Editura Marineasa
Fiului meu Alexandru,sã nu uite
suferintele prin care a trecut familia sa.
Mãrturie de început
Citind paginile acestei cãrti,
menitã sã rememoreze momentele de eroism, jertfelnicie si, de
ce n-am spune-o, de sfintenie ale trecutului nostru apropiat, m-am gândit
câtã mângâiere pot resimti toti aceia care le-au trãit aievea,
dar si cât de mult folos vor avea tinerii sau mai putin vârstnicii cãrora
doar li s-a povestit ce s-a întâmplat în lungii ani de teroare comunistã.
În general e bine sã întretinem memoria evenimentelor
de atunci, pentru cã asa e normal, dar si pentru a contribui la nerepetarea
lor vreodatã.
Într-adevãr, cele aproape
cinci decenii de teroare comunistã, care s-au soldat cu nenumãrate
victime, au însemnat tot atâtea decenii de împotrivire la înstãpânirea
în
Începutul l-a
constituit opozitia, sã-i spunem teoreticã, intelectualã. Presa si radioul, institutiile toate, potrivit specificului
lor, Biserica prin feluritele ei activitãti, scoala cu modul de a educa
pe copii si tineri, armata cu disciplina ei, partidele democratice cu influenta
lor asupra aderentilor, toatã suflarea româneascã, exceptând
cei câtiva interesati, constituia o puternicã opozitie la comunism.
Când “gluma s-a îngrosat”, când s-a dezlãntuit teroarea, românii nostri
au pus mâna pe arme. Lupta a fost inegalã, iar forta brutalã
a celor sustinuti de tunurile, tancurile, sãbiile si tot arsenalul
ocupantilor sovietici a înfrânt pânã la urmã rezistenta românilor.
Au urmat arestãrile, schingiuirile, crimele cu lungul lor sir de victime.
Metodele preluate de la sovietici, inventivitatea criminalilor autohtoni,
lichidarea intelectualilor si a tãrãnimii, umplerea închisorilor,
crearea lagãrelor, deportãrile au dus la frângerea rezistentei.
Si totusi lumea n-a cedat. Când,
cât si cum s-a putut, rezistenta la comunism a continuat, chiar dacã
sub forme mai putin vizibile. Fiecare în felul sãu. Banatul si-a avut
partea de contributie. Nu toate aspectele si nici întregul ei nu a putut fi
cuprins în paginile de fatã. Totusi, destule aspecte din cele care
meritau a fi consemnate ne sunt rememorate de autoarea cãrtii. Sã-i
fim recunoscãtori pentru cã a ostenit sã nu fie date
uitãrii.
La ora actualã, desi nu
multi, totusi existã încã destui supravietuitori ai terorii
comuniste. E datoria de constiintã a fiecãruia sã dea
mãrturie despre tot ce a pãtimit, despre tot ce cunoaste din
experienta altora, despre orice experientã proprie sau a celor din
preajma sa. Cartea de fatã sã fie un îndemn la neuitare, o certitudine
cã vremurile de odinioarã nu se vor mai reîntoarce niciodatã.
† Nicolae
Mitropolitul Banatului
Dupã cincizeci de ani de comunism si sase
de sperante ce par pierdute*, mai puternic îmi vibreazã-n suflet cuvintele
înteleptului cronicar moldovean Miron Costin - “nu vremurile sunt sub om,
ci bietul om sub vremi”.
S-au adunat zilele, bob mãsurat,
si adevãrata istorie, carte de cãpãtâi ce trebuie pusã
la îndemâna tuturor, întârzie sã aparã. Multi din cei ce au
trecut prin gulagul românesc au încredintat tiparului mãrturii despre
incredbilele orori sãvârsite de om împotriva omului, dar nu s-a spus
totul.
Unicã în viata tuturor
tãrilor de sub dominatie comunistã, România a cunoscut o miscare
de rezistentã care ar fi trebuit ca la data de 18-19 martie 1949 sã
înlãture definitiv balaurul rosu. Dar n-a fost sã fie.
Pentru a putea prezenta ordinea
cronologicã a faptelor, vom încerca sã ne întoarcem în timp.
Cãrtile pot dispãrea indiferent cum au fost ele scrise (mai
mult sau mai putin romantate), dar cuvântul, si mai ales cel al supravietuitorilor,
nu se va pierde.
În urma alegerilor din noiembrie
1946, alegeri libere, hotãrâte de cele trei mari puteri la Conferinta
de la Moscova, rezultatul real ar fi fost:
National Tãrãnisti
70%
Liberali
17%
Blocul
democratic alcãtuit de comunisti 13%
Desi
se dãduserã asigurãri de cãtre guvernul Petru
Groza în sensul libertãtilor cetãtenesti, acestea n-au fost
decât praf azvârlit în ochii puterilor occidentale, iar presa noastrã,
devenitã peste noapte pe de-a-ntregul comunistã, sub incidenta
cenzurii nu-si putea permite nici un rând refe-ritor la rolul pe care si-l
asumase U.R.S.S. La doar câteva zile de la sfârsitul alegerilor, comunicatul
oficial anunta:
Blocul
partidelor democrate 83%
Celelalte
partide 17%
Initial,
S.U.A. declarase cã nu poate considera aceste alegeri ca o executare
a asigurãrilor date de guvernul român Statelor Unite, Marii Britanii
si U.R.S.S.-ului. La 2 decembrie 1946, guvernul Angliei afirmase oficial cã
“alegerile n-au fost nici libere, nici sincere.”
Dupã
mascarda acestor alegeri, situatia politico-economicã a tãrii
noastre s-a deteriorat rapid.
Anul
1947 s-a anuntat sub auspicii sumbre, cãci aproximativ 10.000 de ofiteri
de carierã, în special grade superioare, fuseserã trecuti în
cadrul disponibil prin ordinul nr. 10/3111-S/1946. Erau ofiterii care luaserã
parte activã în prima parte a rãzboiului si luptaserã
pe frontul de est. Acestia constituiau un pericol în ochii proaspetilor comunisti
care, firesc, doreau sã se debaraseze de ei. Pe de altã parte,
fruntasi ai Partidului National Tãrãnesc si ai Partidului Liberal
în institutii publice sunt trecuti în disponibilitate.
Spre
sfârsitul lunii iunie 1947, se fac arestãri în masã. Printre
cei arestati atunci se numãrã col. (r) Ioan Ursã, col.
Biju, col. Mihãilescu Grigore, procuror. V. Vasile Tarcinius, dr. Table,
dr. Gabor etc., care îsi încep astfel calvarul. Patria îsi arãta recunostinta
pentru faptele lor. Pentru a-i îndepãrta de orasul de resedintã,
arestatii sunt întemnitati în penitenciarul de la Lugoj. Pusi în libertate
la începutul anului 1948, vor fi permanent în atentia organelor securitãtii.
Aveau si de ce. Credinciosi jurãmântului fãcut fatã de
rege, fatã de patrie, fatã de constiinta lor; întelegând ce
înseamnã pericolul rosu, dar mai ales nutrind speranta cã americanii
vor interveni, oameni de prestigiu din armata regalã vor lua drumul
muntilor, formând nucleul rezistentei anticomuniste.
Multi
au fost aceia care au considerat cã este imposibil ca americanii sã
lase mânã liberã rusilor. Realitatea însã era una, iar
politica, alta. Generatiile ce-au urmat n-au mai putut cunoaste adevãrul.
De teamã, bunicii si pãrintii lor n-au putut vorbi. Se cunosc
numeroase cazuri când s-a denuntat frate pe frate, dar si pãrinte pe
copil sau invers.
În
jumãtatea de secol ce s-a scurs, numerosi au fost aceia care au afirmat
cã istoria este unul din acele domenii la care se pricepe toatã
lumea. Cã, de fapt, la cercetarea si scrierea istoriei participã
masele largi. Este foarte adevãrat cã istoria este cartea de
aur a neamului. Noi avem nevoie s-o cunoastem asa cum a fost ea.
Anul
1948 a fost cel al lichidãrii totale a vechii Românii. În 30 decembrie
1947, regele fusese silit sã renunte la tron, abdicare ce avusese loc
sub presiunea armei si a amenintãrilor.
Studiind
în arhiva Tribunalului Militar din
Fugit
de la domiciliul sãu din Lugoj în luna mai
1947, urcã în zona muntoasã a judetului Severin, cãutând
loc de refugiu în Plasa Teregova. Raportul fãcut de seful Securitãtii
Timisoara consemneazã în continuare cã, din toamna anului 1947,
col. Ion Utã si-a început activitatea subversivã, grupând în
jurul sãu alte elemente fugare si organizându-le. Aceste “elemente
dusmãnoase” erau fosti membri ai Partidului National-Tãrãnesc
(Maniu), asemeni lui. Se precizeazã despre alti membri ai grupului
cã aveau alte apartenente politice.
Cei
dintâi care-si pãrãsesc domiciliul alegând ocrotire în munti
sunt tocmai cei care fuseserã activi în ostire, cei ce slujiserã
legea.
Vechea
vorbã româneascã bine cunoscutã, “codru-i frate cu românul”,
cãpãta o formã nouã. Socoteau cã, organi-zându-se
dupã canoane militare, vor putea nu doar rezista, ba chiar sã
lupte: col. Ion Utã, lt.col. (r) Adam Sever, cãp. Ion Tãnase,
av. Spiru Blãnaru, ing. Vernichescu, comandorul Petre Domãsneanu.
Celor
ce hotãrâserã sã ia calea muntilor li se vor alãtura
tineri intelectuali, studenti, elevi din cursurile superioare ale liceelor,
muncitori din orasele Timisoara, Lugoj, Caransebes, Resita, Sânicolau Mare,
dar si tãrani. În felul acesta s-au alcãtuit grupurile de rezistentã.
Multi
dintre tãrani, chiar dacã nu si-au pãrãsit casele,
le-au oferit celor ce formaserã rezistenta sprijin alimentar, vestimentar,
ba chiar si arme, fie din cele gãsite dupã retragerea frontului,
fie pãstrate de lãsatii la vatrã.
“Scopul urmãrit de aceastã organizatie subversivã
a fost subminarea Regimului de Democratie Popularã de la noi si schimbarea
lui prin fortã, actionând sub forma unei miscãri de eliberare
nationalã, în care sã fie grupatã reactiunea de la noi
din tarã, care sã se constituie într-un «Bloc National» si,
cu sprijinul reactiunii internationale, sã înceapã o luptã
armatã pentru atingerea acestui scop.”
Ceea
ce nu spune raportul este cã persoanele din grup n-au fortat pe nimeni
sã-i ajute cu alimente, haine si arme. Toti cei care au fãcut-o
erau constienti cã altfel cei din rezistentã n-ar fi putut supravietui.
Cei ce se retrã-seserã în munti aveau legãturi peste
tot. Chiar si printre militarii activi.
Se
trage concluzia cã “scopul
urmãrit de col. Ion Utã a fost al actiunii de fortã,
pentru a ajunge la rãscoala în masã contra Regimului de Democratie
Popularã de la noi din tarã. Constatãrile de mai sus
sunt bazate pe actiunile concrete ale susnumitului, atât din punct de vedere
organizatoric, cât si din actiunile teroriste întreprinse si din materialul
captat cu ocazia împuscãrii susnumitului si care material se trimite
în copie anexatã si din care la filele 1-30 reiese clar acest scop
urmãrit de el.
În ce priveste realizãrile ce a reusit sã le îndeplineascã
în scopul urmãrit de el, pânã în prezent (suntem în continuarea
cercetãrilor si depistãrii elementelor organizate de el) s-a
constatat în mod cert urmãtoarele:
A organizat în jurul lui un numãr aproximativ de 24-30 de fugari
cu care împreunã a format o bandã înarmatã si care elemente
sunt în majoritatea lor, elemente certate cu justitia si infractori de drept
comun, având si unele elemente de fugari politici, proveniti din fostul P.N.T.-Maniu,
legionari si P.N.L.-Brãtianu.
A organizat grupuri subversive în mai multe comune din Plasa Teregova,
judetul Severin formate la fel din elemente foste P.N.T.-Maniu, legionare
si elemente de dezordine.
A luat legãtura cu unele elemente din Lugoj, Caransebes, Timisoara,
Resita, Buzias, în special cu ofiteri deblocati si cu elemente provenite din
fostele partide istorice, în vederea organizãrii de grupe subversive
si pentru alimentarea lor cu armament si pentru scopul de a se face legãtura
cu strãinãtatea în vederea primirii de ajutoare materiale care
sã-l ajute în scopul urmãrit.
A organizat o propagandã dusmãnoasã regimului democrat
de la noi, prin lansarea de zvonuri alarmiste, prin actiuni de defãimare
a conducãtorilor politici de la noi si prin întretinerea spiritului
monarhic. Sunt identificate grupuri subversive în comunele Canicea, Domasnea,
Verendin, Cornereva, Mehadica, Globul-Rãu din judetul Severin fiind
retinuti de noi un numãr de 20 persoane din aceste grupuri subversive
/actiunea fiind în curs./”
Cine
era cel pe care securitatea îl vâna?
Dupã
scurgerea unei jumãtãti de secol, e greu sã refaci imaginea
unui om. As vrea, înainte de toate, sã-i realizez portretul, e drept
mai mult moral decât fizic, asa cum rezultã el din documente si din
mãrturiile celor care l-au cunoscut.
Petre
Ghenciu si Aurel Petconi, domici-liati în Lugoj, nu doar cã l-au cunoscut,
ci au fãcut parte din grupul Utã. I-au fost aproape si au beneficiat
de ajutorul lui.
Nãscut
în anul 1891 la Târgu-Jiu, Utã (Utzã) Ion va deveni ofiter de
carierã, apartinând infan-teriei; a urcat treptele ierarhiei militare
pânã la gradul de colonel.
Sãrind
peste ani, din lipsã de date certe, îl gãsim comandant al Regimentului
17 Infan-terie în anul 1940. Prin ordinul ministerial cu nr. 17.811 din 21
ianuarie 1941, este numit prefect al judetului Severin.
Cel
care a condus judetul, dupã documentele existente în arhivã
pânã la finele lui 1943, era un bãrbat la 1,70m, bine legat,
fãrã a fi gras, saten, cu pãrul grizonat, ordonat în
actiuni, om de cuvânt, corect, inteligent, stiind sã-si apropie oamenii,
chiar dacã uneori se enerva.
Cât
timp s-a aflat în functie a locuit în incinta prefecturii, apoi pe strada
Bisericii, azi Bucegi, la nr. 41. Clãdirea existã pânã
în zilele noastre, doar cã numãrul a devenit 39, iar destinatia
acesteia s-a schimbat: functioneazã o grãdinitã.
Constient
cã, fãrã oameni si fãrã arme, grupul nu
va putea rezista, cere colaboratorilor apropiati sã racoleze luptãtori
si sã facã rost de munitie.
La
Lugoj, Caransebes, Resita, Sânicolau Mare, dar mai ales la Timisoara erau
tineri muncitori, elevi ai cursurilor superioare de la licee, studenti care
doreau sã se alãture celor din rezistentã în lupta comunã
împotriva comunismului si care cãutau sã ia legãtura
cu Partizanii României Mari.
Au
existat câteva case conspirative. În Timisoara, pe strada cunoscutã
astãzi sub numele de 13 Decembrie (în prezent, strada General Ion Dragalina
- n. ed.), exact acolo unde întorc tramvaiele 1, 2 spre garã, se afla
blãnãria domnului Popovici Gheorghe.
Domnul
Popovici era în cunostintã de cauzã în ce priveste miscarea
de rezistentã. La el veneau, alãturi de clienti, si cei preocupati
de schimbarea regimului instaurat prin fraudã, cum ar fi Nicolae Popovici,
Emil Sebesan, Ion Tãnase, Voichitã, Petricã Ghenciu,
Gheorghe Serban si altii. Curier era Laie. Din cei cu care am discutat, nimeni
nu-si mai aminteste de celãlalt nume. Toti însã stiu cã
era tigan si un ins cu calitãti deosebite.
Interesant
de remarcat este faptul cã unii dintre ofiterii trecuti în disponibilitate
s-au angajat la punctele de colectare a fructelor. Acestea erau un fel de
economate, precum cel existent la Mehadia, care devenise si casã conspirativã;
acolo, agentii comerciali cu autorizatii de cumpãrare veniti din alte
localitãti ridicau fructele pentru a le vinde prin intermediul aprozarelor.
Permanent vizitate de achizitori, vânzãtori si cumpãrãtori,
n-au suscitat interesul organelor de represiune.
Sã
revenim la raportul Securitãtii: “Sunt
identificate legãturi în Lugoj, Caransebes, Resita, Timisoara, fiind
retinute de noi pânã în prezent 10 persoane ca legãturi din
Lugoj, Caransebes si Timisoara, actiunea fiind în curs pentru retinerea elementelor
identificate din Resita.”
Cei
din munti aveau nevoie de hranã, îmbrãcãminte, încãltãminte
si, nu în ultimul rând, de arme. Din informatiile culese pânã acum
si confirmate atât de Petricã Ghenciu cât si de Aurel Petconi, au existat
mai multe persoane care sã le asigure la sãlas mâncare si traditionala
încãltãminte - opincile.
De
altfel nici raportul nu se lasã mai prejos - “sunt
identificate grupuri subversive în comunele Canicea, Domasnea, Verendin, Mehadica,
Cornereva, Mehadia, Globul Rãu din judetul Severin, fiind retinuti
de noi un numãr de 20 persoane din aceste grupuri subversive (actiunea
fiind în curs). Ca probe concrete a celor de mai sus sunt diferitele scrisori
si notite gãsite asupra col. Utzã Ion care se trimit anexate
în copie prezentului raport (partea a 2-a din dosarul anexã).
Nu s-a putut identifica pânã în prezent legãturile reesite
din scrisorile col. Utzã Ion alãturate la dosarul anexã
celui cu nr. 152 din 1949 de la filele 31, 32, 33, 36, 37 si 38.
Raportãm totodatã cã atât cercetãrile cât
si actiunea informativã este în continuare pentru depistarea si
retinerea atât a elementelor fugare existente cât si a elementelor subversive
din sate si orase din aceastã regiune.” (sublinerea este fãcutã
cu cernealã rosie)
Pentru
a se asigura de loialitatea noilor veniti, în toamna anului 1948, la Grota
Haiducilor situatã pe drumul de la Caransebes la Poieni, în fata col.
Ion Utzã, a cãpitanului Ion Tãnase si a curierului care
adesea era si ghid, Laie, Petricã Ghenciu depune jurãmântul
fatã de Organizatia National Crestinã de Luptã împotriva
Comunismului.
Organizatia
avea grupe conduse de oameni de încredere ai col. Utã - Vulturul negru, condus de Voichilã
si Bastionul negru,
comandat de Tãnase. Jurãmântul era acelasi însã pentru
toti.
Scãpat
ca prin urechile acului de arestare în 1949, Petre Ghenciu, pãrticicã
din reteaua de rezistentã din Cãrpinis - Checea - Iecea - Jimbolia,
va fi arestat în ianuarie 1951.
Fiul
lui Nicolae si al Leanei, s-a nãscut în 11 septembrie 1922 în comuna
Braniste, jud. Mehedinti. S-a bucurat de încrederea cãpitanului Ion
Tãnase, fost ofiter la serviciul de contrainformatii.
Sofer
al generalului Avramescu, Petre Ghenciu va rãmâne în cadrul corpului
7 armatã, la comandament.
Dupã
deblocarea din armatã, cãpitanul Tãnase este gãzduit
în casa blãnarului Gh. Popovici, cu care de altfel si Ghenciu era în
relatii bune. Domiciliat la Iecea Mare, se înscrie în organizatie alãturi
de Poenaru, Eremia Bogza, Iancu Sârbu, Traian Popescu, Ioan Negrei, Gh. Szabo,
Gh. Raica, Moise, Iordan Maris, Nicolae Ardeleanu, Cristea Boboc, viitori
colegi de detentie.
Declaratiile
sale sunt adunate în dosarul 2734/1951.
Raportul
prezentat mai sus poartã semnãtura sefului Securitãtii
din
Conducãtorul
Organizatiei National Crestine de Luptã Contra Comunismului, col. Ioan
Utã, a fost secerat de gloante într-o ambuscadã în ianuarie
1949. Se afirmã cã
a fost ucis de Cãpraru Ion, originar din satul Sãrâzar, soferul
maiorului Kling, sef al Securitãtii din Lugoj. N-avea sã aibã
mormânt, asemeni multora dintre cei ce i-au fost aproape ori au gândit si
s-au manifestat asemeni lui. În evenimentele din decembrie 1989 au pierit
în foc numeroase din documentele prefecturii judetului Severin. Cele care
au scãpat se gãsesc parte la Arhivele Statului filiala Timis,
parte la Muzeul din Lugoj.
Organele
de securitate au dezinformat de la început marea masã a poporului,
afirmând prin mass-media (prin ziarul local “Luptãtorul bãnãtean”,
prin ziarul central “Scânteia” si prin radio) cã-n urma actiunii lor
au fost distruse bandele de partizani formate din doar câtiva indivizi periculosi.
În
urma împuscãrii col. Ion Utã, un numãr de treizeci de
persoane de profesii diferite vor fi arestate. Iatã cum apar acestea
în documentele Securitãtii:
1. Adam Sever, lt.col. (r) domiciliat în Caransebes, era legãtura
col. Utã pentru armament si informatii.
2. Davidescu Grigore, absolvent de liceu, domiciliat în Caransebes, era
legãtura între col. Utã si lt.col. Adam.
3. Luminosu Gheorghe, cârciumar, fost gardian public, domiciliat în Lugoj,
în legãturã cu col. Utã Ioan pentru procurarea de armament,
informatii si organizare.
4. Totir Constantin, învãtãtor, domiciliat în Lugoj; în
legãturã cu col. Utã Ioan pentru organizare si procurare
de armament, informatii. Fost secretar general al fostului P.N.T.-Maniu Lugoj.
5. Pau Ioan, cârciumar, domiciliat în Lugoj, în legãturã
cu col. Utã Ioan si alte legãturi.
6. Murariu Zevedei, profesor, domiciliat în Lugoj, legãturã
pentru col. Utã Ioan.
7. Idvoreanu Ileana, functionarã, domiciliatã în Lugoj,
legãturã pentru col. Utã Ioan.
8. Jucu Constantin, cãrutas, domiciliat în Lugoj, în legãturã
cu col. Utã Ioan pentru procurare de armament.
9. Tarcu Dimitrie, fost perceptor, domiciliat în Lugoj, în legãturã
cu organizatia subversivã a col. Utã I.
10. Drãgulescu Serafim, col. (r), domiciliat în Timisoara, bãnuit
a fi în legãturã cu col. Utã Ioan si elemente legionare;
reiesit dintr-o notitã a col. Utã Ioan.
11. Nicoarã Ioan, învãtãtor din comuna Canicea, seful
grupului subversiv din Canicea si legãturã directã cu
col. Utã Ioan.
12. Armasu Nicolae, plugar din comuna Cornereva, membru în organizatia
subversivã si legãturã directã cu el.
13. Duicu Samuilã, plugar din comuna Cornereva, membru în organizatia
subversivã col.
14. Drãghicescu Pavel, plugar, domiciliat în comuna Valea-Bolvasnitei,
membru în org. sub. Utã I. Tdouã luni.t
15. Vãdrariu Andrei, plugar, din comuna Mehadica, membru în org.
sub. si participant înarmat la actiunile col. Utã I. El a denun-tat
locul unde se gãseste col. Utã în urma actiunii organizate de
noi.
16. Domasneanu Petre, student, domiciliat în comuna Iablanita, curier
al org. subversive.
17. Bãcilã Ioan, plugar, din comuna Globul-Rãu, membru
în org. si fost în banda de fugari a col. Utã I., prezentat la noi
în urma actiunii duse de noi si în prezent folosit de noi pentru depistarea
restului de fugari.
18. Vulpes Gheorghe, plugar, din com. Cornereva, membru în org. sub. în
contact direct cu col. Utã, în prezent folosit de noi pentru captarea
restului de fugari.
19. Ilitescu Gheorghe, pensionar C.F.R. din com. Globul-Rãu, membru
în org. sub. si legãturã directã cu el si cu elemente
legionare.
20. Nicoarã Petre, student, din comuna Iablanita în legãturã
cu org. sub.
21. Vulpes Petre, plugar din comuna Cornereva, membru în organizatia sub.
si în legãturã directã cu col. Utã I.
22. Vornicuta Ioan, plugar din comuna Rusca; în legãturã
directã cu organizatia subversivã.
23. Talpes Samson, comerciant, bãnuit a fi în legãturã
cu organizatia subversivã.
24. Suru Toma, preot din comuna Verendin, membru în organizatie si legãturã
directã a colonelului Utã I.
25. Careba Dionisie, plugar, din comuna Borlovenii-Noi, gazda col. Utã
si membru în organizatie.
26. Careba Gavrilã, plugar în comuna Borlovenii-Noi, membru în
org. sub. si gazdã pentru col. Utã I.
27. Basulescu Ilie, plugar din comuna Valea-Bolvasnita în legãturã
cu org. subversivã.
28. Sandru Petru, plugar din comuna Cornea, în legãturã
cu org. subversivã.
29. Ferescu Crâstea, plugar din comuna Cornereva, în legãturã
cu organizatia subversivã.
30. Anculea Horea, morar din comuna Teregova, membru în organizatia subversivã.
Securitatea
îi ia în grijã pe cei arestati. Cercetati în anchete bazate pe torturi
ce amintesc de inchizitie, acestia sunt deferiti apoi Tribunalului Militar.
În urma proceselor, vor fi condamnati la ani grei de temnitã.
“Faptele
de vitejie” ale organelor de represiune trebuiau cântate: literatura vremii
a dat la ivealã un poem precum Lazãr
de la Rusca, scris de Dan Desliu. Sunt convinsã cã multi
dintre contemporani, azi în vârstã de 60-70 de ani, si-l amintesc.
* * *
Rezistenta
avusese nevoie de oameni, dar mai ales de arme pentru a putea face fatã
altor întâlniri cu organele securitãtii.
În
declaratiile date la Securitate, cei prinsi încercau, în ciuda tratamentului
inimaginabil, sã spunã cât mai putin, atât pentru a evita arestarea
altor persoane, cât si pentru a-si minimaliza vina.
La
scurgere a cinci decenii, mãrturia domnului Nicolae Chichihezan ridicã
un colt din perdeaua întunecatã a acelor vremuri.
Potrivit
de staturã, vioi în miscãri, în ciuda anilor pe care-i poartã
(nãscut la 5 februarie 1917 în comuna Seitin), cu o privire pãtrunzã-toare,
deapãnã calm si demn faptele de odinioarã.
Nu
l-a cunoscut personal pe col. Utã, dar stie cã a fost un om
deosebit, un bun organi-zator si un mare patriot.
Ca
orice tânãr, si Chichihezan recruteazã în 1939, dar, cu câteva
zile înainte de lãsarea la vatrã, este remobilizat si trimis
pe front în 22 iunie 1941 cu Regimentul 5 Vânãtori. Urmeazã,
alãturi de ceilalti militari, destinul armatei române si ajunge pânã
dincolo de
În
toamna anului 1945 aflã din gura unui coleg, Ion Belintan, de asemeni
mecanic de locomotivã, cã la Jimbolia, în incinta morii mari,
nemtii, în retragerea lor rapidã, pãrãsiserã depozitul
de munitii si de cazarmament. De comun acord, fac un drum cu locomotiva si
ridicã din armament, îmbrãcãminte, încãltãminte
si pãturi pe care le ascund în podul remizei de locomotive din Jimbolia.
La
începutul iernii anului 1947, Organizatia National Crestinã de Luptã
contra Comunismului îsi sporeste rândurile cu noi aderenti, din fostii national-tãrãnisti
si din simpatizantii acestora, întãrind rezistenta din Muntii Banatului.
Tot cam pe atunci i se cere lui Chichihezan sã transporte din armament,
munitie, pãturi si bocanci si sã le lase între Mehadia si Mehadica,
la o curbã, înainte de barierã, unde va fi asteptat de o cãrutã
si de oamenii pregãtiti sã le preia. Înainte de a ajunge la
locul fixat, frâneazã, motivând cã la coada trenului este ceva
în neregulã. Neavând încredere în cei ce reprezentau personalul de
tren, pentru a-i îndepãrta de locomotivã, le cere sã
controleze cu atentie, ca sã vadã despre ce e vorba, în timp
ce, cu ajutorul celor ce asteptau pregã-titi, descarcã rapid
totul.
Cele
relatate sunt confirmate de reprezen-tantul grupului Sânnicolau Mare, George
Serban, care l-a cunoscut pe domnul Belintan Ioan, ca si casa conspirativã
a acestuia din strada Pop de Bãsesti nr. 33, ap. 1.
În
dorinta de a fi mai eficientã, rezistenta îsi unificã fortele.
Spre sfârsitul primãverii anului 1948, la cererea aceluiasi Ioan Belintan,
fost membru P.N.T., si a lui Costicã Florea, Chichi-hezan va transporta
un alt rând de arme si cazarmament. Actiunea s-a desfãsurat cu mare
grijã, folosindu-se din nou locul de pe calea feratã unde, între
Mehadia si Mehadica, garnitura putea fi as-cunsã de ochii curiosilor.
Riscurile actiunilor au fost împãrtite cu Ion Siclovan, Florea Costa-che,
Zaharia Rãdulescu, Ion Chirosca, dar mai ales cu Ioan Belintan, un
caracter puternic. În depou existau douã orientãri politice:
legionari si national-tãrãnisti. Îi unea ideea de luptã
împotriva comunismului.
În
ciuda precautiilor luate, li se alãturã Cãlinescu Arpad,
zis Ion, si el mecanic de locomotivã, racolat însã de Securitate,
care trage cu urechea si predã lista încãrcatã de nume
celor ce-i plãteau trãdarea.
N-a
uitat sã le dea si tabelul cu asa-zisul ajutor legionar, în fapt bani
adunati pentru campania electoralã din noiembrie 1946 în favoarea Partidului
National-Tãrãnist, condus de Iuliu Maniu. Necunoscându-i-se
lipsa de caracter, i se permisese sã adune fondul electoral.
În
cursul lunii mai a anului 1949, Chichihezan este chemat la Securitate pentru
o discutie. Rezistând tratamen-tului, de-acum bine cunoscut, ce se administra
celor adusi în clãdirea de pe Bulevardul Diaconovici Loga, nr. 28,
este pus în libertate. Cu toate eforturile depuse de anchetatori, n-au reusit
sã-l învinovãteascã cu nimic.
Nu
s-a putut bucura prea mult de libertate, cãci în 1950, în ziua de 29
martie, este invitat din nou pentru o declaratie. A rãmas însã
cinci ani, si nu doar în subsolul Securitãtii (azi, sediul consulatului
german), ci si la penitenciarul de pe strada Popa Sapcã, apoi la Jilava
si Vãcãresti. A fost trimis la construirea Canalului Dunãre-Marea
Neagrã, la Poarta Albã, la Capul Midia. În perioada de detentie
va afla de ticãlosia lui Cãlinescu.
Desi
bine despãrtiti ca vârstã, Chichihezan fiind mai tânãr
cu vreo cincisprezece ani, Belintan îi acordase încre-derea, un mare capital
moral.
Potrivit
de staturã, plinut, brunet cu ochii negri, privind pãtrunzãtor
interlocutorul, Belintan avea vorba mãsuratã si scurtã.
Atunci când era convins de probitatea caracterului celui cu care venea în
contact, si-l apropia fãrã a-i face însã confidente.
A fost un foarte bun organizator si un admirabil coleg. Locuinta lui, devenitã
casã conspirativã, acorda gãzduire doar celor foarte
bine verificati si în acelasi timp de încredere. Nu accepta sã fie
vizitat de mai mult de douã persoane pentru a nu atrage atentia. Informatiile
se transmiteau din om în om. Dornici sã ia legãtura cu cei din
munti, la el vor ajunge si reprezentanti ai micului colectiv de la Sânnicolau
Mare. Pentru cei de la calea feratã, el era de fapt seful grupului
format din sapte persoane.
Redepãnând
amintirile, domnul Chichihezan adunã o lacrimã la coltul ochiului
pentru colegul si prietenul Belintan, om care a stiut sã-si pãstreze
relatiile chiar dupã desfiintarea Partidului National Tãrãnist
al cãrui membru fusese. Dintre fruntasii partidului, lua mai des legãtura
cu Vidrighin, directorul general al Regiei Autonome a Cãilor Ferate.
Fãrã
sã fi fãcut parte din rezistentã, fãrã
sã fi avut tangente cu aceasta, dar ca fost membru al Partidului National
Tãrãnesc, si domnul Vidrighin va avea parte de Canal si de Capul
Midia.
Rezistând
cu stoicism, în ciuda tratamentului de la Securitate, domnul Belintan traverseazã
infernul regimului de detentie o perioadã mai scurtã: vreo 2-3
ani.
Înainte
de a relua firul prezentãrii celor implicati si faptele apartinând
Organizatiei National Crestine de Luptã contra Comunismului, tin sã
fac o precizare absolut necesarã. Acuzati cã fac parte din rezistentã
sau cã au aderat la actiunile grupurilor existente în munti, oamenii
sunt vânati de Securitate. Prinsi, vor fi trecuti prin metode inimaginabile
de torturã, ca sã facã “mãrturisiri complete”,
cum afirmau anchetatorii, si astfel sã mai adauge nume noi pe listele
deja existente. În vremea aceasta, familiile celor arestati sau încã
neprinsi, dar bãnuiti vor cunoaste tratamente deosebit de dure.
Dupã
uciderea colonelului Ion Utã în munti, din 1949 pânã în 1951,
Aurel Petconi reuseste sã scape neprins si se refugiazã în comuna
Botinesti, unde avea o micã gospodãrie; acolo se dedicã
lucrãrilor de pe lângã casã. Nemultumiti de insucces,
securistii îl vor cãuta în repetate rânduri la domiciliul sãu
din Lugoj. Pentru a obtine informatiile dorite si bãnuind cã
sotia sa trebuie sã stie unde este, trec de la amenintãri la
fapte si-i aplicã o bãtaie, din care femeia se va alege cu cinci
coaste rupte. Doamna Petconi dã dovadã de dârzenie, ba, am putea
spune, de bãrbãtie, si nu va destãinui ascunzãtoarea
sotului sãu. Se va reface greu, dupã mai bine de un an, dar
de mâna stângã nu se va mai putea folosi în chip firesc niciodatã.
Obligat
sã vinã la Lugoj pentru diverse probleme, desi îsi ia mãsuri
de precautie, este vãzut de un brigadier, Virgil Crisciu, si de chiriasa
pe care o avea în casã, Maria Haiduc, care se grãbesc sã-l
denunte. Desigur, omisiu-nile de denunt erau aspru pedepsite de autoritãti.
Pentru
o astfel de vinã, Nicolae Popovici, nãscut în comuna Ivanda,
fiul lui Ceda si al Elenei, astãzi pensionar, nu poate uita cei patru
ani de viatã petrecuti dincolo de gratii fiindcã l-a cunoscut
pe blãnarul Gheorghe Popovici. Blãnãria sa era, cum am
arãtat, casã conspirativã; pentru identificarea persoanelor
care aderaserã la Organizatia National Crestinã de Luptã
contra Comunismului, se legitimau cu o stampilã în formã de
veveritã atunci când veneau la Timisoara si nu erau cunoscuti.
Gheorghe
Popovici era bine informat despre miscarea de rezistentã din munti,
despre cei ce luaserã acest drum si cãuta sã le fie de
folos. Blãnãria lui era vizitatã de Tãnase, de
Voichitã, dar mai ales de curierul Laie.
La
curent cu problemele politice, Gheorghe Popovici credea în schimbarea situatiei
social-politice din tarã în noaptea de 17-18 martie 1949. Afirma (probabil
în cunostintã de cauzã) cã, în afara celor ce formau
nucleul rezistentei din munti, tentaculele erau extinse chiar la lucrãtorii
din militie si la cadrele arma-tei, care asteptau doar semnalul pentru a actiona.
Dupã
peste patruzeci de ani, domnul Nicolae Popovici îsi aminteste cã, în
preziua actiunii care trebuia sã aibã loc, Gheorghe Popovici
a fost arestat. La el în casã se gãseau atunci Tãnase
si Voichitã, gata pregãtiti sã participe la eveniment.
În ancheta de la Securitate, desfãsuratã dupã canoanele
obisnuite, nu a putut rezista si a fost obligat sã spunã cui
i-a mai povestit despre miscarea de rezistentã. Asa s-a aflat despre
Nicolae Popovici.
Cu
o zi înaintea arestãrii, Gheorghe Popovici trecuse pe la Nicolae Popovici
si-l rugase sã-i anunte pe cei ce lucrau la C.F.R., grup din care fãceau
parte si William Weiss, Blaga si Vostinaru, sã fie pregãtiti
pentru noaptea de 18-19 martie 1949.
Urmând
drumul firesc al celui privat de libertate, este la început anchetat la Securitate
de cãtre lt. Sava Bugarschi. De origine sârbã, anchetatorul
vrusese initial sã devinã preot, dar a ajuns ce a ajuns. Si n-a fost un caz singular...
Lt.
Bugarschi îl cunostea pe Nicolae Popovici, fiindcã îi fusese client
la brutãrie. De data aceasta, întâlnirea arestat-anchetator s-a desfãsurat
simplu. Locotenentul Bugarschi i-a pus în fatã declaratia datã
de Gheorghe Popovici, care recu-noscuse totul. Din simplã curiozitate,
anchetatorul a dorit sã stie de ce Nicolae Popovici nu l-a denuntat,
fãcându-se astfel vinovat de omisiune de denunt. Încã de la
Securitate i se prevede cã va primi o pedeapsã de aproximativ
patru ani. Fãrã sã mai treacã prin fabrica mãcinãrii
trupului, a recunoscut totul. A înteles cã ar fi avut prea mult de
suferit si totul ar fi fost zadarnic.
La
Securitate, apoi la penitenciarul din
În
timp ce-si efectua pedeapsa, descoperã cã Vostinaru fusese arestat
pentru o cu totul altã vinã, dar în anchetã a fãcut
declaratii suplimentare si astfel au fost ridicati mai multi. Cum dupã arestare
Gheorghe Popovici fusese judecat si omorât, Nicolae Popovici este adus de
la Canal pentru alte confruntãri. Este tinut acum în subsolul celularului
nou, nr. 32, cãci securitatea de pe Bulevardul Loga îsi mãrise
spatiul cu încã o clãdire. Este confruntat cu Vostinaru, care
afirmã cã îl cunoaste, dar Nicolae Popovici îl ia pe “nu” în
brate si nu cedeazã cu nici un chip.
Dupã
ispãsirea pedepsei, în 18 septembrie 1953 va fi eliberat. Securitatea
îsi pãstreazã nestirbitã vigilenta,urmã-rindu-i
cu multã atentie pe cei ce trecuserã prin camerele de anchetã.
În iulie 1955, când se întorcea de la Ivanda, unde fusese cu familia la rugã,
gãseste acasã o citatie la Tribunalul Militar.
Rãspunzând
invitatiei oficiale, se prezintã la tribunal si, fãrã
comentarii, este alãturat unui grup de arestati din care fãceau
parte Blaga, Weiss si altii. Noii învinuiti sunt judecati cu severitate. În
timpul derulãrii procesului, presedintele de instantã încearcã
sã-l impunã pe Popovici ca sef al lotului, acuzându-l cã
se face vinovat de recrutarea în rezistentã a lui Blaga, acesta fiindu-i
vecin.
Cãlit
de acum fizic si moral, Nicolae Popovici nu acceptã învinuirile si
se mentine forte pe pozitia lui “nu”, desi i se comunicã anularea sentintei
anterioare si rejudecarea sa în noul proces.
Anterior
condamnati la mai multi ani de temnitã, celor din grup, prin rejudecarea
procesului, li se vor reduce pedepsele, dar lui Popovici îi vor adãuga
un an, schim-bându-i-se încadrarea de la 4 ani închisoare corectionalã,
cât fãcuse deja, la 5 ani temnitã grea si confiscarea averii.
Nu
va fi însã arestat, cãci, recunoscându-i-se anii traversati
dupã gratii, sentinta datã va fi cu suspendare. Cãsãtorit
fiind, venise în noua familie asemeni lui Iov, lipsit de orice fel de bunuri,
asa cã n-aveau ce sã-i mai confiste. Calvarul însã nu
se va încheia, cãci de-a lungul unui an va trebui sã se prezinte
lunar la militie, ca sã-i fie verificatã prezenta în oras. Angajat
la întreprinderea de panificatie, va fi permanent în colimatorul Securitãtii.
Organizatia
National Crestinã de Luptã Contra Comu-nismului, mai simplu
cunoscutã sub numele de Rezistentã,
avea prelungiri si în judetele limitrofe, în orasele, în comunele si chiar
în satele acestora. Desi mai depãrtat, orasul Sânnicolau Mare nu rãmâne
deoparte, cãci si aici tinerii P.N.T.-isti, dupã interzicerea
functionãrii partidului, aderã la organizatia sus-amintitã.
Cu
toate cã legãturile fuseserã stabilite prin Ion Belintan,
dupã arestare, pentru a minimaliza orice acuzã, cei anchetati
nu vor recunoaste nici un contact cu nimeni în afarã de membrii grupului
din care ei însisi fãceau parte.
Supravietuitor
al evenimentelor de atunci, George Serban retrãieste intens si clipã
de clipã cele întâmplate.
Nãscut
în 1928, în casa lui Simion si a Elisabetei din Cenadul Mare, rãmâne
orfan de tatã la vârsta de opt ani. Face doar 7 clase primare la Sânnicolau
Mare si, fiindcã are o gospodãrie frumoasã, rãmâne
alãturi de bunicul sãu dinspre tatã, hotãrât sã
se dedice agriculturii. Pentru a avea si o meserie, vine la Timisoara în 1942
si intrã ucenic la fratii Friedrich, care aveau ateliere cu profil
mecanic nu departe de Gara Mare.
În
1944, în urma evenimentelor legate de frontul de Est, fratii Friedrich îsi
desfiinteazã atelierele, iar Serban revine la Sânnicolau alãturi
de bunicul sãu. În 1945, adolescentul de atunci se înscrie în rândurile
tineretului P.N.T.-ist si-si începe activitatea politicã de luptã
contra comunismului.
Sânnicolaul
a avut un grup format din 16 tineri care erau dirijati de Nicolae Serbescu
si George Serban.
Dorind
cu tot dinadinsul sã se ralieze celor din munti, cautã întâi
si întâi sã-si procure arme si munitii. Atunci acest lucru nu constituia
o greutate, fiindcã rãmãseserã destule în depozitele
pãrãsite în mare grabã de nemti.
Pe
la începutul lui februarie 1949, George Serban se hotãrãste
împreunã cu Ion Vintan sã se ducã la Mehadia pentru a
realiza un prim contact cu grupul de partizani ai colonelului Utã.
Pentru a nu stârni suspiciuni, sunt dotati cu o delegatie din partea unui
economat din Sânnicolau Mare ca sã ridice mere din zona Mehadia-Teregova.
Nu fãrã emotii, ajung la Mehadia si trag la familia Crãciun,
unde, spre regretul si durerea lor, aflã despre uciderea colonelului
Utã.
* * *
Sã
derulãm faptele. La primul drum fãcut de George Serban si Ion
Vintan la Mehadia, vor fi primiti si gãzduiti de familia Crãciun,
care avea legãturi directe cu cei din rezistentã, aprovizionându-i
cu mâncare si haine. Doamna Crãciun fusese informatã de sosirea
celor doi, si-i astepta. Acestia au beneficiat din plin de ospitalitatea familiei
Crãciun, totusi s-au dus si la hanul Calul Bãlan, unde trebuiau
sã se întâlneascã cu unul dintre oamenii de legãturã.
Locuitorii
comunei Mehadia stiau de cei din munti si le veneau în ajutor pe mãsura
posibilitãtilor. Înspre searã, când erau adunati la un pahar
de vorbã în han, sunt avertizati de proprietar în legãturã
cu sosirea lui Petre Anculia, care era de fapt o valoroasã legãturã
pentru grupurile Utã -Spiru Blãnaru cu cei din Mehadia, Teregova,
Globu Rãu, Domasnea.
Dorind
sã aibã informatii depline despre grupul din Sânnicolau, Petre
Anculia cere detalii, intervenind ori de câte ori era cazul pentru a afla
amãnunte legate de seriozitatea participãrii la aceastã
luptã.
Impresionat
de seriozitatea celor doi tineri, Anculia cautã sã afle dacã
au arme, munitii si cum vor fi acestea transportate. S-a discutat posibilitatea
de-a veni tot cu trenul de la Sânnicolau la Mehadia, desi atunci încã
nu fusese luatã legãtura cu mecanicul de locomotivã Ioan
Belintan. Pentru a înlãtura orice suspiciune din partea organelor de
represiune, Anculia le-a indicat tinerilor locul unde trebuia sã coboare
din tren, sub ce formã sã aducã armele si cum sã
se lase recunoscuti. Punct strategic bine ales de cei care cunosteau terenul
rãmâne curba pe care o fãcea calea feratã înainte de
Mehadia, unde tinerii puteau fi asteptati de o cãrutã pentru
ca transportul sã se facã rapid si în cele mai bune conditii.
Multumiti pe deplin de cele hotãrâte împreunã cu Anculia, tinerii
George Serban si Ion Vintan se întorc la Sânnicolau sã se pregãteascã.
Rememorând
faptele dupã mai bine de 47 de ani, din amintire s-au sters în chip
firesc unele nume de familie, dar figuri de oameni, fapte si apelative au
rãmas la fel de vii ca odinioarã.
Într-o
searã, dupã drumul fãcut la Mehadia, când analiza posibilitãtile
de organizare ale grupului pentru plecarea în munti, Serban este cãutat
de o fatã, Gheorghina Albotã, ce aderase deja la grup. Era însotitã
de o doamnã Maria, care-l cunostea bine pe Ioan Belintan si care se
oferea sã fie intermediarã.
Având adresa de acasã a lui Belintan, Serban vine chiar a doua zi pe strada Pop de Bãsesti nr. 33, la casa conspirativã de care am pomenit. Ajuns acasã, Serban precizeazã cã este trimis de doamna Maria, rel