui viata, spunea el, s-a desfasurat sub acest blestem al neîmplinirii caci nimic din ceea ce a întreprins nu a iesit bine .
   Nu stiu ce o fi înteles colonelul Craciun si ai lui din ce a spus Tutea, mai ales ca acesta, probabil de câte ori lua cuvântul la reeducare, a batut frumos câmpii.
   Cu aceasta ocazie Valeriu Turtureanu a mai asistat la o scena care a impresionat profund, atât pe el cât si pe toti ceilalti detinuti care erau de fata. La un moment dat, într-o pauza dintre doua luari de cuvânt, colonelul Craciun a chemat la el pe unul dintre detinuti si punându-i în fata o fotografie l-a întrebat într-un fel care aducea a ancheta : "Îl cunosti ?" . Omul, examinând câteva secunde fotografia, raspunse : "NU, nu-l cunosc" . Craciun insista : "Uita-te bine la el. Nu se poate sa nu-l cunosti" . "Nu-l cunosc, domnule colonel", raspunse hotarât si oarecum iritat cetateanul, dupa ce mai examina o data fotografia. Dar colonelul Craciun nu se lasa si, pret de câteva minute, îsi hartuie victima exact ca la ancheta, punându-l sa examineze înca o data fotografia. În cele din urma, fixându-l atent pentru a-i putea observa reactia, îi spuse : "E fecioru-tu, mai, e fecioru-tu !" . Bietului om i s-au muiat picioarele. Când a fost arestat în urma cu 16 ani lasase acasa un baietel de patru, cinci ani care acum era barbat în toate firea. Nu-i venea sa-si creada ochilor. Automat întinse mâna dupa fotografie si colonelul Craciun, dupa un moment de ezitare, i-o dadu spunându-i : "Na, pastreaz-o ! . . . Si acum du-te la loc !" Cu fotografia în mâna-i tremurânda, în transa aproape, sarmanul tata îsi facu loc printre banci, aratând în dreapta si stânga si celorlalti fotografia.

P.S. Dupa redactarea acestui material mi-a cazut în mâna saptamânalul "Timpul" si am constatat cu uimire ca aceasta revista publica deja sub titlul "Legionarii despre Legiune" , fragmente de documente privind reeducarea de la Aiud. Vom reveni.

 

XXIII. REEDUCAREA CONTINUA

 

Nu se putea ca succesorii celor ce au imaginat si patronat închisorile de la Pitesti, de la Gherla si de la Aiud sa nu exploateze "succesele" obtinute atunci de reeducatori prin silnicie si teroare. Faptul ca astazi se face uz, pentru a încrimina Miscarea Legionara, de "marturii" facute de oameni asupra carora s-au exercitat presiuni fizice si psihice de neînchipuit mintii omenesti , demonstreaza ca, prin actiunea de asa-zisa reeducare din închisorile comuniste s-a urmarit, dupa cum am mai amintit deja, pe lânga compromiterea si pervertirea constiintelor celor întemnitati, si un alt alt obiectiv, cu bataie mai lunga : uciderea ideilor-forta care modeleaza constiintele respective si care, nestârpite, ar fi putut (si ar putea înca) modela altele asemenea., din acest punct de vedere, actiunea de reeducare începuta atunci în închisori continua, de fapt, iar detractorii de astazi ai acestei adevarate revolutii spirituale care a fost Miscarea Legionara au la îndemâna, pentru a le folosi împotriva ei, pe lânga întreg arsenalul de calomnii si minciuni mostenite de la înaintasii lor, noi "argumente incriminatorii" , furnizate de aberantele "marturii" smulse unor oameni adusi în situatii-limita. Astfel se explica însusirea acestor "argumente" si întrebuintarea lor fara nici un discernamânt de catre unii publicisti care nu cunosc Miscarea Legionara decât din manualele de istorie comuniste si din filmele lui Sergiu Nicolaescu ! Nu-l cunosc pe Constantin Aioanei, cel care publica în saptamânalul "Timpul" , sub titlul "Legionarii despre Legiune" , fragmente din asa-zisele "documente ale reeducarii de la Aiud ; si nici nu stiu dupa ce manuale a învatat el istoria perioadei interbelice. Dar a lua drept adevarate aberatiile spuse sau scrise de niste oameni adusi în situatia de a delira pur si simplu, denota, cel putin, naivitate, daca nu chiar o condamnabila rea-credinta.
Pentru ca nu am la îndemâna decât numere disparate ale publicatiei amintite si pentru ca, din scurtele si complet lipsitele de obiectivitate comentarii, pe care editorul le face la începutul fiecarui episod, nu reiese care este provenienta acestor texte, nu-mi pot da bine seama despre ce este vorba. Stilul expunerii însa, care este cel al autodemascarilor facute în timpul sedintelor de reeducare, precum si faptul ca mareialul respectiv este sistematizat si prezentat pe capitole, ma face sa cred ca este vorba de textele cuprinse în celebra de acum "Carte Alba" (care contine, dupa cum am amintit deja, toate "destainuirile" si relatarile celor mai proeminente personalitati ale Aiudului acelei perioade). Probabil ca la începutul serialul respectiv, care a debutat cu aproape jumatate de an în urma si care numara deja 24 de episoade (eu nu-l am la îndemâna decât cu episodul al XVII-lea), editorul sa fi indicat, atât sursa, cât si persoanele care semneaza acest document. În orice caz, fie ca sunt cuprinse în "Cartea Alba" , fie ca nu, aceste documente au fost elaborate în timpul reeducarii de la Aiud. De altfel, în scurtul comentariu pe care îl face la începutul episodului al XVII-lea ("Timpul", anul VI, nr.27/238, 10-17 iulie 1995), editorul, încercând sa convinga cititorii ca detinutilor nu li s-a sugerat nici una dintre destainuirile pe care le-au facut , pomeneste, la un moment dat, si de o opera ("istoria lor insolita") redactata de ei. Reproduc in extenso acest scurt comentariu, care este important, mai ales, pentru "argumentele" pe care autorul le aduce în dorinta de a demonstra ca toate enormitatile spuse de detinuti în timpul autodemascarilor corespund adevarului istoric.
   "Revenim asupra unui aspect al lucrurilor pe care l-am semnalat si la începutul serialului nostru, ofiterii din conducerea Penitenciarului Aiud, însarcinati sa-i reeduce pe fostii subalterni ai lui Corneliu Codreanu si Horia Sima, nu aveau de unde sa cunoasca tot acest lux de detalii din trecutul fostei Miscari Legionare. Datele etalate în istoria lor insolita nu puteau proveni decât din memoria detinutilor care au redactat-o. Exceptând anumite ecouri din istoriografia în circulatie în anii `50 si `60, pe care cititorii le vor depista si singuri, opera detinutilor de la Aiud nu sta sub semnul unor indicatii excesive din exterior. Substanta ei prezinta interes chiar si pentru psihanalisti, purtând în mod cert amprenta unui sentiment de frustare" (subl.n.).
   Din aceasta relatare putem trage concluzia ca respectivul colectiv, însarcinat de colonelul Craciun sa adune la un loc si sa sistematizeze toate "destainuirile" facute de personalitatile legionare mai proeminente din Aiud (cu ocazia luarii cuvântului la sedintele cluburilor de reeducare ), a redactat, dupa aceste destainuiri, un fel de istorie pe dos a Miscarii Legionare, istorie care face obiectul "Cartii Albe" , despre care tot vorbim.
   În ceea ce priveste afirmatia ca "ofiterii din conducerea Penitenciarului de la Aiud, însarcinati sa-i reeduce pe fostii subalterni ai lui Corneliu Codreanu si Horia Sima, nu aveau de unde sa cunoasca tot acest lux de detalii din trecutul fostei Miscari Legionare" , lucrurile nu stau chiar asa. Am specificat înca de la începutul acestui serial ca odata cu colonelul Craciun , însarcinat cu conducerea actiunii de reeducare, a venit la Aiud si întreg Statul lui Major, format din ofiteri politici special instruiti si pusi la punct cu toate informatiile necesare îndeplinirii cu succes a "nobilei" lor misiuni. Este adevarat ca celor care acceptau sa-si faca autodemascarea nu li se indica în mod expres ce sa spuna cu aceasta ocazie, însa nu aveau voie sa spuna decât lucruri negative. Despre el personal, despre trecutul lui, despre Miscarea Legionara si, mai ales, despre Corneliu Codreanu si Horia Sima. Si oamenii, la fel ca la Pitesti, când erau pusi sa-si faca asa-numita "demascare interna" , inventau sau rastalmaceau. Astfel, actiunea din Maramures este prezentata de preotul lor Ion Dumitrescu-Borsa si de C. Savin, în luarile lor de cuvânt, ca fiind o diversiune pusa la cale de regele Carol, pentru a demonstra poporului care începuse sa murmure împotriva legaturii sale cu Elena Lupescu ca el nu este filosemit si ca legatura sa amoroasa cu o evreica nu este decât o simpla toana !
   De asemenea, taberele de munca legionare erau prezentate ca fiind subtile actiuni demagogice, pentru câstigarea de partizani si de voturi, iar Miscarea Legionara nu era, în prezentarile unora, nici mai mult nici mai putin decât o creatie a burgheziei românesti, un fel de forta de soc, care sa-i apere interesele si sa lupte împotriva celor ce ar îndrazni sa-i conteste suprematia !
   Dar cele mai aberante nascociri ale acestor minti delirante sunt cele care se refera la persoana lui Corneliu Zelea Codreanu. Acesta este prezentat ca fiind extrem de vanitos, submediocru din punct de vedere intelectual, ranchiunos si lipsit de scrupule, etc., încât te întrebi : cum de un om cu asemenea handicapuri a fost în stare sa polarizeze în jurul sau elitele intelectuale si morale ale generatiei sale (si nu numai) ?! În orice caz, citind aceste texte, am avut neplacuta senzatie ca asist, ca si atunci, fara voia mea, la o sedinta de demascare din Aiudul acelor vremuri de cumplita aducere-aminte.

 

XXIV. REEDUCAREA CONTINUA

 

Pe masura ce Constantin Aioanei adauga noi episoade serialului pe care îl publica în saptamânalul "Timpul" (a ajuns deja la episodul XXIX) , este tot mai evident faptul ca materialele care fac obiectul acestui serial si pe care atât autorul cât si patronii respectivului saptamânal le considera a fi documente revelatoare pentru istoria perioadei interbelice în general -si a Miscarii Legionare în special- sunt extrase din asa-numita Carte Alba a Aiudului (a nu se confunda cu recent pusa în circulatie Cartea Alba a Securitatii, despre care am pomenit deja în repetate rânduri.
   În episodul XVII al serialului ("Puncte Cardinale"), nr. 2/50, februarie 1995, p.4), am explicat pe larg ce este si ce cuprinde aceasta Carte Alba pe care S.R.I. a mostenit-o de la fosta Secutitate si a pus-o cu solicitudine la dispozitia redactiei saptamânalului "Timpul" , publicatie despre care este de prisos sa mai amintim în slujba cui este. Pentru a reîmprospata totusi memoria cititorilor, voi relua pe scurt aceste explicatii.
   În a doua jumatate a anului 1963, atunci când actiunea de reeducare începuse sa dea roade si aparatul politic al închisorii era în posesia unei bogate recolte de declaratii, demascari si autodemascari, colonelul Craciun a dispus crearea unui colectiv format din detinuti (scoliti si reeducati, bineînteles), care sa stilizeze, sa sistematizeze si sa dea coerenta aberantelor "marturii" smulse unor oameni adusi, prin teroare, santaj si tot felul de silnicii, în situatia de a nu mai fi ei însisi. Acest colectiv (al carui responsabil a fost Valeriu Anania) si-a început imediat activitatea si a lucrat cu sârg pâna la sfârsitul actiunii de reeducare, când toti detinutii au fost pusi în libertate. Munca lui (a comitetului) s-a materializat într-o "opera" voluminoasa (trei volume, pare-se), frumos prezentata si legata între coperti solide, "pentru a fi transmise posteritatii" , cum îi placea colonelului Craciun sa spuna. Este deci evident faptul ca aceste asa-zise documente au fost confectionate anume pentru a servi la falsificarea si la uciderea unor legende. Caci nu atât de oamenii pe care regimul comunist pretindea ca vrea sa-i reeduce -pentru a-i "recupera" si "reda societatii" - se temea acest regim, cât de idealurile si visele lor. Subreziti fizic si timorati psihic de lunga perioada de detentie si de regimul la care au fost supusi, acesti oameni nu mai prezentau nici un pericol, mai ales în conditiile existentei unui puternic aparat de represiune ca acela al Securitatii . Idealul si visele care i-au animat pe ei continuau însa sa fie periculoase, pentru ca puteau contamina alte generatii de tineri, si de aceea trebuiau neutralizate prin denigrare si prin prezentarea lor în culori cât mai negre. Si la opera de denigrare pe care o pregateau, urma sa contribuie si aceasta insolita istorie a Miscarii Legionare, încropita în graba de amintitul colectiv, prin punerea cap la cap, în ordine oarecum cronologica, a celor mai socante si aberante "marturii" ale unor oameni adusi în situatia de a spune orice li se cerea. Însusi editorul acestor elucubratii remarca faptul ca "multe dintre întâmplarile din aceasta istorie ar fi incredibile, daca nu ar fi povestite chiar de oamenii care le-au trait " . Pentru el aceste enormitati sunt adevarate numai prin faptul ca sunt povestite de oameni care, chipurile, le-ar fi trait. Nu tine cont însa în ce situatie se aflau acesti oameni si ce presiuni s-au facut asupra lor pentru a li se smulge aceste declaratii.
   Pentru a ilustra proportiile acestor aberante nascociri ale "condamnatilor de la Aiud, invitati (vezi Doamne ! n.n.) de conducerea penitenciarului sa reconstituie istoria Miscarii Legionare" (aceasta afirmatie apartine editorului), voi reproduce câteva pasaje din respectiva "opera" . Mentionez ca textele pe care le voi reproduce s-ar putea sa apartina fie preotului Dumitrescu-Borsa, fie lui C. Savin sau ale lui Victor Vojen care, pe lânga luarile lor de cuvânt din diferitele cluburi de reeducare, si-au relatat "ispravile" (pe ale lor si pe ale camarazilor lor) si în scris. Era un lucru cunoscut printre detinutii din Aiud ca, atât ei cât si alte personalitati câstigate pentru reeducare, au scris sute de pagini în care au relatat, inventând sau rastalmacind , actiuni si întâmplari din trecutul Miscarii Legionare. Iata ce enormitati relataza unul dintre ei, referindu-se la campaniile electorale la care a participat : "Adunarea de la Resita, cu tot zgomotul care s-a facut în jurul ei, nu a avut nici un efect politic. A avut însa efecte de alta natura ; de pe urma relatiilor prea apropiate cu vitejii echiperi, fetele au contactat (sic !) diferite boli venerice, care s-au raspândit în rândurile tineretului cu o viteza si cu o eficacitate mult mai mare decât frazeologia legionara despre necesitatea salvarii neamului. De aceasta amintire nu a scapat nici chiar sotia lui Jovin, seful organizatiei legionare din Resita, în casa carua fusese gazduit un tânar comandant, care i-a rasplatit în felul acesta ospitalitatea . . . pe drum, ca sa fie în spiritul coechiperilor sai , în popasurile pe care le-a facut pe la diferiti preoti, mosieri si bogatasi, Codreanu însusi mai gresea paturile si nimerea lânga o femeie tânara care avea grija sa-si îmbete barbatul, în timpul ospatului, ca sa-i tina de urât" . Fara comentarii. Nici cei mai fantezisti si mai neînduplecati dusmani ai Miscarii Legionare nu ar fi putut scorni aberatii mai mari !
   În aceeasi relatare, legionarii sunt prezenti ca fiind, fara exceptie, batausi, scandalagii si betivi notorii : "În drum spre Alba Iulia, s-au oprit la Brad unde au organizat o petrecere de pomina ; dupa ce au consumat mai multe galeti de vin, au batut clientii din restaurant cu scaunele, au aruncat cu sifoanele si cu sticlele de vin golite, au spart mobilierul si au devastat localul. Cetatenii orasului s-au strâns ca la panorama. La urma câtiva dintre ei au prins niste unguroaice tinere, pe care au încercat sa le siluiasca si, pentru ca acestea au rezistat, le-au batut cumplit, pretextând ca le pedepsesc, fiindca nu stiu bine româneste" . Mai ceva ca în filmele lui Sergiu Nicolaescu ! Si enormitatile de felul acesta abunda, dar ne oprim aici.
   Aminteam , cu alta ocazie, ca în unul din scurtele sale comentarii care însotesc episoadele acestui serial, editorul apreciaza ca "ofiterii din conducerea Penitenciarului de la Aiud, însarcinati cu reeducarea . . . nu aveau de unde sa cunoasca tot acest lux de amanunte din trecutul fostei Miscari Legionare" , astfel ca ". . . opera detinutilor de la Aiud nu sta sub semnul unor indicatii excesive din exterior, ci provine din memoria celor care au redactat-o" . Or, lucrurile stau tocmai pe dos. Oricine parcurge aceste texte îsi poate da cu usurinta seama ca ele sunt redactate în cel mai autentic spirit comunist. Astfel, printre altele, în toate aceste relatari este repetata pâna la saturatie teza sustinuta de istoriografia comunista, conform careia Miscarea Legionara n-ar fi, nici mai mult nici mai putin, decât o creatie a burgheziei românesti, un fel de forta de soc, care sa-i apere acesteia interesele. "Cum s-ar fi putut întâmpla toate acestea -subliniaza autorul unui astfel de text, referindu-se la ascensiunea Miscarii Legionare, daca n-ar fi convenit orânduirii burgheze, care a întarit deliberat Garda de Fier, ca o formatie de soc, în apararea intereselor ei permanente, ca o diversiune împotriva celor ce luptau cu adevarat împotriva exploatarii ? " . Iar pentru a explica de ce aceeasi burghezie care i-a cocolosit pe legionari, i-a si asasinat în 1939, se recurge tot la un argument comunist. "Unii dintre ei si-au pierdut viata în urma asasinarii lui Armand Calinescu . Faptul nu trebuie sa surprinda pe nimeni, pentru ca acesta a fost unul din efectele contradictiilor care au macinat burghezia româneasca în epoca aceea : conlucrarea în lupta comuna împotriva poporului si în acelasi timp, antagonism feroce între diferitele categorii de interese în cadrul burgheziei însesi. Si aceasta contradictie a caracterizat întotdeauna si caracterizeaza si astazi societatea capitalista, de la noi si de pretutindeni" . Explicatie reprodusa parca, din documentele de partid . . .
   De asemenea, tot în spiritul istoriografiei comuniste sunt prezentati si intelectualii români din perioada respectiva si, în special, cei ce au facut parte din gruparea "Criterion" : "La sfârsitul anului 1932, un grup de tineri intelectuali au înfiintat la Bucuresti o grupare politica, literara si economica, pe care au denumit-o "Criterion" . Cei mai multi facusera studii superioare în strainatate , erau înfumurati si se fardau. Se întruneau galagiosi , în diferite cenacluri si, pentru a se face remarcati de intelectualitatea bucuresteana si de cercurile politice, organizau conferinte la Fundatia Carol I. Voiau sa parvina repede. Dupa cum s-a dovedit mai târziu, printr-un scandal de presa, unii dintre ei erau homosexuali. Nu s-au afiliat la început nici unei organizatii politice si au încercat sa se orienteze în perspectivele de viitor ale fiecaruia. Când a început ascensiunea vertiginoasa a hitlerismului, s-au plasat pe orbita lui si au încercat sa faca legatura cu sucursala pe care o avea în România. Drept consecinta, într-o seara din luna decembrie 1932, doi tineri avocati si publicisti, Mihail Polihroniade si Ion Victor Vojen, din cercul "Criterion", s-au prezentat la sediul Garzii de Fier din strada Aurel Vlaicu si care au cerut sa vorbeasca cu Corneliu Codreanu ; voiau sa-i cântareasca posibilitatile si sa se tocmeasca asupra unei eventuale adeziuni la organizatia sa. Amândoi erau proprietarii si redactorii unei publicatii obscene, care aparea de doua ori pe luna si pe care o denumisera "Axa" . . . Este interesant de remarcat ca tinerii publicisti nu au avut nevoie de nici o pregatire prealabila ca sa devina "doctrinari" ai Garzii de Fier. Formatia si mentalitatea lor burgheza le-au permis sa se identifice imediat cu sistemul si aspiratiile organizatiei legionare si sa devina în scurt timp teoreticienii ei".
   Am abuzat dând aceste lungi citate, pentru a scoate mai pregnant în evidenta cât de absurde sunt aceste asa-zise marturii, precum si cât de naivi sau de rea-credinta pot fi cei dispusi sa ia drept adevaruri astfel de elucubratii.

 

XXV. EXPLOATAREA PROPAGANDISTICA A REZULTATELOR REEDUCARII

 

"Nu este greu sa mori ca un erou, greu este sa traiesti ca un erou". Si cei care au trecut prin Pitesti, Gherla, Aiud, etc. si, în general, toti detinutii politici din România comunista au fost supusi acestei cumplite probe, fiind condamnati sa traiasca eroic. Cu toate ca majoritatea acestora, animati de înaltele lor idealuri, ar fi mers, atunci, la începutul lor de balada, cu fruntea sus si cântând în fata plutonului de executie (asa cum, de altfel, au facut-o multi dintre cei carora li s-a oferit aceasta "sansa") , supusi probei eroismului de durata, unii dintre ei nu au trecut-o însa, ci au cunoscut caderi si înfrângeri, uneori de-a dreptul "spectaculoase" . Si este omeneste sa se fi întâmplat asa, deoarece nu toti cei care au trecut prin dracestile încercari au avut vocatia martiriului.
   Apoi sa nu uitam ca experimentul de la Aiud, de care ne ocupam aici, s-a aplicat unor oameni care nu mai erau nici tineri si nici în deplinatatea fortelor lor fizice. Majoritatea celor asupra carora s-au facut presiuni sa declare delirantele elucubratii pe care la reproduce saptamânalul "Timpul" erau trecuti de 50 de ani si aveau în urma lor zece, cincisprezece sau chiar douazeci de ani de închisoare. În plus, multi dintre ei ajunsesera la concluzia inutilitatii luptei pentru o cauza pe care o considerau pierduta sau, în cel mai fericit caz, nerealizabila în timpul lor istoric. Acestia formau categoria deloc neglijabila a celor care, "renuntând la vis" , suferisera cea mai cumplita înfrângere ("Cele mai crâncene înfrângeri / Sunt renuntarile la vis" , sunau versurile profetice ale lui Radu Gyr) , înfrângere care a constituit premiza în capitularile ulterioare. Acestora, atunci când li s-a oferit o alternativa, nemaifiind ancorati în nici un ideal, au acceptat, cu mai mica sau mai mare usurinta, cu sau fara remuscari, sa faca compromisurile necesare pentru a se salva biologic, compromisuri care nu sunt mai condamnabile decât cele pe care le-au facut oamenii liberi, pentru supravietuire. Si odata porniti pe aceasta panta, unii au alunecat pâna jos de tot, supralicitând si sarjând, caci, asa cum remarcam si cu alta ocazie, exista si o voluptate a prabusirilor. Ce mai conta, pentru cei care debitasera elucubratiile amintite în episodul trecut, o denigrare în plus ? Sau ce îl mai împiedeca pe Constantin Savin, de exemplu, ca, dupa ce împroscase cu noroi tot ce altadata venerase, sa descopere înca un defect si înca unul, fie pe seama lui Codreanu, fie pe seama altor personalitati legionare ? Si atât el cât si ceilalti apostati din Aiudul acelor vremuri denigrau pe oricine, ori de câte ori li se cerea s-o faca, inventând (pe seama lui Codreanu mai ales) , cele mai scandaloase si mai neverosimile ticalosii. Iata ce spune el (C.Savin) despre seful MIscarii Legionare, cu ocazia relatarii unei întâlniri pe care a avut-o cu acesta si cu capitanul Emil Siancu, la restaurantul "Tinerimea Româna" din Bucuresti, pentru a pune la punct, sustine el, amanuntele unui asasinat (este vorba de cazul Mauriciu Tischler). Dupa ce i-a fost prezentat lui Siancu si s-a recomandat acestuia sa aiba încredere în el, "cu toate ca era Vinerea Pastelui, au fost comandate fripturi si bauturi , din care Codreanu -uitând ce le prescria altora- s-a înfruptat cu nadejde" Sau, în alt context, iata ce portret i se face aceluiasi Codreanu : "Cei care nu l-au cunoscut pe Corneliu Z. Codreanu decât din fotografiile, din ziarele, brosurile si cartile legionare, care îl tamâiau interesat, sau cei care l-au vazut numai din când în când, la sediul legionar sau în diverse alte împrejurari, au ramas multa vreme cu o falsa impresie despre care acest braconier politic, care era un criminal cu multiple posibilitati de inovatie în aceasta materie si un exploatator cinic al sensibilitatii si sentimentelor românesti. Nu este o intentie de a-i atribui mai multe defecte decât a avut în realitate ; dar faptele precise, adunate la un loc astazi, dau posibilitatea sa fie identificat cu precizie. Marea majoritate a tinerilor care s-au atasat, fara rezerve, de C.Z.Codreanu, au facut-o irational, impresionati afectiv de poza si de teatrul pe care-l juca, dupa o prealabila pregatire. Dintre tinerii mai exaltati, ca si dintre acei lacomi de glorie ieftina si de pozitii înalte, Codreanu si-a recrutat instrumentele pe care le-a folosit, când a gasit momentul oportun" . Desigur, aceste denigrari ale lui Codreanu sunt minore pe lânga altele, care sunt de-a dreptul candaloase (afemeiat, violator de servitoare, etc.) Le-am relatat, totusi, pentru a demonstra ca despre Codreanu nu se putea vorbi, în timpul reducarii, decât denigrându-l. Si toate acestea sunt considerate si prezentate, atât de editorul acestor texte, cât si de catre cei ce au dispus punerea lor în circulatie ca adevaruri de netagaduit, nepunându-le nici un moment la îndoiala, numai pentru faptul ca ele provin din "memoria detinutilor de la Aiud invitati de conducerea penitenciarului sa reconstituie istoria Miscarii Legionara, memorie care se dovedeste a fi inepuizabila" . Daca domnul Constantin Aioanei s-ar fi documentat cât de cât în legatura cu personalitatea si cu profilul moral al lui Codreanu, nu din scrierile apologetice, ci din aprecierile unor adversari, nu ar mai prezenta aceste aberatii drept adevaruri de necontestat. Daca ar fi consultat, de exemplu, lucrarea domnului Zigu Ornea, intitulata -Anii treizeci. Extrema dreapta româneasca-, recent aparuta în Editura Fundatiei Culturale Române, ar privi cu un ochi mai critic textele pe care le publica. Caci iata cum prezinta domnul Zigu Ornea, care numai de simpatie pentru Miscarea Legionara si pentru întemeietorul acesteia nu poate fi suspectat, personalitatea lui Codreanu, dupa ce citeaza o serie de elogii aduse de catre unii intelectuali de vaza ai epocii : "Toate aceste elogii (si celelalte, multe, necitate) despre Codreanu, ce întretineau în jurul lui o atmosfera de cult, uimesc si fascineaza. Mai ales ca unele (anume alese) sunt datorate unor oameni de cultura notorii, unii stralucite inteligente. dincolo de fanatismul unui credo (Cioran, de pilda, priveste azi cu rusine spre opiniile tineretii . . .) , e dincolo de îndoiala charisma lui Corneliu Zelea Codreanu. Dârzenia, intransigenta, taria convingerilor, integritatea morala, traiul modest, aproape în saracie (sublinierile ne apartin), fanatismul credintei ortodoxe erau, indiscutabil, calitati care se distingeau într-o lume sceptica si aranjoare, cu moravuri laxe si mereu coruptibile. Aceste trasaturi morale impresionau, convingeau, trezind admiratie si respect. Charisma lui Corneliu Codreanu era o realitate incontestabila. E adevarat ca, pe fondul ei real, cuvintele prea înaripate teseau o exaltare ocultica, retorica goala si imnica, care ducea asemuirea de la marii voievozi, pur si simplu, pâna la Iisus Hristos. Exageratia adulatoare, în fond, dauna personalitatii lui Codreanu, sau, dupa moartea sa, amintirii sale . . ." (Op.cit.p.386).
   Dar nu numai Corneliu Zelea Codreanu si vârfurile Miscarii Legionare erau prezentati de reeducatii de la Aiud în aceste sumbre culori, ci de aceeasi atentie se bucurau si o serie de alte personalitati politice si intelectuale ale epocii, care, într-un fel sau altul, venisera în contact sau simpatizasera cu Miscarea Legionara. Printre acestia se numarau : Mihail Manoilescu, Nichifor Crainic, generalul Cantacuzino-Granicerul si multi altii. Iata cum sunt prezentati, de catre cei dupa declaratiile carora s-a întocmit insolita istorie a Miscarii Legionare de la Aiud, Nae Ionescu si Nichifor Crainic :
   "Nae Ionescu a început prin a sustrage o mare suma de bani de la Editura Culturala Nationala, proprietatea bancii Marmorosch-Blanc, al carei director era. Mai târziu, si-a însusit proprietatea ziarului "Cuvântul" , tot printr-o manevra murdara . . . Nae Ionescu era foarte mândru ca se tragea dintr-o familie de negustori din Braila si uneori marturisea , unor prieteni ai sai, ca este de origine tigan. Datorita pozitiei influente pe care o avea pe lânga Carol II, si-a organizat o echipa de afaceristi, condusa de Puiu Dumitrescu care era secretarul particular al regelui, si de sotia acestuia . . . Nae Ionescu ducea o viata de nabab depravat, cheltuitor si cinic. Traia într-un adulter perpetuu si-si alegea amantele din rândurile femeilor celebre si familiilor princiare, pentru a compensa, pe aceasta cale, umilintele tineretii sale modeste" .
   "Încrucisare nereusita de bulgari si tigani, evidenta nu în constructia sa fizica sau în structura sa sufleteasca, ci în caracterul sau, Ion Dobre, profesor la Facultatea de Teologie din Bucuresti, a servit cu talentul sau pe oricine a stiut sa-l plateasca bine. I-a fost rusine parca lui însusi de cele ce scria uneori, de aceea s-a ascuns sub numele unui pseodonim (sic !) : Nichifor Crainic. Sub aceasta semnatura s-au difuzat în tara româneasca, prin diferite publicatii periodice, confuziile mistico-teologice, ideile retrograde si obscurantismul, pe parcursul a trei decenii. Si-a închiriat condeiul, succesiv, lui Iorga, Averescu, Maniu, Codreanu, Cuza, Carol II, Sima si Antonescu. La fel ca Nae Ionescu, a speculat de la catedra sa universitara ortodoxismul si nationalismul . . . Cu aceasta tinuta morala, nu ar fi fost posibil sa nu se amestece si în jocul fortelor internationale, care se încrucisau în tara noastra. În ziarul "Cuvântul" , pe vremea când era director Titus Enacovici, în revista "Gândirea" si apoi în ziarul sau "Calendarul" , Nichifor Crainic a fost teoreticianul fascismului în România si omul care a popularizat cel mai mult figura sinistrului condotier italian" .
   Cu toate ca, în repetate rânduri, editorul acestor texte a subliniat ca detinutilor de la Aiud, supusi actiunii de reeducare, nu li s-a impus si nici macar nu li s-a sugerat ce anume sa spuna în "spovedaniile" lor, în ultimele episoade el devine mai prudent din acest punct de vedere, acceptând totusi ca acesti "marturisitori" au fost uneori influentati, câteodata exagerând în ceea ce spun. În episodul XXXI, de exemplu ("Timpul, nr.41, 16-23 oct.1995) , face urmatoarea constatare : "Si în acest episod influenta istoriei lui Mihail Roller se resimte masiv în naratiunea legionarilor de la Aiud. Fireste, politica interbelica româneasca nu s-a derulat chiar asa cum o descriau ei. Totusi, trebuie sa constatam ca apetitul lor spre sarja nu era gratuit : îsi avea radacinile într-o tinerete tradata" . Iata deci ca editorul admite ca relatarile smulse detinutilor de la Aiud, în timpul actiunii de reeducare, sunt influentate de tezele istoriografiei oficiale, si admite, mai ales, faptul ca acesti "marturisitori" sarjeaza. Or, detinutii de la Aiud, în relatarile carora "se resimte influenta istoriei lui Mihail Roller" , nu aveau de unde sti ce contine aceasta istorie, pentru simplul motiv ca, atunci când Roller si-a scris "opera" , ei erau de mult în închisoare. Este evident, deci, ca aceasta "opera" li s-a pus la dispozitie de catre aparatul politic al închisorii, pentru a se inspira din ea.
   De asemenea, în episodul XXXII ("Timpul, nr.42, 24-31 oct.1995) el face urmatoarea afirmatie, si mai fara echivoc chiar : "Bineînteles, nu putem fi de acord cu opiniile legionarilor de la Aiud despre Nichifor Crainic. Nici cu cele despre Nae Ionescu. Este vorba despre personalitati asupra carora cercetarile istoriografice sunt în curs si un verdict ar fi prematur" . Nu intereseaza motivul pentru care domnul Aioanei pune la îndoiala ceea ce se spune, în relatarile celor de la Aiud, despre aceste doua mari personalitati. Interesant este faptul ca se îndoieste ; si aceasta îndoiala pune sub semnul întrebarii si celelalte aberatii debitate de niste oameni adusi în situatia de a delira pur si simplu.

 

XXVI. REEDUCAREA DE LA AIUD CONTINUAREA CELEI DE LA PITESTI.

 

Am afirmat, cu alta ocazie, ca reeducarea de la Aiud este continuarea celei care avusese loc, cu mai bine de zece ani înainte, la Pitesti, în sensul ca aici s-a încercat sa se desavârseasca ceea ce se începuse, atunci, acolo : compromiterea totala si iremediabila a unor oameni si a idealurilor lor. Bineînteles, datorita faptului ca cele doua experimente au avut loc în contexte istorice diferite, precum si faptului ca oamenii asupra carora s-a actionat erau diferitI, între ele, pe lânga asemanarile de rigoare, au fost si o serie de deosebiri. La Pitesti, de exemplu, unde subiectii asupra carora se actiona erau cu totii tineri, proaspat arestati, si deci robusti din punct de vedere fizic si având , pe deasupra, si un moral excelent datorita faptului ca toti erau puternic ancorati într-un ideal în care credeau cu tarie , au fost întrebuintate împotriva lor, pentru a li se înfrânge cerbicia, metode de o ferocitate iesita din comun. Aplicându-li-se teroarea continua, în decurs de numai câteva luni, aproape toti au fost vidati de personalitate si transformati în adevarati roboti care executau fara sa cârteasca tot ce li se ordona. Un nefericit care a avut nesansa sa treaca prin acel iad, îmi spunea ca seara, atunci când li se ordona sa se pregateasca pentru sedinta de tortura, toti, cu o docilitate de animale dresate, îsi scoteau un ciorap din picior si si-l îndesau singuri în gura pentru a-si înabusi tipetele. Mai mult decât atât, unii dintre ei erau în asa hal de dezumanizati încât nu mai era nevoie sa fie luati cu forta de calai pentru a fi bagati cu capul în tineta cu murdarie, ci era suficient sa li se ordone, "treci la tineta" , pentru ca ei, ca niste adevarate automate, sa mearga si sa-si bage singuri capul în urina si excremente. Aceasta a fost la Pitesti. La Aiud însa nu a fost nevoie sa se actioneze atât de dur deoarece oamenii de aici nu mai aveau nici rezistenta fizica, nici pe cea morala a celor de la Pitesti. Majoritatea dintre ei erau oameni în vârsta, uzati fizic si moral de lunga perioada de detentie pe care o aveau în urma lor, motiv pentru care erau mult mai vulnerabili decât cei de la Pitesti. Astfel ca aici au fost suficiente masurile doar aparent mai blânde ca : izolarile, frigul, înfometarea, neacordarea de asistenta medicala celor bolnavi, promisiunile ca vor fi eliberati, santajul, etc., pentru ca oamenii sa capituleze. Si multi au capitulat. Unii au facut-o decent, cu un soi de jena, renuntând anevoie la trecutul si la visele lor. "Ce vrei dragul meu, nu mai pot. Iarta-ma . Atât mi-a fost menirea" , a raspuns unul dintre ei unui intransigent care i-a reprosat caderea. Altii au facut-o blazati si indiferenti de parca nu era vorba de ei si de lupta lor de o viata, iar altii au facut-o cu un fel de înversunare (voluptatea prabusirilor despre care am aminti) cu ura chiar împotriva lor si mai cu seama, împotriva celor care nu faceau ca ei.
   De asemenea, între cele doua experimente mai exista o deosebire. La Pitesti, pe lânga scopul principal al reeducarii care era schilodirea fizica si sufleteasca a victimelor, precum si uciderea idealurilor lor, se mai urmarea si obtinerea de informatii în legatura cu ceea ce subiectii supusi reeducarii tainuisera în timpul anchetelor de la Securitate. În acest scop, în prima faza a reeducarii de la Pitesti denumita "demascarea externa" , victimele erau supuse unor severe anchete în legatura cu ceea ce nu spusesera Securitatii. Informatiile astfel obtinute erau centralizate si triate de [urcanu care le preda periodic Ministerului de Interne. Metoda s-a dovedit foarte productiva deoarece mai mult de jumatate din arestarile efectuate de Securitate în perioada 1950-1955 si chiar mai târziu au fost facute pe baza informatiilor smulse celor anchetati în timpul demascarilor externe. În felul acesta Securitatea a intrat în posesia unor pretioase informatii în legatura cu nucleele de rezistenta ramase în libertate si a avut posibilitatea sa-si planifice arestarile în functie de periculozitatea si de importanta pe care o prezentau grupurile respective. Unele dintre aceste persoane vizate de Securitate au fost lasate în libertate pentru a fi urmarite în vederea descoperirii unor noi legaturi, pâna în 1958-1959 când, în sfârsit au fost arestate. În reeducarea de la Aiud, aceasta faza a "demascarilor externe" nu a existat deoarece la data respectiva (1962), miscarilor de rezistenta din tara fusesera anihilate si Securitatea, bine organizata avea acum alte posibilitati de informare si de supraveghere a cetatenilor. Si apoi, în 1962 la Aiud se urmarea cu totul altceva decât la Pitesti în 1949-1950. Aici se urmarea uciderea unor constiinte si compromiterea iremediabila a unor oameni care datorita unor probleme de conjunctura urma sa fie pusi în libertate. Din aceste motive, la Aiud s-a pus accent deosebit pe cea de a doua faza a reeducarii care la Pitesti se numea "demascarea interna" si în care subiectii erau constrânsi sa-si descopere sau sa inventeze pe seama lor si pe seama celor dragi lor cele mai mari si mai cumplite vicii si pacate. Majoritatea celor de la Pitesti, de exemplu, chiar si cei care nu aveau surori, îsi violasera surorile, mamele tuturor erau curve si incestuoase, culcându-se cu proprii lor feciori, iar tatii trebuia neaparat sa fie excroci, depravati si betivi. Nu conta faptul ca toate acestea erau aberatii si ca nimic nu era adevarat. Important era ca ele sa fie spuse odata, de doua ori, de noua ori, în fata celorlalti, pâna când si cel care le inventase începea sa creada ca sunt adevarate. De buna seama ca politrucii de la Aiud care conduceau reeducarea cunosteau bine ceea ce se întâmplase la Pitesti si felul în care reactionaza oamenii adusi în situatii limita pentru ca, ei au aplicat aici metodele verificate la Pitesti. Dupa cum am aratat cu alta ocazie, la Aiud s-a actionat mai întâi asupra personalitatilor, a liderilor spiritului care constituiau, pentru marea masa a celorlalti detinuti, exemple de urmat. Speculându-le slabiciunile , neputintele si spaimele au reusit sa-i determine, pe unii dintre ei, sa faca declaratii aberante pe care, astazi, saptamânalul "Timpul" le publica ca fiind adevaruri de necontestat. La fel ca si cei de la Pitesti, ei au inventat pe seama lor si pe seama Miscarii Legionare si a personalitatilor marcante ale acesteia tot felul de vicii si de pacate care de care mai cumplite si mai neverosimile. Conform acestor nascociri, toti legionarii aveau neaparat instincte criminale si porniri huliganice, toti erau betivani si scandalagii si faceau prapad pe unde treceau. În aceste declaratii, toate actiunile si activitatile lor erau rastalmacite si prezentate pe dos decât au fost în realitate. Toate taberile de munca legionare au fost, dupa relatarile acestor apostati, cuiburi de desfrâu si orgii, si locuri ideale unde îsi perfectau educatia viitorii asasini. Iata ce se spune despre tabara de la Carmen Sylva, de exemplu : "Locul unde s-a organizat aceasta tabara a fost daruit de familia marelui bogatas Movila. Printre cei care au vizitat tabara , un numar destul de mare l-au reprezentat doamnele si domnisoarele din înalta societate, care, atrase de curiozitate au dorit sa cunoasca pe tinerii "trazniti" în cautarea de distractii tari. Asa s-a stabilit o serie de aventuri galante, în special cu multi dintre sefii legionari, care nu s-au lasat prea mult rugati sa cedeze. Daca si pe aceasta cale se perfecta o cât mai strânsa colaborare legionaro-burgheza nu-i mai putin adevarat ca, în tabara , si-ndeosebi aici, la Carmen Sylva, s-a perfectat educatia viitorilor asasini" . În episoadele anterioare am reprodus, pe larg, mai multe asemenea declaratii absurde, asa încât consider ca orice alte comentarii sunt de prisos.

 

EPILOG

 

Am încercat de-a lungul a douazeci si sase de episoade, sa surprind si sa evoc, în toata complexitatea lui, ceea ce am putea numi, parafrazând sintagma domnului Virgil Ierunca, "Fenomenul Aiud" . Prezentând cazuri concrete uneori sau generalizând atunci când generalizarea se impunea, am încercat, nu sa scuz si nici sa acuz pe cei care împinsi în situatii limita, au fost îngenunchiati, ci doar sa scot în evidenta dimensiunea inumana a ororilor la care au fost supusi în acest scop si sa explic, pe cât mi-a stat în putinta, mecanismul psihologic al prabusirilor lor. De asemenea, evocându-i pe cei ce si-au pastrat verticalitatea, nu am urmarit sa le înlesnesc acestora intrarea în legenda, ci doar sa demonstrez ca, prin atitudinea lor, ei au reusit sa salveze demnitatea conditiei umane. Caci, la Aiud ca si la Pitesti, au existat si învinsi si învingatori, iar eroismul unora nu este cu nimic mai prejos decât al celorlalti. Poate doar mai tragic. Pentru ca nici unul dintre cei care au cazut, nu a cazut fara lupta, iar amploarea silniciilor, intensitatea agresiunilor exercitate asupra lor, atesta amploarea rezistentei pe care victimele au opus-o calailor , masura eroismului care trebuia înfrânt.
   Cei înfrânti au trait cu intensitate adevarata dimensiune a tragediei lor mai ales dupa eliberare, când, confruntându-se cu realitatile de afara, au fost împinsi sa se confrunte cu propria lor constiinta. "Mai poti sta de vorba cu mine ? ", a replicat, jenat si cu durere în glas, unul dintre cei care cunoscusera caderea, unui prieten de al sau care reusise sa reziste pâna la capat, atunci când acesta, întâlnindu-l pe strada, s-a oprit sa-l întrebe de sanatate. "Dupa cât te cunosc, si tu ai fi facut la fel, daca situatia ar fi inversa", i-a raspuns acesta, fara nici o urma de repros în glas. "Caci -a continuat el- cum ar putea cineva care a trecut prin ce am trecut noi, sa judece pe fratele sau cazut în lupta, când stie cât suflet l-a costat pe el "încapatânarea" de a ramâne în picioare !" . Si cazuri din acestea au fost numeroase. Mie însumi mi s-a întâmplat sa fiu ocolit de prieteni buni, care se jenau sa-i mai priveasca în ochi pe fostii lor camarazi de suferinta.
   Am amintit, în alt context, într-unul din episoadele precedente, ca, începând din primavara anului 1964, mai exact de prin luna mai a acelui an, devenise evident, chiar pentru cei mai pesimisti dintre noi, ca actiunea de asa-zisa reeducare se apropia de sfârsit. O schimbare în mizerabila noastra existenta parea iminenta. O demonstra nervozitatea de care dadeau semne diriguitorii inumanei actiuni, precum si precipitarea evenimentelor. Pâna si colonelul Craciun, desi furios ca, dupa mai bine de doi ani de stradanii, se mai gaseau "banditi" care sa-l înfrunte, devenise parca mai concesiv. Preocupat ca nici una dintre victimele lui "sa nu ramâna nemototolita", cum îi placea unui prieten sa spuna, a renuntat la calitate (calitatea reeducarii, bineînteles) si, punând accentul pe cantitate, începu sa se preocupe cu precadere de cei marunti, dar destul de numerosi, care nu acceptasera reeducarea. "Schimbare de tactica" , spuneau unii ; "au intrat în criza de timp" erau de parere altii. În orice caz, erau semne evidente ca ceva se va întâmpla, caci , începând din acea primavara , refractarii (care, în marea lor majoritate, fusesera îngramaditi în Zarca) erau scosi de acolo, de cele mai multe ori fara voia lor, si obligatI sa participe, fie si numai ca spectatori, la sedintele de reeducare, la conferintele tinute uneori chiar de propagandisti adusi special de afara (pentru a demonstra în cifre, scheme si grafice "miracolul edificarii socialismului în România" sau la filmele ce se proiectau o data pe sâptamâna, seara, în curtea fabricii. Odata, li s-a proiectat chiar, probabil pentru a-i duce în ispita, un film iugoslav cu baruri si strip-tease, fapt ce i-a prilejuit unuia dintre ei urmatoarea remarca : "Te pomenesti ca mâine ne vor aduce chelnerite si ne vor servi cafea cu lapte !" . "Fii sigur ca e posibil, cu conditia sa te autopângaresti " , i-a replicat Aurel State, omul a carui viata a fost un aspru "drum al crucii" , cum a fost si drumul neamului românesc" în ultima jumatate de secol. Si pentru ca a venit vorba de Aurel State nu pot sa închei acest recurs la memorie fara sa evoc, fie si numai succint, figura acestei adevarate legende a rezistentei anticomuniste românesti.

* * *

 

Însufletit de ideea eliberarii Basarabiei, Aurel State a plecat pe front, la 20 de ani, ca voluntar. A fost, de mai multe ori ranit, decorat cu ordine si medalii, printre care si cu ordinul "Mihai Viteazu" . Cazut prizonier la Sevastopol, a fost judecat de sovietici (pentru ca luase parte la luptele cu partizanii) si condamnat la moarte, pedeapsa comutata apoi în 25 de ani de detentie. Repatriat dupa 12 ani de prizonierat, a fost arestat, în februarie 1958, pentru vina de a fi organizat înmormântarea prietenului sau , George Fonea, "poetul prizonierilor din Uniunea Sovietica" . Pentru a-si salva prietenii arestati împreuna cu el, se hotaraste sa se sinucida si se arunca de pe acoperisul închisorii Uranus. Dar nu moare. Dupa cum spunea el, "se împiedecase de o aripa de înger" . Se alege însa cu fracturi la baza craniului, coloana vertebrala, bazin, picioare si mâna stânga (m-am folosit de prefata cartii sale, Drumul crucii, prefata semnata de Remus Radina).
   Cu toata situatia critica în care se afla, a fost condamnat la 18 ani munca silnica si întemnitat, pentru o lunga perioada de timp, în infirmeria închisorii Jilava. La Aiud, Aurel State a fost adus special pentru reeducare si bagat , pentru atitudinea sa întransigenta, direct în Zarca. A refuzat, cu ostentatie dar si cu demnitate, sa participe la orice forma de manifestare care era în legatura cu aceasta nefasta actiune. Pe colonelul Craciun l-a înfruntat cu curaj, spunându-i, fara sa se teama de consecinte : "Daca grija dumneavoastra este sa va dobânditi epoletul de general, a mea e sa ramân om" . Si Aurel State a ramas om pâna la capat. În ceea ce priveste pe colonelul Craciun, nu stiu daca, pâna la urma, si-a dobândit sau nu mult râvnitul epolet, dar de straduit stiu ca s-a straduit. Având mâna libera de la superiorii sai sa actioneze oricum, a facut tot ce i-a stat în putinta sa surpe caractere si sa stinga constiinte. Alternând teroarea cu fel de fel de momeli si ispite, pedepsele cu recompense si promisiuni, s-a straduit sa atraga, în actiunea de reeducare, pe cât mai multi dintre "recalcitranti" , pentru a putea raporta, ca ori ce bun comunist, ca si-a îndeplinit misiunea într-un procent cât mai apropiat de suta la suta. Si de câte ori reusea, simtea o placere diabolica, pe care nu se sfia sa si-o manifeste. Unui detinut care, nu stiu în ce context, i-a marturisit ca cei din Zarca tânjesc dupa un petic de verdeata, i-a replicat : "Le-as aduce garoafe cu camionul, daca ar accepta reeducarea. Dar trogloditii aia prefera sa stea fara cearsafuri si carti " .
   Un alt indiciu ca actiunea de reeducare se apropia de sfârsit îl constituia faptul ca exigentele acesteia, care pâna atunci urmasera o curba ascendenta, au slabit si au continuat sa slabeasca pe masura ce timpul trecea. S-a ajuns, astfel, ca sedintele "de lucru" din asa-zisele cluburi sa fie doar o formalitate, renuntându-se la scema "clasica" de autodemascare, în sensul ca cei care acceptau sa ia cuvântul nu mai erau hartuiti cu întrebari incomode si nici obligati sa faca aprecieri denigratoare cu privire la trecutul lor sau al altora. Mai mult chiar, în ultima luna de functionare a acestor cluburi, sefii acestora (având dezlegare de la colonelul Craciun bineînteles) au ajuns sa se roage de cei care refuzau sa-si faca autoprezentarea, sa ia si ei cuvântul si sa încropeasca un fel de autobiografie, pentru a putea consemna, în procesele lor verbale, acest lucru ! Acum era clar ca nu recuperarea noastra -pentru a fi redati "purificati" societatii- se urmarea prin aceasta actiune impropriu numita "reeducare" , ci ruinarea fizica sau compromiterea unor luptatori care se dovedisera a fi cei mai redutabili adversari ai comunismului. Aceasta în perspectiva imediata, caci , în perspectiva mai îndepartata, scopul era mai ambitios : uciderea viitorului Miscarii Legionare prin uciderea ideilor-forta care au facut posibila aparitia acestui fenomen spiritual. Caci Miscarea Legionara a aparut si si-a justificat existenta nu doar ca miscare politica, ci si ca destin. Anticomunismul , antisemitismul si celelalte anti . . . ale ei au fost doar conjucturale. Esenta ei a fost alta : asumarea destinului neamului românesc. Dovada, cutremuratoarele jertfe si imensul capital de suferinta cu care a "arvunit" împlinirea acestui destin.
   Privita din acest punct de vedere, reeducarea de la Aiud, care se înscrie pe linia agresiunilor îndreptate împotriva Miscarii Legionare înca de la aparitia ei, trecând prin genocidul din 1938-1939 si culminând cu Pitestiul, ramâne un esec. O dovedeste înversunarea cu care au fost reluate, în ultimul timp, atacurile împotriva traditiei legionare.

Demostene ANDRONESCU

SFÂRSIT