CARARILE SPERANTEI de Ileana Silveanu

Editura Marineasa

Fiului meu Alexandru,sã nu uite suferintele prin care a trecut familia sa.

Mãrturie de început

Citind paginile acestei cãrti, menitã sã rememoreze momentele de eroism, jertfelnicie si, de ce n-am spune-o, de sfintenie ale trecutului nostru apropiat, m-am gândit câtã mângâiere pot resimti toti aceia care le-au trãit aievea, dar si cât de mult folos vor avea tinerii sau mai putin vârstnicii cãrora doar li s-a povestit ce s-a întâmplat în lungii ani de teroare comunistã. În general e bine sã întretinem memoria evenimentelor de atunci, pentru cã asa e normal, dar si pentru a contribui la nerepetarea lor vreodatã.

Într-adevãr, cele aproape cinci decenii de teroare comunistã, care s-au soldat cu nenumãrate victime, au însemnat tot atâtea decenii de împotrivire la înstãpânirea în tara noastrã a dictaturii celor fãrã Dumnezeu. Pretutindeni românii au dovedit cã nu acceptã comunismul. În ciuda pretentiilor celor care au pus mâna pe putere cã poporul este de partea lor, bãrbati si femei, tineri si bãtrâni, civili, clerici si militari, întregul neam s-a ridicat împotriva unui sistem, a unei ideologii si a unei politici care si-a arãtat roadele în Uniunea Sovieticã. Nici o provincie româneascã n-a rãmas insensibilã la primejdia care devenise evidentã. Banatul si-a adus si el contributia proprie.

Începutul l-a constituit opozitia, sã-i spunem teoreticã, intelectualã. Presa si radioul, institutiile toate, potrivit specificului lor, Biserica prin feluritele ei activitãti, scoala cu modul de a educa pe copii si tineri, armata cu disciplina ei, partidele democratice cu influenta lor asupra aderentilor, toatã suflarea româneascã, exceptând cei câtiva interesati, constituia o puternicã opozitie la comunism. Când “gluma s-a îngrosat”, când s-a dezlãntuit teroarea, românii nostri au pus mâna pe arme. Lupta a fost inegalã, iar forta brutalã a celor sustinuti de tunurile, tancurile, sãbiile si tot arsenalul ocupantilor sovietici a înfrânt pânã la urmã rezistenta românilor. Au urmat arestãrile, schingiuirile, crimele cu lungul lor sir de victime. Metodele preluate de la sovietici, inventivitatea criminalilor autohtoni, lichidarea intelectualilor si a tãrãnimii, umplerea închisorilor, crearea lagãrelor, deportãrile au dus la frângerea rezistentei.

Si totusi lumea n-a cedat. Când, cât si cum s-a putut, rezistenta la comunism a continuat, chiar dacã sub forme mai putin vizibile. Fiecare în felul sãu. Banatul si-a avut partea de contributie. Nu toate aspectele si nici întregul ei nu a putut fi cuprins în paginile de fatã. Totusi, destule aspecte din cele care meritau a fi consemnate ne sunt rememorate de autoarea cãrtii. Sã-i fim recunoscãtori pentru cã a ostenit sã nu fie date uitãrii.

La ora actualã, desi nu multi, totusi existã încã destui supravietuitori ai terorii comuniste. E datoria de constiintã a fiecãruia sã dea mãrturie despre tot ce a pãtimit, despre tot ce cunoaste din experienta altora, despre orice experientã proprie sau a celor din preajma sa. Cartea de fatã sã fie un îndemn la neuitare, o certitudine cã vremurile de odinioarã nu se vor mai reîntoarce niciodatã.

† Nicolae

Mitropolitul Banatului

Dupã cincizeci de ani de comunism si sase de sperante ce par pierdute*, mai puternic îmi vibreazã-n suflet cuvintele înteleptului cronicar moldovean Miron Costin - “nu vremurile sunt sub om, ci bietul om sub vremi”.

S-au adunat zilele, bob mãsurat, si adevãrata istorie, carte de cãpãtâi ce trebuie pusã la îndemâna tuturor, întârzie sã aparã. Multi din cei ce au trecut prin gulagul românesc au încredintat tiparului mãrturii despre incredbilele orori sãvârsite de om împotriva omului, dar nu s-a spus totul.

Unicã în viata tuturor tãrilor de sub dominatie comunistã, România a cunoscut o miscare de rezistentã care ar fi trebuit ca la data de 18-19 martie 1949 sã înlãture definitiv balaurul rosu. Dar n-a fost sã fie.

Pentru a putea prezenta ordinea cronologicã a faptelor, vom încerca sã ne întoarcem în timp. Cãrtile pot dispãrea indiferent cum au fost ele scrise (mai mult sau mai putin romantate), dar cuvântul, si mai ales cel al supravietuitorilor, nu se va pierde.

În urma alegerilor din noiembrie 1946, alegeri libere, hotãrâte de cele trei mari puteri la Conferinta de la Moscova, rezultatul real ar fi fost:

National Tãrãnisti 70%

Liberali 17%

Blocul democratic alcãtuit de comunisti 13%

Desi se dãduserã asigurãri de cãtre guvernul Petru Groza în sensul libertãtilor cetãtenesti, acestea n-au fost decât praf azvârlit în ochii puterilor occidentale, iar presa noastrã, devenitã peste noapte pe de-a-ntregul comunistã, sub incidenta cenzurii nu-si putea permite nici un rând refe-ritor la rolul pe care si-l asumase U.R.S.S. La doar câteva zile de la sfârsitul alegerilor, comunicatul oficial anunta:

Blocul partidelor democrate 83%

Celelalte partide 17%

Initial, S.U.A. declarase cã nu poate considera aceste alegeri ca o executare a asigurãrilor date de guvernul român Statelor Unite, Marii Britanii si U.R.S.S.-ului. La 2 decembrie 1946, guvernul Angliei afirmase oficial cã “alegerile n-au fost nici libere, nici sincere.”

Dupã mascarda acestor alegeri, situatia politico-economicã a tãrii noastre s-a deteriorat rapid.

Anul 1947 s-a anuntat sub auspicii sumbre, cãci aproximativ 10.000 de ofiteri de carierã, în special grade superioare, fuseserã trecuti în cadrul disponibil prin ordinul nr. 10/3111-S/1946. Erau ofiterii care luaserã parte activã în prima parte a rãzboiului si luptaserã pe frontul de est. Acestia constituiau un pericol în ochii proaspetilor comunisti care, firesc, doreau sã se debaraseze de ei. Pe de altã parte, fruntasi ai Partidului National Tãrãnesc si ai Partidului Liberal în institutii publice sunt trecuti în disponibilitate.

Spre sfârsitul lunii iunie 1947, se fac arestãri în masã. Printre cei arestati atunci se numãrã col. (r) Ioan Ursã, col. Biju, col. Mihãilescu Grigore, procuror. V. Vasile Tarcinius, dr. Table, dr. Gabor etc., care îsi încep astfel calvarul. Patria îsi arãta recunostinta pentru faptele lor. Pentru a-i îndepãrta de orasul de resedintã, arestatii sunt întemnitati în penitenciarul de la Lugoj. Pusi în libertate la începutul anului 1948, vor fi permanent în atentia organelor securitãtii. Aveau si de ce. Credinciosi jurãmântului fãcut fatã de rege, fatã de patrie, fatã de constiinta lor; întelegând ce înseamnã pericolul rosu, dar mai ales nutrind speranta cã americanii vor interveni, oameni de prestigiu din armata regalã vor lua drumul muntilor, formând nucleul rezistentei anticomuniste.

Multi au fost aceia care au considerat cã este imposibil ca americanii sã lase mânã liberã rusilor. Realitatea însã era una, iar politica, alta. Generatiile ce-au urmat n-au mai putut cunoaste adevãrul. De teamã, bunicii si pãrintii lor n-au putut vorbi. Se cunosc numeroase cazuri când s-a denuntat frate pe frate, dar si pãrinte pe copil sau invers.

În jumãtatea de secol ce s-a scurs, numerosi au fost aceia care au afirmat cã istoria este unul din acele domenii la care se pricepe toatã lumea. Cã, de fapt, la cercetarea si scrierea istoriei participã masele largi. Este foarte adevãrat cã istoria este cartea de aur a neamului. Noi avem nevoie s-o cunoastem asa cum a fost ea.

Anul 1948 a fost cel al lichidãrii totale a vechii Românii. În 30 decembrie 1947, regele fusese silit sã renunte la tron, abdicare ce avusese loc sub presiunea armei si a amenintãrilor.

Studiind în arhiva Tribunalului Militar din Timisoara documentele dosarului 152, la paginile 32, 33, 34, 35, am descoperit Adresa cãtre Directia Generalã a Securitãtii Poporului-Bucuresti. Mã voi opri pentru început doar la grupul condus de col. Ion Utã, fostul prefect al judetului Severin în perioada anilor 1941-1943.

Fugit de la domiciliul sãu din Lugoj în luna mai 1947, urcã în zona muntoasã a judetului Severin, cãutând loc de refugiu în Plasa Teregova. Raportul fãcut de seful Securitãtii Timisoara consemneazã în continuare cã, din toamna anului 1947, col. Ion Utã si-a început activitatea subversivã, grupând în jurul sãu alte elemente fugare si organizându-le. Aceste “elemente dusmãnoase” erau fosti membri ai Partidului National-Tãrãnesc (Maniu), asemeni lui. Se precizeazã despre alti membri ai grupului cã aveau alte apartenente politice.

Cei dintâi care-si pãrãsesc domiciliul alegând ocrotire în munti sunt tocmai cei care fuseserã activi în ostire, cei ce slujiserã legea.

Vechea vorbã româneascã bine cunoscutã, “codru-i frate cu românul”, cãpãta o formã nouã. Socoteau cã, organi-zându-se dupã canoane militare, vor putea nu doar rezista, ba chiar sã lupte: col. Ion Utã, lt.col. (r) Adam Sever, cãp. Ion Tãnase, av. Spiru Blãnaru, ing. Vernichescu, comandorul Petre Domãsneanu.

Celor ce hotãrâserã sã ia calea muntilor li se vor alãtura tineri intelectuali, studenti, elevi din cursurile superioare ale liceelor, muncitori din orasele Timisoara, Lugoj, Caransebes, Resita, Sânicolau Mare, dar si tãrani. În felul acesta s-au alcãtuit grupurile de rezistentã.

Multi dintre tãrani, chiar dacã nu si-au pãrãsit casele, le-au oferit celor ce formaserã rezistenta sprijin alimentar, vestimentar, ba chiar si arme, fie din cele gãsite dupã retragerea frontului, fie pãstrate de lãsatii la vatrã.

“Scopul urmãrit de aceastã organizatie subversivã a fost subminarea Regimului de Democratie Popularã de la noi si schimbarea lui prin fortã, actionând sub forma unei miscãri de eliberare nationalã, în care sã fie grupatã reactiunea de la noi din tarã, care sã se constituie într-un «Bloc National» si, cu sprijinul reactiunii internationale, sã înceapã o luptã armatã pentru atingerea acestui scop.”

Ceea ce nu spune raportul este cã persoanele din grup n-au fortat pe nimeni sã-i ajute cu alimente, haine si arme. Toti cei care au fãcut-o erau constienti cã altfel cei din rezistentã n-ar fi putut supravietui. Cei ce se retrã-seserã în munti aveau legãturi peste tot. Chiar si printre militarii activi.

Se trage concluzia cã “scopul urmãrit de col. Ion Utã a fost al actiunii de fortã, pentru a ajunge la rãscoala în masã contra Regimului de Democratie Popularã de la noi din tarã. Constatãrile de mai sus sunt bazate pe actiunile concrete ale susnumitului, atât din punct de vedere organizatoric, cât si din actiunile teroriste întreprinse si din materialul captat cu ocazia împuscãrii susnumitului si care material se trimite în copie anexatã si din care la filele 1-30 reiese clar acest scop urmãrit de el.

În ce priveste realizãrile ce a reusit sã le îndeplineascã în scopul urmãrit de el, pânã în prezent (suntem în continuarea cercetãrilor si depistãrii elementelor organizate de el) s-a constatat în mod cert urmãtoarele:

A organizat în jurul lui un numãr aproximativ de 24-30 de fugari cu care împreunã a format o bandã înarmatã si care elemente sunt în majoritatea lor, elemente certate cu justitia si infractori de drept comun, având si unele elemente de fugari politici, proveniti din fostul P.N.T.-Maniu, legionari si P.N.L.-Brãtianu.

A organizat grupuri subversive în mai multe comune din Plasa Teregova, judetul Severin formate la fel din elemente foste P.N.T.-Maniu, legionare si elemente de dezordine.

A luat legãtura cu unele elemente din Lugoj, Caransebes, Timisoara, Resita, Buzias, în special cu ofiteri deblocati si cu elemente provenite din fostele partide istorice, în vederea organizãrii de grupe subversive si pentru alimentarea lor cu armament si pentru scopul de a se face legãtura cu strãinãtatea în vederea primirii de ajutoare materiale care sã-l ajute în scopul urmãrit.

A organizat o propagandã dusmãnoasã regimului democrat de la noi, prin lansarea de zvonuri alarmiste, prin actiuni de defãimare a conducãtorilor politici de la noi si prin întretinerea spiritului monarhic. Sunt identificate grupuri subversive în comunele Canicea, Domasnea, Verendin, Cornereva, Mehadica, Globul-Rãu din judetul Severin fiind retinuti de noi un numãr de 20 persoane din aceste grupuri subversive /actiunea fiind în curs./”

Cine era cel pe care securitatea îl vâna?

Dupã scurgerea unei jumãtãti de secol, e greu sã refaci imaginea unui om. As vrea, înainte de toate, sã-i realizez portretul, e drept mai mult moral decât fizic, asa cum rezultã el din documente si din mãrturiile celor care l-au cunoscut.

Petre Ghenciu si Aurel Petconi, domici-liati în Lugoj, nu doar cã l-au cunoscut, ci au fãcut parte din grupul Utã. I-au fost aproape si au beneficiat de ajutorul lui.

Nãscut în anul 1891 la Târgu-Jiu, Utã (Utzã) Ion va deveni ofiter de carierã, apartinând infan-teriei; a urcat treptele ierarhiei militare pânã la gradul de colonel.

Sãrind peste ani, din lipsã de date certe, îl gãsim comandant al Regimentului 17 Infan-terie în anul 1940. Prin ordinul ministerial cu nr. 17.811 din 21 ianuarie 1941, este numit prefect al judetului Severin.

Cel care a condus judetul, dupã documentele existente în arhivã pânã la finele lui 1943, era un bãrbat la 1,70m, bine legat, fãrã a fi gras, saten, cu pãrul grizonat, ordonat în actiuni, om de cuvânt, corect, inteligent, stiind sã-si apropie oamenii, chiar dacã uneori se enerva.

Cât timp s-a aflat în functie a locuit în incinta prefecturii, apoi pe strada Bisericii, azi Bucegi, la nr. 41. Clãdirea existã pânã în zilele noastre, doar cã numãrul a devenit 39, iar destinatia acesteia s-a schimbat: functioneazã o grãdinitã.

Constient cã, fãrã oameni si fãrã arme, grupul nu va putea rezista, cere colaboratorilor apropiati sã racoleze luptãtori si sã facã rost de munitie.

La Lugoj, Caransebes, Resita, Sânicolau Mare, dar mai ales la Timisoara erau tineri muncitori, elevi ai cursurilor superioare de la licee, studenti care doreau sã se alãture celor din rezistentã în lupta comunã împotriva comunismului si care cãutau sã ia legãtura cu Partizanii României Mari.

Au existat câteva case conspirative. În Timisoara, pe strada cunoscutã astãzi sub numele de 13 Decembrie (în prezent, strada General Ion Dragalina - n. ed.), exact acolo unde întorc tramvaiele 1, 2 spre garã, se afla blãnãria domnului Popovici Gheorghe.

Domnul Popovici era în cunostintã de cauzã în ce priveste miscarea de rezistentã. La el veneau, alãturi de clienti, si cei preocupati de schimbarea regimului instaurat prin fraudã, cum ar fi Nicolae Popovici, Emil Sebesan, Ion Tãnase, Voichitã, Petricã Ghenciu, Gheorghe Serban si altii. Curier era Laie. Din cei cu care am discutat, nimeni nu-si mai aminteste de celãlalt nume. Toti însã stiu cã era tigan si un ins cu calitãti deosebite.

Interesant de remarcat este faptul cã unii dintre ofiterii trecuti în disponibilitate s-au angajat la punctele de colectare a fructelor. Acestea erau un fel de economate, precum cel existent la Mehadia, care devenise si casã conspirativã; acolo, agentii comerciali cu autorizatii de cumpãrare veniti din alte localitãti ridicau fructele pentru a le vinde prin intermediul aprozarelor. Permanent vizitate de achizitori, vânzãtori si cumpãrãtori, n-au suscitat interesul organelor de represiune.

Sã revenim la raportul Securitãtii: “Sunt identificate legãturi în Lugoj, Caransebes, Resita, Timisoara, fiind retinute de noi pânã în prezent 10 persoane ca legãturi din Lugoj, Caransebes si Timisoara, actiunea fiind în curs pentru retinerea elementelor identificate din Resita.”

Cei din munti aveau nevoie de hranã, îmbrãcãminte, încãltãminte si, nu în ultimul rând, de arme. Din informatiile culese pânã acum si confirmate atât de Petricã Ghenciu cât si de Aurel Petconi, au existat mai multe persoane care sã le asigure la sãlas mâncare si traditionala încãltãminte - opincile.

De altfel nici raportul nu se lasã mai prejos - “sunt identificate grupuri subversive în comunele Canicea, Domasnea, Verendin, Mehadica, Cornereva, Mehadia, Globul Rãu din judetul Severin, fiind retinuti de noi un numãr de 20 persoane din aceste grupuri subversive (actiunea fiind în curs). Ca probe concrete a celor de mai sus sunt diferitele scrisori si notite gãsite asupra col. Utzã Ion care se trimit anexate în copie prezentului raport (partea a 2-a din dosarul anexã).

Nu s-a putut identifica pânã în prezent legãturile reesite din scrisorile col. Utzã Ion alãturate la dosarul anexã celui cu nr. 152 din 1949 de la filele 31, 32, 33, 36, 37 si 38.

Raportãm totodatã cã atât cercetãrile cât si actiunea informativã este în continuare pentru depistarea si retinerea atât a elementelor fugare existente cât si a elementelor subversive din sate si orase din aceastã regiune.” (sublinerea este fãcutã cu cernealã rosie)

Pentru a se asigura de loialitatea noilor veniti, în toamna anului 1948, la Grota Haiducilor situatã pe drumul de la Caransebes la Poieni, în fata col. Ion Utzã, a cãpitanului Ion Tãnase si a curierului care adesea era si ghid, Laie, Petricã Ghenciu depune jurãmântul fatã de Organizatia National Crestinã de Luptã împotriva Comunismului.

Organizatia avea grupe conduse de oameni de încredere ai col. Utã - Vulturul negru, condus de Voichilã si Bastionul negru, comandat de Tãnase. Jurãmântul era acelasi însã pentru toti.

Scãpat ca prin urechile acului de arestare în 1949, Petre Ghenciu, pãrticicã din reteaua de rezistentã din Cãrpinis - Checea - Iecea - Jimbolia, va fi arestat în ianuarie 1951.

Fiul lui Nicolae si al Leanei, s-a nãscut în 11 septembrie 1922 în comuna Braniste, jud. Mehedinti. S-a bucurat de încrederea cãpitanului Ion Tãnase, fost ofiter la serviciul de contrainformatii.

Sofer al generalului Avramescu, Petre Ghenciu va rãmâne în cadrul corpului 7 armatã, la comandament.

Dupã deblocarea din armatã, cãpitanul Tãnase este gãzduit în casa blãnarului Gh. Popovici, cu care de altfel si Ghenciu era în relatii bune. Domiciliat la Iecea Mare, se înscrie în organizatie alãturi de Poenaru, Eremia Bogza, Iancu Sârbu, Traian Popescu, Ioan Negrei, Gh. Szabo, Gh. Raica, Moise, Iordan Maris, Nicolae Ardeleanu, Cristea Boboc, viitori colegi de detentie.

Declaratiile sale sunt adunate în dosarul 2734/1951.

Raportul prezentat mai sus poartã semnãtura sefului Securitãtii din Timisoara, care era atunci lt. col. Ambrus Coloman.

Conducãtorul Organizatiei National Crestine de Luptã Contra Comunismului, col. Ioan Utã, a fost secerat de gloante într-o ambuscadã în ianuarie 1949. Se afirmã cã a fost ucis de Cãpraru Ion, originar din satul Sãrâzar, soferul maiorului Kling, sef al Securitãtii din Lugoj. N-avea sã aibã mormânt, asemeni multora dintre cei ce i-au fost aproape ori au gândit si s-au manifestat asemeni lui. În evenimentele din decembrie 1989 au pierit în foc numeroase din documentele prefecturii judetului Severin. Cele care au scãpat se gãsesc parte la Arhivele Statului filiala Timis, parte la Muzeul din Lugoj.

Organele de securitate au dezinformat de la început marea masã a poporului, afirmând prin mass-media (prin ziarul local “Luptãtorul bãnãtean”, prin ziarul central “Scânteia” si prin radio) cã-n urma actiunii lor au fost distruse bandele de partizani formate din doar câtiva indivizi periculosi.

În urma împuscãrii col. Ion Utã, un numãr de treizeci de persoane de profesii diferite vor fi arestate. Iatã cum apar acestea în documentele Securitãtii:

1. Adam Sever, lt.col. (r) domiciliat în Caransebes, era legãtura col. Utã pentru armament si informatii.

2. Davidescu Grigore, absolvent de liceu, domiciliat în Caransebes, era legãtura între col. Utã si lt.col. Adam.

3. Luminosu Gheorghe, cârciumar, fost gardian public, domiciliat în Lugoj, în legãturã cu col. Utã Ioan pentru procurarea de armament, informatii si organizare.

4. Totir Constantin, învãtãtor, domiciliat în Lugoj; în legãturã cu col. Utã Ioan pentru organizare si procurare de armament, informatii. Fost secretar general al fostului P.N.T.-Maniu Lugoj.

5. Pau Ioan, cârciumar, domiciliat în Lugoj, în legãturã cu col. Utã Ioan si alte legãturi.

6. Murariu Zevedei, profesor, domiciliat în Lugoj, legãturã pentru col. Utã Ioan.

7. Idvoreanu Ileana, functionarã, domiciliatã în Lugoj, legãturã pentru col. Utã Ioan.

8. Jucu Constantin, cãrutas, domiciliat în Lugoj, în legãturã cu col. Utã Ioan pentru procurare de armament.

9. Tarcu Dimitrie, fost perceptor, domiciliat în Lugoj, în legãturã cu organizatia subversivã a col. Utã I.

10. Drãgulescu Serafim, col. (r), domiciliat în Timisoara, bãnuit a fi în legãturã cu col. Utã Ioan si elemente legionare; reiesit dintr-o notitã a col. Utã Ioan.

11. Nicoarã Ioan, învãtãtor din comuna Canicea, seful grupului subversiv din Canicea si legãturã directã cu col. Utã Ioan.

12. Armasu Nicolae, plugar din comuna Cornereva, membru în organizatia subversivã si legãturã directã cu el.

13. Duicu Samuilã, plugar din comuna Cornereva, membru în organizatia subversivã col. Utã I. si întrebuintat curier.

14. Drãghicescu Pavel, plugar, domiciliat în comuna Valea-Bolvasnitei, membru în org. sub. Utã I. Tdouã luni.t

15. Vãdrariu Andrei, plugar, din comuna Mehadica, membru în org. sub. si participant înarmat la actiunile col. Utã I. El a denun-tat locul unde se gãseste col. Utã în urma actiunii organizate de noi.

16. Domasneanu Petre, student, domiciliat în comuna Iablanita, curier al org. subversive.

17. Bãcilã Ioan, plugar, din comuna Globul-Rãu, membru în org. si fost în banda de fugari a col. Utã I., prezentat la noi în urma actiunii duse de noi si în prezent folosit de noi pentru depistarea restului de fugari.

18. Vulpes Gheorghe, plugar, din com. Cornereva, membru în org. sub. în contact direct cu col. Utã, în prezent folosit de noi pentru captarea restului de fugari.

19. Ilitescu Gheorghe, pensionar C.F.R. din com. Globul-Rãu, membru în org. sub. si legãturã directã cu el si cu elemente legionare.

20. Nicoarã Petre, student, din comuna Iablanita în legãturã cu org. sub.

21. Vulpes Petre, plugar din comuna Cornereva, membru în organizatia sub. si în legãturã directã cu col. Utã I.

22. Vornicuta Ioan, plugar din comuna Rusca; în legãturã directã cu organizatia subversivã.

23. Talpes Samson, comerciant, bãnuit a fi în legãturã cu organizatia subversivã.

24. Suru Toma, preot din comuna Verendin, membru în organizatie si legãturã directã a colonelului Utã I.

25. Careba Dionisie, plugar, din comuna Borlovenii-Noi, gazda col. Utã si membru în organizatie.

26. Careba Gavrilã, plugar în comuna Borlovenii-Noi, membru în org. sub. si gazdã pentru col. Utã I.

27. Basulescu Ilie, plugar din comuna Valea-Bolvasnita în legãturã cu org. subversivã.

28. Sandru Petru, plugar din comuna Cornea, în legãturã cu org. subversivã.

29. Ferescu Crâstea, plugar din comuna Cornereva, în legãturã cu organizatia subversivã.

30. Anculea Horea, morar din comuna Teregova, membru în organizatia subversivã.

Securitatea îi ia în grijã pe cei arestati. Cercetati în anchete bazate pe torturi ce amintesc de inchizitie, acestia sunt deferiti apoi Tribunalului Militar. În urma proceselor, vor fi condamnati la ani grei de temnitã.

“Faptele de vitejie” ale organelor de represiune trebuiau cântate: literatura vremii a dat la ivealã un poem precum Lazãr de la Rusca, scris de Dan Desliu. Sunt convinsã cã multi dintre contemporani, azi în vârstã de 60-70 de ani, si-l amintesc.

* * *

Rezistenta avusese nevoie de oameni, dar mai ales de arme pentru a putea face fatã altor întâlniri cu organele securitãtii.

În declaratiile date la Securitate, cei prinsi încercau, în ciuda tratamentului inimaginabil, sã spunã cât mai putin, atât pentru a evita arestarea altor persoane, cât si pentru a-si minimaliza vina.

La scurgere a cinci decenii, mãrturia domnului Nicolae Chichihezan ridicã un colt din perdeaua întunecatã a acelor vremuri.

Potrivit de staturã, vioi în miscãri, în ciuda anilor pe care-i poartã (nãscut la 5 februarie 1917 în comuna Seitin), cu o privire pãtrunzã-toare, deapãnã calm si demn faptele de odinioarã.

Nu l-a cunoscut personal pe col. Utã, dar stie cã a fost un om deosebit, un bun organi-zator si un mare patriot.

Ca orice tânãr, si Chichihezan recruteazã în 1939, dar, cu câteva zile înainte de lãsarea la vatrã, este remobilizat si trimis pe front în 22 iunie 1941 cu Regimentul 5 Vânãtori. Urmeazã, alãturi de ceilalti militari, destinul armatei române si ajunge pânã dincolo de Stalingrad, pentru ca apoi sã revinã la Timisoara. Dupã concediu este rechemat la muncã, redevenind ceea ce fusese: mecanic de locomotivã.

În toamna anului 1945 aflã din gura unui coleg, Ion Belintan, de asemeni mecanic de locomotivã, cã la Jimbolia, în incinta morii mari, nemtii, în retragerea lor rapidã, pãrãsiserã depozitul de munitii si de cazarmament. De comun acord, fac un drum cu locomotiva si ridicã din armament, îmbrãcãminte, încãltãminte si pãturi pe care le ascund în podul remizei de locomotive din Jimbolia.

La începutul iernii anului 1947, Organizatia National Crestinã de Luptã contra Comunismului îsi sporeste rândurile cu noi aderenti, din fostii national-tãrãnisti si din simpatizantii acestora, întãrind rezistenta din Muntii Banatului. Tot cam pe atunci i se cere lui Chichihezan sã transporte din armament, munitie, pãturi si bocanci si sã le lase între Mehadia si Mehadica, la o curbã, înainte de barierã, unde va fi asteptat de o cãrutã si de oamenii pregãtiti sã le preia. Înainte de a ajunge la locul fixat, frâneazã, motivând cã la coada trenului este ceva în neregulã. Neavând încredere în cei ce reprezentau personalul de tren, pentru a-i îndepãrta de locomotivã, le cere sã controleze cu atentie, ca sã vadã despre ce e vorba, în timp ce, cu ajutorul celor ce asteptau pregã-titi, descarcã rapid totul.

Cele relatate sunt confirmate de reprezen-tantul grupului Sânnicolau Mare, George Serban, care l-a cunoscut pe domnul Belintan Ioan, ca si casa conspirativã a acestuia din strada Pop de Bãsesti nr. 33, ap. 1.

În dorinta de a fi mai eficientã, rezistenta îsi unificã fortele. Spre sfârsitul primãverii anului 1948, la cererea aceluiasi Ioan Belintan, fost membru P.N.T., si a lui Costicã Florea, Chichi-hezan va transporta un alt rând de arme si cazarmament. Actiunea s-a desfãsurat cu mare grijã, folosindu-se din nou locul de pe calea feratã unde, între Mehadia si Mehadica, garnitura putea fi as-cunsã de ochii curiosilor. Riscurile actiunilor au fost împãrtite cu Ion Siclovan, Florea Costa-che, Zaharia Rãdulescu, Ion Chirosca, dar mai ales cu Ioan Belintan, un caracter puternic. În depou existau douã orientãri politice: legionari si national-tãrãnisti. Îi unea ideea de luptã împotriva comunismului.

În ciuda precautiilor luate, li se alãturã Cãlinescu Arpad, zis Ion, si el mecanic de locomotivã, racolat însã de Securitate, care trage cu urechea si predã lista încãrcatã de nume celor ce-i plãteau trãdarea.

N-a uitat sã le dea si tabelul cu asa-zisul ajutor legionar, în fapt bani adunati pentru campania electoralã din noiembrie 1946 în favoarea Partidului National-Tãrãnist, condus de Iuliu Maniu. Necunoscându-i-se lipsa de caracter, i se permisese sã adune fondul electoral.

În cursul lunii mai a anului 1949, Chichihezan este chemat la Securitate pentru o discutie. Rezistând tratamen-tului, de-acum bine cunoscut, ce se administra celor adusi în clãdirea de pe Bulevardul Diaconovici Loga, nr. 28, este pus în libertate. Cu toate eforturile depuse de anchetatori, n-au reusit sã-l învinovãteascã cu nimic.

Nu s-a putut bucura prea mult de libertate, cãci în 1950, în ziua de 29 martie, este invitat din nou pentru o declaratie. A rãmas însã cinci ani, si nu doar în subsolul Securitãtii (azi, sediul consulatului german), ci si la penitenciarul de pe strada Popa Sapcã, apoi la Jilava si Vãcãresti. A fost trimis la construirea Canalului Dunãre-Marea Neagrã, la Poarta Albã, la Capul Midia. În perioada de detentie va afla de ticãlosia lui Cãlinescu.

Desi bine despãrtiti ca vârstã, Chichihezan fiind mai tânãr cu vreo cincisprezece ani, Belintan îi acordase încre-derea, un mare capital moral.

Potrivit de staturã, plinut, brunet cu ochii negri, privind pãtrunzãtor interlocutorul, Belintan avea vorba mãsuratã si scurtã. Atunci când era convins de probitatea caracterului celui cu care venea în contact, si-l apropia fãrã a-i face însã confidente. A fost un foarte bun organizator si un admirabil coleg. Locuinta lui, devenitã casã conspirativã, acorda gãzduire doar celor foarte bine verificati si în acelasi timp de încredere. Nu accepta sã fie vizitat de mai mult de douã persoane pentru a nu atrage atentia. Informatiile se transmiteau din om în om. Dornici sã ia legãtura cu cei din munti, la el vor ajunge si reprezentanti ai micului colectiv de la Sânnicolau Mare. Pentru cei de la calea feratã, el era de fapt seful grupului format din sapte persoane.

Redepãnând amintirile, domnul Chichihezan adunã o lacrimã la coltul ochiului pentru colegul si prietenul Belintan, om care a stiut sã-si pãstreze relatiile chiar dupã desfiintarea Partidului National Tãrãnist al cãrui membru fusese. Dintre fruntasii partidului, lua mai des legãtura cu Vidrighin, directorul general al Regiei Autonome a Cãilor Ferate.

Fãrã sã fi fãcut parte din rezistentã, fãrã sã fi avut tangente cu aceasta, dar ca fost membru al Partidului National Tãrãnesc, si domnul Vidrighin va avea parte de Canal si de Capul Midia.

Rezistând cu stoicism, în ciuda tratamentului de la Securitate, domnul Belintan traverseazã infernul regimului de detentie o perioadã mai scurtã: vreo 2-3 ani.

Înainte de a relua firul prezentãrii celor implicati si faptele apartinând Organizatiei National Crestine de Luptã contra Comunismului, tin sã fac o precizare absolut necesarã. Acuzati cã fac parte din rezistentã sau cã au aderat la actiunile grupurilor existente în munti, oamenii sunt vânati de Securitate. Prinsi, vor fi trecuti prin metode inimaginabile de torturã, ca sã facã “mãrturisiri complete”, cum afirmau anchetatorii, si astfel sã mai adauge nume noi pe listele deja existente. În vremea aceasta, familiile celor arestati sau încã neprinsi, dar bãnuiti vor cunoaste tratamente deosebit de dure.

Dupã uciderea colonelului Ion Utã în munti, din 1949 pânã în 1951, Aurel Petconi reuseste sã scape neprins si se refugiazã în comuna Botinesti, unde avea o micã gospodãrie; acolo se dedicã lucrãrilor de pe lângã casã. Nemultumiti de insucces, securistii îl vor cãuta în repetate rânduri la domiciliul sãu din Lugoj. Pentru a obtine informatiile dorite si bãnuind cã sotia sa trebuie sã stie unde este, trec de la amenintãri la fapte si-i aplicã o bãtaie, din care femeia se va alege cu cinci coaste rupte. Doamna Petconi dã dovadã de dârzenie, ba, am putea spune, de bãrbãtie, si nu va destãinui ascunzãtoarea sotului sãu. Se va reface greu, dupã mai bine de un an, dar de mâna stângã nu se va mai putea folosi în chip firesc niciodatã.

Obligat sã vinã la Lugoj pentru diverse probleme, desi îsi ia mãsuri de precautie, este vãzut de un brigadier, Virgil Crisciu, si de chiriasa pe care o avea în casã, Maria Haiduc, care se grãbesc sã-l denunte. Desigur, omisiu-nile de denunt erau aspru pedepsite de autoritãti.

Pentru o astfel de vinã, Nicolae Popovici, nãscut în comuna Ivanda, fiul lui Ceda si al Elenei, astãzi pensionar, nu poate uita cei patru ani de viatã petrecuti dincolo de gratii fiindcã l-a cunoscut pe blãnarul Gheorghe Popovici. Blãnãria sa era, cum am arãtat, casã conspirativã; pentru identificarea persoanelor care aderaserã la Organizatia National Crestinã de Luptã contra Comunismului, se legitimau cu o stampilã în formã de veveritã atunci când veneau la Timisoara si nu erau cunoscuti.

Gheorghe Popovici era bine informat despre miscarea de rezistentã din munti, despre cei ce luaserã acest drum si cãuta sã le fie de folos. Blãnãria lui era vizitatã de Tãnase, de Voichitã, dar mai ales de curierul Laie.

La curent cu problemele politice, Gheorghe Popovici credea în schimbarea situatiei social-politice din tarã în noaptea de 17-18 martie 1949. Afirma (probabil în cunostintã de cauzã) cã, în afara celor ce formau nucleul rezistentei din munti, tentaculele erau extinse chiar la lucrãtorii din militie si la cadrele arma-tei, care asteptau doar semnalul pentru a actiona.

Dupã peste patruzeci de ani, domnul Nicolae Popovici îsi aminteste cã, în preziua actiunii care trebuia sã aibã loc, Gheorghe Popovici a fost arestat. La el în casã se gãseau atunci Tãnase si Voichitã, gata pregãtiti sã participe la eveniment. În ancheta de la Securitate, desfãsuratã dupã canoanele obisnuite, nu a putut rezista si a fost obligat sã spunã cui i-a mai povestit despre miscarea de rezistentã. Asa s-a aflat despre Nicolae Popovici.

Cu o zi înaintea arestãrii, Gheorghe Popovici trecuse pe la Nicolae Popovici si-l rugase sã-i anunte pe cei ce lucrau la C.F.R., grup din care fãceau parte si William Weiss, Blaga si Vostinaru, sã fie pregãtiti pentru noaptea de 18-19 martie 1949.

Urmând drumul firesc al celui privat de libertate, este la început anchetat la Securitate de cãtre lt. Sava Bugarschi. De origine sârbã, anchetatorul vrusese initial sã devinã preot, dar a ajuns ce a ajuns. Si n-a fost un caz singular...

Lt. Bugarschi îl cunostea pe Nicolae Popovici, fiindcã îi fusese client la brutãrie. De data aceasta, întâlnirea arestat-anchetator s-a desfãsurat simplu. Locotenentul Bugarschi i-a pus în fatã declaratia datã de Gheorghe Popovici, care recu-noscuse totul. Din simplã curiozitate, anchetatorul a dorit sã stie de ce Nicolae Popovici nu l-a denuntat, fãcându-se astfel vinovat de omisiune de denunt. Încã de la Securitate i se prevede cã va primi o pedeapsã de aproximativ patru ani. Fãrã sã mai treacã prin fabrica mãcinãrii trupului, a recunoscut totul. A înteles cã ar fi avut prea mult de suferit si totul ar fi fost zadarnic.

La Securitate, apoi la penitenciarul din Timisoara, va întâlni persoane cu functii diferite si din medii diferite: Râmneantu, fostul sef al sigurantei din Timisoara, studentii Ion Soare, Boceanu si Ionescu. Ultimii doi erau studenti la medicinã. Nu-i uitã nici pe frizerul Alexandru Gutuie si pe croitorul Iosif Ghise. Înainte de a lua drumul Canalului, este judecat în cursul lunii ianuarie 1950 si condamnat, asa cum i se proorocise, la patru ani. În celula peniten-ciarului de pe strada Popa Sapcã din Timisoara îi cunoaste pe Vasile Toropu, care lucrase în politie la serviciul circulatie, Gheorghe Piturcã, tot politist, fratii Gheorghe si Ioan Berca, Horeanu, fostul sef de post de la Freidorf, plutonierul major de jandarmi Gujbã. Acesta se pare a fi devenit omul Securitãtii, fiindcã la Peninsula ajunsese un fel de prim-brigadier. Nu-l poate trece cu vederea pe studentul de atunci, acum inginer pensionar, Lucian Plapsa, cu care împãrtise din turtoiul oferit ca hranã de bazã.

În timp ce-si efectua pedeapsa, descoperã cã Vostinaru fusese arestat pentru o cu totul altã vinã, dar în anchetã a fãcut declaratii suplimentare si astfel au fost ridicati mai multi. Cum dupã arestare Gheorghe Popovici fusese judecat si omorât, Nicolae Popovici este adus de la Canal pentru alte confruntãri. Este tinut acum în subsolul celularului nou, nr. 32, cãci securitatea de pe Bulevardul Loga îsi mãrise spatiul cu încã o clãdire. Este confruntat cu Vostinaru, care afirmã cã îl cunoaste, dar Nicolae Popovici îl ia pe “nu” în brate si nu cedeazã cu nici un chip.

Dupã ispãsirea pedepsei, în 18 septembrie 1953 va fi eliberat. Securitatea îsi pãstreazã nestirbitã vigilenta,urmã-rindu-i cu multã atentie pe cei ce trecuserã prin camerele de anchetã. În iulie 1955, când se întorcea de la Ivanda, unde fusese cu familia la rugã, gãseste acasã o citatie la Tribunalul Militar.

Rãspunzând invitatiei oficiale, se prezintã la tribunal si, fãrã comentarii, este alãturat unui grup de arestati din care fãceau parte Blaga, Weiss si altii. Noii învinuiti sunt judecati cu severitate. În timpul derulãrii procesului, presedintele de instantã încearcã sã-l impunã pe Popovici ca sef al lotului, acuzându-l cã se face vinovat de recrutarea în rezistentã a lui Blaga, acesta fiindu-i vecin.

Cãlit de acum fizic si moral, Nicolae Popovici nu acceptã învinuirile si se mentine forte pe pozitia lui “nu”, desi i se comunicã anularea sentintei anterioare si rejudecarea sa în noul proces.

Anterior condamnati la mai multi ani de temnitã, celor din grup, prin rejudecarea procesului, li se vor reduce pedepsele, dar lui Popovici îi vor adãuga un an, schim-bându-i-se încadrarea de la 4 ani închisoare corectionalã, cât fãcuse deja, la 5 ani temnitã grea si confiscarea averii.

Nu va fi însã arestat, cãci, recunoscându-i-se anii traversati dupã gratii, sentinta datã va fi cu suspendare. Cãsãtorit fiind, venise în noua familie asemeni lui Iov, lipsit de orice fel de bunuri, asa cã n-aveau ce sã-i mai confiste. Calvarul însã nu se va încheia, cãci de-a lungul unui an va trebui sã se prezinte lunar la militie, ca sã-i fie verificatã prezenta în oras. Angajat la întreprinderea de panificatie, va fi permanent în colimatorul Securitãtii.

Organizatia National Crestinã de Luptã Contra Comu-nismului, mai simplu cunoscutã sub numele de Rezistentã, avea prelungiri si în judetele limitrofe, în orasele, în comunele si chiar în satele acestora. Desi mai depãrtat, orasul Sânnicolau Mare nu rãmâne deoparte, cãci si aici tinerii P.N.T.-isti, dupã interzicerea functionãrii partidului, aderã la organizatia sus-amintitã.

Cu toate cã legãturile fuseserã stabilite prin Ion Belintan, dupã arestare, pentru a minimaliza orice acuzã, cei anchetati nu vor recunoaste nici un contact cu nimeni în afarã de membrii grupului din care ei însisi fãceau parte.

Supravietuitor al evenimentelor de atunci, George Serban retrãieste intens si clipã de clipã cele întâmplate.

Nãscut în 1928, în casa lui Simion si a Elisabetei din Cenadul Mare, rãmâne orfan de tatã la vârsta de opt ani. Face doar 7 clase primare la Sânnicolau Mare si, fiindcã are o gospodãrie frumoasã, rãmâne alãturi de bunicul sãu dinspre tatã, hotãrât sã se dedice agriculturii. Pentru a avea si o meserie, vine la Timisoara în 1942 si intrã ucenic la fratii Friedrich, care aveau ateliere cu profil mecanic nu departe de Gara Mare.

În 1944, în urma evenimentelor legate de frontul de Est, fratii Friedrich îsi desfiinteazã atelierele, iar Serban revine la Sânnicolau alãturi de bunicul sãu. În 1945, adolescentul de atunci se înscrie în rândurile tineretului P.N.T.-ist si-si începe activitatea politicã de luptã contra comunismului.

Sânnicolaul a avut un grup format din 16 tineri care erau dirijati de Nicolae Serbescu si George Serban.

Dorind cu tot dinadinsul sã se ralieze celor din munti, cautã întâi si întâi sã-si procure arme si munitii. Atunci acest lucru nu constituia o greutate, fiindcã rãmãseserã destule în depozitele pãrãsite în mare grabã de nemti.

Pe la începutul lui februarie 1949, George Serban se hotãrãste împreunã cu Ion Vintan sã se ducã la Mehadia pentru a realiza un prim contact cu grupul de partizani ai colonelului Utã. Pentru a nu stârni suspiciuni, sunt dotati cu o delegatie din partea unui economat din Sânnicolau Mare ca sã ridice mere din zona Mehadia-Teregova. Nu fãrã emotii, ajung la Mehadia si trag la familia Crãciun, unde, spre regretul si durerea lor, aflã despre uciderea colonelului Utã.

* * *

Sã derulãm faptele. La primul drum fãcut de George Serban si Ion Vintan la Mehadia, vor fi primiti si gãzduiti de familia Crãciun, care avea legãturi directe cu cei din rezistentã, aprovizionându-i cu mâncare si haine. Doamna Crãciun fusese informatã de sosirea celor doi, si-i astepta. Acestia au beneficiat din plin de ospitalitatea familiei Crãciun, totusi s-au dus si la hanul Calul Bãlan, unde trebuiau sã se întâlneascã cu unul dintre oamenii de legãturã.

Locuitorii comunei Mehadia stiau de cei din munti si le veneau în ajutor pe mãsura posibilitãtilor. Înspre searã, când erau adunati la un pahar de vorbã în han, sunt avertizati de proprietar în legãturã cu sosirea lui Petre Anculia, care era de fapt o valoroasã legãturã pentru grupurile Utã -Spiru Blãnaru cu cei din Mehadia, Teregova, Globu Rãu, Domasnea.

Dorind sã aibã informatii depline despre grupul din Sânnicolau, Petre Anculia cere detalii, intervenind ori de câte ori era cazul pentru a afla amãnunte legate de seriozitatea participãrii la aceastã luptã.

Impresionat de seriozitatea celor doi tineri, Anculia cautã sã afle dacã au arme, munitii si cum vor fi acestea transportate. S-a discutat posibilitatea de-a veni tot cu trenul de la Sânnicolau la Mehadia, desi atunci încã nu fusese luatã legãtura cu mecanicul de locomotivã Ioan Belintan. Pentru a înlãtura orice suspiciune din partea organelor de represiune, Anculia le-a indicat tinerilor locul unde trebuia sã coboare din tren, sub ce formã sã aducã armele si cum sã se lase recunoscuti. Punct strategic bine ales de cei care cunosteau terenul rãmâne curba pe care o fãcea calea feratã înainte de Mehadia, unde tinerii puteau fi asteptati de o cãrutã pentru ca transportul sã se facã rapid si în cele mai bune conditii. Multumiti pe deplin de cele hotãrâte împreunã cu Anculia, tinerii George Serban si Ion Vintan se întorc la Sânnicolau sã se pregãteascã.

Rememorând faptele dupã mai bine de 47 de ani, din amintire s-au sters în chip firesc unele nume de familie, dar figuri de oameni, fapte si apelative au rãmas la fel de vii ca odinioarã.

Într-o searã, dupã drumul fãcut la Mehadia, când analiza posibilitãtile de organizare ale grupului pentru plecarea în munti, Serban este cãutat de o fatã, Gheorghina Albotã, ce aderase deja la grup. Era însotitã de o doamnã Maria, care-l cunostea bine pe Ioan Belintan si care se oferea sã fie intermediarã.

Având adresa de acasã a lui Belintan, Serban vine chiar a doua zi pe strada Pop de Bãsesti nr. 33, la casa conspirativã de care am pomenit. Ajuns acasã, Serban precizeazã cã este trimis de doamna Maria, relatându-i succint gazdei ceea ce întreprinsese deja pentru a ajunge cu grupul în munti si-i solicitã ajutorul pentru transportul armelor. Rãspunsul a fost net si binevoitor, acela oferindu-se ca, o datã aduse armele de la Sânnicolau, sã fie transportate la Mehadia.

Pentru a avea siguranta cã lucrurile se vor desfãsura normal, fãrã surprize, Belintan sugereazã sã se mai facã un drum la Mehadia si sã se ia din nou legãtura cu Anculia pentru a se fixa data exactã pentru preluarea armelor si numele celor care veneau cu ele.

Dinamic si întreprinzãtor, Serban actioneazã în consecintã. Primul lucru pe care îl va face este sã adune armele care erau: un pistol-mitralierã, o armã Z.B., 4 grenade, trei pistoale mici de buzunar. De fapt se pare cã au fost mai multe, dar acum nu mai este sigur pe numãrul exact al acestora. Fiecare armã avea si munitia ei. Nicolae Serbescu s-a oferit sã pãstreze dânsul tot armamentul pânã la plecare.

Întovãrãsit de aceastã datã de Vasile Ilin, Serban face drumul la Mehadia pentru a pune la punct ultimele amãnunte.

Ajunsi la Mehadia, trag din nou la familia Crãciun, dar în aceeasi searã aflã despre dureroasa tragedie cãreia îi cãzuse victimã Anculia, ca si înainte Utã.

Zona era acum în plinã agitatie, Securitatea misunând peste tot. Fãrã sã mai piardã timp, cei doi fac drum întors la Timisoara, gândind cum sã realizeze o nouã legãturã pentru a se putea alãtura rezistentei.

Desi numerosi studenti ca si unii elevi ai cursului superior din liceele timisorene fãceau parte din Organizatia National Crestinã de Luptã contra Comunismului, legãtura dintre grupuri nu era încã pe deplin realizatã. Belintan, cel care cunostea pe conducãtorii grupurilor si pãstra contact permanent cu acestia, se resimtea în urma pierderii celor doi: Anculia si Utã. Numãrul mortilor era mult mai mare, dar atunci nu stiau; Serban se opreste la Timisoara pentru a-l informa pe Belintan de cele întâmplate.

Temperându-i durerea, mai ales cã i-o împãrtãsea, Belintan îl roagã sã astepte linistit acasã pânã când îi va putea da de stire cum si când sã actioneze. Februarie îsi terminase foile din calendar, iar martie se anunta cu aceleasi zile încãrcate de ninsoare si de frig. Totusi speranta nu le dispãruse din inimi, mai ales cã primãvara bãtea la usã. Sosirea doamnei Maria în casa lui Pavel Foale naste sperante, mai ales cã le comunicã hotãrârea lui Belintan ca un grup mai mare de tineri sã fie la Timisoara în seara zilei de 17 martie. Curajul de-a participa direct la o întâlnire majorã le lipseste unora si astfel la casa Belintan ajung doar doi, Nicolae Sârbescu si George Serban. Respectând cu strictete informatiile, în seara de 17 martie se prezintã la casa lui Belintan, unde sunt întâmpinati chiar de acesta. Aici sunt informati cã tocmai în noaptea aceea se luase hotãrârea de a se actiona împotriva punctelor strategice din oras. Toate grupãrile erau pregãtite sã intre în fortã la semnalul hotãrât, fãrã însã a avea cunostintã unii despre ceilalti.

Minutarele pãreau de plumb. Când totul pãrea sã se desfãsoare normal conform planului stabilit, apare, cu rãsuflarea întretãiatã de efort, o fatã care tinea legãtura între grupuri. Nu i se stie numele si nici atunci nu i s-a stiut, si n-a fost rãu. Ea cere celor prezenti în casã sã se împrãstie imediat, fiindcã trãdarea se întâmplase si Securitatea trecuse deja la arestãri. Fãrã sã mai stea pe gânduri, cei prezenti pãrãsesc locuinta conspirativã prin fundul curtii, apoi traverseazã calea feratã peste pasarelã, îndreptându-se spre cartierul timisorean Ronat, la mama lui Serban, unde si rãmân peste noapte.

O datã cu zorile vor fi la garã pentru a se întoarce la Sânnicolau. Gara era întesatã de Securitate în civil si în uniformã, sprijinitã de un batalion special de armatã pentru a aresta tot ce li se pãrea suspect.

Îndurerati de noul esec, revin acasã, asteptând derularea evenimentelor. Pentru a ajunge în centrul orasului Sânnicolau, se duc spre statia de autobuz. Aici îl vãd pe seful Securitãtii, sublocotenentul Iulian Mãlin, care tinea în lesã un câine-lup. Curios sã afle de unde vin, îi invitã la sediu. Dupã o discutie tensionatã care a durat aproape douã ore, li se permite sã plece.

Din cauza arestãrilor masive de la Timisoara, legãturile s-au întrerupt. Grupul din Sânnicolau se readunã în casa Anei Farca, unde se plãnuieste realizarea unei actiuni de sabotaj si împrãstierea unor manifeste scrise de mânã. Dorind sã aibã mai mult armament si organizatia sã fie mai puternicã, într-una din noptile de sfârsit de martie, George Serban pleacã, însotit de Nicolae Sârbescu si Gheorghe Dãian, la Cenadul Mare, la familia Kovacs, care poseda o armã Z.B., cartuse si grenade. Bucurosi de a-si fi mãrit arsenalul, concep manifestele în locuinta Anei Farca si pun la cale incendierea bazei de cereale. Se urmãrea fortarea sublt. Iulian Mãlin sã participe la investigatii si la încercarea de stingere, ca-n felul acesta sã poatã fi pedepsit pentru toate ororile la care fuseserã supusi arestatii din sediul Securitãtii.

Planul fusese foarte bine pus la punct, dar realizarea lui n-a fost pe mãsura gândului.

A doua zi dupã ce focul a fost stins, s-a gãsit o sticlã incendiarã nespartã. Cum atunci mai existau bãcãnii, Mãlin îi cheamã pe patroni sã recunoascã sticla. Fãrã sã se gândeascã la urmãri, Duca, de meserie comerciant, îsi recunoaste recipientul si spune cui i-a vândut benzinã. Nicolae Sârbescu era în aceea periodã mecanic la o moarã de decorticat orz pentru arpacas. Arestat la locul de muncã si tratat fãrã menajamente, va vorbi, luând totul asupra lui ca si când ar fi actionat de unul singur.

În aceeasi zi, Serban aflã pe stradã de arestarea operatã si, fiind însotit de un membru al organizatiei, Mihai Sârbescu, acesta îl invitã prompt sã rãmânã în casa lui pânã la o viitoare hotãrâre.

În locuinta lui Mihai Sârbescu apare Pavel Barna, care se oferã sã-l ascundã pe Serban la o familie cunoscutã. Asa va ajunge în casa doamnei Otilia Nestor. I se va pune la dispozitie o camerã nemobilatã, dar care era deosebit de feritã. Socotind cã ar fi mult mai bine dacã ar sta la periferie, Serban discutã cu Mihai Sârbescu si Nicolae Boldovici sã se mute în casa lui Nãrãiantu. Bucuros sã fie util Securitãtii, care îi plãtea consistent informatiile, Nãrãiantu se aratã îndatoritor. În noaptea de 2 spre 3 aprilie, însotit de Nicolae Boldovici si de Mihai Sârbescu, Serban pleacã la Nãrãiantu. O datã ajuns aici, conform planului stabilit, sare gardul, dar i se pare cã înspre fundul curtii se miscã douã umbre. Temându-se de neprevãzut, revine tot peste gard în stradã si se întoarce la casa doamnei Nestor. Pentru a-si gãsi linistea dupã emotiile prin care trecuse, se culcã. În dimineata urmãtoare, crezând cã nu mai are chirias si socotind camera goalã, doamna Nestor se aratã surprinsã dând peste Serban. Departe de a gândi rãu despre Nãrãiantu, cum privea pe fereastrã, Serban îl vede pe acesta si o roagã pe doamna Otilia Nestor sã-l cheme pentru a stabili un nou transfer. Greseala avea sã-l coste 11 ani de temnitã grea.

Cum se desparte de Serban, Nãrãiantu se opreste la Securitate si-n aceeasi searã de 4 aprilie1949 avea sã cunoascã talentele de anchetator ale celui care ajunsese, prin jocul sortii, seful Securitãtii locale.

Socotindu-l deosebit de periculos si pentru a-i tãia orice încercare de fugã, sublocotenentul Mãlin înconjurã casa. Conducând personal actiunea, va fi cel care-l va aresta si-i va lega mâinile la spate, apoi, bine strãjuit de o duzinã de înarmati, îl îndreaptã spre portile iadului.

Hotãrât sã se rãzbune pentru ceea ce i s-ar fi putut întâmpla dacã ar fi iesit cu ocazia incendiului, Mãlin îsi suflecã mânecile cãmãsii si trece la actiune. Bine legat, fãrã a fi foarte înalt, saten, cu privire durã, agresiv prin structura caracterului si a functiei pe care o ocupã, mai înainte de a adresa vreo întrebare, încearcã fãlcile aresta-tului cu gorbaciul (o împletiturã de vine, de cornute mari, de aproximativ 70 cm. lungime, prinse la capãt cu o mãciulie de plumb). Incapabil sã reziste loviturilor, prizonierul se prãbuseste la podea. Împotriva lui este asmutit si câinele-lup. Prins între muscãturile câinelui si loviturile de gorbaci, Serban îsi pierde cunostinta.

Socotind cã se preface, Mãlin asmute din nou câinele, care-i rupe carnea de pe picioare. Cine era Iulian Mãlin? Înrolat în armatã, conform pregãtirii, avusese gradul de soldat si participase la rãzboi pe frontul de Rãsãrit, unde fusese fãcut prizonier. Când Ana Pauker, însotitã de acoliti, a cutreierat lagãrele de prizonieri din fosta U.R.S.S. în cãutare de voluntari pentru formarea diviziilor “Horea, Closca si Crisan” si “Tudor Vladimirescu”, Iulian Mãlin s-a înscris voluntar. Pentru fapta-i deosebitã a fost ridicat în grad (în ciuda faptului cã n-avea pregãtirea corespun-zãtoare), devenind sublocotenent. Asemenea situatii n-au fost rare si multi din cei ce-au depãsit sase decenii de viatã îsi mai amintesc de asta. Fãrã liceu - asistent la catedra de Stiinte Politice; student în anul II, avea si functia de decan.

Ajuns în tarã, a fost repartizat ca politruc la unitatea de grãniceri din Jimbolia. Securitatea din Timisoara îi apreciazã abnegatia si sublocotenentul Iulian Mãlin este mutat în Sânnicolau Mare în functia de comandant. Cruzimea acestuia atinge cota bestialitãtii în anchetã si cei ce vor trece prin mâinile lui, asemeni lui Serban, vorbesc cu rãsuflarea întretãiatã evocând clipele de groazã trãite odinioarã, în timp ce mâna le tresare usor pe vechi cicatrici.

Posesor al unui mic paradis cu flori, legume si pomi roditori, aflat pe strada Belsugului la nr. 1, în Sânnicolau Mare, unde de altfel a si vãzut lumina zilei la 16 octombrie 1923, Vasile Raica zis Dicut ridicã o privire caldã si, împreunându-si mâinile, începe povestea.

Fiul lui Vasile si al Anei a urmat scoala primarã si apoi Gimnaziul “Principele Carol” în acelasi oras din sud-vestul Banatului. Ascultând sfatul tatãlui sãu, se angajeazã ca mecanic auto la firma lui Ioan Schüssler, unde lucreazã aproximativ trei ani. Socotind cã va fi mai bine remunerat, schimbã patronul si trece în atelierul lui Karl Iacob, unde rãmâne doi ani si opt luni.

Cum Sânnicolaul avea o fabricã de piele apartinând lui Fulleitaer, dar care fusese etatizatã si lucra de-acum strict pentru armatã, Raica se va angaja aici. În martie 1944 recruteazã si depune jurãmântul în fosta armatã regalã. Dupã un periplu pe la diverse unitãti, rãmâne la 5 artilerie antiaerianã din Ploiesti, unitate prevãzutã sã apere Valea Prahovei. Se va libera tot în martie, dar doi ani mai târziu. O datã revenit în civilie, se angajeazã la Statiunea de Masini si Tractoare din oras. Aici îl va cunoaste pe Serban, stiind cã este nepotul lui mos Bocu, recunoscut ca fiind cel ce avea turme frumoase de oi.

În 1948 se înfiinteazã în Timisoara o nouã formã de institutie de învãtãmânt, care va functiona în actualul local al liceului “Nicolaus Lenau” si care se numea Facultate Muncitoreascã. Aci îsi puteau completa studiile liceale într-un timp record cei ce doreau, cu conditia sã fie membri ai partidului comunist si sã prezinte încredere. Raica încearcã si el sã beneficieze de aceastã posibilitate, dar nu i se admite, desi devenise membru al partidului comunist. Bãnuieste cã e considerat nesigur fiind locuitor al unui oras de frontierã. Nu s-ar fi înscris în partid, dar, în ultima perioadã a armatei, fusese soferul personal al colonelului Ioan Mavrichi, comandantul centrului 8 control al zonei de apus, care avea sub supraveghere frontiera tãrii de la Bors-Oradea pânã la Orsova si depindea de biroul 2 al Marelui Stat Major din Bucuresti. Colonelul Mavrichi, ofiter de carierã, fusese prizonier la rusi si revenise în tarã cu una din unitãtile formate acolo, “Horea, Closca si Crisan”. Desi servise în armata regalã, uitase jurãmântul depus si acceptase sã devinã membru al partidului comunist, fãcând în cadrul armatei propagandã procomunistã. În ciuda diferentei de grad, vârstã si pregãtire, colonelul îi era foarte apropiat vorbindu-i adesea despre zilele petrecute în prizonierat.

La începutul lui decembrie 1947, este cãutat de fostul comandant al Sigurantei de stat din Sânnicolau, comisarul Gheorghe Leseanu, care îi propune sã intre în Sigurantã ca angajat. Imediat îsi si face formele, dar apare pe statul de platã abia la sfârsitul lunii ianuarie 1948. Fiindcã de pe atunci se intensificã trecerea clandestinã a frontierei, începe campania de urmãrire si arestare a cãlãuzelor.

În septembrie 1948, Siguranta îsi schimbã numele, devenind Securitate, iar caracterul de oprimare sporeste.

În chiar seara arestãrii lui Serban (4 aprilie 1949), venind la serviciu, Raica îl descoperã pe arestat la podea, în nesimtire, în timp ce câinele-lup, mereu asmutit, îi rupea carnea de pe picioare. Fãrã sã stea pe gânduri, Raica intervine, dând câinele afarã, apoi, repezindu-se la anchetatorul tortionar, îi cere sã-i spunã în baza cãror legi a actionat asa. Atitudinea lui Raica a fost salutarã: Serban este trimis la beci, unde este luat în grijã de ceilalti doi arestati, care-i curãtã rãnile, fãcând fese din cãmãsi.

Domnul Raica intervine de câte ori este cu putintã în favoarea celor arestati, pentru a-i feri de bestialitatea mânuirii gorbaciului, însã Mãlin, de câte ori e singur, îsi dã frâu liber cruzimii.

Dupã transferarea grupului condus de Sârbescu la Timisoara, în 15 iulie este arestat chiar si Raica.

Sã depãnãm firul faptelor asa cum s-au petrecut ele. În dimineata zilei respective îi telefoneazã de la Securitatea din Timisoara maiorul Mois, care îi cere sã se prezinte imediat la centru, pregãtit pentru a pleca în actiune la “Careul H”.

“Careul H” nu era decât zona montanã de actiune a rezistentei din Banat. Fiindcã nu avea cu ce sã se deplaseze imediat la Timisoara, maiorul Mois îi trimite avionul Securitãtii. Ajuns pe aeroport, este preluat de masina care-l astepta. Nu este lãsat sã zãboveascã, ci e introdus imediat în biroul maiorului Mois. Acesta, cum îl vede, îl dezarmeazã, îl declarã arestat si trece direct la anchetã. Este acuzat cã stiuse de existenta grupului format de Organizatia National Crestinã de Luptã contra Comunismului si cã nu actionase din proprie initiativã la divulgarea si arestarea lor.

Dupã prima fazã a anchetei, fãcutã de maiorul Mois, este dat pe mâinile lui Stanoev, care reuseste sã-l scoatã de sub amenintarea vestitului bãtãus Bugarschi, seful noului arest de la Securitate. Pentru a-l face sã vorbeascã, l-au tinut în celularul nou, într-o încãpere fãrã fereastrã, unde lumina se aprindea doar când i se aducea masa. Considerat periculos, era dus la anchetã si chiar la W.C. numai cu ochelari negri. Dupã aproximativ un an, interval în care cei ce se ocupau de anchetã cãutau cu asidui-tate sã nu le fi scãpat ceva nedeclarat, este trimis în judecatã sub acuza de delict de uneltire contra orânduirii sociale, articolul 209 din Codul Penal si condam-nat la sase ani închisoare corectionalã. Ce gânduri l-au frãmântat atunci, ce reprosuri si-a fãcut, sigur cã n-ar mai putea spune. De un singur lucru este convins, cã nu-si va pleca ochii în fata nimãnui. Pânã la anii ce-i purta se lãsase condus doar de omenie. Era convins cã în drumul puscãriilor va întâlni cunoscuti si soarta a fãcut în asa fel ca si acolo sã poatã fi de folos omului de lângã el.

Când documentele luate în urma interogatoriilor la Securitate s-au completat (cam pe la sfârsitul lui octombrie), a fost transferat initial la penitenciarul civil (clãdire aflatã azi vizavi de complexul Continental) si de acolo, pentru a fi mai aproape de Tribunalul Militar, în puscãria de pe strada Popa Sapcã. A fost judecat de un complet ce-l avea ca presedinte pe vestitul col. Stefãnescu. Din oficiu i s-a repartizat o avocatã tânãrã de-al cãrei nume si-aduce aminte cu consideratie: Trandafir. Aceasta si-a sustinut pledoaria cu aplomb, dar n-a avut cine s-o asculte. Curajoasã, n-a considerat corectã sentinta si a fãcut recurs din proprie initiativã. A contribuit cu reducerea pedepsei de la sase ani la cinci ani închisoare corectionalã. Pentru a fi adus în sala de sedintã, s-a bucurat de o gardã specialã formatã din patru ostasi înarmati cu pistoale mitralierã.

În anul urmãtor, 1950, pe la mijlocul lui mai, cei deja condamnati iau drumul altor locuri de detentie cu vagonul-dubã. Destinatia ar fi trebuit sã fie Aiudul, dar, dupã o cãlãtorie ce a pãrut fãrã sfârsit pentru cei 120 de oameni obligati sã stea numai în picioare, împinsi si înghesuiti, au ajuns la Pitesti. În garã, ofiterul desemnat sã-i primeascã îi strigã numele si-i ceru sã coboare pentru a se alãtura celorlalti. Ajuns la închisoare, un locotenent care i-a luat în primire, folosind un limbaj abundând în Pasti, Cristosi si Dumnezei, îl întrebã ce meserie are. Norocul lui Raica a fost cã-n dosarul ce-l însotea nu era trecutã ultima functie avutã, cea de subofiter de securitate, ci ocupatia de bazã, cea de muncitor.

Plin de furie, locotenentul îl chestioneazã si-i cere socotealã cã se aflã acolo, de parcã detinutul sosise de plãcerea lui. Nestiind cã Pitestiul era închisoarea destinatã numai studentilor, încearcã sã explice cã, o datã strigat în garã, a fost obligat sã coboare. Fãrã sã-l mai bage în seamã, cere unui caraliu sã-l bage într-una din celulele noi. Construite de curând, acestea nu erau nici mãcar tencuite. În perioada de douã sau trei sãptãmâni cât a stat la Pitesti, pânã sã treacã iar duba, desi a fost izolat, urletele si vaietele i-au tinut companie si ziua si noaptea. De la Timisoara aflase despre bãtãile administrate detinutilor de la Pitesti, dar ceea ce a auzit acolo l-a îngrozit de-a binelea. Teama nu l-a pãrãsit nici un moment, gândindu-se mai ales ce s-ar fi putut întâmpla dacã s-ar fi aflat cã fusese lucrãtor în Securitate si dacã ar fi fost lãsat pe mâna studentilor. Probabil cã ar fi fost ucis în bãtaie.

Usa celulei nu i s-a deschis decât doar pentru a primi tainul zilnic si pentru golitul tinetei, pe care altcineva i-o ducea si i-o aducea. Cum a revenit duba, a fost luat si transportat în aceleasi conditii la Aiud, închisoare în care erau adunati functionari, muncitori, dar si intelectuali de frunte. Toamna si iarna anilor 1950-1951 le va trãi aci, fãcând initial cunostintã cu celularul de la etajul 1, apoi cu cel de la parter. Îsi aminteste cã director în perioada aceea era Dorobantu, iar gardieni de tristã memorie, fratii Maier, recunoscuti pentru cruzimea lor.

“Omul - cel mai pretios capital”, repetau, parcã în batjocurã, agitatorii si politrucii acelor vremi. Încarceratii n-au avut dreptul la baie, dar o datã pe sãptãmânã beneficiau pentru un sfert de orã de plimbare în curtea închisorii. Aceasta se reducea la a merge în cerc, cu privirea în pãmânt si fãrã a comunica sub nici o formã cu cel din fatã sau cu cel din spate. Tentativa era amarnic pedepsitã cu lovituri dintre cele mai dure.

Considerat apt de muncã, în primãvara anului 1951 va fi dus de vagonul-temnitã spre Canal, la Poarta Albã. La plecare li se dãduse tainul si apã cât crezuserã cã le va ajunge, însã supraaglomeratia din vagon, alãturi de cãldura de-afarã, le-a sporit chinul foamei, dar mai ales cel al setei. Drumul a fost presãrat cu escale lungi. Îsi aminteste de Chitila, unde asteptarea li s-a pãrut fãrã sfârsit. Detinutii cereau, epuizati, apã, si apa nu putea ajungea la ei, fiindcã usile erau plumbuite, iar sigiliul nu putea fi rupt decât la gara de debarcare. Ajunsi la Poarta Albã, când în sfârsit usa s-a deschis, arestatii s-au prãbusit din vagon. Au fost însã verticalizati cu ajutorul bâtelor, al bocancilor si al nelipsitelor înjurãturi.

Timp de trei sãptãmâni a lucrat la lopatã, pentru încãrcarea si descãrcarea pãmântului în si din vagoane.

Este mutat apoi la Peninsula, în lagãrul de la Valea Neagrã, nu înainte de a trece pe la Mamaia-Sat, unde, folosind din plin târnãcopul, rupea hãlci din pãmântul ce urma sã fie încãrcat în vagonete. Solul deosebit de dur fãcea ca unealta sã scoatã scântei la fiecare loviturã.

Serban avea deja o vechime de un an la Peninsula; devenise un fel de umbrã a pãmântului, epuizat de cãratul roabei mereu încãrcate peste puterile lui.

Chiar atunci Raica este mutat de la Mamaia-Sat în brigada lui Gheorghe Ludusan, care-si avea rãdãcinile în chiar localitatea al cãrei nume îl purta - Ludus. Sosirea oricãrui lot de noi veniti trezea curiozitatea celor aflati deja acolo, astfel cã Serbescu, auzind cã sunt si de la Timisoara, cautã sã afle amãnunte.

Dovedindu-se îndemânatic, priceput în ale mecanicii si harnic, Serbescu fusese luat de la lopatã si repartizat la atelierul de întretinere a locomotivelor mici care tractau vagonetii. Se bucura de apreciere si pãrerile lui erau întot-deauna respectate.

Cum l-a vãzut pe Raica, Serbescu s-a apropiat si, încercând sã nu atragã atentia, i-a spus cã se va strãdui sã-l treacã la atelier, stiind cât de grea si epuizantã este munca la târnãcop sau la lopatã. Ceea ce si reuseste, dar nu-l va putea retine alãturi de el, fiindcã în scurt timp se înfiinteazã o brigadã de mecanici pentru repararea si întretinerea excavatoarelor si macaralelor. Organizarea acestei brigãzi s-a fãcut la birouri, iar Raica a fost imediat inclus.

Din când în când, în aceastã lume de cosmar, caraliii provocau momente hazlii. Locotenentul Chirion, ofiter politic la Colonia de muncã Nr. 1 Peninsula, adunã-n careu detinutii, dorind sã le afle meseriile, pentru a-i repar-tiza ca atare la munci. La întrebarea “care esti mã ãla tâmplar?” detinutul Nitã Iulian, aflat lângã Raica, ridicã mâna. Se continuã cu care esti mã ãla electrician, mecanic, dulgher, vopsitor etc.; de fiecare datã, Nitã Iulian e cu mâna sus. Chirion, de-a dreptul înfuriat, îi cere, folosind cele mai selecte înjurãturi, sã iasã imediat din careu, nevenindu-i s-admitã cã un om poate fi atât de multi-lateral. Din dorinta de a scãpa de lopatã sau de târnãcop, multi se declarau cunoscãtori ai unor meserii pe care niciodatã nu le practicaserã.

Serbescu face în asa fel ca Raica sã-l vadã pe Serban, care ajunsese un schelet ambalat în piele. Moartea îi dãdea târcoale din ce în ce mai aproape. Specialist în motoare Diesel, se face repede apreciat si astfel i se permite sã-si propunã ajutoare. Destinul face ca, pentru a doua oarã, interventia lui Raica sã fie salutarã: tânãrul care abia mai fãcea umbrã pãmântului scapã astfel de supra-muncã. Trecând de la târnãcop la echipa de electricieni, Serban a izbutit sã se fortifice în limitele posibilitãtilor de acolo. Timpul s-a scurs parcã mai usor pânã la 20 iulie 1953, câns s-au oprit lucrãrile la Canal, detinutii fiind transferati la penitenciare.

Aminteam anterior cã efortul sustinut al Securitate de a nimicii rezistenta din Muntii Banatului purta numele conspirativ de actiunea de la Careul “H”. În investigatiile mele, am împletit informatiile obtinute de la supravietuitorii evenimentelor de odinioarã cu documentele existente în arhiva Tribunalului Militar din Timisoara. În derularea faptelor anului 1949 am cãutat sã urmãresc unul din firele ce pornea de la colonelul Ioan Utã, sef al Organizatiei National Crestine de Luptã contra Comunismului, care m-a condus pânã la Sânnicolaul Mare.

În continuare voi prezenta un raport al Directiei Regionale a Securitãtii Poporului din 19 martie 1949 cãtre Directia Generalã a Securitãtii Poporului Bucuresti, cu mentiunea de “a se preda imediat tovarãsului director general”, raport ce va constitui liantul între evenimentele deja evocate si cele ce vor urma.

* * *

Directia regionalã a Securitãtii poporului din 19 III 1949

Cãtre Directia Generalã a Securitãtii Poporului Bucuresti

A se preda imediat tov. director general

Urmare raportul nostru Nr. .../ din ... 1949 raportãm urmãtoarele:

Actiunea dusã în ziua de 18 martie 1949 în vederea identificãrii si capturãrii a banditilor fugari ing. Vernichescu si av. Târziu, ambii din Lugoj cu obiectivul în statia C.F.R. Cârpa, jud. Severin, a avut urmãtorul rezultat.

Au fost prinsi curierii acestei bande: Cristea Gh. zis Doile de 21 de ani din com. Vârcioara si Victor C. Bisericosu, cu domiciliul în Vârciorova.

Din cercetãrile efectuate la fata locului a rezultat cã banditii Vernichescu si Târziu cu un nr. de cca 30-35 de banditi, se aflau în noaptea de 17-18 martie a.c. la domiciliul numitului Jumanca Ioan în Vârciorova, si curierii ce au avut misiunea de a duce din gara Cârpa pe 5 indivizi veniti din Timisoara la locuinta numitului Jumanca Ioan.

În urma acestui fapt am declansat o actiune imediatã la obiectivul mai sus arãtat, care actiune a fost dusã de o echipã de 5 ofiteri si subofiteri de securitate, 10 subofiteri din Reg. de sec. Buc. si un pluton din Batalionul 5 Securitate.

Ajungând la fata locului s-a procedat la încercuirea casei numitului Jumanca Ioan, si la scotocirea casei, rezultatul fiind negativ. La cercetarea sotiei numitului Jumanca Ioan, aceasta n-a recunoscut cã în casa respectivã ar fi fost adunati în cursul noptii mai multi indivizi, trecând la verificarea si prinderea numitului Jumanca Ioan, acesta nu a fost gãsit în comunã în locurile si la locuitorii arãtati de sotia acestuia. Dupã acest fapt, am procedat la organizarea unei capcane la acest obiectiv care capcanã nici pânã în prezent, n-a soldat cu vreun rezultat.

Tot în decursul dupã-amiezii zilei de 18 martie 1949 am trecut la retinerea numitilor BUHEVICI MIHAI domiciliat în com. Vârciorova P#RVU NICOLAE zis Pecicu domiciliat în com. Vârciorova si ST#NGU SILVESTRU domiciliat în com. Vârciorova.

La cererea celor 3 retinuti si a curierilor capturati a rezultat cã banditii VERNICHESCU si T#RZIU ION împreunã cu altii se aflã la sãlasul numitului SULEA MIRON din BORLOVA, dezertor din armatã si fugar, care sãlas este la cota 342 între comunele Bolovasnita, Zlagna si Borlova, la locul numit Valea Zlagnei.

Dupã acest fapt am trecut în noaptea de 18-19 martie 1949, la operatia de capturare a banditilor de mai sus, la locul descris de mai sus cu cãlãuzã în persoana banditului capturat CRISTEA GH. zis DOILE, cu un efectiv de douã plutoane, din Batalionul 5 Sec. si o echipã de securitate, rezultatul fiind:

capturarea banditilor:

MUSTATA PETRU zis FLAITARU proprietarul sãlasului si la care s-a gãsit 1 pistol PARABELU si una grenadã cu domiciliul în comuna BORLOVA

DRAGOMIR PETRU zis PRIMEJDIE cu dom. în BOLVASNITA

NICOLAE LIUBA zis SOLDAN

ION LIUBA zis LULEA

DRAGOMIR NICOLAE zis COI

Dupã capturarea acestora s-a trecut la scotocirea sãlaselor în jur, sunt un numãr de cca 20 sãlase si s-a gãsit în sãlasul numitului SULEA MIRON dezertor fugar, una straitã în care a fost 1 pistol, una grenadã si diferite scripte si un tabel nominal de 24 de indivizi dupã cum urmeazã:

IONESCU GH. TOCHERZ DUMITRU

ROIESCU IOSIF BARZA SIMION

ARHAS ION SURONI PETRU

ISOP ION BELITU PAVEL

GIURGIULESCU ION FOLCEA ION-ILIE

VULPES NICOLAE BANDONI NICOLAE

MIULESCU ION COPILU NICOLAE

VULPES PETRU JURCONI NISTOR-FISAG

VULPES GH. BALAS NISTOR

LAITIN PAU CRISTEA NISTOR

LAZ~R BUDAU MUNTEANU NICOLAE

De remarcat este faptul cã din acest tabel nominal gãsit în sãlasul mai sus arãtat, o parte din cei specificati în acest tabel figureazã ca membri ai bandei UT~ si care în prezent sunt retinuti.

Tot în acest loc s-a gãsit si Buletinul de Biroul Populatiei al banditului Sulea MIRON din Borlova, ce denotã cã banditii au fost de fapt în acelasi loc.

Din primele cercetãri efectuate la fata locului rezultã cã-n seara zilei de 17 martie 1949 s-a tinut o sedintã a banditilor în sãlasul numitului MUSTAT~ PETRU - retinut - , unde pe lângã banditii VERNICHESCU si T#RZIU a participat si CR~SNARU SEBASTIAN fost prim procuror si presedintele Biroului electoral la alegerile din 19 NOV. 1946, în jud. Severin, în prezent comprimat si functionar la Soc. Comercialã Aprozar cu încã cca 30 de oameni, pânã în prezent necunoscuti de noi.

Fatã de cele de mai sus, am dispus urmãrirea si arestarea legãturilor în comuna Borlova si Vîrciorova, a banditilor identificati din cercetãrile efectuate la fata locului si urmãrirea fugarilor.

În momentul de fatã la facerea acestui raport cei 5 retinuti se aflã în drum spre Biroul de Sec. Caransebes cu pazã suficientã.

Orice noi constatãri vom raporta.

Director de securitate

Lt. Col. AMBRUS COLOMAN

* * *

“Luptãtorul bãnãtean”, pãrintele “Drapelului rosu”, organ al Partidului Mucitoresc Român pentru Banat, aducea la cunostintã cititorilor cã “Dusmanii poporului muncitor, complo-tisti si asasini, si-au primit pedeapsa bine meritatã.” Sentinta era formulatã de col. Stefãnescu: “azi 26 iunie 1949, la orele 12, Tribunalul Militar din Timisoara a pronuntat în unanimitate sentinta în procesul bandei subversive teroriste.”

Au fost condamnate la moarte prin împuscare 5 persoane, iar alte 7 la muncã silnicã între 15 si 20 de ani. Procesul a avut loc în clãdirea în care-si are azi sediul Primãria orasului. La proces au fost obligati sã participe muncitori, tãrani, femei si tineri, care fuseserã instruiti sã aplaude si sã sustinã sentinta cu manifestãri puternice de aprobare. Nimãnui însã dintre membrii familiilor acestora nu li s-a permis accesul. Sotia lui Spiru Blãnaru, Maria, reuseste sã pãcãleascã paza exerioarã, dar nu poate pãtrunde în sala de judecatã. Tânãra de atunci va rãmâne pentru copilul ei, de-a lungul timpului, brat ocrotitor, tinându-i loc si de tatã. Într-o anchetã, în 9 iunie 1949, Spiru Blãnaru dãduse o declaratie referitoare la Pavel Stoichescu. Act ce a rãmas în arhiva Tribunalului Militar Timisoara legat de avocatul Blãnaru.

Declaratie,

Subsemnatul Spiru Blãnaru, nãscut în anul 1919, luna iunie ziua 23, în com. Crãesti jud. Tecuci, cu ultimul domiciliu în com. Domasnea jud. Severin, declar urmãtoarele:

Îl cunosc pe Stoichescu Pavel din com. Teregova jud. Severin de prin anul 1948, fiind recomandat de cãtre un legionar din com. Teregova, pentru a intra în organizatia subversivã legionarã.

A luat parte la atacul postului de jandarmi din Teregova în ziua de 13 ianuarie 1949 ca puscas atacator din fata postului; înarmat fiind cu un pistol-mitralierã Bereta, cu care a tras câteva cartuse, dupã care pistolul s’a înfundat si a doua zi, eu am scos glontul care i se oprise pe teavã.

În ziua de 23 februarie 1949, când am avut întâlnirea cu trupele de securitate, el a fost ca sef de echipã în flancul stâng. A fost unul dintre cei cari s’au retras mai întâi. Nu stiu dacã a tras sau nu.

Aceasta-mi este declaratia pe care o dau, sustin si semnez propriu nesilit de nimeni,

Spiru Blãnaru

Timisoara 9 iunie 1949.-

*

În “Luptãtorul bãnãtean” nr. 1428 bis editie specialã din ziua de duminicã 25 iunie 1949:

“Dusmanii poporului muncitor, complotisti si asasini, si-au primit pedeapsa binemeritatã

Sentinta Tribunalului din Timisoara în procesul bandei subversive teroriste

Azi, la orele 12, Tribunalul Militar din Timisoara a pronuntat în unanimitate, sentinta în procesul bandei subversive teroriste.

Au fost condamnati:

Spiru Blãnaru, moarte prin împuscare

Domãsneanu Petre, moarte prin împuscare

Vernichescu Aurel, muncã silnicã pe viatã

Tãnase Ioan, moarte prin împuscare

Popovici Gheorghe, muncã silnicã pe viatã

Ungureanu Teodor, 20 de ani muncã silnicã

Smultea Gheorghe, 20 de ani muncã silnicã

Puschitã Petre zis Liber, 15 ani muncã silnicã

Ghimboasã Nicolae zis Miclut, 20 de ani muncã silnicã

Puschitã Petre zis Mutascu, moarte prin împuscare

Maritescu Romulus zis Fert, moarte prin împuscare

Luminosu Gheorghe, 10 ani închisoare corectionalã

Sentinta Tribunalului Militar din Timisoara a fost primitã cu vii aplauze si cu o puternicã manifestatie de aprobare de cãtre sutele de muncitori, femei si tineri, prezenti în salã.”

*

Proces verbal

Astãzi anul 1949, luna iulie, Lt. col. Mag. Stãnescu Simion, Procuror Militar Sef, de pe lângã Tribunalul Militar Timisoara, asistat fiind de Grefierul Stoica Nicolae, grefier de sedintã al Tribunalului Militar Timisoara.

Avînd în vedere cã sentinta 1091 din 25 iunie 1949, prin care condamnatii la moarte: SPIRU BLANARU, DOMASNEANU PETRE, TANASE IOAN, PUSCHITA PETRU zis MUTASCU si MARITESCU ROMULUS, a rãmas definitivã prin respingerea recursurilor si cererilor de gratiere prin D. Nr. 1201/1949.

Astãzi data de mai sus orele 3.30 ne-am transportat la Pãdurea Verde-Timisoara, poligonul de tragere, pentru a asista la executarea susnumitilor, condamnati la moarte.

Dupã ce grefierul a citit sentinta în fata condamnatilor si plutonului de executie, Comandantul Plutonului a ordonat excortarea condamnatilor la stîlpul de executie, legîndu-i cu spatele la plutonul de executie, legati la ochi.

Comandantul plutonului a ordonat deschiderea focului.

Medicul legist, care se afla de fatã, reprezentat prin medicul închisorii Timisoara, a constatat moartea, încheind un proces verbal separat.

La o orã dupã executare, am dispus înmormîntarea cadavrelor fãrã nici o ceremonie.

Pentru care am încheiat prezentul proces verbal în patru exemplare din care unul se va trimite instantei care a dat sentinta /Tribunalul Militar Timisoara/, pentru a fi anexat la dosarul cauzei, un exemplar se va pãstra în arhiva parchetului, un exemplar s-a luat de Directorul Penitenciarului, iar un exemplar se va trimite Oficiului Stãrii Civile, respective pentru înscrierea mortii în registrul de stare civilã.

PROCUROR MILITAR SEF

LT. COL. MAGISTRAT

ss. STANESCU SIMION

GREFIER

ss. STOICA NICOLAE

P. Conformitate

Lt. maj. de Securitate

Cîmpeanu Cornel.

* * *

La locul de executie, desfãsuratã la Pãdurea Verde, n-au fost adusi doar cei condamnati la moarte, ci si cei cãrora li se dãduserã ani grei de temnitã. Dacã, printr-o minune dumnezeiascã, bãtrânii copaci de azi, vlãstare odinioarã, martori ai acestei crime si, desigur, nu unica, ar putea vorbi, cred cã si cele mai încrâncenate suflete s-ar cutremura. Plãteau cu viata o parte dintre cei ce vruseserã libertate pentru români, parte dintre cei ce vruseserã sã scape tara de comunism.

Despre cei ucisi înainte în munti, nimeni nu lãsa sã scape vreo vorbã; la prima vedere, se pãrea cã, prin împuscarea celor 11, Securitatea anihilase definitiv rezistenta din munti. Realitatea era însã departe de aceasta.

Activitatea deosebit de eficace a Securitãtii la începutul anului 1949 este consemnatã pe zone în dosarele existente în arhiva Tribunalului Militar din Timisoara:

Actiunea de la Poiana Lungã si Poiana Baciului

Actiunea Globul Craiovei

Actiunea Valea Bolvasnitei etc.

Supravietuitorii evenimentelor de atunci s-au decis cu greu sã vorbeascã. Martin Rada - fiul lui Petre si al Iconiei din satul Rugi, comuna Valea Boului, nu a fãcut el însusi politicã, dar provenea dintr-o familie de tãrani legati de bucata lor de pãmânt, în care tatãl fusese admirator al lui Iuliu Maniu si membru al Partidului National Tãrãnesc. Acesta îi insuflase fiului sãu sentimente puternice fatã de cel care contribuise decisiv la realizarea Marii Uniri de la 1 Decembrie.

Dupã un drum sinuos ce leagã Resita de Caransebes, pentru a ajunge în satul Rugi, pãrãsesti soseaua, luând-o pe drumul judetean, la dreapta. Mica localitate nu era departe de munti si, cum informatiile despre Organizatia National Crestinã de Luptã contra Comunismului ajunseserã pânã la el, R.M. aderã la miscare alãturi de Martin Gruia, Ioan Lascu zis Ghera, doctorul Liviu Vuc si altii. În anul 1948 si în primele luni ale lui 1949 s-au adãpostit într-o cazematã pãrãsitã, amplasatã în locul numit Zârna-Ruget, o pãdure bogatã în rugi si în mãrãcini. Aici se adunau pentru a-si împãrtãsi din gânduri, pentru a afla noutãti, dar mai ales pentru a face planuri.

Socotind cã locul nu le oferã suficientã sigurantã, au cãutat o zonã mai feritã, departe de orice indiscretie. În aceastã perioadã au frecventat si alte sãlase din pãdure. Pentru a înfãptui o mai puternicã legãturã între ei, s-au angajat prin jurãmânt sã nu trãdeze secretul organizatiei si nici pe cei care-i vor ajuta. Conducãtorii micului grup erau Vuc, medic primar în Zorlent, si Pavel Bâlcã, preot în satul Rugi. Considerati chiaburi, vor fi urmãriti cu deosebitã vigilentã.

Martin Rada îsi aminteste azi cu emotie cã tatãl sãu si Ioan Seiman au fost luati de la sãlas de câtiva lucrãtori de Securitate, legati fiecare de câte un pom, având pe ei doar cãmasa si izmenele. Securistii doreau infor-matii despre tinerii Martin Rada si Toma Tantu. Dacã Petre Rada era într-adevãr tatãl lui Martin Rada, Ioan Seiman nu era tatãl lui Toma Tantu, ci socrul lui Petre Tantu, fratele celui dinainte. Cum cei doi nu stiau nimic de tinerii fugari, securistii le-au aplicat numeroase lovituri si i-au pãrãsit acolo. În urmãtoarele douã zile, cei legati de pomi au cunoscut chinuri cumplite pânã când Gãulea, un cunoscut din satul Sãlinesti, a venit din întâmplare cu cãruta dupã lemne. Auzind gemete si strigãte de ajutor, împreunã cu cel care-l însotea, i-a dezlegat si i-a transportat la Sãlas, ca sã-i oblojascã. Nu le-a pus întrebãri si nu le-a cerut nici un fel de lãmuriri. Între timp, la Securitate se descoperã greseala, asa cã va fi arestat de acasã tatãl fratilor Toma si Petre Tantu, Petre Tantu senior. Pentru a-l face sã vorbeascã, la anchetã i-au aplicat, în afara binecunoscutelor bãtãi, si procedeul de asmutire a câinelui, ce se solda invariabil cu sfârtecatul cãrnii de pe picioarele prizonierului.

Sãtui sã tot fie ridicati de acasã si chinuiti bestial pentru a da informatii despre fiu si, respectiv, ginere, cei doi vor cere anchetatorilor sã nu-i mai elibereze, cãci, oricum, nu stiu nimic. În consecintã, sã-i retinã în arest. Incapabili sã se admitã înfrânti, lucrãtorii Securitãtii lãrgesc orizontul de actiune si trec la represalii contra tinerelor sotii. Maltratate, intimidate prin amenintãri, trei dintre cele cinci femei au acceptat sã divorteze. Bãnuielile asupra celor ce i-au trãdat se mentin si azi. Arestati, vor fi dusi întâi la Caransebes pentru cercetãri, apoi la Timisoara. Vor cunoaste toate etapele torturii. Pentru a i se pãstra imaginea de “bandit”, Martin Rada a fost foto-grafiat cu armamentul ce i-a apartinut. Copia xerox a fotografiei de odinioarã îl prezintã asemeni oricãrui tânãr tãran, îmbrãcat în portul obisnuit din Banat. Azi, un chip brãzdat, încadrat de barbã tunsã scurt, îl apropie de dacii imortalizati pe columnã.

Cercetând dosarele existente în arhiva Tribunalului Militar din Timisoara, am gãsit un raport al locotenent-colonelului Ambrus Coloman, întocmit la data de 2 martie 1949 pentru Directia Generalã a Securitãtii si trimis prin curier special:

“A fost introdus în rândul banditilor fugari un informator de-al nostru, care a reusit concret sã ia legãtura cu acesti banditi si printr-o actiune dirijatã de noi sã producã o diversiune în rândurile lor.

Tot prin acest informator s-a putut stabili în mod precis locurile de adãpost a acestor banditi si toate persoanele care sunt în legãturã cu ei, alimentându-i si adãpostindu-i.

În baza acestor informatiuni precise, în prezent suntem în curs de-a organiza captarea banditilor printr-o actiune simultanã la obiectivele identificate cu precizie, folosind informatorul pentru a verifica obiectivul înainte de a trece la actiune.”

Cã Securitatea nu avea de gãnd sã opreascã investigatiile si nici arestãrile, rezultã din ultima parte a aceluiasi referat:

“Au fost identificate ca fãcând parte din organizatia subversivã încã un numãr de 30 de persoane afarã de cele 15 persoane retinute în prezent din comunele Cornereva, Domasnea si Canicea, judetul Severin si care urmeazã a fi ridicate.”

(Referatul face parte din dosarul nr. 157 pe anul 1949, pag. 37.)

“Vã rugãm sã luati mãsuri ca lotul nr. 1 al organizatiei Utã Ioan, format din 11 elemente în frunte cu Vlãdescu Mircea, sã fie înaintat Tribunalului Militar Timisoara pentru judecare, dupã ce se vor face urmãtoarele modificãri în cuprinsul procesului verbal:

Dupã cuvintele «dresat azi», se va adãuga «la Timisoara».

La introducerea procesului verbal, dupã numele si gradul ofiterului anchetator, se va adãuga «din serviciul judetean al securitãtii Severin, Lugoj având în vedere ordinul nr. 221/949» etc.

Textul va fi încheiat astfel: «încheind cercetãrile referitoare la numitii... care se fac vinovati de uneltire contra ordinii sociale, am stabilit urmãtoarele...»

Deasemeni se vor lua mãsuri ca în viitor procesele verbale la fiecare individ în parte sã treacã activitatea de care se face vinovat, asa cum rezultã din declaratiile altor detinuti încadrati în acelasi lot, nu numai declaratia proprie a celui de care se face vorbire.

Dupã depunerea dosarului format la Tribunal ni se va comunica numãrul dosarului format la Tribunal si termenul fixat pentru judecatã, iar dupã judecarea procesului ni se va trimite copie dupã sentinta datã, referindu-vã la prezentul ordin.”

* * *

As vrea sã revin asupra unei afirmatii fãcute la începutul rândurilor de fatã. Este impropriu sã vorbim doar de o rezistentã existentã numai în Muntii Banatului, când realitatea este cu totul alta. Organizatia National Crestinã de Luptã contra Comunismului a avut aderente în întreg Banatul. Ea n-a fost lichidatã, asa cum au încercat sã acrediteze organele de represiune la vremea respectivã, pânã în 1949, cãci, conform datelor de arhivã, ca si informatiilor obtinute de la supravietuitori, în 1953, 1956, se mai dãdeau la Tribunalul Militar Timisoara sentinte grele, fie de condamnare la moarte, fie ani multi de muncã silnicã.

Securitatea a socotit sau a vrut sã impunã ideea cã organizatia a însumat doar un numãr mic de persoane, lipsite de armament adecvat, formatã doar din delicventi de drept comun. Nu i-au acordat atentia cuvenitã, nici mãcar dupã ce au aflat de înfiintarea comandamentului unic. În rapoartele întocmite cãtre Bucuresti, organele regionale de securitate au minimalizat amploarea miscãrii de rezistentã.

Au repetat permanent cã existã grupuri mici si cã acestea sunt în curs de lichidare. Din orgoliu sau din considerente tactice, n-au vrut sã accepte realitatea cã grupurile de rezistentã aveau legãturi între ele si, în acelasi timp, relatii pe întreg cuprinsul Banatului.

Grupul de rezistentã de la Poiana Lungã va fi subminat de trãdarea unui ins din Mehadica, Andrei Vãdraru. Acesta va conduce detasamentul de Securitate la care au fost obligati sã se ralieze douãzeci de oameni din comuna Mehadica pentru a masca lovitura ce urma sã fie datã grupului de rezistentã aflat la sãlasul din zonã. Actiunea a fost condusã de maiorul Ciorapciu. S-a precizat în mod deosebit cã Andrei Vãdraru participase anterior la demontarea unui pod de lemn din zonã, cu intentia de a împiedica retragerea maiorului Kling, aflat în misiune, pe care luptãtorii doreau sã-l lichideze. Maiorul Kling era unul din pionii principali ai comandamentului unic al Securitãtii.

Din acelasi raport al institutiei de tristã amintire rezultã cã Andrei Vãdraru a stiut si a fost de fatã când colonelul Utã, împreunã cu Ilie Cristescu zis Voica, a hotãrât împuscarea celor doi presupusi studenti ce se înfiltraserã în organizatie. Nici pânã astãzi, în ciuda tuturor eforturilor întreprinse, nu este cunoscutã adevãrata identitate a celor doi. Numele lor nu s-au regãsit în arhivele facultãtilor din Timisoara, cu toate cã Securitatea a afirmat si în rapoarte cã cei doi erau studenti acolo. Nici pânã astãzi presupusii studenti n-au fost revendicati de nimeni. Bãnuiala noastrã este cã acestia fãceau parte din grupul de absolventi ai scolii de subofiteri de securitate, si probabil cã au fost declarati morti la datorie.

În urma ambuscadei de la sãlas, proprietatea lui Mihãilã Careba, care a durat aproximativ 45 de minute, au fost ucisi Nicolae Armasu zis Gârbin, Ilie Cristescu zis Voica si grav rãnit Mircea Vlãdescu. Dacã Dumitru Mutascu zis Fus reuseste sã se strecoare si sã disparã, pe Vlãdescu l-au gãsit dupã urmele de sânge. Tot atunci sunt arestati trãdãtorul Andrei Vãdraru si una din cãlãuze, Dionisie Careba.

Securitatea considerã cã a obtinut o victorie totalã si de aceea recom-penseazã si scoate în evidentã faptele a circa douãzeci de participanti la evenimente, în timp ce unul din cadavrele celor ucisi (al lui Nicolae Armasu) este târât cu ajutorul a doi cai si expus în centrul comunei Cornereva, în fata troitei.

Locuitorii satului au fost obligati sã vinã si sã-l priveascã de-a lungul unei sãptãmâni întregi pe Nicolae Armasu zis Gârbin. Mormântul lui însã nu-l cunoaste nimeni.

Ceea ce se consemna în rapoartele Securitãtii constituia doar o picãturã din forta de rezistentã în munti.

Sã ne oprim la actiunea întreprinsã în noaptea de 9 februarie a anului 1949 la Globul Craiovei.

Pe baza informatiilor procurate de Securitate “de la informatori verificati pe mai multe cãi”, s-a semnalat prezenta, în sãlasele din preajma satului Globul Craiovei, a bandei lui Grozãvescu. Datoritã aportului cãlãuzei, sunt arestati Andrei Paraschiv, Petre Grozãvescu zis Dragu, Ioan Popeti si Ilie Orza, care le fusese nu doar gazdã, ci si curier.

O noapte mai târziu va avea loc o altã actiune a Securitãtii în zona Valea Bolvasnitei. Folosind drept cãlãuzã pe cel ce a trãdat, Dobre Dumitru, vor înconjura sãlasul lui Dumitru Basulescu zis Radoslav, unde fusese indicatã prezenta “banditului” Petre Domãsneanu.

Desi se efectueazã o perchezitie deosebit de atentã, nu se descoperã nici o armã, lucru de neimaginat. Fãrã sã stea pe gânduri, lucrãtorii Securitãtii aplicã tratamentul de rigoare celor arestati si astfel se aflã cã Dumitru Basulescu mai are în proprietate un sãlas amplasat mai în interiorul pãdurii, cam la vreo trei kilometri de locul unde se gãseau. Actionând cu rapiditate, vor înconjura si acest sãlas si vor deschide foc puternic, fãrã somatie. Dupã încetarea focului, sublocotenetul Sãrãteanu si sergentul major Ciocodei pãtrund în sãlas si îl gãsesc în prima încãpere pe Domilescu zis Mane, iar în a doua pe comandorul Petre Domãsneanu si pe Dumitru Basulescu zis Radoslav.

Nãscut în comuna Bolvasnita la 23 septembrie 1912, Dumitru Basulescu zis Radoslav este fiul lui Dumitru si al Floarei. În ciuda împrejurãrilor vitrege cu care s-a confruntat, a rãmas legat, de-a lungul timpului, de comuna natalã si acolo locuieste si astãzi. Peste decenii, Basulescu îsi aminteste cã în zorii zilei de 10 februarie 1949, în timp ce comandorul Petre Domãsneanu hrãnea animalele, s-au auzit împuscãturi. Arestati imediat, vor fi dusi mai întâi la Caransebes, apoi la scurt timp vor fi transferati la Timisoara.

În intervalul de vreme petrecut în arestul Securitãtii din Caransebes se vor bucura de o celulã fãrã geamuri si fãrã prici; ca sã dormi, trebuia sã te întinzi direct pe beton. Obielele groase le vor fi de ajutor, cãci le vor transforma în asternut.

În ancheta de la Caransebes si chiar în cea de la Timisoara, comandorul Domãsneanu va încerca sã ia toatã vina asupra lui, afirmând cã Basulescu fusese adus cu forta la sãlas.

Considerat deosebit de periculos, cât s-a aflat la Timisoara, comandorul a purtat tot timpul lanturi, atât la mâini, cât si la picioare.

În perioada cât au stat la sãlas, apropiatii lor din comunã i-au aprovizionat cu alimente si cu îmbrãcãminte. Fapte pentru care, bineînteles, au avut de pãtimit. Pentru cã era mult mai greu de procurat încãltãminte de oras, au apelat la traditionalele opinci. La proces, ca si pe ultimul drum, comandorul Petre Domãsneanu a mers încãltat în opinci.

În urma actiunii de la valea Bolvasnitei s-au fãcut câteva arestãri, dar prin aceasta nu se lichida Organizatia National Crestinã de Luptã contra Comunismului.

Uciderea colonelului Ion Utã în ambuscadã, arestarea lui Spiru Blãnaru în februarie 1949 si a lui Ioan Caraiman în 11 martie 1949 n-au însemnat lichidarea rezistentei al cãrei nucleu era în munti. Parte din membrii organizatiei se retrag la sãlase sigure si cautã, treptat-treptat, sã se regrupeze.

Mobilizati, lucrãtorii Securitãtii opereazã la doar câteva zile noi arestãri, anihilând astfel lovitura ce urma sã aibã loc în noaptea de 17 spre 18 martie.

În Timisoara, cãpitanul Ioan Tãnase, fost ofiter la serviciul de contrainformatii pe frontul de rãsãrit, avusese sarcina de a aduna în hotarul comunei Sãcãlaz 30 de oameni înarmati pentru noaptea cu pricina.

Arestat în comuna Iecea Mare la 25 noiembrie 1950, Petre Ghenciu nu stie când a fost ridicat cãpitanul Ioan Tãnase. Ultima datã când l-a vãzut era la sfârsitul lunii februarie sau la începutul lui martie 1949, când a fost trimis sã recruteze oameni în judetul Sãlaj.

Declaratiile sale, date la Securitate în decembrie 1950 si în ianuarie 1951, sunt inserate în dosarul cu nr. 2734/951 si fac referire, ca si informatiile comunicate acum, la un grup format din 15 persoane, din care 7 din Iecea Mare, iar 8 din Cãrpinis.

În 25 iunie 1949, la Pãdurea Verde, alãturi de Spiru Blãnaru, Domãsneanu Petre, Petre Puschitã zis Mutascu, Romulus Maritescu zis Fert, va fi împuscat si cãpitanul Ioan Tãnase.

Sirul condamnãrilor la moarte abia începea. Mai dureros este cã au fost date mortii prin împuscare si persoane care au avut cu totul alte condamnãri sau nici mãcar nu fuseserã încã supuse condamnãrii.

La pagina 26 din dosarul cu nr. 24 din 1949, în declaratia datã organelor de anchetã de Stoichescu Pavel zis Sirban, fiul lui Pavel si al Mariei, nãscut în comuna Teregova la data de 22 iunie 1917, face schema de organi-zare pe grupe a membrilor din banda condusã de notarul public Gheorghe Ionescu si avocatul Spiru Blãnaru. Fiecare dintre cei doi conducãtori aveau convingeri politice diferite. Spiru Blãnaru fusese legionar, iar Gheorghe Ionescu fusese membru în Partidul National Tãrãnesc si-si pãstrase nestirbitã admiratia fatã de Iuliu Maniu. Chiar dacã în discutiile pe care le purtau nu aveau întotdeauna puncte de vedere comune, telul pentru care luptau era acelasi: înlãturarea comunismului.

Arestat în 19 iulie 1951 datoritã informatorilor Securitãtii mentionati cu indicativele Roman, Pãdure, dar mai ales H, Aurel Petconi zis Ciortoboc face obiectul a douã dosare cu nr. 906/51. Fusese unul din cei care-l cunoscuserã bine pe colonelul Ioan Utã si-l aprovizionase cu alimente si haine. Directiunea Generalã a Securitãtii Statului din Regiunea Timisoara transmitea prin teleimprimator Directiunii Generale a Securitãtii Statului Bucuresti, cu mentiunea specialã de “a se preda imediat tovarãsului col. Dulgheru”, raportul prin care se aducea la cunostintã cã “s-a reusit ca susnumitul Petconi Aurel zis Ciortoboc sã fie arestat la domiciliul sotiei sale din Lugoj. Susnumitul la data de 18 decembrie 1948 împreunã cu numitul Luminosu Gheorghe, în prezent condamnat, a luat legãtura cu fostul bandit fugar Utã Ioan în muntii Caransebesului, datã de la care s-a considerat ca tãinuitor si ca unul care are legãturã cu bandele din munti. Numitul Petconi Aurel a fost dispãrut de la domiciliul sãu de la data de 25 martie 1949 când a reusit sã disparã stând ascuns în comuna Botinesti, raionul Lugoj si de asemeni în orasul Lugoj, fiind mereu urmãrit de organele noastre.

Susnumitul se aflã în curs de cercetare urmând ca rezultatul sã vã fie raportat la timp.”

Semneazã lt.col. de securitate Mois Aurel. Adresa a fost înregistratã cu nr. 814/9751 din 20 iulie 1951.

Nemultumit de încãrcãtura celor afirmate în anchetã de Aurel Petconi si socotind cã l-ar putea acuza cu mai multe fapte, anchetatorul doreste sã-l confrunte cu noi declaratii luate de la Gheorghe Luminosu, arestat deja si condamnat la 10 ani închisoare corectionalã. Pentru aceasta, Securitatea din Timisoara cere printr-o adresã trimisã Securitãtii regiunii Cluj sã ia “o declaratie de la retinutul Luminosu Gheorghe care se aflã încarcerat în penitenciarul Aiud de la data de 3 august 1949. Susnumitul este nãscut în anul 1914 luna iulie 27 în comuna Fãdimac judetul Severin, fiul lui Vasile si Maria de profesiune cârciumar, fost gardian public cu ultimul domiciliu în Lugoj, str. Lenin nr. 3. Susnumitul în declaratia sa va arãta tot ce stie despre activitatea si legãturile sale ce le-a avut cu numitul Petconi Aurel zis Ciortoboc, domiciliat în Lugoj, în cadrul organizatiei teroriste din regiunea Severin, condusã de fostul colonel Utã Ion.” Adresa este semnatã de locotenent-colonelul de securitate Mois Aurel si de locotenentul major de securitate Deitel Ernest.

Ceea ce urmeazã ridicã o multime de semne de întrebare la care, în ciuda eforturilor depuse pânã acum, nu am fost în stare sã dau un rãspuns.

S-o luãm metodic. La adresa primitã de Directiunea Generalã a Securitãtii Statului Regiunea Cluj cu nr. 814/9751 din 26 iulie 1951, aceasta rãspunde Securitãtii din Timisoara cu adresa nr. 82/14873 din 2 august 1951 cã “la adresa dumneavoastrã vã facem cunoscut cã nu se aflã încarcerat la penitenciarul Aiud, Luminosu Gheorghe.” Adresa este semnatã de colonelul de securitate Nedelcu Mihai si de locotenentul major de securitate Stãnescu Aurel. Aceasta nu a fost transmisã prin postã, ci prin curier, si se aflã în dosarul cu numãrul 906 din 1951 al lui Aurel Petconi, fiind inseratã la pagina 43. Securitatea nu face alte demersuri sã afle unde este întemnitat Gheorghe Luminosu. Pe teritoriul patriei existau, slavã Domnului, destule penitenciare, asa cum bine se stie: Gherla, minele de la Cavnic sau Baia Sprie, ca sã nu mai vorbim de lagãrele de la Canal.

Cum de s-au multumit cu acest rãspuns, când mai este proaspãt în amintirile multora cã anchetatorii doreau cât mai multe fapte incriminatorii?

Ce va fi discutat locotenent-colonelul de securitate Mois Aurel cu cel care adusese rãspunsul de la Cluj, nu a fost consemnat niciunde.

Retinutul, folosesc termenul adresei, dispãruse. Cum era cu putintã ca un detinut, si încã unul care fusese acuzat de crimã de uneltire împotriva statului, sã disparã fãrã ca Securitatea sã stie? Unde s-ar fi putut afla Gheorghe Luminosu?

Dupã trecerea atâtor decenii se ridicã, desigur, o multime de ipoteze, unele bazate pe mãrturii ale unor persoane ce nu vor sã-si decline identitatea, cã cel care fusese condamnat la doar 10 ani de închisoare se numãrã printre cei ucisi în locuri încã neidentificate. Dupã arestãrile din martie 1949, cum n-au putut fi prinsi toti membrii “bandei”, cei ce au scãpat s-au refugiat la sãlasuri numai de ei stiute, dar preocupati sã reconstituie banda/grupul si sã actioneze în continuare contra comunismului, asa cum juraserã de altfel.

În declaratia datã de preotul Alexandru Nicolici, nãscut la 3 octombrie 1911, în comuna Vãlisoara, judetul Severin, fiul lui Toma si al Anastasiei, absolvent al facultãtii de teologie, confesor militar de rezervã la cercul de recrutare Lugoj, cu ultimul domiciliu în comuna Teregova, se aratã cã “în ziua de 2 ianuarie 1949 pe la orele 12 plecând de la bisericã am fost oprit de notarul public Ionescu Gheorghe care m-a rugat sã vin la casa lui Coltun Petru cu crucea si epitrahilul pentru a lua un jurãmânt. La casa lui Coltun Petru l-am gãsit pe acesta avându-i alãturi pe notarul public Ionescu Gheorghe, pe Toma Grozãvescu, Traian Smultea, Petru Mãran, Pavel Stoichescu, Ion Lãzãrescu zis But, Ioan Vela zis Beseriu, si pe Romulus Grozãvesu zis Roman Pârvu.”

Mãrturisirea pãrintelui Nicolici Alexandru, care se fãcea vinovat de-a fi luat jurãmântul, se aflã la dosarul cu numãrul 24/1949, pagina 126.

Judecat în 25 ianuarie 1950, va fi condamnat la 15 ani temnitã grea, 10 ani degradare civicã si confiscarea averii.

Scãpati de arestãrile care se fãcuserã în 11 martie 1949, Dumitru Mutascu zis Fus, Iancu Baderca, Victor Curescu, Nistor Duicu si alti câtiva se retrag, asa cum am afirmat mai sus, în locuri doar de ei stiute si, dupã o scurtã perioadã, încearcã sã refacã organizatia pentru a continua lupta împotriva comunismului. Vor reusi sã se regrupeze, ba chiar sã câstige noi aderenti. Cu toate fortele, dar mai ales prin toate mijloacele, Securitatea îi cautã pentru a-i reduce la tãcere pe cei care nu voiau sub nici un chip sã accepte comunismul.

Trecuserã de acum câtiva ani si iatã cã în decembrie 1952, mai ales datoritã trãdãrii, vor fi operate noi arestãri.

În procesul verbal încheiat de anchetatorul din Ministerul Securitãtii Statului, locotenentul de securitate Abraham Pavel, la data de 8 ianuarie 1953, aflat la dosarul cu numãrul 1410 din 1953, la pagina 5 se aratã cã “s-au încheiat cercetãrile fãcute asupra lui Balica Gheorghe, Baderca Iancu, Curescu Victor, Vuc Liviu, Drãgan Stefan care se fac vinovati de constituirea de bandã înarmatã contrarevolutionarã.”

Alãturi de acestia se aflã un alt grup, format din “Cioca Ioan, Nemes Dumitru, Daia Nistor, Lungu Dumitru, Bihoi Ioan, Enea Gheorghe, vinovati pentru alimentare, gãzduire, nedenuntare si port ilegal de armã.”

Cine sunt acestia, aflãm din procesul verbal mai sus amintit:

“Baderca Iancu, nãscut la 8 aprilie în comuna Mehadica, raionul Mehadia, regiunea Timisoara de nationalitate si origine românã, fiul lui Mihai si Ana, cãsãtorit cu doi copii, agricultor, domiciliat în Mehadica nr. 343. Auzind de existenta unor elemente contra revolutionare, constituite în bande, care aveau scopul sã rãstoarne regimul din Republica Popularã Românã îi sprijinã în mod activ si vede în ei salvatorii lui. Prima oarã îi alimenteazã pe acestia iar pe urmã se încadreazã în banda teroristã sub conducerea fostului colonel Utã Ion, de bunã voie. La 6 ianuarie 1949 devine membru activ al bandei teroriste contra revolutionare si o datã intrat în aceastã bandã se pune întru-totul în slujba ei, astfel în primele zile face instructie militarã si ia parte la sedintele de tragere cu armament.

De asemenea este de acord si-si însuseste pe deplin educatia national sovinã si monarhicã ce o primeste de la colonelul Utã si ceilalti membri ai bandei. Este de acord si arde de nerãbdare ca rãzboiul sã se dezlãntuie ca sã poatã da lovituri regimului din Republica Popularã Românã, împreunã cu banda de sub conducerea fostului colonel Utã. Dupã depistarea bandei teroriste a fostului colonel Utã, reuseste sã scape împreunã cu alti membrii ai bandei si se alãturã lui Mutascu Dumitru zis Fus, din Verendin care constituie o nouã bandã, fiind sub conducerea sa. Aceastã bandã fiind compusã din fosti membrii ai bandei Utã aveau acelasi scop ca si al bandei teroriste de sub conducerea lui Utã / rãsturnarea regimului din R.P.R./

Alt membru al fostei bande Utã, Curescu Victor nãscut la 4 octombrie 1925 în comuna Verendin, raionul Mehadia, regiunea Timisoara, de cetãtenie si nationalitate românã, fiul lui Alexandru si Paraschiva cu ultimul domiciliu în Verendin Nr. 311. La 7 ianuarie 1949 devine fugar si se încadreazã în banda teroristã contra revolutionarã condusã de fostul colonel Utã Ion prezentându-se chiar lui personal prin intermediul banditului Duicu Nistor.

Încadrându-se în aceastã bandã, primeste armã si munitii si face instructie militarã si sedinte de trageri.

Drãgan Stefan nãscut la 21 septembrie 1909 în comuna Zorlentul Mare, raionul Caransebes, regiunea Timisoara de nationalitate si cetãtenie românã, fiul lui Gheorghe si Persida, cãsãtorit cu doi copii, cu ultimul domiciliu în comuna Zorlentul Mare nr. 210.”

Cu toate cã Securitatea afirma de câte ori era cazul cã membrii bandei sunt persoane certate cu legea, detracati sau elemente dusmãnoase noii ordini din stat, Stefan Drãgan era tãran sãrac, si asemeni lui au fost multi altii.

Fiu al Zorlentului-Mare, se alãturã bandei de fugari în octombrie 1950; predã un pistol automat P.P.S. cu 100 cartuse, douã grenade, si un pistol de buzunar calibrul 6,35, ca si munitia necesarã.

Arestarea lui se va face la 7 decembrie 1952.

Interesantã mi s-a pãrut obsrevatia ofiterului anchetator, care afirmã în procesul verbal “arestatul nu e cooperant, nesincer si mai ales încãpãtânat.”

Înainte de a-l prezenta pe seful noii bande, doctorul Liviu Vuc, trebuie sã-l amintesc pe Ion Cioca, nãscut la 21 septembrie 1898 în comuna Zorelentu-Mare, raionul Caransebes, regiunea Timisoara, fiul lui Nicolae si al Floarei, de nationalitate si cetãtenie românã, cãsãtorit cu doi copii, cu ultimul domiciliu în comuna Zorlentu-Mare nr. 221.

Stiindu-l bine pe doctorul Liviu Vuc si stiind cã acesta este fugar din vara anului 1948, reuseste sã ia legãtura cu el cam pe la mijlocul anului 1949.

Cunoaste mare parte din membrii grupului, cãrora le dã gãzduire, mâncare, dar mai ales informatiile pe care acestia le doreau. De la prima întâlnire va fi unul dintre cei care-i va tine la curent cu evenimentele din jurul comunei Zorentu-Mare.

Procesul verbal încheiat de lucrãtorul de securitate în cadrul anchetei consemneazã: “Cioca Ion dã dovadã de atasament fatã de fugari dând informatii referitor la cine au fost arestati si pe unde urmãresc organele de stat pentru a-i prinde si cu ce efective. Cioca Ion destãinuieste fugarilor cã ei sunt urmãriti de numitul David Ion zis Mezin din comuna Zorlentul Mare, care în mai multe rânduri i-a cerut informatii despre Hlöbel Iosif si Beg Ion.

Totodatã mai detine ilegal o armã militarã tip Mauser Z.B., si munitia aferentã. Acest armament îl tine pentru scopurile sale proprii iar în cazuri exceptionale ca sã poatã ajuta pe fugari.

Fugarii si-au construit un adãpost în apropierea sãlasului numitului Cioca Ion, care-i pãzea pe fugari de-a nu fi surprinsi de cãtre organele de stat si astfel în luna august 1952 anuntã pe fugari de-a fugi deoarece se apropiau mai multe camioane în care erau militari. Întreaga bandã reuseste sã fugã în pãdure. Atunci era cu ei si conducãtorul bandei, Doctorul Vuc Liviu.”

Fugarii Liviu Vuc si Stefan Drãgan îl considerau pe Dumitru Lungu ca pe cel mai de încredere om al lor de legãturã si, dupã ce acesta se dovedeste într-adevãr atasat fugarilor, ei îl viziteazã foarte des pânã în momentul arestãrii lor.

Dumitru Lungu, nãscut la 9 iulie 1922 în comuna Delinesti, raionul Caransebes, regiunea Timisoara, de nationalitate si cetãtenie românã, fiul lui Trandafir si al Lucretiei, cãsãtorit cu doi copii, cu ultimul domiciliu în comuna Delinesti nr. 124, le-a dus fugarilor de mai multe ori alimente, ziare si informatii cu privire la activitatea organelor de stat, de felul cum îi urmãresc si pe cine au arestat din comunã. Totodatã, cunoscând o serie de elemente de legãturã ale fugarilor, colecteazã alimente de la acestea si le duce la adãpostul bandei, situat la Groposu, la circa 7 kilometri de comuna Vãliug, raionul Resita.

A fost singurul element de legãturã care a cunoscut adãposturile celor din grup si locul unde au fost ascunsi. Prin el, fugarul Liviu Vuc dã în pãstrare douã arme de vânãtoare si cartusele aferente numitului Lörintz Petre din comuna Delinesti, care le-a fost recomandat ca un element potrivit de gãzduire. Cele arãtate mai sus sunt confirmate de doctorul Liviu Vuc si de Stefan Drãgan în procesele verbale anexate la dosarul de anchetã cu nr. 1410 din 1953. În acelasi dosar, volumul IV, la pagina 30, se aflã adresa trimisã cãtre Ministerul Securitãtii Statului Bucuresti, în care se raporta cã din banda teroristã din muntii Severinului condusã de Mutascu Dumitru zis Fus si din legãturile acestuia au fost retinuti Baderca Iancu, Curescu Gheorghe zis Milin si Martin Ioan. Acesta din urmã - nãscut la 9 februarie 1909 în comuna Cuptoare, Secul, raionul Resita, de nationalitate si cetãtenie românã, fiul lui Ianãs si al Iconiei, de profesie contabil cu ultimul domiciliu în comuna Cuptoare-Secul nr. 95, raion Resita. Adresa poartã semnãturile lt. colonelului de securitate Mois Aurel si anchetatorului lt. major de securitate Bartos Carol.

Conform adresei trimise cãtre Ministerul Securitãtii Statului la Bucuresti pentru a fi predatã imediat locotenet-colonelului Buticã, se raporteazã cã, “în urma cercetãrilor operative s-a identificat locul unde stau ascunsi seful bandei de fugari si patru banditi din comuna Zorlentul Mare. Actionându-se sub comanda locotenentului major Deitel Ernest din regimentul de securitate Timisoara, în dimineata zilei de 6 decembrie 1952 au fost prinsi urmãtorii banditi: dr. Vuc Liviu si Drãgan Stefan zis Labãu.”

Când la 11 martie 1953 are loc procesul celor de mai sus, Dumitru Mutascu zis Fus era încã liber. A doua zi se dã sentinta. Iancu Baderca, Gheorghe Balicã si Nistor Curescu vor fi condamnati la moarte. În ciuda demersurilor de a li se comuta pedepsele, sentinta devine definitivã si va fi executatã la 13 august 1953.

Procesul verbal încheiat cu ocazia acestei executii, înseriat la dosarul 1410 din 1953, pagina 211, mentioneazã pe cei prezenti alãturi de condamnati. Ceea ce încrânceneazã pe oricine citeste acest document este faptul cã cel care conduce plutonul de executie nu este altul decât locotenentul major de Securitate Bartosi Carol. Dupã ce îi tocase mãrunt în anchetele de la Securitate, acum avea satisfactia de a-i vedea morti.

Executia va avea loc în zorii zilei de 13 august 1953, la ora 4 1/2 a.m. Condamnatii au fost pusi cu fata la zid si împuscati pe la spate. Cãlãii nu-i puteau privi în fatã. Cãpitanul dr. medic al Securitãtii, Zingher Paul, a constatat “moartea condamnatilor dupã care am dat ordin de înmormântare.”

O altã întrebare fãrã rãspuns: unde au fost îngropati ?

Doctorul Liviu Vuc va fi condamnat la muncã silnicã pe viatã.

Proces verbal

Astãzi 13 august 1953

Noi, Lt. Major Gâdea Marin, Procuror Ajutor de pe lângã Procuratura Militarã Teritorialã Timisoara, conform ordinului primit, Nr. 34, din 12 AUGUST 1953, m’am deplasat la penitenciarul Caransebes Regiunea Timisoara, Tov. Cpt. Mocsakasiy Pavel, Grefierul sef, Mihãileanu Petru, Lt. Major de Securitate Bartosi Carol, în calitate de Comandant al Plutonului de Executie si Cpt. de Securitate Dr. Zingher Paul, pentru a asista la executarea Hotãrârii Nr. 68 din 12 Martie 1953, datã de Tribunalul Militar Teritorial Timisoara, rãmasã definitivã, în cauzã privind pe: BALICA GHEORGHE, BADERCA IANCU si CURESCU VICTOR, care au fost condamnati la moarte pentru crimã de uneltire împotriva securitãtii interne si externe a Republicei Populare Române, la acte de teroare p.p. de art. 1. lit. c si d. din D.L. 199/1950, comb. cu art. 4 din acelas decret.

Tov. Grefier sef, Mihãileanu Petru, în conformitate cu legea a dat citire Sentintei rãmasã definitivã de condamnare la moarte, dupã care în calitate de Reprezentant al Procuraturii Militare Teritoriale Timisoara am întrebat pe condamnatii la moarte, ce mai au de spus în ultimã dorintã, la care mi-a rãspuns dupã cum urmeazã

1.) BALICA GHEORGHE, cã cere sã nu fie executat si cã îsi ia angajamentul sã ajute organele de stat pentru prinderea lui FUS fugar, si a banditilor din munti complectând cã el nu a fãcut decât o singurã crimã pentru care faptã poate sã fie ertat si dat societãtii.

2.) BADERCA IANCU, a cerut sã i se aducã familia spre a o vedea pentru ultima datã.

3.) CURESCU VICTOR, a cerut sã i se aducã fata si sotia spre a o vedea pentru ultima datã.

Astfel dupã formele legale la comanda Comandamentului Pluton. de executie s’a deschis foc asupra condamnatilor, executându-i prin împuscare, Cpt. Dr. Medic al Securitãtii Zingher Paul a constatat moartea condamnatilor dupã care am dat ordin de înmormântare.

Executarea condamnatilor BALICA GHEORGHE, BADERCA IANCU si CURESCU VICTOR, a avut loc la ora 4 1/2 în zorii zilei, în ziua de 13 august 1953.

Drept pentru care am încheiat prezentul proces verbal în cinci exemplare, dintre care unul rãmas la Dosarul Procuraturii, al doilea depus la Penitenciarul din Caransebes, al treilea la Dosarul Trib. Mil. Terit. Timisoara, al patrulea la Securitatea Regiunei Timisoara si al cincilea se va înainta Procuraturii Militare pentru Unitãtile D.S.S. Bucuresti.

LT. MAJOR DE JUSTITIE

PROCUROR MILITAR GREFIER SEF

Gâdea Marin Mihãileanu Petre

Cu multe meandre este viata omului de la leagãn pânã la mormânt. Firul tors de parce poate fi scurt sau lung. Înainte de vreme s-a întrerupt sirul zilelor si pentru Raica. Grãdina sa din Sânnicolau Mare va fi poate la fel de frumoasã si anul acesta, dar mâna priceputã si harnicã nu va mai mângâia petalele trandafirilor si nu va mai plivi straturile de buruieni. El are însã un mormânt la care cei dragi, rude sau prieteni, pot aprinde o lumânare. Sã revenim însã la cineva care a dat multã bãtaie de cap Securitãtii.

La 19 ianuarie 1913, în casa lui Anania si a Iulianei Vuc din comuna Zorlentu Mare, la numãrul 296, a fost mare bucuria, cãci venea pe lume bãietelul Ioan Liviu. Cu sigurantã cã una din cele trei ursitoare a lipsit, iar cele prezente n-au reusit sã-i punã în leagãn copilului doar din harurile care fac viata plãcutã si usoarã. Scoala primarã o face în comuna natalã si terminã cele patru clase în doar trei ani. Dupã absolvirea liceului din Lugoj, la numai 16 ani si jumãtate îsi ia bacalaureatul la Turnu-Severin. În toamna anului 1929 pleacã la Nancy si se înscrie la facultatea de medicinã. Urmeazã cursurile doar un semestru, mutându-se la Strasbourg. În 1932, fiindcã nu mai poate plãti taxele, se transferã la Facultatea de Medicinã din Cluj. În primãvara anului 1935 îl cunoaste pe Ion Banea si se apropie de miscarea legionarã. Ales presedinte al Societãtii Studentilor în Medicinã, conduce o grevã studenteascã în urma cãreia este exclus din toate facultãtile din tarã pe timp de un an. Se angajeazã ca intern la Centrul pentru ocrotirea si recuperarea copiilor din Cluj, pregãtindu-si examenele si teza de doctorat pe care o si sustine în iunie 1938. Dupã efectuarea stagiului militar de câteva luni, va fi reconcentrat si trimis la bata-lionul 2 al Regimentului 94 Infanterie Orsova. Cu acest regiment este trimis pe frontul de rãsãrit ca medic si va participa la luptele ce se vor da în mai 1942 în Peninsula Kerci. Rãnit, va pãstra o schijã la genunchi pe tot parcursul vietii. Demobilizat în aprilie 1945, se va stabili ca medic de circumscriptie în comuna natalã Zorlentu Mare. În anul urmãtor îsi procurã armament, fãrã a se folosi de el. Evenimentele politice nu-l atrag, dar sperã, asemeni multora, în venirea americanilor si mai ales în înlãturarea comu-nistilor. La sfârsitul verii anului 1948 aflã de la mai multe persoane (notarul Goian, dr. Pitic, controlorul financiar Tãpârdel) despre arestãri masive. Într-una din zilele lui octombrie 1948 primeste vizita unui cunoscut, notarul Vlaicu Mihai, pe care-l opreste si peste noapte. În dimineata urmãtoare vor fi treziti de organele de Sigurantã, care-l invitã la Resita pentru a da niste informatii. Profitând de un moment prielnic, reuseste sã fugã spre Pogonis, refugiindu-se lângã o pãdurice numitã de localnici Andracai. O bunã perioadã de timp rãmâne fugar izolat. Cunoscut si apreciat nu doar în comuna natalã, va fi cãutat de alti fugari, care îi vor propune sã le fie conducãtor al grupului. Printre acestia se aflã Ioan Beg, care dorea sã-si cãsãto-reascã fiica dupã un nepot al doctorului, rãmas orfan de tatã. În iarna 1948-49 i se alãturã preotul Virgil Atnagea, fiul acestuia, Anton Atnagea, Stefan Drãgan si Iosif Hlöbel din co-muna Scãius. Acesta din urmã realizeazã o legã-turã cu grupul condus de colonelul Utã, dar, dacã la început dr. Vuc a fost de acord sã-l în-tâlneascã, ulterior s-a rãzgândit si întâlnirea n-a mai avut loc.

Viata de fugar nu este usoarã. Oamenii aveau nevoie de alimente, de îmbrãcãminte si mai ales de adãpost. Sãlasul învãtãtorului Andrei Frant din comuna Valeadeni le va fi o bunã bucatã de timp adãpost sigur.

* * *

Este de acum un fapt recunoscut cã, dupã 1989, celor ce doresc sã prezinte adevãrul despre totalitarism li s-au deschis tãrâmuri de cercetare interzise odinioarã, bucurându-se de libertatea de a aborda orice temã si orice subiect în lumina documentelor si a mãrturiilor autentice, netrunchiate. Stau dovadã nenumãratele cãrti scrise de cei ce-au trecut prin infernul închisorilor si al lagãrelor.

Sunt însã oameni care n-au mai ajuns clipele de astãzi, oameni care au plãtit cu suferinte inimaginabile si chiar cu viata pentru cã au avut îndrãzneala sã viseze la libertate.

Îmi persistã în minte cuvintele filozofului francez Bernard-Henry Lévy: “Existã totalitarisme de dreapta, totalitarisme de stânga, antitotalitarisme de dreapta, antitotalitarisme de stânga. Cum sã te mai orientezi printre ele? Sã alegi stânga împotriva dreptei, dreapta împotriva stângii? S-o alegi când pe una când pe alta, în functie de context?” Dramaticã întrebare, doar cã Henry Lévy a fost silit sã rãmânã la nivel teoretic, neavând parte de o parcurgere pe viu a totalitarismului.

Pentru cei ce-si pãrãsiserã rosturile, retrãgându-se într-o izolare fortatã, chiar dacã la plecare îsi luaserã din abundentã provizii, prin scurgerea timpului, situatia a devenit dramaticã. Atâta vreme cât a trãit tatãl doctorului Vuc, acesta a avut grijã ca, prin persoane demne de încredere, sã-si aprovizioneze fiul cu cele necesare durei existente pe care si-o asumase. Dupã moartea bãtrânului, procurarea celor necesare se va face cu dificultate, dar multi vor fi cei care îsi vor da obolul, fãrã sã se gândeascã la represaliile ce vor urma. Pentru a nu fi descoperiti, vor schimba mai des sãlasele. Doctorul Vuc n-a reusit sã-si vadã pãrintele mort si nici sã participe la înmormântare, mãcar de departe, fiindcã s-a temut sã nu fie arestat. Initial se gândeste ca, prin intermediul unui unchi din comuna Sãlbãgel, sã ia legãtura cu niste rubedenii pe care nu le cunostea. Intuind cã ar putea sã le expunã sau sã le facã rãu, renuntã la idee si pleacã sã caute un sãlas cât mai îndepãrtat. Numãrul celor ce vor fi arestati pentru a-i fi aprovizionat pe fugari doar cu o pâine si a nu-i fi divulgat nu e deloc mic. Sunt în posesia unor lungi liste legate de aceste situatii.

Alãturi de armamentul pe care-l poseda (si cu care de altfel va fi fotografiat în momentul arestãrii), doctorul Vuc avea si un aparat de radio, beneficiind de informatii deosebit de importante. Asa cum singur a declarat în cadrul repetatelor anchete de la Securitate (tin sã mentionez cã în aceste prilejuri fiecare cãuta sã spunã cât mai putin si cu implicarea cât mai micã a altor persoane, în functie si de rezistenta în fata torturilor), pãstreazã legãtura cu preotul Anton Atnagea, al cãrui fiu, Virgil Atnagea, era si el fugar, si cu Ioan Beg, care (citez din declaratie) “se arãta foarte serviabil.” De altfel anchetele la care a fost supus ca si tratamentul ulterior l-au zguduit psihic pe doctorul Vuc. Datoritã lui Ion Beg, ca si lui Martin Bugariu, Gheorghe Vuc zis Buget, Simion Pusu, Dimitrie Gugea si, ceva mai târziu, lui Petru Nemes, va avea strictul necesar. Dupã un timp, pe care nu-l poate preciza, va lua legãtura cu Iosif Hlöbel din comuna Scãius prin in-termediul lui Beg. Acestuia îi va acorda încredere deosebitã. Din decembrie 1950 pânã în primãvara lui 1951 va sta ascuns în sãlasul de la Gropusu, un loc pe care-l cunostea de multã vreme.

Pentru a-si procura cele necesare traiului, vor apela la o rudã mai îndepãrtatã a lui Stefan Drãgan, Maria Borlovan, care era originarã tot din Zorlentu Mare, si la Dimitrie Lungu din comuna Delinesti.

Lãsând la o parte declaratiile sale date la interogatorii, din informatiile obtinute de la supravietuitori, precizez (si în felul acesta îi aduc un modest omagiu) cã n-a uitat nicicând jurãmântul depus la finele facultãtii - de a fi în slujba omului oricând si în orice conditii. Atunci când i s-a cerut ajutorul ca medic, nu s-a gândit o clipã la eventuale capcane sau la o posibilã arestare prin surprindere, ci a rãspuns cu promptitudine, iar interventia lui în douã cazuri a fost salutarã. Încã din primele zile ale anului 1952, Securitatea îsi îndeseste actiunile de urmãrire, sprijinindu-se în special pe oamenii care, slabi de înger, devin informatori. Cu toate acestea, în ciuda raidurilor care se întetesc, nu reusesc sã-i surprindã si sã-i aresteze pe cei catalogati de ei drept “banditi”, dar, pentru a nu se întoarce cu mâna goalã la locul de muncã, ridicã la nimerealã câteva persoane.

Lunile ianuarie, februarie se scurg greu pentru dr. Vuc, care îl are alãturi doar pe Stefan Drãgan.

Pe la sfârsitul lui martie se mutã la sãlasul de la Ezeris, pe care-l stia mai de mult pãrãsit, bãnuind cã ar fi o ascunzãtoare bunã. Fiind o noapte deosebit de întunecoasã, nu-l descoperã decât o datã cu zorile. Aici se reîntâlneste cu Ioan Beg, cu Iosif Hlöbel si cu proprietarul sãlasului. În timp ce mâncau, bãtrânul le atrage atentia cã se apropie militia. Fãrã sã mai stea pe gânduri, doctorul Vuc pune mâna pe ranitã, refuzã sã stea la somatiile ce i se adreseazã si fuge. Ranita fiind prea grea (el sufea de inimã), iar urcusul din ce în ce mai dificil, o abandoneazã, schimbã directia si reuseste sã ajungã în culmea dealului fãrã a fi lovit, desi se trãgea asupra lui din pozitia culcat. Aici este asteptat de Ioan Beg. Gãsind “o scobiturã adâncã în pãmânt”, stã pret de un sfert de orã sã-si revinã, apoi continuã drumul încet, îndreptându-se spre Secas, în pãdurea ce se întinde cãtre Delinesti-Groposu. Târziu în noapte, li se alãturã Iosif Hlöbel si se pot odihni chiar si în ziua urmãtoare.

Când li s-a pãrut cã lucrurile s-au linistit, se deplaseazã în directia Zorlentu Mare, spre a vedea ce s-a întâmplat în legãturã cu urmãrirea lor. Dupã aproximativ zece zile au putut afla cã urmãrirea a încetat. Desigur, aceasta fãcea parte din tactica Securitãtii: pisica dãdea iluzia soricelului cã e liber. Doctorul Vuc este gãzduit de Petru Nemes si se reface complet.

Dupã urmãrirea ce avusese loc la Ezeris, rãmâne singur pânã spre sfârsitul lunii august, când, în urma unor actiuni intense de urmãrire, ia legãtura cu Ioan Beg si cu Stefan Drãgan. La marginea satului aveau un loc doar de ei cunoscut, unde lãsau semne pentru a se întâlni. Cu aceastã ocazie se hotãrãsc sã se ascundã pentru o perioadã de timp în codru si apoi sã se îndepãrteze cât mai mult. Ajutat de Petru Nemes si de Ion Cioca, se va întâlni la Ogasu Rãu cu Hlöbel, Beg si Drãgan.

În seara zilei de 29 august 1952, “Drãgan, fiind de pazã, vede un militar”. Dã alarma si toti fug pe contrapanta Ogasului. Prezenta mai multor militari care trag fãrã somatie îi sperie. Se adunã la marginea unei poienite si când li se pare cã nu mai este nici un pericol se îndreaptã spre Zgriblesti, unde stiau cã este un izvor din care puteau lua apã. Linistea care îi indusese în eroare era cea premergãtoare furtunii. Întâmpinati cu foc continuu, fug pânã la pãduricea din hotarul comunei Valea Boului, unde stau într-o permanentã tensiune timp de trei sau patru zile. Fiindcã în urmãtoarele zile apar neîntelegeri între ei, Beg si Drãgan se despart, doctorul îndreptându-se spre Sãlbãgel. Este constient cã latul se strânge si de aceea nu încearcã sã refacã legãturile sau sã înnoade altele noi. Pe de altã parte, si sãnãtatea i se subrezise.

Doctorul Vuc: nu prea înalt, cum de altfel se vede în fotografiile fãcute la Securitate, slab, cu o frunte mult înãltatã datoritã cheliei pronuntate, purtând ochelari de vedere. Rãmâne pânã în decembrie ascuns într-o casã din comuna Zorlentu Mare. Este arestat în noaptea de 5 si 6 decembrie, fãrã a opune rezistentã. Încã în aceeasi dimineatã de 6 decembrie 1952 i se ia o primã declaratie, apoi este adus de urgentã la Timisoara. În dosarul cu numãrul 1846, la pagina 89, este inseratã adresa întocmitã de lucrãtorii de securitate cãtre Ministerul Securitãtii Statului Bucuresti, prin care raporteazã cã “în urma actiunii informative si a cercetãrilor operative întreprinse de organele noastre s-a reusit a se stabili locul unde se ascunde banditul doctor Vuc si banditul Drãgan Stefan. În dimineata zilei de 6 decembrie 1952 organele noastre deplasându-se sub comanda locotenentului major Deitel Ernest din regimentul de securitate Timisoara au reusit sã prindã vii la locul indicat pe susnumitii.”

Raportul poartã mentiunea de a fi predat imediat locotenent-colonelului Buticã.

Asupra “banditilor” s-a gãsit urmãtorul armament:

- pistol mitralierã cu 2 încãrcãcãtoare si 64 de cartuse

- pistol parabelum cu 2 încãrcãtoare si 12 cartuse

- douã grenade ofensive de tip sovietic

- pistol P.P.S. cu 1 încãrcãtor si 92 de cartuse

- pistol calibru 6,35 si patru cartuse

- o grenadã defensivã

- un binoclu tip militar

- o busolã

- un radioreceptor portativ la baterie si (ce era mai important)

- o pungã cu otravã.

Raportul se încheia cu observatia: “banditii se aflã în Directia Regionalã a Securitãtii Statului Timisoara unde sunt în curs de cercetãri pentru a se ajunge la prinderea celorlalte elemente din bandã nearestate pânã acum.”

Prezenta otrãvii între lucrurile doctorului Vuc nu trebuie sã mire pe nimeni. Pe de o parte fiindcã în formularea jurãmântului depus se stipula cã nu se vor lãsa prinsi de vii, iar pe de altã parte fiindcã nu erau siguri dacã vor rezista fizic anchetelor la care vor fi supusi.

Transferat imediat dupã arestare la Securitatea din Timisoara, simuleazã dezechilibrul mental, dând de furcã anchetatorilor, dar acestia nu dau înapoi în a aplica tratamentele binecunoscute, dornici de a-i face sã vorbeascã pe cei prinsi. Cum stiau cã doctorul Vuc fusese conducãtorul grupului din care rãmãseserã încã destui neprinsi, doreau informatii multiple pentru a lãrgi zona de arestãri.

Cu toate eforturilor depuse, doctorul nu colaboreazã, rezistã si nu va vorbi.

În ziua de 12 martie 1953, la Tribunalul Militar din Timisoara este judecat grupul condus de doctor. Dacã Gheorghe Balica, Iancu Baderca si Victor Curescu vor fi condamnati la moarte si executati, asa cum am mai arãtat, în dimineata zilei de 13 august 1953, chiar în incinta penitenciarului din Caransebes, doctorul Vuc va fi condamnat, alãturi de Ioan Cioca, la muncã silnicã pe viatã, Stefan Drãgan si Dumitru Nemes la câte 25 de ani muncã silnicã, Nistor Lala, Dumitru Lungu si Ioan Bihoi la câte 15 ani muncã silnicã, iar Gheorghe Enea la 10 ani muncã silnicã. Pentru toti, tribunalul adaugã si confiscarea averii.

Dupã doar câtiva ani, destinul lui Cioca se va schimba o datã cu arestarea lui Beg Ioan.

Vigilentã, asa cum numai ea putea fi, la numai câteva zile de la consumarea executiei de la Caransebes, în ziua de 22 august 1953, Securitatea trimite prin curier special o adresã cãtre Ministerul Securitãtii Statului, notatã Strict secret cu nr. r61/18059, inseratã azi la pagina 36 din dosarul cu nr. 1486 din 1953, dovadã concludentã cã demersurile trebuiau continuate pentru prinderea celorlalti membri ai grupului, rãmasi încã în libertate. (Deosebit de interesant mi se pare cã Securitatea n-avea încredere în serviciile postei.)

Iatã continutul adresei:

“Urmare a raportului nostru telegrafic nr. de mai sus din 21 august 1953 referitor la actiunea de prindere a banditilor Hllobel Iosif si Beg Ioan, raportãm:

Actiunea a fost întreprinsã în urma informatiilor date de Beg Floarea, sotia banditului Beg Ioan si informatoarea Dincea Floarea. Informatoarea Beg Floarea a fost pregãtitã si prelucratã de organele noastre din fostul grup operativ al Directiei Regionale Timisoara fiind dirijatã si tinutã legãtura cu ea de cãtre cãpitanul Popovici Ioan pânã la data de 5 iunie 1953 când a fost preluatã de maiorul Pop Ioan.

Din materialul informativ dat de aceastã informatoare a rezultat cã Dincea Floarea, nepoatã de sorã a banditului Beg Ioan este legãtura cea mai apropiatã a banditilor dând în acest sens amãnunte.

În baza acestor informatii, la data de 14 august 1953 s-a dispus ca numita Dincea Floarea sã fie luatã discret si cercetatã operativ asupra legãturilor ei cu banditii. În acest scop maiorul de militie Pop Ioan a retinut discret pe susnumita si s-a prezentat cu ea la sediul acestei Directiuni Regionale unde susnumita a fost anchetatã. În cursul anchetei aceasta a recunoscut toate legãturile pe care le-a avut cu banditii arãtând totodatã cã peste 3-4 zile are din nou întâlnire cu banditii, în apropierea sãlasului ei.

Fatã de aceastã situatie, susnumita a fost prelucratã si instruitã temeinic cum sã procedeze pentru a ne preda banditii.

Astfel s-a format o echipã condusã de maiorul de militie Pop Ioan cu nouã cadre - trei din partea Directiei Generale a Militiei - cinci din trupe de securitate, unul din partea Directiunii Regionale a Securitãtii Timisoara si unul de la Raionul de militie Caransebes.

Femeia Dincea Floarea urma sã se întâlneascã cu cei doi banditi în seara zilei de 20 august 1953 în apropierea sãlasului ei de unde urma sã-i invite la sãlas pentru a le servi cina. Pentru usurarea prinderii banditilor vii, s-a dat femeii din partea noastrã un narcotic ce urma sã fie pus de ea în mâncarea banditilor. Conform planului de actiune, echipa susarãtatã în noaptea de 18/19 august 1953 a plecat din Zorlentul Mare, camuflati în carul lui Dincea Ioan, sotul informatoarei, acoperiti cu paie, si ajungând la sãlas s-au adãpostit acolo conform planului dinainte stabilit, cunoscându-se configuratia sãlasului. În ziua de 20 august 1953 la orele 15, femeia Dincea Floarea a plecat de la sãlas la locul stabilit pentru a se întâlni cu banditii, locul situat la cca un kilometru de sãlas. Femeia împreunã cu banditii s-au întors la sãlas la orele 19,45 si au intrat toti trei în sãlas unde urma ca banditii sã ia cina.

Dupã intrarea banditilor, sãlasul a fost complet înconjurat de echipã, conform planului dinainte stabilit. În timp ce femeia gãtea cina, banditul Beg Ioan a iesit în curtea sãlasului pentru a controla iesirea din sãlas si la o distantã de 7 metri de aceastã iesire, unde au fost postati doi tovarãsi din echipã, a tras douã focuri de pistolet. Fatã de aceastã situatie neprevãzutã, tovarãsii postati la iesirea din curtea sãlasului au tras asupra banditului fãrã a-l lovi. Acesta aruncã patru grenade în directii diferite si-n felul acesta reuseste sã disparã.

La auzul focurilor, banditul Hllobel Iosif a iesit din sãlas alimentând pistolul lui automat, însã la aparitia lui în usa sãlasului, a fost împuscat de sergentul major în termen Vlãsceanu de la trupele de securitate. În urma grenadelor aruncate de banditul Beg Ioan, a fost rãnit foarte usor la tâmpla stângã si coapsa stângã plutonierul de militie Cioculan.

Banditul Hllöbel Iosif, desi a supravietuit rãnirii lui timp de sase ore, fiind în perfectã stare de cunostintã, fiind cercetat, nu a dat material ce intereseazã organele noastre.

Pentru prinderea banditului Beg Ioan, ultimul rãmas din banda doctorului Vuc, s-au întreprins urmãtoarele mãsuri operative:

Activizarea informatorului Lorenz Petru, fiind premise de a lua legãtura cu banditul Beg.

Lansarea pe mai departe si folosirea lui Beg Floarea, sotia banditului, care a rãmas nedesconspiratã din aceastã actiune si sunt sanse bune de a se întâlni cu banditul.

Activizarea posturilor de militie pentru patrulãri permanente pe teren.

Am luat mãsuri ca Dincea Ioan si Dincea Floarea care ne-au ajutat în aceastã actiune sã fie mutati vremelnic din comuna Zorlentu Mare pentru a-i feri de eventuale actiuni de rãzbunare a banditului Beg Ioan.

Fatã de atitudinea hotãrâtã si curajoasã a sergentului major în termen Vlãsceanu de la trupele de securitate prin care a actionat ducând la prinderea banditului Hllobel Iosif propun evidentierea acestui tovarãs.”

Semneazã locotent-colonelul de securitate Mois Aurel.

Ce s-a întâmplat, de fapt, la sãlasul lui Dincea Floarea în noaptea de 18/19 august 1953, dupã declaratiile lui Beg Ioan, date la Securitate începând cu primele zile ale lui decembrie 1958?

Iesit în curtea sãlasului si pãrându-i-se cã aude usoare zgomote, Beg trage cu pistoletul douã focuri în aer. Rãspunzându-i-se cu foc, aruncã grenade pentru a se proteja. Unul din gloantele trase de securisti îl loveste la un picior. Reuseste sã se ascundã, apoi sã ajungã la casa lui Ioan Cãta din comuna Ezeris, care-i spalã rana cu tuicã, îl panseazã si-i dã sã mãnânce. La indicatiile acestuia, încã la sfârsitul lunii octombrie îsi face un adãpost la locul numit Mãgura din hotarul comunei Ezeris. Ioan Cãta va fi arestat si condamnat pentru detinere ilegalã de armament cam pe la începutul iernii lui 1953. Beg aflã de aceastã arestare abia la sfârsitul primãverii anului urmãtor. Pentru a avea cele necesare existentei, lucreazã la sãlasele lui Petru Crina si Dimitrie Crava din februarie 1954 si pânã-n august 1955. În toamna anului 1955, autoritãtile îi descoperã sãlasul de la Mãgura Ezerisului, asa cã Beg se vede nevoit sã se refugieze în hotarul comunei Delinesti, unde avea un alt adãpost.

Securitatea nu rãmâne inactivã, dar evenimentele din toamna anului 1956 legate de Revolutia din Ungaria le contureazã pentru o perioadã de timp un alt orizont de lucru. Receptivi la dorinta de libertate, studentii îsi sustin ideile în cadrul unei adunãri lãrgite ce are loc în sala cantinei Facultãtii de Mecanicã, situatã pe Bulevardul Mihai Viteazul nr. 3. Desi li se promite cã nu vor avea de suferit dacã îsi expun opiniile si chiar li se sugereazã s-o facã, rezultatul va fi cu totul altul.

Preocupati de arestarea studentilor de la diferite facultãti, de anchetarea acestora, ca si de situatia celor transportati la Beregsãu, unde se fac selectionãri între cei retinuti, securistii vor amâna goana dupã cei rãmasi nearestati din grupul doctorului Vuc. Atentia lor era concentratã îndeosebi asupra lui Ioan Beg. Calendarul lasã sã mai cadã din filele sale. În octombrie, ca si în decembrie 1957, locotenetul major Traian Lois a fost la penitenciarul Gherla, unde a studiat terenul în vederea recrutãrii ca agent a condamnatului Petru Nemes din comuna Zorlentu Mare. Din studiul efectuat s-a constatat cã acesta are posibilitãti de informare si urmeazã a fi eliberat din penitenciar în cursul lunii martie a anului 1958. Raportul din care citãm este aprobat de Seful Directiei Regionale, locotenent-colonelul de securitate William Steskal si poartã semnãturile ajutorului sef al serviciului III, cãpitan Gheorghe Bota si al ajutorului sef al directiei regionale, cãpitanul Nicolae Dumitrascu. Actul este inserat la pagina 38 a dosarului 1486 din 1958:

“Astfel se va lua legãtura cu grupul «D» de la penitenciarul respectiv pentru a ne comunica cu 10 zile înainte data când susnumitul urmeazã a fi pus în libertate, ca astfel sã fie recrutat ca agent înainte de a ajunge în comuna Zorlentu Mare.”

În luna ianuarie 1958, mai exact în ziua de Sfântul Ioan, acelasi locotenet major Traian Lois propune un nou plan de mãsuri privindu-l pe fugarul Ioan Beg. Asa cum în 1947 atentia organelor de opresiune se îndrepta asupra membrilor de frunte ai partidului national-tãrãnesc, consi-derând cã, o datã acestia înlãturati, ceilalti vor dispãrea de la sine, în 1958 trebuia prins cu orice pret Ioan Beg, care devenise, în lipsa doctorului Vuc, conducãtorul grupului rãmas încã nearestat.

Pentru a putea reface imaginea sa, am apelat din nou la bunãvointa supravietuitorilor, mai ales cã si acestia au trecut prin furcile caudine ale Securitãtii.

Zorlentu Mare este o comunã frumoasã, asezatã pe dealuri cu coline blânde, ce-ti apare înaintea ochilor dupã ce pãrãsesti soseaua ce leagã Caransebesul de Resita si parcurgi meandrele unui drum ce te-ar putea purta spre Seceani. Aici îsi poartã durerea de-a nu avea posibilitatea s-aprindã o lumânare la crucea celui ce i-a fost sot Floarea Milos, cãsãtoritã Beg. Mãruntã de staturã, subtiricã, în ciuda anilor ce-i poartã, o gãsim robotind pe lângã casã alãturi de fiica sa.

În acele vremuri, anchetele de la Securitate alternaserã când la Caransebes, când la Resita, unde era tratatã cu duritatea cunoscutã, doar o vor face sã mãrturiseascã unde i se ascunde sotul si sã-i conducã acolo; au rezistat, atât ea, cât si fiica ei. Cu ochii întunecati de pânza lacrimilor, îl evocã pe cel dispãrut.

Ion Beg a vãzut lumina zilei în 6 iunie 1911 în comuna Zorlentu Mare, fiind fiul lui Gheorghe si al Opritei. Ultimul sãu domiciliu a fost în comuna natalã. Aici se va cãsãtori si va aduce pe lume un copil. A fãcut parte din corpul vânãtorilor de munte. Participã la rãzboi pe frontul de Rãsãrit, având gradul de sergent. Pentru faptele sale de vitejie este citat pe Ordinul de Zi Nr.177, în 14 octombrie 1941: “Izbânda Corpului Vânãtorilor de Munte a fost mãreatã. Ea va rãmâne ca o luminã pururea strãlucitoare peste veacuri.”

Considerat un corp delict, fiindcã Ordinul de Zi fusese dat pe frontul de Rãsãrit, acesta este ridicat de Securitate în urma perchezitiilor fãcute acasã si se gãseste atasat în original la dosarul 608/1959.

Pentru a fi siguri cã sotia sa îi va ajuta sã-l prindã pe Ioan Beg, atât lucrãtorii de la Securitatea din Resita, cât si cei din Caransebes îi fac tot felul de promisiuni pe care nu le vor respecta niciodatã. Bãnuind cã urmãritul ar reactiona venind acasã, o sfãtuiesc sã divorteze, sugerându-i cã nu o vor mai tracasa, nu o vor mai cãuta. Crezând cã, într-adevãr, va fi lãsatã în pace, Floare Beg, fiica lui Nicolae si a Iconiei, nãscutã în aprilie 1914 în comuna Zorlentu Mare, se desparte legal de cel ce-i era sot, re-luându-si numele de fatã, Milos. Sperantã zadarnicã. Doar carnea si oasele sale spun si azi ce-a pãtimit. Va fi arestatã la sfârsitul lunii februarie 1959 si adusã direct la Timisoara. Este anchetatã de lucrãtorii de securitate, în special de locotenentul major Traian Lois, pânã prin 21-22 mai, când este transferatã la penitenciar, fiindcã urma sã aparã în proces. Va fi condamnatã la 15 ani, dar va executa doar cinci. Partea de detentie pe care o efectueazã în Timisoara o va petrece în penitenciarul care este situat vizavi de hotelul Continental, azi sediul unor firme cu diverse profiluri. De aici va fi transferatã la pentenciarul din Arad, apoi la Oradea, Târgu-Mures, Miercurea-Ciuc si readusã la Oradea de unde va fi si eliberatã. Statul comunist, cu marea sa “grijã fatã de om”, îi oferã posibilitatea de-a învãta o meserie. Într-adevãr, va împleti cosuri din nuiele sau din plastic, din cele folosite în birouri pentru aruncat hârtiile.

Deosebit de activ, locotenentul Traian Lois nu se lasã.

Beg, devenit fugar cam pe la sfârsitul lui octombrie 1950 din cauza convingerilor sale politice si fãcându-si socoteala cã americanii nu vor mai întârzia mult, ia legãtura cu doctorul Vuc, fugar deja de aproape un an. Chiar dacã nu i s-a alãturat de la început, îl va sprijini, cãutându-i gazde si legãturi serioase care sã-i furnizeze cele necesare traiului.

Traseele lui Ioan Beg sunt bine cunoscute Securitãtii datoritã ajutorului dat de organele de Militie, dar mai ales de informatori, racolati cu promisiuni. În seara de 17 decembrie 1958 (o miercuri) rãspunde invitatiei lui Lazãr Orãsanu zis Duca sã bea o tuicã din anul acela, iar cu aceastã ocazie Orãsanu îi va face niste comunicãri importante. Fãrã sã bãnuiascã nimic suspect, Beg acceptã si va veni la sura gospodarului. Acesta, ca si Dincea, primise în prealabil un narcotic care sã-i fie administrat în bãuturã. Se pare cã Beg ar fi gustat din ea si ar fi dat sã iasã în grãdinã. Aici însã erau deja trei persoane. Una l-ar fi lovit pe Ioan Beg cu patul unui Z.B. în cap. Fie cã lovitura n-a fost prea puternicã, fie cã Beg s-a ferit, destul cã, sãrind într-o parte, a încercat sã tragã cu pistolul de care nu se despãrtea niciodatã. Au nãvãlit asupra lui ceilalti doi, tãindu-i cureaua armei si smulgându-i pistolul din mânã. Trântit la pãmânt, Beg a mai încercat sã scoatã cutitul, dar e lovit puternic cu piciorul în mânã de unul din cei trei si scapã arma albã. Imobilzat de cei ce veniserã cu scopul de a-l prinde, i se pune un cãlus în gurã, este trântit în cãruta ce-l astepta nu prea departe, acoperit cu coceni si transportat la sosea. Aici era o masinã cu care veniserã securistii si care îl va duce la Timisoara, nu înainte însã de a-l fotografia la ultimul sãlas unde s-a adãpostit, situat în pãdurea apartinând comunei Cornãtel din raionul Caransebes, împreunã cu obiectele ce le-a avut în adãpost, asa cum noteazã locotenentul major de Securitate Traian Lois în subsolul paginii pe care este lipitã fotografia incriminatului.

Interogatoriile vor începe dupã un scurt rãgaz si i se vor lua când zilnic, când la câte douã-trei zile sau chiar de douã-trei ori pe zi; acestea durau, conform proceselor-verbale de anchetã, între trei si sase ore. Sirul interogatoriilor a tinut pânã în martie, dar s-ar fi putut prelungi si la începutul lui aprilie, fiindcã ultimul proces-verbal de anchetã nu mai prezintã vreo datã si este, de altfel, foarte scurt. Interesantã e formula de încheiere în cazul celui anchetat: “declar de bunãvoie si nesilit de nimeni si semnez.” Mai trebuie sã precizez câtã bunã voie avea cel ce sta în fata ofiterului de securitate, ce-i auzeau urechile, ce simteau oasele lui ?

Declaratiile sunt adunate în dosarul cu nr. 608/1959, de la paginile 68 pânã la 73.

Procesul are loc la Tribunalul Militar al regiunii a treia militare Cluj. În ziua de 11 iunie, presedintele Completului de Judecatã, maiorul de justitie Fechete Augustin, alãturi de judecãtor, cãpitanul de justitie Pop Emil, asesorii maiorul Comsa Ioan, cãpitanul Boantã Ioan, cãpitanul Lucaci Ioan si procurorul Ovessa Constantin, în unanimitate de voturi condamnã pe civilii Beg Ioan, Bugariu M. Martin zis Labãu, Drãgan Gh. Stefan, Câta Ioan si Cioca N. Ioan la moarte prin sentinta cu nr. 772.

Desi în martie 1953 Cioca N. Ioan fusese condamnat la muncã silnicã pe viatã si-si executa pedeapsa în închisoarea de la Gherla, va fi readus la Timisoara, reanchetat, alãturat acum grupului Beg si trimis la moarte. Acum uciderea capãtã caracter oficial, dar sã ne reamintim cã multi vor fi omorâti fãrã sentintã, în diverse locuri rãmase încã nedescoperite.

Condamnatii fac recurs, dar Tribunalul Suprem al Republicii Populare Române comunicã penitenciarului Timisoara, la 27 iunie 1959, prin adresa cu nr. 338/1959, cã li s-a respins recursul, sentinta de condamnare la moarte rãmânând definitivã.

Executia va avea loc în zorii zilei de 29 septembrie 1959 în incinta penitenciarului din Arad.

De fatã la executie vor fi: maiorul de justitie Koszta Emeric, judecãtor la Tribunalul Militar al Regiunii a III-a Cluj, asistat de cãpitanul Pârvulescu Stefan în calitate de procuror, medicul legist - doctorul Hrubaru Gheorghe, iar din partea Ministerului Afacerilor Interne - locotenent-colonelul de securitate Schnelbach Martin. Comandantul plutonului de executie - cãpitanul Lãcatis Ioan.

La data executiei, în penitenciarul din Arad era închisã si sotia lui Ioan Beg. Nimeni din cei ce o pãzeau nu i-a spus atunci ce s-a întâmplat. Abia în urma vizitei mele a avut posibilitatea sã afle adevãrul ascuns cu grijã atâta amar de vreme. Si-ar fi dorit ca-n cimitirul satului, asezat pe un mamelon la chiar intrarea în asezare, pe partea dreaptã, sã poatã aduce osemintele celui ce n-are o groapã cunoscutã.

Acum, acolo doarme somnul de veci, strãjuit de-o cruce de lemn scorojitã si fãrã nume inscriptionat pe ea, dar înecatã de verdeatã, doctorul Vuc. Considerati banditi si folosindu-se acest apelativ în consecintã, luptãtorii împo-triva comunismului erau prezentati de cãtre organele de securitate drept criminali periculosi si drept dusmani ai clasei muncitoare.

Dacã ar fi sã-l credem pe locotenentul major de securitate Traian Lois si pe ceilalti ca el, Ioan Beg si cei cãrora li se alãturase în rezistentã erau oameni care nu trãiau decât pentru a ucide, deci fuseserã pe drept cuvânt vânati, ca sã fie opriti de a mai face rãu.

Ascultând cum îl evocã pe Beg sotia si fiica, as fi putut fi tentatã de a le acuza de subiectivism, dar când pãrerile se confruntã cu ale lui Ioan David sau ale pãrintelui Lazãr-Benone Maghet, de asemeni din Zorlentu Mare, nu mai rezistã o astfel de bãnuialã.

Nãscut în aceastã pitoreascã asezare la 28 septembrie 1922, fiul lui Ioan si al Anei, având o casã de adevãrat gospodar, la numãrul 564, Ioan David deapãnã amintiri ce nu credea cã vor mai fi consemnate vreodatã. N-a fãcut politicã, dar a înteles pericolul comunist si a luptat în felul lui contra acestuia. I-a ajutat pe fugari direct sau prin altii ori de câte ori i s-a cerut.

Invitat în luna octom-brie din anul 1956 de Petru Stefoni zis Pãianu la nuntã în comuna Ezeris, va avea prilejul sã-l cunoascã pe Ioan Beg, care era deja fugar de o bunã perioadã de timp. În seara zilei pre-mergãtoare nuntii, Stefoni zis Pãianu îl roagã pe David sã-l însoteascã pânã la grajd pentru a-i arãta ceva.

Cum au intrat, din întuneric a apãrut lumina unei lanterne. La început David a crezut cã e un cetãtean din Ezeris. Beg s-a prezentat imediat si l-a rugat sã nu-l denunte. I-a mai spus cã sunt si rubedenii, fapt de care, de altfel, avea cunostintã. Tatãl lui Stefoni îl aduce pe Beg chiar la petrecere si îl asazã la masã între David si Pavel Ilia. Pentru a nu atrage atentia asupra sa, Beg s-a îmbrãcat tãrãneste. În timpul nuntii, David stabileste cu Ioan Beg sã se întâlneascã, într-una din zilele urmãtoare, la sãlasul lui Cãta. Respectând întelegerea, David se va duce la sãlas, dar acolo o va gãsi doar pe sora lui Cãta, care îl îndrumã la ei acasã, unde ea credea cã ar fi putut fi Beg. Socotind cã ar fi bine sã vorbeascã cu cel pe care îl cãuta, David se întoarce la domiciliul lui Cãta din Ezeris, însã fãrã succes. Renuntã la plan si nu va mai sti nimic despre el pânã la arestare, care se petrece în 18 decembrie 1958.

Lãsând privirea sã treacã parcã dincolo de zidurile camerei unde stãm de vorbã, continuã însirând bob cu bob mãtãniile suferintei.

Este ridicat de acasã de cãpitanul Stanciu, comandantul militiei din Resita, secondat de un ofiter de securitate din Timisoara. Luat de gât, pentru a-i împiedica orice miscare, a fost dus la sãlasul de la Sâla, sub acuzatia cã detine ilegal o armã. În urma perchezitiei este descoperitã o carabinã ungureascã cu lunetã ce apartinuse odinioarã colonelului Isaia Popa. Acesta fusese în 1945 comandantul regimentului 2 grãniceri-Cernavodã. Când nemtii au fost dezarmati în urma încheierii armistitiului cu rusii, David a luat arma din biroul colonelului, împreunã cu 350 de cartuse. Nu s-a despãrtit de armã timp de 12 ani, pânã la arestare, când mai avea doar nouã cartuse. Cu aceastã dovadã de culpabilitate, este transportat de urgentã la Securi-tatea din Resita. A zãbovit aici pret de câteva ore. L-au transportat apoi, singur, într-o dubã la Timisoara.

În sediul Securitãtii de pe bulevardul Loga nr. 28-32 va fi legat la ochi si asezat pe un scaun cu fata la perete. A auzit deschizându-se o usã prin care i s-a permis unei persoane sã intre ca sã-l recunoascã. La întrebarea directã adresatã de un lucrãtor de securitate: “ãsta e ?”, rãspunsul a fost o confirmare. Din moment ce identificarea a fost fãcutã, l-au condus pe trepte la celularul de la subsol. Fie la anchetã, fie la W.C., a fost dus cu ochelari negri, asa cã nu poate preciza astãzi dacã s-a bucurat de gãzduire în celularul vechi sau în cel nou.

Lãsat timp de trei zile sã se adapteze, va ajunge într-a patra zi la anchetã în biroul locotenentului major de securitate Pop, care era din Arad. Chestionat initial dupã tipic: “stiti pentru ce ati fost adus ?”, David rãspunde simplu: “nu stiu”. Având o atitudine îndeajuns de civilizatã, locotenentul major Pop îi aminteste cã se face vinovat de a fi avut legãturi strânse cu fugarul Beg pânã la arestarea acestuia. Timp de trei sãptãmâni cât a fost adus la acelasi ofiter, întâlnirea s-a desfãsurat dupã acelasi canon. David s-a pãstrat pe linia “nu stiu, nu-l cunosc, nu l-am întâlnit, n-am fost”, iar lucrãtorul se multumea sã consemneze. În acest interval n-a fost lovit si nici n-a fost amenintat.

Lucrurile nu puteau sã rãmânã asa. Într-adevãr, dupã scurgerea timpului amintit, în biroul lui Pop a apãrut locotenentul major de securitate Traian Lois, care a dorit sã afle de la colegul sãu ce a recunoscut “banditul”. Replica datã de locotenentul major Pop nu l-a multumit, asa cã, iritat, a izbucnit: “dã-l pe mâna mea, f....-i dumnezeii mamei lui, cã recunoaste tot.”

În prima zi dupã aceastã convorbire, David, având aceiasi ochelari negri, este adus în biroul lui Traian Lois, un ins potrivit de staturã, oaches la fatã. Asezat în fata biroului, scoate dintr-un sertar un dosar, îl deschide si citeste: “Fugarul Beg Ioan declarã cã ati participat la toate actiunile lui”. Calm, David cere sã fie adus Beg si sã fie confruntati. Sãrind de la birou si rãcnind, locotenetul major Lois i se adreseazã: “Tu mã anchetezi pe mine, f...-ti dumnezeii mamei tale.” Fãrã sã piardã din timp, apucã gorbaciul deja pregãtit si-i aplicã douã lovituri pe spate, apoi îl trimite la celular.

În ziua aceea a fost condus de opt ori la anchetã. Maniera de interogare se repeta cu aceeasi formulã: “te-ai gândit, recunosti ?” Rãspunsul pe care îl obtinea invariabil, “nu, nu recunosc”, era de data aceasta completat de locotenentul major cu înjurãturi care mai de care mai suculente si cu alte serii de lovituri aplicate peste tot corpul, ca sã înteleagã cã nu este anchetat de Pop, ci de Lois. Lãsat singur, se oblojeste cum poate, dar în revãrsat de zori, cel putin asa i s-a pãrut, este asteptat de Lois stând în fata biroului. Anchetatorul rãsfoieste îndelung dosarul si îi cere lui David sã relateze ce s-a întâmplat la nunta lui Stefoni. Ce s-ar fi putut întâmpla la o nuntã? se mirã David. Se felicitã mirii, pãrintii acestora, cei ce le sunt nuni si se petrece dupã obicei. Retinându-l în birou, anchetatorul cere sã fie adus Stefoni, mirele de odinioarã. O datã introdus, acela recunoaste cã el a fãcut legãtura între cei doi, dar nu stie ce discutii au purtat, ce s-a întâmplat dupã nuntã. Învârtindu-se prin birou, Lois subliniazã: “vezi cã am reusit sã te demasc, sã-ti dovedesc minciunile, vezi cã ai avut legãturi cu Beg, cã ai participat la actiunile lui banditesti ?” Fãrã sã se piardã, desi nu-i prea era totuna, mai ales dupã cele încasate, David îi rãspunde cã a fost indus în eroare ca sã meargã la grajd. “Dacã as fi stiut, nu m-as fi dus nici dacã-mi punea cãpãstru de aur cu pietre scumpe. Vã rog confruntati-mã cu Beg Ioan, sã spunã el când si cum ne-am cunoscut.” Neuitând sã-i întãreascã trupul cu câteva lovituri proaspete, însotite de aceeasi suitã de înjurãturi, Lois îl trimite sã reflecteze în celulã.

Cu Beg nu l-a confruntat niciodatã.

Nu l-au lãsat prea mult timp fãrã anchetã si este confruntat cu un martor mincinos, Cornel Belcea, domiciliat tot în Zorlentu Mare, care declarã cã David este dotat de fapt cu încã douã arme de foc, o puscã si un pistol, de care ar fi avut nevoie în lupta ce s-ar fi dat pentru schimbarea regimului.

La vreo sãptãmânã, este luat de Traian Lois si de un alt ofiter de securitate si readus cu o dubã la sãlasul de la Sâla pentru a se descoperi armamentul. În ciuda perchezitiei fãcute, de la care n-a lipsit sãparea pãmântului si chiar dãrâmarea de pereti, nu s-a gãsit nimic.

Vrând, nevrând, Lois a trebuit sã admitã cã în afara declaratiilor date de Petru Stefoni zis Pãianu si Cornel Belcea, nu avea cu ce sã-l incrimineze. Era si atâta destul. A avut în posesie o armã, munitie (chiar dacã numai 9 cartuse), l-a cunoscut pe Beg, i-a fost alãturi si nu l-a denuntat, vini deosebit de grave, pentru care va fi judecat la Tribunalul Militar din Timisoara în zilele de 21 si 22 mai 1959 (alãturi de încã 15 persoane), condamnat la 18 ani muncã silnicã, cu confiscarea averii personale.

Timp de nouã luni va fi gãzduit la penitenciarul de pe strada Popa Sapcã din Timisoara. Înainte de a ajunge la Gherla, cunoaste, timp de 24 de zile, teroarea închisorii din Oradea.

Dupã gratiile de la Gherla va sta doar trei sãptãmâni, fiindcã statul socialist avea nevoie de oameni policalificati, asa cã este trimis în Deltã, la recoltatul stufului. Calvarul drumului de la Gherla la colonia de la Periprava îl va împãrti cu avocatul Alexandru Roscoban din Timisoara, cãruia îi pãstreazã o amintire caldã. Timp de patru ani, cel pentru care agricultura nu avea taine a lucrat la stuf, mutat fiind de la Periprava la Luciu-Giurgeni, apoi la Strâmba, de unde va face cale întoarsã la Gherla.

În ziua de 21 iunie 1964, portile grele ale cumplitei închisori se vor închide în urma sa, devenind liber între sârmele ghimpate ale patriei socialiste.

În ciuda iadului în care a trãit, David, asemeni tuturor românilor, a stiut sã facã si câte un pic de haz de necaz. Din acea perioadã a retinut câteva stante alcãtuite de un alt David (Petru), care era din Hunedoara si pe care, cu o distinctã notã de malitiozitate, mi le-a încredintat:

“Cât de micã fu gâlceava,

Te trezesti la Periprava.

Toatã iarna stai în frig,

Tai la stuf si faci la dig.

Uite-asa trecurã anii

Asteptând americanii.

S-a fãcut gâtul ca fusul

Asteptând sã vinã-Apusul,

Si urechile-s subtirele

De vezi Moscova prin ele.”

Revenit acasã, îsi va relua îndeletnicirile legate de pãmânt. Gospodãria sa dovedeste ce înseamnã hãrnicia si chibzuinta.

* * *

Dupã falsificarea alegerilor din noiembrie 1946, toate institutiile tãrii vor cunoaste declinul firesc provocat de pecinginea comunistã care sporea cu fiecare zi ce trecea. Nici biserica si slujitorii ei n-au fost scutiti de dureri si de umilinte.

Greco-catolicii care n-au acceptat sã abjure au cunoscut îndeaproape ospitalitatea temnitelor noului regim. Nu-l voi aminti acum decât pe episcopul unit Ioan Ploscaru din Lugoj, care s-a mãrturisit în cartea Teroare si lanturi.

Desi recunoscutã de stat, biserica ortodoxã a traversat, de asemeni, propriul ei calvar, iar numãrul celor ce-au înteles sã-l slujeascã pe Dumnezeu si-n lipsa altarului, dar sub vigilenta neadormitã a caraliilor, n-a fost mic. Aproape fiecare grup de arestati si de detinuti politic si-a avut preotul sau preotii care le-au preluat jurãmântul. Alti slujitori ai bisericii s-au fãcut vinovati în ochii autoritãtilor prin faptul de a-i fi ocrotit, de a-i fi miluit, de a-i fi ajutat, dar, mai ales, de a nu-i fi denuntat pe luptãtorii din rezistentã.

Aflatã la Zorlentu Mare, am avut ocazia sã-l cunosc pe pãrintele Lazãr Benone Magheti, fiul lui Nicolae si al Mariei. A vãzut lumina zilei la 23 noiembrie 1924. Scoala primarã o va face în comuna natalã, iar cursurile secundare le va urma la liceul de la Caransebes. Era în ultima clasã a liceului când l-a cunoscut pe profesorul Afilon Verca. Datoritã acestuia se va apropia de Ion Chirilã, de Nicu Blãnescu si-l va cunoaste chiar si pe Spiru Blãnaru, anticomunisti convinsi. De altfel Spiru Blãnaru se va refugia în munti doi ani mai târziu.

Fiind elev extern, Lazãr Benone Magheti este gãzduit în casa bunicii sale, având o mai mare libertate de miscare fatã de colegii sãi care erau interni.

În 4 ianuarie 1945, bunica îl pãrãseste, pornind în cãlãtoria fãrã întoarcere. Rãmas singur, vine în ajutorul celor care au revenit în tarã printr-o operatiune de parasutare, ceea ce si profesorul Afilon Verca va mentiona în cartea sa intitulatã Parasutati în România vândutã. Pe unii dintre acestia îi va conduce în comunele Glimboca, Borlova sau Zervesti. Pe altii îi va gãzdui în propria-i casã din Caransebes. Tinerii considerau casa devenitã conspirativã ca pe propria lor locuintã. Erau plini de elan, de încredere, respectând normele eticii sociale, dar mai ales legile prieteniei. Securitatea, acest înger pãzitor al comunismului, veghea, aduna informatii (si erau destui care sã se lãcomeascã la arginti sau sã plãteascã vreo politã prin intermediul anonimatului) si o perioadã de timp i-a lãsat în pace.

Lazãr Benone Magheti îsi continuã studiile, înscriindu-se la Academia de Teologie în toamna anului 1945. În anii 1948-49 se va transfera la Sibiu, unde îsi va lua si licenta. Hirotonisit în august 1949, este numit preot la Zorlencior, un sãtuc cu doar saizeci de numere. În anul urmãtor, prin martie, este mutat ca al doilea preot în comuna Glimboca. Obligat sã se transfere la 1 aprilie 1953, va conduce enoriasii din localitatea Vãliug.

În acest timp, mama pãrintelui Magheti, Maria (zisã a lui Borlovan), este arestatã, anchetatã, judecatã si con-damnatã la sase ani închisoare corectionalã. Condamnarea a fost însotitã si de confiscarea averii. Despre Maria Magheti zisã a lui Borlovan, despre motivele arestãrii sale urmeazã sã vorbim, ca si despre alte femei care au avut aceeasi soartã.

Securitatea intentioneazã sã-l facã pe preotul Magheti informator. Nu este un fapt neobisnuit, mai ales cã nu este singurul preot asupra cãruia se vor face presiuni. Unii vor ceda - nu încerc sã le motivez fapta, nici sã-i acuz.

Fiindcã pãrintele se mentine ferm pe pozitie, la 6 septembrie 1959 este transferat fãrã cerere la Timisoara, dar nu la vreuna din bisericile orasului, ci în subsolurile Securitãtii, sub acuzatiile de nedivulgare, de ajutor material si de adãpostire a unora din cei parasu-tati, ca si pentru cazul preotului Anton Atnagea si al fiului acestuia, Virgiliu. Familia preotului Atnagea era de fel din Zorlentu Mare. Bãtrânul paroh dorea ca fiul sãu sã treacã frontiera iugo-slavã. Cunoscându-l bine pe Ion Chirilã, pentru care potecile nu aveau taine, pãrintele Magheti îl va contacta pe acesta, rugându-l sã-i fie de folos lui Virgil Atnagea.

Ion Chirilã nu era singurul care se ocupa de trecerea frauduloasã a frontierei, ci era ajutat de Ciuchici si de tâmplarul Vlad.

Precauti, cei care se angajaserã sã le conducã pe acele persoane ce se îndreptau spre lumea liberã, se foloseau de parole pentru a nu fi luati prin surprindere de neaveniti. Pãrintele Magheti se va duce la Ciuchici, pe care nu-l cunostea personal, trimis de Ion Chirilã, iar acesta sã-l punã în legãturã cu Vlad. Pânã sã ajungã pãrintele Magheti la Ciuchici, acesta, de teama informatorilor, schimbase parola. Fãrã sã fie anuntat, pãrintele Magheti nu-l gãseste pe Ciuchici si se duce la mesterul Vlad. Sotia lui Vlad îl primeste, dar îl izoleazã. Când, o datã cu lãsarea serii, Vlad se întoarce, aflã de prezenta pãrintelui, care însã se fãcuse cunoscut uzând de vechea parolã. Convins cã este un securist, Vlad se hotãrãste sã-l lichideze rapid pe intrus si-l mutã în pivnitã, unde îl supune unui tir de întrebãri. Nesiguranta îl face pe Vlad sã amâne lichidarea pãrintelui pentru ziua urmãtoare. În aceeasi noapte, Ion Chirilã vine la Vlad dupã alimente si aflã de sosirea celui considerat suspect.

Bucuros sã-l revadã pe pãrintele Magheti, Chirilã îi va povesti despre pericolul prin care trecuse. Analizând cu minutiozitate posibila strãpungere a frontierei, cei doi mãrturisesc riscul la care se expun, dar se angajeazã sã o facã si sã-l conducã pe tânãrul preot Virgil Atnagea, ca si pe Constantin Munteanu, devenit fugar. Întors la Zorlentu Mare, pãrintele Magheti aflã cã Virgil Atnagea s-a rãzgândit: refuzã sã pãrãseascã tara dupã sfatul tatãlui sãu si se retrage în munti.

Transformând noaptea în zi, în fata unei uriase cãni de cafea, pãrintele continuã depãnarea amintirilor, cântã-rindu-le parcã.

În urma arestãrii care avusese loc la 6 septembrie 1959, este anchetat de un cãpitan de securitate de al cãrui nume nu-si mai aminteste. Acolo, dupã declaratiile luate, nu-i încheie dosarul, lãsându-l în suspensie. În felul acesta, nu putea fi trimis în judecatã, dar putea fi pãstrat în celularul Securitãtii. Desi izolat, reuseste sã afle cã va face parte dintr-un grup ce nu era atunci încã definitivat. În datele care-i parvin apare numele unui profesor Stanciu din Lugoj, cel care îl orientase spre frãtiile de cruce cu ani în urmã. Mai aude si de avocatul Strãin, tot lugojan. În final, grupul care va fi trimis în judecatã este format din 23 de persoane. În urma procesului, pedepsele au variat între 20 si 25 de ani temnitã grea sau închisoare corectionalã. Pãrintelui Magheti îi revin 15 ani. Dupã ce este mutat la penitenciarul din strada Popa Sapcã, îsi va începe periplul prin închisori, cunoscând astfel Gherla si Aiudul. Acolo nu rãmâne decât aproape un an, nu are timp sã viziteze, asa cum afirmã, “toate apartamentele” si nu încearcã nici izolarea.

În 1960 este trimis în Balta Brãilei, iar de aici - la Strâmba, Salcia, Stoenesti si Luciu-Giurgeni.

Dacã n-a avut parte de “neagra” în penitenciare, nu scapã de câteva nopti de izolare în colonie. Motive se gãseau destule si caraliii erau gata oricând gata sã aplice pedepse care de care mai grele.

Chiar dacã nu le dã numele, pãrintele nu-i uitã pe cei care, în ciuda uniformei pe care o purtau, în ciuda simbriei pe care o luau, au stiut sã fie oameni. Unii dintre ei au plãtit chiar cu propria lor libertate. Eliberat în 1964 de la Luciu-Giurgeni, i se atrage atentia, asa cum se fãcea cu fiecare în parte, sã nu vorbeascã, cã dacã... si urmau instructiunile de rigoare. Cu începere de la 1 octombrie al aceluiasi an va fi acceptat sã slujeascã în fata altarului în satul Dezesti. Rãmâne acolo pânã la începutul lunii iunie 1970.

Cu fireascã curiozitate, l-am întrebat pe pãrintele Magheti dacã, o datã liber, s-a simtit urmãrit. Lãsând privirea sã strãpungã zidul, mi-a rãspuns: “Urmãrit! Au avut grijã s-o stim, fãrã sã-i cunoastem pe urmãritori. Era ca-ntr-un film de groazã. Nu ne permiteam nici în familie sã vorbim. Se întelege cã si în bisericã simteam radarul. Ceea ce pare ireal, lucrurile au continuat si dupã 1990. Un cântãret m-a informat cã a fost pus sã mã urmãreascã. La fel au procedat un neam si un prieten. Câti însã au fãcut-o si nu vor fi venit sã-mi spunã!”

Pãrintele nu uitã sã evoce o interesantã discutie purtatã de cumnatul sãu, în târg la Caransebes, cu un domn. Asa cum se întâmplã adesea la târg, domnul a vrut sã stie de unde este cel cu care vorbea. Fãrã sã bãnuiascã ce va afla, îi spune cã este de la Glimboca si cã stã spre capãtul satului. Privindu-l cu multã atentie, domnul continuã cu întrebãrile. Pe acolo locuia si un preot Magheti, nu l-ati cunoscut? Fãrã sã-i spunã cã-i este rudã, cumnatul recunoaste si doreste la rându-i sã stie de unde interesul. Domnul mãrturiseste cã a fost lucrãtor în Securitate si cã a dormit foarte multe nopti acolo, în capãtul grãdinii lui. Cum sã-si fi putut imagina pãrintele Magheti în câtã sigurantã era cu un bodyguard chiar în capãtul grãdinii. Si ce mai bodyguard!

Cu amarã ironie, pãrintele continuã: “Cred cã am bãtut recordul transferãrilor prin atâtea parohii.” Pentru a nu se obisnui prea mult cu locul sau poate pentru a fi mai usor de supravegheat, este transferat din luna iunie 1970 în comuna Cuptoarele. Aici va rãmâne doar doi ani, pânã la 1 octombrie 1972, când este numit paroh în comuna natalã, la Zorlentu Mare.

“Am primit cu fricã sã revin în satul meu si de ce mi-a fost fricã n-am scãpat. În intervalul celor doi ani ce s-au scurs (1972-1974) am fost chemat de multe ori la Resita, la institutia al cãrei nume se rostea cu groazã. Ultima întâlnire a avut loc în sãptãmâna Patimilor din 1974. Mi s-au pus înainte câteva vorbe pe care le-as fi spus si care ar fi putut fi încadrate într-un articol de cod penal. În consecintã, m-au anuntat cã pot scãpa de arestare doar dacã primesc sã le fac anumite servicii. Le-am rãspuns cã eu, ca preot, nu pot face un asemenea lucru. Fãrã menajamente, m-au informat cã nu le rãmâne decât sã mã aresteze, dar cã mi se lasã timp de gândire.”

Pot fi oare de imaginat frãmântãrile pãrintelui, cum va fi întâmpinat Sfintele Sãrbãtori ale Pastelui ? Cu ce inimã-n fata altarului va fi spus “Veniti sã luati luminã!”? Era pregãtit ca-n orice moment din zi sau din noapte sã fie ridicat. Întârzierea era si ea un chin. Nu este de mirare cã, în aceastã tensiune nervoasã, organismul i-a cedat si s-a îmbolnãvit. Nici n-a apucat sã prezinte certificatul medical de boalã, cã i-a venit ordinul sã predea parohia. Pentru cã era bolnav si în tratament, legea prevedea sã i se pãstreze postul. Dar ordinul era categoric: sã predea parohia. Calendarul lãsase sã cadã de douã ori cele trei sute saizeci si cinci de zile si, de Sfântul Nicolae, pãrãseste parohia. Bolnav, încãrcat de multã tristete, rãmâne sã-si îngrijeascã sãnãtatea.

La un an dupã plecarea de la Zorlentu Mare, îsi pierde pe rând pãrintii. Curios cã dupã plecarea din Zorlentu Securitatea uitã sã-l mai invite.

Cam de pe la începutul lui februarie 1975 si pânã la 31 ianuarie 1978 este la Iablanita, de unde va fi transferat într-o altã localitate, la Borlova. La mijlocul lui martie 1986 îsi va face formele de pensionare. Evenimentele din 1989 îl revigoreazã si, desi pensionar, va fi reîncadrat.

Calm, cald, dar mai ales binevoitor, cu vorba bine cumpãnitã, picurã amintirile care i-au marcat atâtia ani de viatã.

* * *

Prigoanei comunismului i-au cãzut victime nu doar bãrbatii, ci si femeile si chiar copiii.

Scurgerea ireversibilã a timpului a închis rãnile, dar nu le-a vindecat. Mircea Vulcãnescu a cerut în ultimele sale clipe de viatã: “Sã nu ne rãzbunati!” Nu dorim rãzbunare, dar cei ce ne-au fost cãlãi vor trebui sã aibã curajul de a-si cere iertare. Asta ar fi în spiritul celei mai cunoscute rugãciuni crestine: “iartã-ne nouã gresalele noastre precum si noi iertãm gresitilor nostri.” În asentimentul tuturor încercatilor sortii, afirm cã-i vom ierta.

Dacã pânã acum am evocat (pe marginea informatiilor directe, ca si pe baza documentelor de arhivã) chipuri de luptãtori din rezistenta anticomunistã, cred cã este binevenit momentul sã creionez câteva memorabile figuri feminine care au urcat Golgota hotãrât si demn.

Fiindcã anterior l-am prezentat pe pãrintele Lazãr Benone Magheti, voi vorbi acum despre mama acestuia, Maria Magheti, zisã a lui Borlovan. S-a nãscut în comuna Zorlentu Mare la data de 8 septembrie 1901, fiind fiica lui Petru si a Mariei Balaci. Se va cãsãtori la vremea potrivitã cu alesul inimii, Nicolae Magheti, si va rãmâne sã locuiascã în co-muna în care a vãzut lumina zilei. La 23 noiembrie 1924 va aduce pe lume un fiu.

Respectând legile nescrise ale traditiilor neamului, va oferi ospitalitate si ajutor ori de câte ori va fi cazul si de câte ori i se va cere. Situatã la marginea satului si fiind înconjuratã de grãdini, casa avea posibilitatea de a ascunde privitorilor ce se petrece în ea.

Potrivitã de staturã, purtând pe cap basmaua specificã bãnãtencelor noastre, legatã sub bãrbie; cu privirea deschisã si caldã, se bucura sã rãspundã rugãmintilor celor din vecini, ca si celorlalti consãteni.

Cel dintâi care se va bucura de gãzduirea Mariei Magheti, zisã a lui Borlovan, va fi Virgil Atnagea, fiul preotului Anton Atnagea din aceeasi comunã. Cunoscându-i ideile, nu se teme sã-l ascundã cam de la jumãtatea lui iulie 1948. Terorizat de securitate pentru fiul sãu, pãrintele Anton Atnagea fuge de acasã si nimereste, ceva mai târziu, tot la Maria Magheti. Când cei doi îi vor încredinta o armã militarã, un Z.B. împreunã cu 15 cartuse si materiale subversive, nu se sperie si le va gãsi un loc potrivit, departe de ochi iscoditori.

Dupã arestarea doctorului Liviu Vuc si a unora din grupul sãu, Beg Ion, Ananie Bagiu, Simion Pusu vor fi de asemeni gãzduiti si alimentati de Maria Magheti.

Azi, pentru a vorbi de cea care a fost Maria Magheti, zisã a lui Borlovan, trebiue sã o readucem în fata ochilor din amintiri, din fotografii, ca si din declaratiile ce i s-au luat la Securitate, adunate în dosarul cu nr. 128/1952. Arestatã în ziua de 25 august 1952, va face parte dintr-un grup de 16 persoane, mare parte consãteni ai sãi. Dusã întâi la Resita pentru ancheta preliminarã, va fi transferatã la Caransebes, de unde, fiind consideratã periculoasã, este mutatã, asemeni celor cu care se însotise, la Timisoara.

Cel care o va prelua la început pentru anchetã va fi sublocotenentul de securitate Pavel Abraham, iar apoi locotenentul Ioan Nedelea.

Tratatã dupã canoanele Securitãtii, va gãsi resurse sã-i înfrunte curajos pe anchetatori, asa cum rezultã din declaratiile date la 14 octombrie 1952 si cuprinse la pagina 227 din dosarul cu nr. 128/1952 vol. VI.

“Desi stiam cã Atnagea Virgil si Anton ca si Bagiu Ananie si Pusu Simion sunt urmãriti de organele de stat, nu i-am denuntat, deoarece nu voiam sã le fac rãu. Eu stiam cã ei vor schimbarea regimului de democratie popularã, de fapt ce doream si eu.” În încheiere afirmã: “i-am gãzduit si i-am alimentat cam patru luni de zile.”

Când anchetatorii socotesc documentele încheiate, trimit grupul în judecatã. Sentinta va fi datã la 30 ianuarie 1953 de cãtre Tribunalul Militar Timisoara, al cãrui presedinte de instantã a fost cãpitanul de justitie Macskasi Pavel.

Acuzatii vor avea parte de pedepse între 4 si 15 ani de închisoare. Cum statul comunist avea puteri depline asupra vietii ca si a bunurilor materiale, autoritãtilor li s-a pãrut cã doar întemnitarea nu este suficientã si au adãugat si confiscarea averii. Maria Magheti este condamnatã la 6 ani închisoare corectionalã, bineînteles cu confiscarea averii.

Grupul face recurs. Acesta se va judeca în 10 iunie 1953 la Bucuresti. Cum era de asteptat, se respinge ca neînte-meiat de cãtre Tribunalul Militar pentru unitãtile M.A.I. Decizia poartã nr. 352 si este anexatã la acelasi dosar, pag. 275.

Privatã de libertate pentru o perioadã de timp determinatã, Maria Magheti va pãrãsi penitenciarul de pe strada Popa Sapcã din Timisoara. Asa cã va fi dusã cu vagonul-dubã la penitenciarul Rahova. La pagina 252 a aceluiasi dosar se consemneazã cã a fost luatã în primire la data de 21 martie 1953. Rahova era doar un penitenciar de tranzit; o vom gãsi la închisoarea de femei de la Mislea începând cu 5 aprilie 1953. I se va face chiar si o fisã medicalã, dar abia la 20 iulie 1955, de cãtre un doctor Dumitrescu.

Micã localitate în fostul judet Prahova, Mislea era cunoscutã în special pentru frumoasa mânãstire. Încã în veacul trecut, chiliile sale insalubre au fost loc de surghiun pentru rãzvrãtitii politici ai vremii. În al doilea deceniu al secolului nostru, mânãstirea devenise închisoare pentru minori, apoi închisoare pentru detinutele de drept comun. Prin anii 1949, 50, 51 s-au înfiintat si sectii pentru detinutele politice. Treptat, treptat, închisoarea a fost populatã doar cu detinute de acest fel. Fiindcã fusese odinioarã mânãstire, era înconjuratã de un zid gros. Acesta era dublat în interior cu scãri. Nu trebuie sã-si închipuie cineva cã, fiind închisoare de femei, lipseau celulele de pedeapsã. Erau si aici trei la numãr, amplasate lângã curtea de lemne.

Ce va fi fãcut aici Maria Magheti? Cum i s-a scurs timpul? Ce prietenii va fi legat? Sunt întrebãri la care nu se poate rãspunde. Cert este cã sãnãtatea i s-a zdruncinat, dar n-avea cui sã i se plângã. Singurul cãruia i se putea adresa fãrã fricã de prigoanã era Dumnezeu, însã si acestuia în gând si-n linistea noptii.

De la Mislea va fi transferatã la penitenciarul Miercurea-Ciuc, o constructie stil Maria Tereza. La pag. 260 a aceluiasi dosar 128/1952 se gãseste Raportul cu nr. 5 cãtre Comandamentul Penitenciarului, fãcut de sergentul major Abraham Iuliana, sefã de sectie: “în dimineata zilei de 27 februarie 1957 detinuta Magheti Maria de la camera 4 sectia a II-a a fost gãsitã în pat dupã desteptare. Pentru acest lucru îi cer pedepsirea conform regulamentului.”

Regulamentul a fost aplicat, iar îndrãzneala detinutei a fost sanctionatã cu 5 zile de regim celular sever.

Despre amplasarea celulei 4 vorbeste si Aspazia Otel-Petrescu în volumul Lacrima prigoanei: “celula 4, pe culoarul considerat iadul cel mai adânc al iadului mare.” Regimul celular sever sau izolarea consta din mutarea detinutei într-o camerã complet goalã, în care primea pentru dormit o saltea de paie la ora 10 seara si o restituia a doua zi dimineata la ora 5. Douã zile era lipsitã de mâncare, iar a treia zi primea ratia zilnicã, totul într-un frig de nedescris.

De aici va fi pusã în libertate la 3 mai 1957.

I se atrage foarte serios atentia cã nu are voie sã vorbeascã despre felul în care a traversat perioada de detentie. În caz contrar, va avea din nou de suferit.

Întelegând cã cei pe care-i considerau “banditi” nu puteau rezista în munti, izolati, fãrã ajutor, securistii reusesc, dupã arestarea unora dintre membrii grupului si, în acelasi timp, prin informatorii proprii, sã ajungã la parte din cei care-i gãzduiserã, alimentaserã si-i ajutaserã prin diverse informatii. Prinderea lui Gheorghe Balica, Iancu Baderca, Victor Curescu si alti câtiva din grupul lui Dumitru Mutascu zis Fus si tratarea lor dupã metode de acum bine cunoscute în subsolurile Securitãtii vor face sã se înmulteascã numãrul arestatilor în zilele de sfârsit ale lunii martie 1953. Vor fi ridicate de la casele lor din comunele Verendin, Lãpusnicu-Mare, Mehadica, Poiana si Bozovici paisprezece persoane, dintre care trei femei, formând, conform dosarului nr. 182/1953, “grupul de alimentatori”.

Respectând cu strictete una din legile nescrise ale traditiei poporului nostru, aceea de a oferi ospitalitate, si-au pierdut viata, averea si libertatea multi oameni, bãrbati si femei, în anii întunecati ai comunismului.

Sofia Obesterescu zisã Nica, o tãrancã sãracã din Lãpusnicu-Mare, fiica lui Iosif si a Anei, nãscutã la 1 ianuarie 1924, rãmãsese vãduvã de rãzboi. Sotul ei cãzuse în ultima parte a celui de-al doilea rãzboi mondial, în luptele din Ungaria. Rãmasã singurã, este ajutatã de tatãl ei, Iosif Ghera, sã învingã greutãtile traiului de zi cu zi. În vara anului 1951, fiind cu oile în apropierea sãlasului de la Scoc, îi ajutã pentru prima datã cu alimente si le dã si de mâncare celor doi, Gheorghe Balica si Iancu Baderca. Ulterior, fiind iar cu oile, dar de data aceasta la sãlasul de la locul numit Crestata, nu departe de hotarul comunei Bozovici, le va da din nou gãzduire si alimente. Arestatã în 18 martie 1953, va fi judecatã în data de 28 mai a aceluiasi an si condamnatã de Tribunalul Militar Teritorial Timisoara la sase luni închisoare corectionalã.

Din acelasi grup face parte si Ilena Moatã din comuna Bozovici, fiica lui Nicolae si a Anei Pescariu, nãscutã în 13 februarie 1922. În procesul verbal încheiat în urma anchetelor, lucrãtorul din Ministerul Securitãtii Statului Regiunea Timisoara afirmã la pagina 5 a dosarului cu nr. 182/1953 cã “Moatã Nicolae cioban, sotul lui Moatã Ilena fiind anchetat de organele de stat referitor la fugari, a negat si a preferat mai bine sã se sinucidã decât sã predea pe fugari.”

Cum se va fi sinucis, cine l-o fi ajutat sã o facã? sunt întrebãri la care nu se poate rãspunde.

Fugarii Baderca si Balica îl cunoscuserã pe Nicolae Moatã în aprilie 1952, când acesta era cu oile la sãlasul de la Liciova. La rugãmintile lor, îi gãzduise si le dãduse alimente. Asemeni celorlalti luptãtori în rezistenta anticomunistã, asteptau sosirea americanilor pentru a putea rãsturna regimul comunist.

Fiindcã aveau lânã de la oile lor, Nicolae Moatã îi cere sotiei sã tricoteze, pentru cei doi, douã pulovere si o pereche de ciorapi.

În interogatoriul ce i se ia în chiar ziua arestãrii de cãtre locotenentul de securitate Oresiki Carol, Ilena Moatã aratã: “motivul ce m-a determinat sã-i sprijin a fost îndeosebi acela, cã speram cã într-adevãr vor reusi sã rãstoarne regimul din Republica Popularã Românã si atunci vom fi si noi bine vãzuti si nu mi-a plãcut nici mie acest regim din R.P.R.” (pag. 54-55 din acelasi dosar 182/1953).

Condamnatã alãturi de ceilalti membri ai grupului la un an si sase luni, prin sentinta datã la 28 mai 1953, face recurs. Acasã îi rãmãseserã doi copii lipsiti de orice ajutor.

Interesantã si demnã de a fi cunoscutã, mi se pare atitudinea unui mare numãr de locuitori ai comunei Bozovici, care, fãrã sã se teamã, alcãtuiesc un memoriu cãtre Presedintele Tribunalului Militar pentru Unitãtile M.A.I. pentru a cere reducerea pedepsei date de instanta Tribunalului Militar Teritorial Timis consãtencei lor Moatã Ilena, ai cãrei copii rãmãseserã si fãrã tatã si fãrã mamã. Memoriul este semnat de 83 de persoane si este anexat la dosarul 182/1953, fila 234.

Recursul i se va admite, i se reduce pedeapsa la sase luni închisoare corectionalã, dar va cunoaste îndeaproape si regimul închisorii de la Mislea, de unde va fi eliberatã la 27 octombrie 1953, în baza adresei numãrul 938 a Tribunalului Militar pentru unitãtile M.A.I. Bucuresti din 21 octombrie.

Dacã Moatã Ileana a cunoscut rigorile legii pentru vina de-a fi dat ospitalitate luptãtorilor si pentru cã a avut îndrãzneala de-a le fi tricotat douã pulovere si o pereche de ciorapi, acelasi lucru se va întâmpla si cu Popovici Maria, nãscutã Sandru, zisã Sacabet. A vãzut lumina zilei la 7 ianuarie 1922 în comuna Mehadica, fiind fiica lui Crãciun si a Floarei. Pãzind oile în zona numitã Valea lui Moatã, cam prin septembrie 1950 îi va cunoaste pe Iancu Baderca, pe Nistor Duicu (ucis ulterior într-o ambuscadã a Securitãtii) si pe Ion Caraibot zis Ciovicã; la rugãmintea acestora, le va asigura adãpost si alimente. Dupã o perioadã de timp, fiind cu oile lângã sãlasul de pe locul numit Scoarta, îi reîntâlneste pe fugari si le va da din nou adãpost si alimente, considerând normal sã-i ajute la nevoie. Arestatã si ea în 18 martie 1953, va fi anchetatã de lt. de securitate Pavel Abraham, care va fi curios sã afle dacã a avut posibilitatea sã-i denunte. Rãspunsul dat este prompt, asa cum apare la dosar, la pagina 214:

“Am avut ocazia de a-i denunta, dar n-am vrut, deoarece îmi pãrea rãu si m-am simtit atasatã lor.”

Alãturi de grupul din care fãcea parte, va fi si ea condamnatã la sase luni închisoare corectionalã prin sentinta nr. 210/1953, având astfel posibilitatea unei cãlãtorii cu vagonul-dubã pânã la închisoarea de femei de la Mislea, de unde, de altfel, va fi eliberatã. Vinovate de a fi dat cu bunã stiintã adãpost si hranã, de a fi tricotat flanele si ciorapi, dar mai ales de a nu-i fi denuntat pe fugari, aceste femei au plãtit cu suferintã si cu lipsã de libertate.

Uneori, pentru vini mai mici, pedepsele au fost mai mari. Toate acestea n-au schimbat cu nimic firea oamenilor. Ospitalitatea, proprie românilor, s-a manifestat din plin. Tributul plãtit a contribuit la înnobilarea caracterelor.

În ciuda trecerii vremii, amintirile, frumoase sau triste, plãcute sau dureroase, nu ne pãrãsesc; adesea ele sunt subiect de discutie pentru cei ce supravietuiesc.

Vorbind despre câteva din femeile a cãror viatã s-a desfãsurat în limitele lumii cãreia i-au apartinut (satul cu traditiile si obiceiurile lui), dar pe care soarta le-a fãcut sã cunoascã si, mai ales, sã se confrunte cu un alt adevãr decât cel stiut de ele, cel oferit de statul sprijinit pe deplin de Securitate, mi-a apãrut în fata ochilor mintii chipul delicat al doamnei Eugenia Domãs-neanu, sotia ofiterului comandor Petre Domãsneanu, judecat si condamnat la moarte în 1949. Executia a avut loc în 16 iulie acelasi an, la Pãdurea Verde. Arestatã la 20 august 1948, va fi alãturatã unui grup format din alte 27 de persoane care vor forma obiectul dosarului cu nr. 2426/1948.

Nãscutã în ajunul Crãciunului 1907, în comuna Cleanov jud. Mehedinti, are o copilãrie fericitã, ocrotitã de pãrintii ei, Ioan si Anastasia Mihutescu. Ursitoarele îi vor uni destinul prin cãsãtorie cu cel al ofiterului pilot Petre Domãsneanu; va împãrti cu acesta bunele si relele într-o perioadã scurtã de timp, la Herculane, nu departe de garã, în imobilul cu nr. 617.

Mignonã, cu pãrul castaniu tuns scurt si pieptãnat peste cap, cu o privire ce te învãluia cu multã cãldurã, se misca dezinvolt, dar cu gesturi stãpânite, vorbea rar si totdeauna cu o urmã de tristete în glas. Încerca si reusea sã fie o prezentã nu doar agreabilã pentru noi, cele cu care împãrtea nu doar aerul celulei; am cunoscut-o în vara anului 1949, la penitenciarul civil din orasul nostru, vizavi de Continental, loc de detentie pentru o parte din condam-natele politic de atunci. Acuzatã pentru omisiune de denunt, în 5 martie 1949 va fi condamnatã la 7 luni închisoare corectionalã.

Ce omisese sã denunte de fapt Eugenia Domãsneanu? Cu ce se fãcuse atât de vinovatã ? Bine cunoscuta institutie de opresiune nu putea admite ca un om sã stie ceva, sã aibã o informatie si sã nu batã la usa ei, gata sã descarce tolba cu cele cunoscute, ca sub patrafirul preotului, la spovedanie. În consecintã, deliberând în secret (asa cum se noteazã în Procesul Verbal de sedintã a Tribunalului Militar Timisoara), completul format din ofiterii magistrati Bonescu Oprea (presedinte), cãpitan Mihãilã Efrem, alãturi de asesorii ofiteri combatanti, “conform art. 291-295 C.J.M. asupra culpabilitãtii privitor la grupul...”, si sunt enumera-te cele 27 de persoane, fixeazã pedepse care vor oscila între cinci luni si cincisprezece ani. La dosar este atasatã adeverinta de încarcerare a doamnei Eugenia, ca si cea a nepotului, Alexandru Domãsneanu. Sigur, nu putea cetãteanul sã fie arestat fãrã ordinul de rigoare. Ceea ce surprinde azi este cã hârtia oficialã poartã nr. 1880 din 10 decembrie 1948, când, în realitate, sotia comandorului se bucura de ospitalitatea Securitãtii de la data de 20 august 1948. Dar ce contau câteva luni de calvar în plus?

Nu va fi eliberatã la chiar data expirãrii pedepsei, din aceeasi grijã fatã de om (în august 1949 împlinise un an de executie), si nici nu va reveni la Herculane, asa cum ar fi fost firesc. Îi fusese confiscatã averea o datã cu condamnarea la moarte a sotului.

Va avea domiciliu obligatoriu într-o micã localitate din însorita Câmpie a Bãrãganului.

* * *

Mãrtisor - prima lunã de primãvarã. Sã reîntoarcem paginile istoriei: martie 1945. Se încheiase armistitiul. Lumea spera la o nouã viatã, fãrã sunet lugubru de sirenã, fãrã liste de morti sau de dispãruti. Ce avea sã se întâmple? Ce ne pregãtea marea prietenã de la Rãsãrit, cu care înche-iasem aliantã?

Bine implementat la Bucuresti, cu sarcini precise de la Kremlin, Vâsinski actiona ca la el acasã. A impus guvernul condus de Petru Groza. Într-o telefonogramã îl informa pe Molotov cã “Dupã cum vã amintiti, problemele abordate în scrisorile din 28 februarie - 1 martie referitoare la situatia din România au fost analizate de noi în conversatia avutã cu dv. În aceastã convorbire v-am atras atentia asupra împrejurãrii cã, asa cum au demonstrat ultimele evenimente din România, guvernul Rãdescu, acum demisionat, s-a arãtat incapabil sã asigure ordinea în România, care constituie spatele frontului Armatei Rosii, si cã Rãdescu a încurajat violentele si împuscarea cetãtenilor pasnici, care cereau dizolvarea organizatiilor fasciste si îndeplinirea constiincioasã a conditiilor conventiei de armistitiu. O astfel de situatie nu poate fi toleratã în spatele armatei...”

Vâsinski uita sã vorbeascã despre teroarea instauratã de Armata Rosie de ocupatie, despre convoaiele de basarabeni si bucovineni ce luaserã calea refugiului. Nu tin sã intru în alte detalii, recomand spre lecturã cartea Misiunile lui Vâsinski în România (documente secrete), apãrutã anul trecut sub oblãduirea Institutului National pentru Studiul Totalitarismului.

...Mãrtisor - muguri de sperantã. O sã vorbesc putin despre Anisoara Horescu-Olteanu, cumnata lui Spiru Blãnaru, fiindcã ea se numãrã printre putinii supravietuitori ai evenimentelor din aceeasi lunã martie, dar a anului 1949, evenimente petrecute în zona Fenesului, la sãlasele de pe Cracul Farcului, nu departe de Teregova. Potrivitã de staturã, adunând în podoaba capilarã nu doar albul vârstei, ci si al suferintelor, cu ochii luminosi si expresivi, relateazã faptele de parcã ieri s-ar fi petrecut. Nãscutã la Domasnea în 1926, este fiica Mariei si a lui Nicolae Horescu. Face scoala primarã în comuna natalã, apoi urmeazã cursurile Liceului “Iulia Hasdeu” din Lugoj. Dupã ce stã un an acasã în 1947, se hotãrãste sã urmeze cursurile Facultãtii de Istorie-Geografie din Cluj. Se simte atrasã de frãtiile de cruce si se apropie de tatãl sãu în atitudinea de împotrivire fatã de comunism. Asemeni surorii sale, cumnata lui Spiru Blãnaru constata cu durere cã “se rãstur-nase o lume, se dãrâmase din temelii tot ce pânã atunci se clãdise, atât pe tãrâm material cât si spiritual. Nimic nu mai corespundea cu cele ce se învãtaserã în familie sau în scoalã”

Cei cunoscuti deja pentru ideile lor anti-comuniste erau suspectati de Securitate. Numãrul acestora s-a înmultit. Asa s-a ajuns la formarea unui grup, la început mic, dar care pe parcurs s-a lãrgit.

În fata acestei situatii, Securitatea si-a întãrit fortele aducând unitãti din Oltenia, dar acelea nu dau rezultatele asteptate. Sosesc unitãti noi din Ardeal, din zona Oradiei. Componentii acestora sunt mult mai vigilenti.

Împletind informatiile obtinute de la doamna Anisoara Horescu-Olteanu cu documentele de arhivã, sã amintim adresa întocmitã de Comandantul Zonei a IV-a Teritoriale Timisoara, general maior Bãjenaru Ioan, alãturi de maiorii de securi-tate Mois Aurel si Kling Zoltan, cãtre Ministerul Afacerilor Interne, cu nr. 30.257 din 14 martie 1949, în care se comunica: “În urma informatiilor precise, date de securitate, s-a determinat zona Fenes-sãlasele de pe Cracul Farcului, unde se adãpostea o parte din banda Teregova, împreunã cu seful bandei, Spiru Blãnaru.

Pe baza celor de mai sus, Comandamentul Unic Timis a organizat pe teren o capcanã la sãlasul numitului Filip Ioan din comuna Fenes, situat la 1,5 km S.E. de Fenes, luând mãsuri de blocare a satului, prin interzicerea populatiei de a pãrãsi locuintele, fapt ce s-a adus la cunostinta tuturor prin baterea tobei în comunã.

În urma organizãrii acestor actiuni, s-a obtinut urmãtorul rezultat: au fost rãniti mortal banditii Caraiman Ioan, cojocar din comuna Fenes, si Berzescu Ioan, plugar din comuna Teregova. Au fost prinsi vii banditii Spiru Blãnaru, rãnit, Copãceanu Martun, Grozãvescu Ianãs, Maritescu Romulus, plugari din comuna Teregova, alãturi de Puschitã Petru zis Liber si de Puschitã Vichente zis Liber, plugari din comuna Domasnea”

Dupã actiunea care avusese loc la Pietrele Albe, cota 1099, la 8 km vest de Teregova, Spiru Blãnaru se despãrtise de cumnatã si de socru, îndreptându-se spre Fenes. Actiunile trebuiau unificate, fiindcã în noaptea de 17/18 martie era pregãtitã lovitura de rãsturnare a comunismului, dar n-a fost sã fie.

Rãmasi singuri, tatã si fiicã trãiesc zile de mari frãmân-tãri. Erau multi cei care, pentru a-si pãstra locurile ocupate cu foarte mare usurintã, ar fi fost în stare de orice trãdare. De aici si vânãtoarea sãlbaticã a celor fugiti. Mutându-si resedinta când la unul, când la altul si permanent temân-du-se nu atât pentru ei, ci pentru cei care le oferiserã gãzduire, tatã si fiicã hotãrãsc sã se predea. Veniti acasã o datã cu zorile, gãsesc curtea plinã de armatã. Unul dintre ofiteri, deosebit de zelos, se grãbeste sã le punã cãtuse, dar seful Securitãtii din Caransebes declarã cã nu este nevoie de asa ceva, fiindcã el rãspunde pentru cei doi arestati. Condusi la Primãrie, vor astepta mijlocul de transport, o dubitã, care sã-i aducã la Caransebes. Aici însã nu vor sta prea mult, fiindcã Securitatea din Timisoara dorea cu tot dinadinsul sã le ofere ospitalitate. Îl revede aievea pe Mois Aurel, care nu s-a multumit sã-l ancheteze doar pe tatã, ci a tinut sã se ocupe si de Anisoara Horescu-Olteanu. Ancheta dânsei nu s-a desfãsurat dupã tipic, fiind lipsitã de bãtaie si de înjurãturile de rigoare.

Procesul va avea loc cam pe la începutul anului 1950. Va primi, prin bunãvointa celor care dirijau din umbrã sentintele, sapte ani de închisoare corectionalã, iar tatãl sãu opt ani temnitã grea. La proces, spre mirarea completului de judecatã, tânãra fatã are curajul sã cearã sã i se adauge ei pedeapsa celor doi bãtrâni care o tãinuiserã, iar acestia sã fie pusi în libertate. Fiind condamnatã deja, nu putea sã rãmânã la Timisoara. Se va îndrepta spre Mislea, unde va si executa anii de condamnare primiti cu generozitate. Cãlãtoria cu vagonul-dubã o urmãreste si azi. A suferit teribil de sete. Pentru a ajunge la Mislea, a fãcut un scurt popas la Vãcãresti. Totul a îngrozit-o. Coridorul pe care a trebuit sã meargã spre celulã era întunecat. Peretii erau încãrcati cu o mâzgã umedã. Usa masivã care s-a deschis pãrea cã ascunde animale sãlbatice. A intrat cu strângere de inimã într-o celulã cotropitã de umezealã si mucegai. De la Jilava, trenul cu bine cunoscuta dubã a transportat-o la Ploiesti. În garã le-au luat în primire militiencele. Fiindcã tot era foarte cald, le-au dus pe jos. Asa suna ordinul. Anisoara Horescu tine sã afirme: “Cum nu cunoscusem pânã atunci militience cu suflet, am fost de-a dreptul emotionatã de gingãsia cu care ne-au tratat. Când li se pãrea cã am obosit, ne opreau la umbra unui tufis sã ne odihnim. Nu-mi aduc aminte cine din gardiencele noastre de la Mislea a fost printre ele. Dupã felul cum ne-a tratat, înclin sã cred cã a fost coana Mãrguta, care, dupã ani si ani de puscãrie, ajunsese Mamaia.”

Timp de trei sãptãmâni va cunoaste izolarea. Datoritã unei alte detinute, care intervine pentru ultimele venite, vor fi scoase de la izolare si trimise la atelier sã lucreze. Îsi aduce aminte de costumele nationale la care a lucrat o bunã perioadã de timp. Tristete si melancolie însotesc destãinuirile. Parte din cele cu care a împãrtit suferinta, greul, micile bucurii nu mai sunt. Parte dintre ele poartã povara anilor si urmele bolilor, chiar dacã sunt ascunse în dosul unui zâmbet. La terminarea pedepsei, n-a fost pusã în libertate, ci condusã la Securitatea din Ploiesti. Asa cerea ritualul si toatã suflarea de detinuti politici trebuia sã se conformeze. Împreunã cu ea erau si câteva care se bucuraserã un an în plus de binefacerile peniten-ciarului. La Securitate, dupã o ultimã noapte, au aflat cu surprindere cã cele care avuseserã doar sapte ani plecau acasã, în timp ce beneficiarele a opt ani se confruntau cu un domiciliu obligatoriu. Dupã semnarea declaratiei cã nu vor spune nimic si, mai ales, nimãnui despre viata petrecutã dincolo de gratii, au fost lãsate sã plece. Bucurestencele au condus-o la garã si au rãmas alãturi de ea pânã la plecarea trenului. Revenea acasã. Ochii i se adumbresc, glasul capãtã o altã inflexiune când evocã întoarcerea. Pierduse notiunea timpului ascultând zgomotul fãcut de rotile trenului si urmãrindu-si firul gândului. “Teama cã n-am sã mai gãsesc pe nimeni acasã, cã nu voi avea curajul sã bat la usa nimãnui m-a coplesit. Abia când am vãzut Dunãrea la Severin mi-am dat seama cã m-am apropiat de casã. Cuprinsã de o fricã pe care n-as putea-o explica azi, am coborât în gara Domasnei, strângând la piept bruma de lucruri pe care le aveam. Lumea care venise cu trenul nu m-a recunoscut, dar nici eu nu mai recunosteam pe nimeni. Când m-am apropiat de sat, un tehnician de la Ocolul Silvic mi s-a prezentat si mi-am adus aminte de el. M-a invitat sã merg la ei, fiindcã lumea era la lucru si n-am sã gãsesc pe nimeni. Vestea cã m-am întors acasã s-a rãspândit în tot satul, asa cã în dupã amiaza aceea a fost un adevãrat pelerinaj. Am fost impresionatã de primirea pe care mi-au fãcut-o.”

Despãrtitã de lumea care-i fusese nu doar cunoscutã, ci si dragã, acum aceasta i se pãrea strãinã. Nu s-a apropiat de casã, devenitã internat pentru copiii din satele vecine si dispensar veterinar. La cimitirul din deal credea atunci cã e tot ce-a mai rãmas din munca familiei. Sora sa, Maria Blãnaru, cu mama, bunica si micul Cornel, fuseserã deportati la Cuza-Vodã. Având buletinul, cele mai apropiate neamuri îi dau bani, iar mãtusile îi alcãtuiesc în grabã o micã garderobã cu care sã poatã pleca la drum.

Firul relatãrilor se întrerupe. Se lasã tãcerea. În camera în care stãm la Domasnea, odinioarã se râsese, se sperase, s-a plâns cu lacrimi din cele mai amare. Dar nãdejdea si, mai ales, credinta în Dumnezeu i-a adunat pe urmasi.

Multumiri Institutului National pentru Studiul Totalitarismului, pentru ajutorul oferit la culegerea datelor