Fabulatiile lui Ghita Andrisan

Daca Ghita Andrisan ar fi de fata, i-as cere scuze, pentru ca nu am vorbit pâna aici de el. N-am facut-o din desconsiderare, ci pur si simplu din uitare. El a ramas însa în amintirea celor care l-au cunoscut ca un erou, datorita comportamentului avut în timpul demascarilor.

Era fecior de taran, din jurul mânastirilor bucovinene, unde domnea duhul ortodox si parfumul cetinilor de brad.

Andrisan era om între oameni. Student la Facultatea de Drept din Iasi, fusese coleg cu Turcanu, dar opozant hotarât al acestuia, când auzise ce actiune ducea el la Suceava.

Luptator neînfricat, cu credinta în Dumnezeu, în neamul sau si în Legiunea pe care a servit-o cu devotament si barbatie. Un tânar inteligent care purta în el desteptaciunea si bunul simt al plaiesilor lui Stefan cel Mare. Un caracter fara viclenie si ascunzisuri. Bun din fire, se citea pe fata lui zâmbetul tânarului cinstit, în inima caruia nu avea loc ura si dispretul.

L-am cunoscut bine, înainte de începerea demascarilor în camera 3 subsol; m-am atasat de el si l-am stimat pentru modestia si bunul lui simt. În timpul demascarilor, a fost unul dintre cei care n-a lovit pe nimeni, iar atunci când vedea pe unul lovit sau chiar pe cel ce lovea, îi dadeau lacrimile.

Si cum fiecare are câte o meteahna ca, daca n-ar avea, ar fi înger, nu om, asa si Ghita Andrisan avea meteahna lui: fabulatiile. Plecat de la tara si ajuns la un liceu cu renume, „Eudoxiu Hurmuzache”, la Radauti, având profesori cu studii la Viena, trebuia sa tina pasul cu cei mai buni colegi ai lui.

Ghita avea talent literar, citise mult si povestea frumos; într-un cuvânt, era un tânar plin de har. Ca sa se impuna însa colegilor, sa fie o personalitate, asa cum o întelegea el pe atunci, începuse sa fabuleze atât de mult, încât nu mai puteai deosebi la el imaginatia de realitate.

Cunostea bine câteva limbi straine, mai ales cele clasice. Se pregatea pentru cariera de avocat, pentru care îsi zicea ca fabulatiile aveau valoarea lor.

O fi avut el dreptate în profesia lui, dar la Pitesti i s-a cam înfundat. Ghita l-a pus în încurcatura chiar si pe Turcanu si, datorita acestei încurcaturi, a ajuns erou al demascarilor.

De când a fost arestat si pâna când au început demascarile, Ghita a spus celor cu care a stat în celula tot felul de povesti, care de care mai fantastice. Cu toata memoria lui buna, nu mai reusea sa deosebeasca realitatea.

Parca-l vad si acum tinându-si pledoaria. Avea aptitudini de avocat de mare talent. Cult, citit, bun orator, cu figura lui de om bun, i-a impresionat pe toti cei din camera prin cantitatea de informatii pe care o detinea, chiar si pe Magirescu, care fusese coleg cu el la Drept. Fabulatiile lui erau atât de logic închegate, si expuse cu atâta talent, ca nu-ti puteai da seama unde era scorneala.

Dupa declaratiile din camera, a fost dus la camera 4 spital, unde le-a consemnat în scris si scrierea lor a durat toata luna februarie. Dupa aceasta, într-o zi, în camera a aparut Turcanu, cu niste hârtii în mâna si cu o figura de taur înfuriat.

S-a dus direct la Andrisan, care era al treilea lânga mine, i-a facut semn sa vina la el, l-a prins de guler, l-a dus la priciul celor din comitet si i s-a adresat lui Zaharia:

– Ba! Voi stiti ca nimic din ce a declarat banditul asta nu e adevarat?

Cu o figura nevinovata si foarte contrariat de afirmatiile lui Turcanu, Andrisan l-a întrebat pe acesta ce anume nu era adevarat.

Turcanu, enervat:

– Cum, ma, banditule?! I-am omorât în batai pe toti astia pe care-i declari tu aici si au venit cu martori la mine, ca asa ceva nu au auzit de la tine si nici ei nu ti-au spus tie. Cât despre activitatea ta de bandit legionar, ai spus ca toata Bucovina era legionara si ca, daca l-ai fi cunoscut pe tatal meu, îl declarai si pe el comandant legionar. Ce este adevarat din ce ai declarat tu?”

Ca o domnisoara inocenta, Ghita i-a replicat atunci lui Turcanu:

– Tot ce am declarat este adevarat.

– Cum este ma, adevarat, ca te omor? Vino cu mine.

S-a dus cu el la camera 4 spital si l-a confruntat cu alti camarazi cu care statuse la Suceava si Pitesti. Acestia, schiloditi si zdrobiti în batai, n-au recunoscut cele declarate de Ghita si Turcanu le-a dat dreptate, convingându-se de fabulatiile lui.

Dupa aceea a fost readus în camera si confruntat si cu colegii de la Drept. Acolo, Ghita Reus, coleg cu el la Drept, i-a spus sa se gândeasca ce declara, caci multe lucruri nu erau adevarate. Cât despre Magirescu, cu toata inteligenta lui, nici el nu sesizase diferenta între fabulatiile lui Ghita si ceea ce era adevarat.

Dupa aceea, a fost confruntat si cu instrumentele de tortura, care acum erau foarte reale. Drept urmare, Ghita a ramas mai multe zile întins pe prici, cu memoria alterata de imaginatie, nemaistiind ce fusese real sau imaginar în viata lui.

A ramas de pomina, pentru noi, cei din camera 3 subsol, expresia lui Ghita: „Asta e barba, asta nu e barba”. Dupa aceea, si-a reluat toata declaratia de la început si a refacut-o. Si când declara ceva, era întrebat de cei din comitet: asta-i barba sau nu? si spunea adevarul.

Cum toate situatiile în lumea aceasta au si o portita de scapare, depinzând de individ daca o dibuieste sau nu, tot asa si meteahna lui Ghita Andrisan a fost nu o portita, ci o poarta de salvare! Pentru ca, tot bâlciul cu barba si nebarba l-a facut si pe Turcanu sa i se faca lehamite de el si sa-l lase în fantasmagoriile lui.

Asa a ramas Andrisan onorabil si de invidiat pentru multi dintre noi. Felul lui de a fi l-a salvat în timpul demascarilor.

S-ar putea ca tot ce a declarat sa nu fi fost decât o nascocire a imensei lui imaginatii, ca sa mai scape de tortura si sa poata salva pe cei pe care-i stia numai el si nu voia sa-i declare. N-a vrut apoi sa ajunga bataus în demascari, ci sa treaca asa cum a trecut, necompromis printr-o actiune reprobabila. Nu m-am mai vazut cu el dupa eliberare din cauza prigoanei – el fiind în Bucovina – ca sa-l întreb care era, pâna la urma, adevarul.

Multi dintre noi, ca sa scape de tortura, si-au facut fel de fel de planuri sa declare vrute si nevrute, stiute si nestiute. Atitudinea lui Ghita însa, dimpreuna cu consecintele ei, i-a mai temperat si i-a adus la realitate pe multi.

Cei care au încercat sa-l imite însa, au fost descoperiti si le-a fost mult mai greu.

Maglavit

Sub numele de Maglavit l-am cunoscut pe badia Ungureanu noi, cei arestati la Iasi si încarcerati la Suceava, apoi ajunsi la Pitesti pe sectiile de munca silnica si, în special, cei de la camera 3 subsol.

I s-a dat aceasta porecla pentru ca, în anii 1935-1936, plecase pe jos de la Iasi, pâna în sudul Olteniei, în satul Maglavit, ca sa vada minunea acelui cioban, pe nume Petrache Lupu.

Vasile Ungureanu era din Târgu-Neamt, cântaret de biserica sau dascal cum se spunea prin partea locului. A fost arestat la biserica Talpalari din Iasi, unde era paroh parintele Tatulea, legionar de marca si preot de o tinuta morala exceptionala, mare teolog si compozitor. La biserica lui, unde avea un cor minunat, venea toata elita Iasului. A fost arestat si dânsul în 1948 si condamnat la ani grei de închisoare.

Maglavit facuse razboiul, iar dupa aceea, fiind talentat la muzica, se înscrisese ca student la Conservatorul din Iasi, unde l-a avut ca profesor si pe parintele Tatulea. A fost arestat în 1948, la vârsta de 46 de ani, si a fost condamnat la 15 ani munca silnica, dupa ce a trecut printr-o ancheta foarte grea la Suceava. Maglavit s-a dat apoi student, ca sa vina la Pitesti, desi el facea parte din organizatia „Razleti”. A facut acest lucru ca sa fie, cum spunea el, „cu baietii”. Crescut în duhul ortodoxiei manastirilor din regiunea Neamtului, de unde era de bastina, era profund crestin, cu o traire ce putea fi luata ca model.

Fiind un om bun si pasnic, care nu acceptase violenta, razboiul, cu toate atrocitatile lui, îl îngrozise. De aceea si torturile care au fost aplicate la Pitesti l-au înspaimântat. La camera 3 subsol, a facut parte din grupul lui Pintilie si s-a impus prin blândetea si bunatatea lui, dar mai ales prin trairea mistica care i-a impresionat pe toti cei din camera. Pentru caldura sufleteasca cu care înconjura pe fiecare tânar, m-am legat si eu mult de badea Vasile, vazând în el exemplul si trairea Sfintilor Parinti rasariteni.

Deoarece luase parte la sedintele legionare conduse de Pintilie si initiase cercul mistic, badia Ungureanu a fost tinta torturilor lui Zaharia. A suportat tortura ca un martir, dar ceea ce îl impresiona pâna la lacrimi era vederea tinerilor torturati. La fiecare lovitura de ciomag, tresarea de parca ar fi fost lovit el.

Daca nu a fost ucis în camera, aceasta i se datoreaza lui Magirescu, care avea un deosebit respect pentru el. Fiind mai în vârsta decât noi – putea sa ne fie tata – a fost ascultat, stimat si iubit într-atât, încât îi vedeam pe unii de pe priciuri plângând de durerea lui atunci când era torturat.

El însa n-a lovit niciodata pe nimeni si, datorita lui, nici Magirescu, care-i spunea ca era nebun de atâta misticism.

Badia Ungureanu avea înfatisarea unui sfânt bizantin din iconografia rasariteana si a fost dintre putinii camarazi întâlniti în închisoare care tinea miercurea si vinerea post negru, mâncarea lasându-si-o altora. Datorita acestei trairi, a fost printre putinii camarazi asceti – exceptie facând grupul lui Valeriu Gafencu si al avocatului Trifan din Brasov – pe care i-am vazut cu ochii mei si în care foamea nu si-a putut înfinge coltii.

Pentru acestia, viata pamânteasca avea mai putina importanta, ei plutind în alte sfere. Si atunci, cum sa nu cred în vietile sfintilor si ale martirilor asceti rasariteni, când i-am vazut pe camarazii mei, care duceau o viata dupa modelul lor?

Se apropiau Pastile anului 1951 si, într-o seara, vazându-l pe badia Vasile plângând, nu stiu cine l-a întrebat de ce plânge. Raspunsul lui a fost simplu: „Plâng de durerea fratilor”. Fratii lui erau cei batuti. Zaharia, enervat, a intervenit brutal:

– Cum ma, bandit mistic, astia sunt frati pentru tine, nu banditi? Cu simplitate crestina, Ungureanu i-a raspuns:

– Pentru mine, ei nu sunt banditi, pentru ca nu mi-au furat nimic si nu mi-au facut nici un rau.

– Cum ma, nu te-au batut?

– Nu ei m-au batut, raspunse Ungureanu.

Zaharia, înfuriat, a strigat la el:

– Ia sa spui, despre alt mistic înrait ca tine, de banditul Bordeianu, ce parere ai?

Toti din camera se asteptau ca Ungureanu sa-mi faca un portret în tonul demascarilor. El însa, a raspuns:

– Fratele Bordeianu este un om blajin.

A fost cea mai simpla caracterizare pe care mi-a facut-o vreodata cineva. Si acum, când scriu aceste amintiri, îmi rasuna în urechi cuvintele lui.

Enervat pâna la nebunie, Zaharia s-a napustit atunci asupra bietului om, l-a calcat în picioare si l-a zdrobit în asa hal, încât nu mai stiai daca era om sau o masa de carne sângerânda.

Lepadarea

Continutul acestei notiuni a fost si este foarte controversat chiar si la Sfintii Parinti, în timpul prigoanelor crestine. Lepadarea de la Pitesti a tinerilor legionari de Miscarea Legionara a îmbracat forme mult mai complexe decât lepadarea facuta în conditii obisnuite de viata.

Eu îmi explic demascarile mistic.

Noi, cei ce am trecut prin Pitesti si Gherla am fost si vom fi acuzati de lasitate poate, de catre camarazii nostri, iar dusmanii vor avea motive sa ne arate cu degetul pentru ce am facut.

Vom raspunde în primul rând camarazilor nostri care mai sunt în viata înca, precum si celor ce vor veni dupa noi.

Da! Am fost slabi si neputinciosi si o marturisim. Dar nu din frica de moarte, moarte pe care o doream în fiecare clipa, ci din groaza de a nu ne pierde mintile ca Pintilie, Nedelcu, Soltuz, Ionescu si ceilalti... Sa traiasca cei care ne acuza în aceleasi conditii aceasta teroare si groaza si atunci vom mai vorbi.

Aceia dintre noi care au fost ucisi au rascumparat însa prin jertfa lor slabiciunile noastre. Legiunea va trai prin martirii, eroii si luptatorii ei. Ne doream moartea în fiecare clipa, fara a fi lasati însa sa murim sau sa ne sinucidem. Scopul torturii, în esenta ei, a fost nu sa ne ucida, pentru ca aceasta crima ar fi fost considerata genocid, ci sa faca din noi niste ucigasi si informatori notorii. Medicii din lagarele de concentrare naziste au fost într-un fel mai umani, îngaduind moartea, pe câta vreme medicii comunisti de la cabinetele medicale din închisori, agenti ai Securitatii si rivalizând în crime cu Turcanu, au împiedicat-o, ca sa faca chinul mai mare.

Dusmanilor nostri care ne-au prigonit, când ne vor aminti sarcastic ca „Moartea, numai moartea legionara ne este cea mai scumpa nunta dintre nunti…” le vom raspunde printr-o întrebare: ce au facut ei oare în regimul comunist din România? Noi stim foarte bine ce au facut si de aceea îi întrebam: eroii si martirii lor unde sunt? Iar complicitatea lor la atâtea crime? Daca ar fi fost si ei încercati cu sute de ciomege peste trupul lor, ce ar fi devenit?

Nu cerem de la oameni nici iertare, nici întelegere, caci compatimirile nu mai încalzesc cu nimic. Este atât de usor sa acuzi atunci când tu nu ai fost atins nici macar cu un deget!

Se împlineau cinci luni de torturi aplicate sistematic, dupa plan. Misteriosul anchetator din 26 octombrie ne avertizase ca ne va împinge pâna la nebunia deznadejdii atunci când mi-a spus: „De beton armat sa fiti banditilor, si tot o sa va muiem".

Dupa aceste cinci luni de torturi de neimaginat, ne muiasera, dar nu pe toti.

La întrebarea anchetatorului daca mai eram legionar, i-am raspuns ca nu puteam fi altceva, deoarece fusesem condamnat pentru acest motiv. El continuase, zicându-mi ca s-ar putea sa spun într-o zi ca nu mai sunt legionar.

Si îsi atinsesera scopul, nu însa cu cei ucisi sau înnebuniti, pentru ca acestia au continuat sa-si marturiseasca credinta lor în Dumnezeu si în Legiune.

Lepadarea noastra a fost urmarea torturilor continue de nesuportat. Ne-am întrebat daca aceasta lepadare nu a fost decât o minciuna, pentru ca a fost formala. Raspunsul ramâne sa-l dea Legiuitorul. Ne-am întrebat iarasi, oare lepadarea noastra de Miscarea Legionara a facut rau cuiva? Ei i-am facut rau, sau noua? Poate si una si alta. Numai afirmatia libera, neîngradita de nici un fel de constrângere, fizica sau morala, este valabila. Noi ne-am lepadat de Miscarea Legionara, nu de frica mortii, ci convinsi ca torturile continua sine die si ne vom pierde mintile. Oare, pentru un om cu mintea întreaga, nu este de preferat moartea, în locul nebuniei? Cel ce ar dori sa verifice aceste afirmatii nu are decât sa viziteze un azil de nebuni.

În aceasta stare eram când Zaharia ne-a întrebat pe fiecare daca mai eram legionari. Colegii nelegionari erau grupati la un loc pe priciul din dreapta usii.

Primul întrebat a fost Ghita Reus. Crestin si legionar pâna în adâncul sufletului, un tânar cu o atitudine ireprosabila, fusese torturat din ordinul lui Turcanu în mod special, ca unul dintre cei mai înversunati opozanti ai acestuia.

La întrebarea lui Zaharia, Reus a spus:

„Am fost arestat, judecat si condamnat pentru activitate legionara interzisa. Aceasta a fost declaratia data si semnata de mine la ancheta. În Codul Penal însa nu este nici un articol prin care sa poti fi condamnat pentru activitate legionara. Din punct de vedere juridic, noi am fost condamnati în baza articolului 209 Cod Penal, pentru crima de uneltire împotriva ordinii sociale”.

„Deci, daca eu nu am fost condamnat ca legionar, atunci cum poti dumneata spune daca mai sunt sau nu legionar, din punctul de vedere al legii? Regimul comunist ma considera oare legionar sau nelegionar? Daca ma considera legionar, pentru activitatea mea legionara, atunci nici o lege nu-i da dreptul autoritatii sa ma constrânga sa nu mai fiu legionar. Nu-i asa? Daca, dupa Codul Penal, eu nu sunt legionar, atunci de ce sunt obligat sa ma lepad de ceea ce nu sunt?”

„Eu, ce am facut am platit, fie ca legionar, fie ca nelegionar. Ceea ce sunt sau nu sunt este o problema de constiinta si nimeni din lumea aceasta nu ma poate constrânge sa-mi dezic constiinta. Constiinta este strict personala si peste intimitatea ei numai eu sunt stapân. Eu pot fi judecat si condamnat din punct de vedere comunist numai atunci când îmi exteriorizez public opiniile sau credintele, prin cuvânt marturisit ca sunt împotriva comunismului. Nici o lege din lumea aceasta, nu ma poate constrânge sa-mi exteriorizez gândurile si intimitatea constiintei”.

La expunerea lui Reus, Magirescu, care terminase Dreptul, n-a spus nici un cuvânt. În intimitatea lui, era de acord cu Reus; probabil ca si el îi spusese acelasi lucru lui Turcanu.

Expunerea i-a descumpanit pe toti cei din camera, pâna si pe Zaharia, seful comitetului de tortura. El si-a notat cele spuse de Reus, pentru a-l informa pe Turcanu.

A venit apoi rândul lui Tudose, care a raspuns ca nu s-a gândit niciodata la aceasta problema, daca mai este sau nu legionar, pentru ca, asa cum spusese Reus, aceasta este o problema de constiinta.

Al treilea a fost Gelu Gheorghiu care, cu atitudinea lui de om bun, interpretând totul prin prisma morala, i-a raspuns lui Zaharia:

„Ma întreb daca am fost vreodata legionar, pentru ca din punctul meu de vedere, a fi ceva înseamna a te identifica cu ceea ce afirmi ca esti. Prin urmare, ma întreb, m-am identificat eu oare cu Miscarea Legionara?”

„Corneliu Codreanu a fost primul care s-a identificat cu ceea ce a spus ca este si asa a fost asasinat. Mota si Marin de asemenea s-au identificat cu ceea ce au spus ca sunt si asa au si murit. Toti martirii legionari s-au identificat cu ceea ce au spus ca sunt si asa au si fost asasinati”.

„În camera aceasta au fost doi legionari, Pintilie, pe care l-ati ucis – si Nedelcu, care a înnebunit. Iar eu, daca reuseam, ma sinucideam (asa cum judec acum, as fi fost un las), iar acum sunt întrebat daca mai sunt sau nu legionar”.

„Eu pun problema în felul urmator: am iubit o fata tare frumoasa, am iubit-o din toata inima dar, la un moment dat, a trebuit sa-i spun ca nu ma mai casatoresc cu ea. Fata îmi cere explicatii, dar eu ce explicatii sa-i dau, pentru ca pozitia mea fata de ea a ramas neschimbata?”

„Eu nu pot da explicatii, pentru ca ma tortureaza unul cu knutul si, fara voia mea, ma constrânge sa-i spun ceea ce vrea el, nu ceea ce simt eu. Deci, domnilor, ceea ce cereti dumneavoastra este pur si simplu un act formal, deoarece în intimitatea constiintei mele nu veti putea patrunde niciodata. Or, pe dumneavoastra va intereseaza numai acte formale si daca aceasta vreti, veti obtine ceea ce vreti în urma torturilor pe care le aplicati si pe care le veti mai aplica. Dar aceasta nu corespunde niciodata realitatii, pentru ca oricât ne-am lepada noi de Miscarea Legionara, noi tot vom fi considerati legionari".

„Eu însa va voi raspunde la aceasta întrebare, dar fie-mi îngaduit sa ma mai gândesc la aceasta”.

Afirmatiile lui Gelu Gheorghiu ne-au dat posibilitatea multora dintre noi sa raspundem la fel.

Dupa Gelu Gheorghiu a venit rândul meu. Camarazii din camera nu cunosteau torturile din camera 2 parter si nu asistasera la lepadarea mea de Miscarea Legionara.

Eram însa convins ca, în urma torturilor pe care le traisem si aveam sa le mai traiesc, atât eu, cât si camarazii mei, decât sa înnebunim, va trebui sa ne lepadam formal de Miscarea Legionara.

Asa ca, am raspuns ca nu m-am gândit si ca urmare va trebui sa mai reflectez, pentru ca este o problema de constiinta, asupra careia nu te puteai pronunta imediat.

La întrebarea lui Magirescu, cât timp de reflectie îmi trebuia, i-am dat o luna sau doua, la care Zaharia a intervenit brutal: „Am sa te fac eu sa mai scurtezi din timp”. Magirescu i-a spus însa sa ma lase deocamdata în pace.

Dupa noi, toti ceilalti: Dinescu, Sântimbreanu, Ciornea, Sârbu, Ungureanu, Popescu Paul, Zelica Berza, Grigoras, Hutuleac, etc. au cerut timp de gândire.

Nedelcu si Ionescu, nelegionari, care dadeau semne ca si-au pierdut mintile, nu au fost întrebati nimic. Dintre toti, numai cinci au declarat ca nu mai sunt legionari, tinerii alesi de Zaharia sa faca de planton în timpul noptii.

A doua zi, seara, dupa ce Zaharia i-a prezentat raportul lui Turcanu, acesta a venit la noi.

Nu se poate descrie fizionomia lui Turcanu în astfel de situatii. Cum a intrat în camera, s-a dus direct la Reus si i-a spus ironic:

„Colega, pui problema de drept, nu? Tot de drept, pentru ca am fost colegi de facultate, nu te pot contrazice. Însa o sa vezi tu si o sa simti pe pielicica ta de legionar încarnat ce metoda am sa-si aplic eu tie, ca sa spui ca nu mai esti legionar cât o sa traiesti, chiar daca te-ar spânzura Horia Sima”.

„Îti amintesti, când au început demascarile cu voi, banditilor, în camera aceasta, eu v-am spus ca o sa va aduc în stare sa spuneti tot ce stiti si ce nu stiti si voi face din voi tot ce vreau eu, nu? Ei, bagati bine la cap, banditilor, ca va voi aplica metode de „dragoste” – facea aluzie la Gheorghiu – încât sa spuneti ca nu mai sunteti legionari si n-o sa va mai trebuiasca atâta timp de gândire, cum a afirmat banditul asta mistic, Bordeianu. Si stiti voi, banditilor, ca eu ma tin de cuvânt, asa cum m-am tinut si pâna acum”.

S-a uitat la toti cei de pe priciuri si, fara sa mai spuna ceva, a plecat împreuna cu Zaharia.

Declaratiile publice au continuat, în camera, precum si cele scrise, la camera 4 spital.

Eram siguri ca, dupa vizita lui Turcanu, Zaharia va veni cu o noua metoda de tortura.

Dupa masa de seara, Zaharia s-a întors ca un taur înfuriat si si-a debitat repertoriul lui muzical. A ales zece dintre noi si, împreuna cu cei din comitet, ne-a aplicat legea „dragostei lui Gheorghiu".

Apoi, ne-a fixat o noua pozitie pe priciuri: în loc sa tinem mâinile pe genunchi, trebuia sa le ridicam în sus, pe lânga cap. Dupa bataia primita, abia ne mai puteam misca, iar prin tinerea mâinilor în sus în pozitie fixa, surescitarea nervoasa se intensifica în asa masura, încât era imposibil de suportat.

Atunci ne-am convins cu totii ca, pâna la urma, nu vom putea rabda si nu vom avea de ales decât sa ne lepadam de Miscarea Legionara sau sa înnebunim.

Pastile din 1951. Hula adusa Fiului lui Dumnezeu

Saptamâna care a urmat acestor întâmplari a ramas de neuitat. Noua pozitie fixa era atât de greu de suportat, încât doream, mai mult ca oricând, sa vina moartea sau un cutremur sa darâme fortareata Pitesti, iar molozul ei sa ne îngroape pentru totdeauna. Cât de asteptata a fost si cat de sublima ni se parea acum moartea de martir! Numai Dumnezeu însa stia când avea sa ia sfârsit aceasta tortura si în ce fel.

Se apropiau Pastile si eram îngroziti la gândul ca ceea ce se petrecuse la Craciun se va repeta aidoma si de Pasti, cu aspecte însa mult mai satanice, pe care imaginatia omului sanatos la minte nu le poate crea.

Era Duminica Floriilor, înainte de Saptamâna Patimilor.

În acea dupa-amiaza, Zaharia s-a întors de la camera 4 spital si a facut o noua redistribuire pe prici.

Deodata, mi-a trecut prin minte ca se pregatea ceva straniu, ceva de nedescris, în legatura cu Saptamâna Patimilor si cu Pastile.

Primul pe prici, a fost asezat, dupa noua ordine, a fost Maglavit, urmat de Nedelcu, de Bordeianu Dumitru, autorul acestor jalnice amintiri, Popescu Paul, Zelica Berza, Grigoras, Hutuleac, Sântimbreanu, Reus, Gheorghiu si Andrisan.

Toti acestia facusera parte din grupul lui Maglavit. Când am vazut aceasta noua ordine si mai ales faptul ca toti eram din grupul mistic, fara sa ne dam seama, o groaza ne-a cuprins, presimtind ceea ce ne astepta.

Luni, în Saptamâna Patimilor, imediat dupa prânz, Zaharia s-a întors cu un teanc de hârtii în mâna, mai multe maturi tocite, un ghem de ata groasa, niste cutii de conserve goale, mangal si o sticluta.

Le-a asezat pe priciul nostru, si, din cozile de matura, ne-a pus sa facem cruci.

Una din cruci, mai mare, era pentru Ungureanu.

Nu ghiceam ce avea de gând sa faca Zaharia. Din cutia de conserve, a facut cadelnita, iar hârtiile aduse le-a împartit celor ce se lepadasera de Miscarea Legionara si la vreo 5-6 care facusera de planton de la 15 ianuarie.

Dupa ce toate acestea au fost pregatite, Zaharia ni s-a adresat în felul urmator: „Misticilor si – celorlalti din camera – banditilor, pentru ca credeti în Dumnezeu si în Patimile Lui, iar dupa cum stiti eu nu cred în astfel de baliverne, si pentru ca este Saptamâna Patimilor, sa vedeti si voi ce patimi vor îndura acesti mistici!”

Oricine mi-ar fi spus si orice as fi citit în cea mai pornografica literatura, nu mi-as fi putut închipui niciodata ca niste minti satanizate si bolnave puteau nascoci asemenea mascari, pentru a huli si ofensa Majestatea lui Dumnezeu, Sfintenia si Neprihanirea Lui.

Asa cum am mai relatat cu ocazia Craciunului din 1950, nu-mi voi îngadui – pentru bruma de cultura si carte pe care mi-am însusit-o în decursul anilor de învatatura, pentru bunul simt si pudoarea unui umil crestin – sa prezint înaintea cititorilor astfel de abjectii adresate lui Dumnezeu. Daca le-as pronunta sau le-as scrie, m-as face purtatorul de cuvânt al satanei si al slugilor lui.

Ce sens ar avea sa descriu pornografiile, insultele si hula adusa lui Dumnezeu? Cei credinciosi ne vor crede pe cuvânt, avându-i martori pe Dumnezeu si pe acei ce, în Numele Lui, au îndurat astfel de torturi. Nu ne vor crede ateii, care si asa hulesc pe Dumnezeu, fara a fi torturati.

Din dupa-masa de luni si pâna în Vinerea Mare, când se cânta Prohodul în bisericile noastre, precum si în cele trei zile de Pasti, s-a cântat tot timpul pe melodia Prohodului, de catre cei zece care se lepadasera de Miscare, plus plantoanele, tot acest repertoriu de pornografii, mascari si scabrozitati, care depaseau orice imaginatie.

Noi, „misticii", am fost purtati timp de opt zile, în genunchi prin camera, de la un capat la altul, în frunte cu Ungureanu, închipuind patimile Domnului.

Lui Ungureanu i-au facut coroana de spini, iar în cutiile de conserve s-a pus mangal stropit cu gaz lampant si i s-a dat foc, ca sa tamâiem cu ele, în timp ce mergeam în genunchi, facând metanii.

L-am vazut pe Ungureanu plângând ca niciodata, îngrozit de ceea ce ne-au fortat sa facem.

Ce mi-a cutremurat sufletul în timpul acestei torturi a duhului, a fost imaginea mamei, pe care am vazut-o în fata ochilor, îndoliata, asa cum întelegea ea sa traiasca Saptamâna Patimilor Mântuitorului. O vedeam plângând; îi era poate gândul la suferintele mele, desi biata de ea nu stia în ce iad ma aflam.

La fel, le vedeam plângând pe toate mamele celor torturati si îngroziti de a fi pusi sa-L huleasca pe Dumnezeu. Daca ar fi vazut aceste mame la ce au fost supusi fiii lor, multe dintre ele si-ar fi iesit din minti.

Dupa opt zile de mers în genunchi, ni s-au rupt pantalonii, iar genunchii erau numai o rana.

Singurul dintre noi care a refuzat sa participe la acest ritual satanic, a fost Nedelcu Aristide. Asa înnebunit cum era, s-a desprins din cortegiu. A fost tolerat, pentru ca, spuneau ei, îsi iesise din minti.

La sfârsitul celor opt zile de chin si umilinta, de dimineata pâna seara, distrusi sufleteste, scârbiti de noi însine, de neputinta si slabiciunea noastra, imploram Cerul sa ne ia zilele.

Din cauza mersului pe ciment, genunchii nostri erau o rana sângerânda si, când atingeam cimentul, calcam parca pe ace. Dar, în afara de ranile fizice, aceasta degradare spirituala a lasat rani si mai adânci în sufletele si constiinta noastra.

Ma gândeam cu groaza în acele momente daca aveam sa petrecem la fel si alte sarbatori ale Nasterii si ale Învierii lui Hristos, în timp ce parintii, fratii, surorile si prietenii nostri vor trai bucuria adevaratelor sarbatori.

Nu numai în camera 3 subsol s-au petrecut asemenea orgii, ci în toate celelalte camere, dupa cum aveau sa marturiseasca, dupa demascari, cei ce le-au trait ca si noi.

Iata scopul final al reeducarii comuniste: scoaterea lui Dumnezeu din inimile oamenilor si prabusirea lor în neant.

Ultima constrângere de lepadare

Torturile cu ridicarea mâinilor, apoi prostituarea spirituala si morala a constiintei, ne-au întarit convingerea ca vom ajunge, pâna la urma, ori la nebunie, ori la lepadarea de Miscarea Legionara.

În cele doua saptamâni de dupa Pasti, când s-a continuat cu declaratiile publice si cu cele scrise la camera 4 spital, fiecare dintre noi si-a facut un sever proces de constiinta, gândindu-se ce sa aleaga. Nebun, n-ai mai fi fost de folos nimanui. Daca te lepadai, insultai Miscarea, având însa o sansa, aceea de a te pastra întreg la minte.

Se mai punea o întrebare: dupa cele vazute si traite, convinsi fiind ca nici într-o suta de ani nu se va întâmpla nimic în lagarul comunist, pentru ca fuseseram vânduti ca o marfa pieritoare, pentru interese meschine, fara sa se tina seama de drepturile omului, de care se facea atâta caz, în aceste conditii deci, mai avea rost sa traiesti?

Pe de alta parte, ca indivizi singuratici, ce mai reprezentam noi pentru Miscarea Legionara? Atunci când intraseram pe poarta acelui infern, noi eram deja morti pentru Legiune. Noi nu ne-am facut decât datoria sa luam parte la o lupta pe care o pierdusem deja si în care am fost îngenunchiati si torturati. Or, atunci ce rost mai avea daca ne lepadam sau nu de Miscarea Legionara? Lepadarea ducea la compromiterea totala, la desconsiderare, iar nelepadarea, la nebunie. În ceea ce ma privea, alternativa nu avea nici o ratiune. Ajunsesem atât eu, cât si camarazii mei, la ultima limita, la punctul mort.

Cei mai optimisti dintre noi au încercat sa-si rezolve aceasta problema de constiinta ca Gheorghiu, cel cu exemplul fetei frumoase, pe care o iubea atât de mult. Si multi i-au urmat exemplul, lepadându-se formal.

Ceea ce nu adusese anul, a adus ceasul în care a murit „balaurul rosu" de la Kremlin.

Totusi, era prea târziu. Multi se lepadasera de Miscarea Legionara. Celor ce au cerut o amânare li s-a refuzat. Singurul care nu s-a lepadat a fost Nedelcu Aristide, nebun însa, deci scos din calcul.

Acesta a fost scopul ocultei de la Moscova: sa ne lepadam de Legiune, prin torturi continue si insuportabile, ca sa ne compromitem moral unul fata de altul si sa ne pierdem încrederea reciproca.

Voi, camarazi ai nostri care n-ati trecut pe unde am trecut noi si mai sunteti în viata, si cei care veti veni dupa noi, judecati-ne cum va va îndemna constiinta. Pe noi ne-a judecat sever constiinta noastra. Torturile prin care am trecut nu le dorim nici dusmanilor nostri.

Ce argumente mai pot aduce eu, în legatura cu lepadarea noastra de Legiune? Ne va judeca istoria, dupa o dreapta judecata si nu o parodie de proces, asa cum ne-au facut bolsevicii, în spatele carora trona Internationala rosie.

Cei mai buni si mai mari dintre noi au fost ucisi.

Denigrarea Legiunii si a sefilor legionari

Hidra satanei, comunismul, nu s-a multumit însa numai cu compromiterea noastra unul fata de celalalt, prin lepadarea de Legiune, ci ne-a constrâns sa aducem cele mai josnice insulte, calomnii si denigrari Capitanului nostru, sefilor si camarazilor nostri pe care i-am cunoscut.

Nicolski voia sa aiba în scris de la tineretul legionar, nu lepadarea de Miscarea Legionara, pentru ca aceasta nu ni s-a cerut în scris, fiind si ei convinsi ca nu era decât formala, ci ceva mai mult.

Rog pe camarazii mei sa înteleaga si sa fie convinsi ca majoritatea dintre noi, cu foarte putine exceptii, s-au lepadat doar formal de Legiune si au ramas tot restul vietii pe pozitia exprimata la interogatoriu de Gheorghiu în povestea cu fata frumoasa careia i-a ramas fidel.

Cât priveste denigrarea, calomnierea, insultele si înjosirea sefilor legionari, ele n-au fost scrise de noi, ci de catre cei din comitet. Ele au fost adunate si date lui Turcanu, care le-a trimis lui Nicolski.

În general, la tineretul legionar de la munca silnica, problema denigrarii sefilor legionari a fost cât se poate de decenta. Vazând Nicolski ca nu ajunge la scopul urmarit, a inventat atunci insulte si calomnii la adresa celor mai mari sefi legionari, pe care le-a dat în scris sefilor comitetelor de tortura, prin Turcanu, ca sa fie citite în fata noastra. Majoritatea dintre noi, cu rare exceptii dintre elevii si studentii mai tineri, n-au dat nici o importanta acestor calomnii.

În aceasta privinta, tot Gheorghiu a dat solutia.

Întrebat ce fapte reprobabile ar sti despre sefii legionari si despre legionari în general, cu un calm de sfânt si cu o atitudine morala ireprosabila, el i-a raspuns lui Zaharia: „Bine, domnule, m-ai torturat sa-mi parasesc iubita, identificata cu Legiunea, sa n-o mai iubesc, sa ma lepad de ea, dar ca s-o insult, s-o denigrez, s-o calomniez pentru ca am iubit-o cândva, acest lucru, domnule, nu se mai poate!”

„Nici daca cel iubit te-a parasit, pentru dragostea avuta fata de el, bunul simt nu-ti permite sa-l vorbesti de rau. Ne-ati torturat, obligându-ne sa ne mâncam excrementele si sa spunem ca a fost un lucru bun, dar, în problema dragostei, nu mai încape compromis”.

„Eu nu stiu nimic, nici n-am vazut si nici n-am auzit despre fapte reprobabile ale sefilor legionari pe care i-am cunoscut. Vreti sa inventez calomnii? Nici asta nu se poate!"

Atitudinea lui Gheorghiu a fost salvatoare pentru majoritatea dintre noi. La fel am raspuns si eu la întrebarea lui Zaharia si pentru asta am platit cu vârf si îndesat.

Cum puteau fi defaimati, ce li se putea reprosa lui Radu Gyr, Nicolae Patrascu, Vica Negulescu, Costache Oprisan, Gabriel Balanescu, lui Radu Mironovici, Petre Tutea, Mircea Nicolau, grupului inginerilor de la Politehnica din Iasi, lui Nelu si Ion Paunescu, lui Eugen Teodorescu, preotului si avocatului Pâslariu, procurorului Ambrozie si sotiei, lui Gili Ioanid, Ion Ianulide, Popescu Ion, Lefa Aristide, Popescu Traian, Florica Dumitrescu, Mircea Motei, Gelu Gheoghiu, Reus Gheorghe, fratilor Scutaru, lui Ion si Mihai Lungeanu, lui Lazar Andrei, Emil Brânzei, Teodoru Valeriu, fratilor Ion si Costica Stamate, lui Vasile Patrascu, Neculai Simionescu, Pintilie Ion, Nedelcu Aristide, Iosub Mihai, Costica Butan, Zelica Berza, Ungureanu Vasile, Hoinic Dragos, preotului Tatulea, Oltei Manoliu, lui Nicola Beuran, surorilor Dumitriu, lui Gioga Parizianu, Gherase Aurel, preotului Grebenea, lui Aurel Obreja si înca miilor si miilor de legionari nepomeniti aici?

De aceea le cer iertare camarazilor morti în închisori si celor care mai traiesc, carora nu le-am amintit numele si care au fost tot atât de buni, dar pe care memoria mea nu i-a putut retine. Nu i-am trecut nici pe cei din strainatate, pe cei parasutati si nici pe cei din grupul lui Gavrila din Fagaras.

Sau, ce puteam spune rau despre seful Miscarii Legionare, Horia Sima, sub a carui comanda ne aruncasem în lupta?

Prin aceste denigrari, insulte si calomnii, oculta moscovita urmarea smulgerea din inima si constiinta tineretului legionar a mitului elitei legionare. Acesta a fost scopul pe care si l-a propus, dar pe care n-a reusit sa-l atinga.

Vazând Zaharia ca nu scoate de la noi ce sconta, a adus de la Turcanu niste hârtii, scrise cu tot felul de invective si ni le-a citit. Dar nici asa n-a reusit sa-si atinga scopul, pentru ca trebuia sa prezinte probe sau cel învinuit sa-si recunoasca el însusi fapta.

Ca sa-si ascunda miseliile, comunistii le aruncau pe seama adversarilor lor.

Tortura constiintei morale

Prima data când am fost întrebati daca mai suntem sau nu legionari, numai cinci dintre noi spusesem ca nu mai eram.

A urmat apoi tortura pozitiei fixe pe prici cu mâinile în sus si bataile administrate celor ce nu suportau aceasta tortura, continuându-se cu batjocorirea lui Dumnezeu din Saptamâna Patimilor si „pelerinajul” în genunchi prin camera, timp de opt zile, urmate de lepadarea tuturor de Legiune.

Atunci Turcanu a afirmat în fata tuturor ca nu mai exista legionari.

Eram în a saptea zi de torturi de nedescris. Memoria ne fusese golita de „tot ce stiam si nu stiam” referitor la activitatea noastra si a celor din „libertate”.

Pentru a mai scapa de aceasta tortura insuportabila multi dintre noi, si mai ales dintre cei tineri, au declarat vrute si nevrute, stiute si nestiute, pentru ca suferinta depasise limita de rezistenta.

Vorba româneasca: „Sa nu dea Dumnezeu omului cât poate rabda”, se adeverise într-un mod dramatic. Fotografia acestor figuri care exprimau deznadejdea ajunsa la culme, si chinul ajuns la nebunie, ar fi fost cea mai cutremuratoare dovada a bestialei dezlantuiri satanice. Psihologii, parapsihologii, psihiatrii si alti specialisti ar fi avut un bogat material de studiu. Imaginile ar fi grait din plin ce înseamna teroarea comunista si de ce nu s-a petrecut pâna în prezent, nici un fel de rascoala în imperiul comunist împotriva satanicei stapâniri.

Daca declaratiile, scrise si nescrise, ne-au pustiit memoria, daca lepadarea de Legiune ne-a compromis ca legionari, totusi cea mai odioasa tortura, care a actionat în intimitatea noastra, a fost prostituarea constiintei morale.

Constiinta este cea mai intima parte a omului.

Datorita acestei intimitati, inabordabile de catre un alt subiect, Mântuitorul a instituit Sfânta Taina a Spovedaniei, prin puterea data Sfintilor Apostoli si transmisa de acestia tuturor preotilor, pâna la sfârsitul lumii, prin cuvintele: «Ce veti dezlega pe pamânt, dezlegat va fi si în ceruri si ce veti lega pe pamânt, va fi legat si în ceruri». Acest mandat, încredintat omului prin preoti, este mandatul prin care Dumnezeu i-a îngaduit insului sa ia parte la marea opera de mântuire a sa.

Cel ce se spovedeste îsi goleste constiinta, în fata duhovnicului sau, de tot ce este inuman în el, de toate ispitele si momelile diavolesti si de tot raul facut semenului.

Din toate torturile pe care le-am vazut si pe care, de acum, si cititorul a fost în masura sa le cunoasca, tortura morala a întrecut orice imaginatie. De aceea, nimeni nu are dreptul în lumea aceasta sa siluiasca sub nici un motiv intimitatea constiintei aproapelui sau, pentru ca libertatea de constiinta a fost data omului de Dumnezeu.

Fiecare dintre noi a fost torturat ca sa-si dea seama ca nu are nici o posibilitate de a se sustrage acestei „prostituari” morale.

De aceea, unii au inventat sau exagerat fapte pe care nu le-ar putea crede nici cea mai bolnava minte, numai ca sa fie crezuti si sa scape de torturi. Erai întrebat daca în afara de furt, minciuna, înselatorie – pe care trebuia sa le marturisesti public – ai mai comis si perversiuni sexuale, prostituarea constiintei privind mai ales perversiunile si relatiile sexuale. Or, tineretul legionar din cadrul Fratiilor de Cruce sau din centrele studentesti fusese educat tocmai spre a fi ferit de perversiuni, atât pe plan moral cât si pe cel sexual.

În fata comitetului de tortura, ti se punea întrebarea daca ai facut vreo perversiune sexuala. Daca raspundeai negativ, erai torturat pentru ca nu ai facut-o; iar daca afirmai contrariul, erai de asemenea torturat, pentru ca ai facut-o; oricum, erai torturat.

De aceea, ajungeai în situatia lui Andrisan, cu barba sau fara barba. În acea nebunie a disperarii, în urma cumplitelor torturi continue, multi au ajuns la concluzia ca „spun tot si fac orice”.

În acest stadiu, când puterea de judecata, pudoarea si bunul simt fusesera de mult abolite, când cel torturat se zvârcolea în mocirla, stiind ca mâine putea înnebuni pe prici ca Pintilie, Nedelcu si Ionescu, ce i se mai putea pretinde acelui tânar?

Unii dintre noi au început, sa povesteasca, fara nici o reticenta, fel de fel de fapte, pe care nu le întâlnesti nici în patologie. Sarmanii, nu mai aveau discernamânt si nici vointa; erau de-a binelea nebuni. De aceea, au declarat ca au savârsit toate perversiunile sexuale, ca s-au împreunat si cu animale domestice, cu mamele, surorile, rudele si cunostintele apropiate.

Parca Sodoma si Gomora se mutasera în închisoarea Pitesti. În momentul când se faceau asemenea afirmatii, te întrebai, fara a avea un raspuns, daca tu esti nebun de legat si nu întelegi ce declara camaradul tau sau daca el era nebun si nu puteai tu întelege de ce omul o luase razna.

Aceasta prostituare a durat în jur de 15 zile. La cei de la munca silnica si la camera 3 subsol, aceste declaratii au fost mai decente.

În declaratiile de la Gherla ale celor mai tineri s-au spus lucruri atât de scabroase, încât ti-e rusine si sa-ti mai amintesti de ele, nicidecum sa le pronunti sau sa le scrii.

Dar ceea ce n-a prevazut oculta a fost faptul ca majoritatea dintre noi, având discernamânt si întelegere, nu am fost afectati de situatie. În unele cazuri totusi, Nicolski, prin Turcanu si sculele lui, a reusit sa faca tot ce a vrut din noi. Caci, pentru unii dintre noi, redresarea a fost imposibila. Dusmanul putea face din ei acum batausi, turnatori, orice.

Sa-mi fie îngaduit acum sa anticipez si sa marturisesc un fapt care pune în lumina, pentru orice om de buna credinta, afirmatiile de mai sus.

În toamna anului 1961 mai aveam doi ani pâna la expirarea pedepsei si ma aflam la închisoarea Aiud.

Am fost mult pedepsit, în celule negre, la beci si în arest sever de ofiterul politic, locotenent-colonelul Ivan, care din anul 1957 ma tot ancheta si urmarea sa-i cad în plasa. Cum eu traiam însa pe alte coordonate si închisoarea nu ma mai apasa, pozitia mea era solida si puteam rezista.

Într-o buna zi m-a scos din celula si m-a dus într-o camera din cladirea administratiei, spunându-mi ca voi sta de vorba cu un tovaras mare de la Interne si sa fiu atent cum si ce voi vorbi.

Dupa un sfert de ora a intrat un colonel de la securitate, în jurul a 45 de ani, cu o figura de intelectual. S-a legitimat si a început discutia într-o maniera civilizata. Ma întreba fapte de când fusesem arestat si pâna în momentul de fata. Cunostea bine problema legionara si situatia detentiei noastre.

Când a venit vorba de Pitesti si Gherla, mi-am dat seama ca cunostea atitudinea mea, precum si caracterizarea facuta de Turcanu. În legatura cu ce se întâmplase acolo, i-am spus ca Turcanu facuse ancheta celor ce erau ostili regimului. S-a enervat putin, dar s-a stapânit. A recunoscut ca demascarile de la Pitesti si Gherla au fost o greseala a conducerii de atunci si ca va trebui sa se actioneze în alt chip. Eram convins ca recunoscuse greseala numai de circumstanta. A trecut apoi direct la subiect:

– Domnule Bordeianu, eu am împuternicire chiar în acest moment, sa te scot din închisoare, daca dumneata esti accepti ceea ce-ti propun.

Înainte de a-mi destainui propunerea însa, m-a întrebat daca sunt sanatos la cap si la trup.

– Slava Domnului! i-am replicat eu.

M-a întrebat apoi cum am suportat si cum suport detentia, fiindca dupa arestarile masive din 1958-1959 ni se aplicase un regim foarte sever, aproape insuportabil.

– Cum se vede!

M-a întrebat apoi, daca mai sper sa ies din închisoare.

– Nu cred în clementa comunistilor si nu stiu ce ma face sa ma mai astept la o condamnare!

Nu mi-a dat nici un raspuns.

– Nu-ti surâde sa fii liber?

– Nu mai cred în libertatea dumneavoastra!

Dupa aceste schimburi de cuvinte reia:

– Domnule Bordeianu, uitati despre ce este vorba: am împuternicire, dupa cum am spus, sa tratez cu dumneata, iar în urma ofertei pe care eu o voi face si în cazul ca o accepti si o semnezi, plecând din aceasta camera, nu te vei mai întoarce în celula.

– Despre ce este vorba?

– Va scot din închisoare si va duc la Oradea, unde va vom oferi toate conditiile de viata civilizata si chiar de lux, cu femei tinere si frumoase – vedeam tentatia – daca dumneata accepti si îti iei obligatia sa tragi de limba si sa informezi precis Securitatea, de tot ceea ce se face, se spune si se planuieste în anumite cercuri sociale.

Când am auzit despre ce era vorba, mi-am pierdut controlul. Si aceasta s-a vazut pe fata mea. Observând schimbarea mea de atitudine, ca sa mai încalzeasca atmosfera, a continuat:

– Nu va alarmati domnule Bordeianu, pentru ca nu este vorba sa trageti de limba pe ai dumneavoastra, caci stiu ca ati ramas tot legionar, cu toate ca v-ati lepadat la Pitesti de Legiune. Va repet, ca sa fim lamuriti: nu veti face acest lucru cu legionari, nici cu alti detinuti politici eliberati si nici cu dusmanii ascunsi ai regimului, ci misiunea dumitale va fi sa tragi de limba si sa-i torni numai pe ai nostri.

La precizarea ofiterului am zâmbit si l-am întrebat:

– Adica, pe ai dumneavoastra?

– Pe comunisti, accentua el.

– Dar atunci, dumneavoastra nu aveti încredere în ai dumneavoastra?

– Nu! Si ofiterul nu a facut decât sa-mi confirme categoric banuiala.

– Acesta este totul?

– Da, în mare; amanuntele le vom definitiva însa când dumneata îmi vei accepta oferta.

Stapân pe mine, pentru ca eram dupa 13 ani de puscarie si trecusem pe unde trecusem, iar constiinta, trairea si întelegerea mea erau altele decât cele cu care intrasem în închisoare, i-am raspuns:

– Domnule colonel, dupa atâtia ani de închisoare, de experienta, dupa cele auzite, traite si cunoscute în închisoare, pe lânga faptul ca am ramas legionar, mai sunt si crestin ortodox, în adevaratul sens al conceptiei crestine. De aceea, tot ce mi-ati oferi dumneavoastra în conditiile exceptionale de la Oradea sau din alta parte, nu ma tenteaza. Nu pot primi aceasta oferta, orice mi-ati da, pentru ca eu nu vreau sa fac rau nimanui, nici chiar dusmanilor mei si nici celor ce vor sa-mi ia viata. Eu nu va doresc nici dumneavoastra sa stati în celula, nu cât am stat eu, nici macar un an, pentru ca sunt convins ca v-ati schimba felul de gândire. Va spun aceasta nu numai acum, dupa 13 ani de închisoare, pentru ca ceea ce îmi oferiti dumneavoastra mi-a oferit tot unul de-ai dumneavoastra, în 1946 – era vorba de Ion Berac –, înainte de a fi arestat. Si sa mai stiti ca, dupa încetarea demascarilor de la Gherla si moartea lui Stalin, am refuzat categoric sa va servesc, orice fel de avantaje mi-ati fi oferit. Scopul vietii mele nu este de a-i face rau cuiva, ci de a face bine semenului si chiar dusmanului meu. Si, cât ma vor tine puterile, sa-I slujesc lui Dumnezeu, cu credinta si dragoste, ca sa-mi mântui sufletul. Îmi pare rau ca v-am dezamagit, dar sa va cautati partenerii în alta parte.

Cât am fost de mirat eu de oferta facuta, dar ce consternat a ramas el, nu numai de refuzul meu, la care probabil se astepta, ci de atitudinea mea fata de bunurile pamântesti si de modul meu de gândire. Eram sigur însa ca asa ceva mai auzise si de la alti camarazi si de aceea n-a mai scos nici un cuvânt; amutise pur si simplu.

Eu m-am întors în celula mea, iar el s-a dus probabil sa-si caute alti colaboratori.

Comunistii au convins pe unii dintre noi, când erau atât de dezechilibrati, de nebuni si disperati, încât sa devina cele mai docile victime.

Stând si judecând drept, fara patima, ajungi sa-i întelegi si pe acesti nefericiti, care au acceptat, fara voia si convingerea lor, acest joc periculos.

N-am facut nici un act de vitejie noi, cei care n-am cazut în aceasta cursa. Sunt convins ca nu prin curajul si atitudinea noastra ne-am salvat, ci numai prin mila lui Dumnezeu care ne-a pazit sa alunecam si sa cadem. A te mândri ca ai facut fapte bune si ca esti mai mult decât esti în realitate, înseamna a avea un orgoliu necontrolat, care de cele mai multe ori te duce la pieire. Pentru ca, s-ar putea sa vina peste tine încercari peste puterile tale fizice si sufletesti si sa devii astfel mai rau decât cel pe care îl acuzi ca s-a alterat. «Fara Mine nu veti putea face nimic» sunt cuvintele Domnului.

De aceea, numai cel ce si-a încredintat neputinta si slabiciunea în mila si ajutorul lui Dumnezeu va fi biruitor. Nu este greu sa-i acuzi pe acesti frati care au cazut victime comunistilor. Ei n-au cedat decât la torturi continue insuportabile, când vointa si puterea lor de judecata nu i-a mai ajutat. Frica si nebunia deznadejdii i-au aruncat în mrejele celor ce pescuiau astfel de nefericiti. Oare milioanele de informatori si turnatori voluntari sau platiti, care de buna voie s-au pus în slujba comunismului, de ce au facut-o?

Se impune deci sa facem o dreapta deosebire între victimele torturilor continue si cei care, constienti si nesiliti, s-au oferit sa-i slujeasca satanei. I se poate cere omului oare mai mult decât poate da el fizic si sufleteste? Desigur ca nu, pentru ca oamenii nu sunt toti la fel.

Ultimele torturi în fortareata Pitesti

Dupa insuportabile chinuri fizice si de constiinta, nu mai aveam nimic de ascuns si nici resurse fizice si morale ca sa mai putem rezista torturilor.

În timpul torturii morale au continuat si torturile fizice, pâna când, pentru cei cu munca silnica si temnita grea, declaratiile publice în celula si cele scrise în camera 4 spital erau pe terminate. Turcanu, la ordinele lui Nicolski, dadea zor sa termine cu declaratiile scrise pentru mai multe motive:

– sa fie cunoscuti toti cei nedeclarati la ancheta oficiala, ca sa-i condamne pe cei depusi în lagare;

– sa-i cunoasca pe cei care erau împotriva regimului si detineau posturi în aparatul de stat;

– aveau nevoie de detinuti, pentru începerea Canalului Mortii, pentru munca în atelierele închisorilor si la minele de plumb.

Sa se stie ca demascarile au continuat si la Canal cu studentii, elevii si muncitorii având condamnari mici. Acestia au fost dusi la Pitesti, Târgsor si Gherla si supusi la aceleasi metode de tortura, pentru a recruta dintre ei sefi de echipe si brigadieri. Cei recrutati prin aceste torturi trebuiau sa constrânga, prin groaza si teroare, pe cei ce munceau.

Pentru noi, cei de la munca silnica si o parte din temnita grea, se pregateau alte încercari: minele de plumb din Maramures si atelierele groazei de la Gherla.

Tortura care ni s-a aplicat în ultimele luni, înainte de a pleca din Pitesti, a fost tipica monstrului bolsevic Macarenko.

Metoda opera strict psihologic. Cum stateai pe prici în pozitia fixa, îti treceau prin minte fel de fel de gânduri, dintre care, pe unele le consideram de-a dreptul ispite diavolesti, pe care le aveam si în conditii normale. Acum însa, nu mai aveam nici o putere de a ne controla si a le alunga de pe ecranul constiintei.

De pilda, unul din comitet, mai posedat decât tine, se oprea brusc în fata ta si, prin surprindere, te întreba la ce te gândeai. La aceasta întrebare, gândurile satanice se amestecau si se învalmaseau în constiinta ta în asa hal cu alte gânduri, ca de multe ori nici nu stiai ce sa spui; parca ti-ar fi luat cineva mintile. În aceasta dezordine de gânduri, fiind lipsit de cea mai elementara vointa, se ajungea la urmatoarele situatii:

– daca îti spuneai gândul si acesta nu era împotriva demascarilor, ci pe linia lor, scapai de ciomageala, pentru ca fata ta nu trada neliniste;

– daca te ascundeai, se vedea pe fata ta o paloare si, în cazul acesta ciomageala era sigura, tu fiind considerat în continuare un mare bandit;

– daca ziceai ca nu te gândesti la nimic, si în acest caz mimica îti trada minciuna, erai din nou considerat un mare bandit, nesincer si înrait, foarte periculos chiar, iar ceea ce te astepta era o tortura insuportabila.

Rareori s-a gasit printre noi vreunul care sa fi scapat de ciomageala, în intervalul de o luna, cât a durat aceasta tortura pentru „citirea” gândurilor.

Surprinzator: memoria era singura facultate psihica ce ni se pastrase atât de ascutita. Fara sa vrei, îti veneau uneori în minte fapte si evenimente de care parca niciodata nu luasesi cunostinta.

Memoria noastra fusese „maturata”, se smulsese din ea, prin torturi, tot ceea ce timpul asezase acolo, linistit si ordonat. Compartimentul de date era acum atât de golit, încât semana cu o locuinta de unde hotii furasera totul, pâna la ultimul capat de ata. Ce sa mai pui în loc, când nu mai aveai nimic de pus?

„Citirea gândurilor” a încheiat tortura prin care trecusem timp de noua luni, conform amenintarii: „O sa va citim si o sa va cunoastem si gândurile”.

Sufletele noastre erau schilodite si înfrânte iar noi ne manifestam si ne comportam ca niste roboti. Parca nu mai era nimic viu în noi, iar omul rational disparuse si el de mult din launtrul nostru. Din când în când însa se mai ivea totusi câte o licarire rationala în sufletele noastre. Aceasta însa ne îngrozea, pentru ca prabusirea ce-i urma era inevitabila.

Si de aceea afirm cu toata convingerea ca tortura continua, intensa si fara nici o perspectiva pentru cel torturat, duce la distrugerea a tot ce are fiinta umana mai de pret. Daca pe scara duritatii, încadrarea este de la 1 la 10, la fel si puterea noastra de rezistenta, de rabdare a torturilor, s-a înscris pe o scara tot de la 1 la 10. Si, daca punctele de topire ale metalelor se înscriu de la 0 la mii de grade, toate topindu-se în final, acelasi lucru s-a întâmplat si cu noi, cei ce am trecut prin demascarile din Pitesti si Gherla.

Tinând cont de toate acestea, constatam ca bunul simt nu ne mai permite sa-l judecam pe cel ce a trecut aceste probe.

Unii au cedat numai când l-au vazut pe altul plin de sânge si schilodit în batai, fara ca ei însisi sa fi luat vreo palma. Altii au cedat dupa o palma sau dupa o bataie buna, altii dupa sute de batai, altii s-au sinucis sau au înnebunit iar altii au fost ucisi.

Unii au cedat dupa o zi de tortura, altii dupa o luna, altii dupa ani. Toti am fost însa topiti, în termeni comunisti „muiati”, conform afirmatiei: „De beton armat sa fiti, si tot o sa va muiem”. Cum sa nu ne „topim”, când carne nu mai aveam iar ciolanele ne erau umflate si înnegrite de ciomege?

Rezultatul acestei experiente a fost ca s-a ajuns la „citirea gândurilor”.

Ciudatenia a constat în aceea ca majoritatea dintre noi nu mai puteam spune la ce ne gândeam, ce fel de gânduri aveam si daca erau sau nu conforme cu demascarile.

Unii, mai ales cei din grupul mistic, spuneau ca se rugau, altii ca se gândeau acasa, iar altii spuneau fel de fel, unele mai nastrusnice ca altul. Dificultatea, de neconceput si de neînteles, a cunoasterii gândurilor proprii, consta în faptul ca, dupa atâtia ani de chinuri, nu mai puteam exprima sau explica ceva, ca sa ne facem întelesi.

Atât eu, cât si camarazii mei, am vazut cu ochii nostri ca nu ne mai puteam controla expresia fetei, care ne trada întotdeauna gândurile pe care nu mai reusea sa le mascheze. În momentul când posedatul te tortura si se uita în ochii tai, întrebându-te unde te gândeai sau ce gânduri aveai, daca nu raspundeai sincer, el îti si observa pe fata gîndul pe care voiai sa-l ascunzi. Nu mai aveai nici vointa si nici puterea sa-ti opresti aceasta exteriorizare, si atunci se stia precis daca spuneai sau nu adevarul.

Aceasta a fost ultima faza a nebuniei colective pe care am trait-o toti cei care am trecut prin demascari. Iar rezultatul acestei „citiri” a gândurilor, prevazute de Nicolski si profetite noua de Turcanu, a fost neîncrederea totala în cel de lânga tine.

Lepadarea de Dumnezeu. Prabusirea.

Daca metoda de tortura pentru „citirea” gândurilor a umplut pâna peste margine paharul deznadejdii si al nebuniei, prin lepadarea de Dumnezeu si de dreapta credinta, care ramasese singurul si ultimul nostru sprijin, am ajuns la prabusirea totala. Fusesem aruncati în haos, dezechilibrati, fara sprijin si fara perspectiva, la discretia celor ce ne torturau. Acest fapt a avut consecinte nefaste, asupra a ceea ce aveam sa vedem si traim în alta cetate a satanei, Gherla.

La începutul lui august 1951, când declaratiile publice si scrise erau pe terminate, iar tortura de „citire” a gândurilor atinsese nivelul prevazut în planurile ocultei, Turcanu a trecut din camera în camera, cu expresia unui demon satisfacut si l-am auzit repetând ca, ispitind si înselând pe cei tari si credinciosi, i-a putut tavali în mocirla.

„Ma, banditilor, va amintiti foarte bine ce am spus în camera aceasta cât si în celelalte camere, ca eu nu glumesc, ca ma voi tine de cuvânt si voi folosi toate metodele pentru a-mi atinge scopul urmarit. Or, iata ca am ajuns, prin metodele pe care le-am folosit, sa va citim si gândurile, fapt la care voi nu v-ati asteptat niciodata”.

„Vreau sa va atrag însa atentia ca cei mai periculosi dintre voi, banditilor, ati ramas cei care marturisiti credinta voastra în Dumnezeu. Si sunt convins ca cei care nu s-au lepadat de credinta lor în Dumnezeu, nu s-au lepadat nici de Miscarea Legionara. Ei sunt cei mai periculosi, mai înraiti si mai încarnati legionari”.

„De aceea, pentru acestia vor continua înca ani de zile demascarile, asa cum le-ati cunoscut si înca cu alte metode. Trebuie sa va scoatem din cap si din inima odata pentru totdeauna aceasta aberatie, credinta în Dumnezeu".

Apoi, ne-a întrebat: „Cine din voi, banditilor, mai crede în Dumnezeu?"

Aproape jumatate din camera a ridicat mâna în sus. În fata acestei situatii, Turcanu a continuat: „Am si pentru voi metode, cei care ati ridicat mâna, sa spuneti ca v-ati lepadat de credinta, asa cum ati spus ca v-ati lepadat de Miscarea Legionara”.

Adresându-se apoi lui Zaharia: „Culai, treci pe la mine, ca sa vezi ce ai de facut cu acesti banditi”.

Pentru cei cu adevarat credinciosi, cea mai mare amenintare posibila a fost aceasta ultima afirmatie a lui Turcanu, la care nimeni nu se astepta. Urma sa fim loviti în ce aveam mai drag si mai de pret, singurul nostru punct de sprijin – credinta în Dumnezeu, nadejdea izbavirii noastre din ghearele satanei.

Pe oamenii care nu cred în Dumnezeu problema mântuirii nu-i intereseaza, pentru ca ei sunt legati de aceasta lume materiala, de bunurile pamântesti, de pozitiile sociale, de placerile si satisfactiile acestei vieti într-atât ca numai moartea îi va mai putea desparti de ele.

Pentru cel ce crede însa nelimitat în Dumnezeu, în mântuire si în viata vesnica, nefiind legat de pamânt, cea mai mare tragedie este momentul când e obligat sa marturiseasca daca mai crede sau nu în Dumnezeu.

Oameni cum au fost Sfintii Parinti si mucenicii ar fi preferat de o mie de ori moartea, decât lepadarea de Dumnezeu si de credinta în El. Unii dintre noi însa au venit cu justificarea ca, daca marele Apostol Petru care credea si-L iubea pe Iisus nelimitat, s-a lepadat de El de frica, atunci noi, niste microbi neputinciosi, ce era sa facem?

Asa vorbeau cei care se lepadasera de Dumnezeu formal, asa cum se lepadasera si de Legiune.

Iar daca, aparent, tinerii care au trecut prin Pitesti s-au comportat în linii generale la fel, când privim mai îndeaproape, lucrurile se schimba total.

Fiecare s-a comportat mai întâi în functie de credinta lui în Dumnezeu, apoi de credinta si atasamentul lui fata de conceptia politica pentru care a fost condamnat, de puterea lui de rezistenta fizica si îndeosebi de puterea lui morala si sufleteasca. Având în vedere aceasta, nu-i putem pune într-o oala pe toti tinerii care au trecut prin Pitesti, spunând ca toti s-au comportat la fel.

Daca s-ar fi comportat la fel, ar fi cedat toti de la prima palma sau din prima zi, unii n-ar fi fost ucisi, altii nu s-ar fi sinucis sau n-ar fi încercat sa se sinucida, altii n-ar fi ajuns batausi sau criminali ordinari. Pe scara rezistentei fizice si sufletesti, fiecare s-a înscris în raport cu el însusi. La afirmatiile lui Turcanu, ca cei mai periculosi „banditi” sunt cei care cred în Dumnezeu, ne vine sa-i dam dreptate.

Cine nu-l cunoaste pe Vasile Patrascu, a carui credinta a fost de nezdruncinat si a marturisit-o pâna în ultima clipa, cu toate torturile prin care a trecut? Cine nu-si aminteste de Zelica Berza din camera 3 subsol, de Reus, Ungureanu, Nedelcu, Popa, Andrisan, Dinescu, Popescu Paul, si ceilalti, care au afirmat public ca, nimeni nu-i va putea obliga sa se lepede de Dumnezeu si de Biserica Lui, cu toate torturile aplicate, cu atât mai mult cu cât Biserica este recunoscuta de lege.

E drept însa ca, din cauza torturilor de nesuportat, pâna la urma multi s-au lepadat totusi si de Dumnezeu. Lepadarea lor a fost însa de scurta durata. Pâna la urma, prin pocainta, s-au întors la Hristos.

Eu nu m-am înscris nici printre acei ce au afirmat categoric ca ei cred în Dumnezeu, dar nici printre acei ce s-au lepadat de El. Si cititorul s-a familiarizat cu parerea mea, precum ca omul este dator în toate împrejurarile vietii lui sa încerce.

Nu am avut însa nici un merit, gândurile si atitudinea mi-au fost insuflate de Dumnezeu si încercarea trebuia dusa pâna la limita puterii de rezistenta. Am crezut si am sperat numai în mila si ajutorul lui Dumnezeu, care m-a ferit sa ajung un bataus si un criminal în demascarile de la Pitesti.

Când am fost întrebat de Zaharia daca mai cred sau nu în Dumnezeu, pentru prima si ultima data în viata mea am avut o întunecare a mintii si o ratacire pe care nimeni nu o va putea întelege, decât eu, cel care am trait-o. Cine mi-a întunecat puterea de judecata în acel moment? N-am putut discerne ce gânduri satanice mi-au întunecat constiinta si mintea.

Dumnezeu a încercat atunci sa-mi dea posibilitatea ca, prin aceasta ultima încercare, sa-mi marturisesc deschis si fara frica credinta în El. Eu nu I-am cerut însa ajutorul, ca sa-mi lumineze mintea si constiinta, si atunci am oscilat sa marturisesc din toata inima.

Cei care îsi închipuie ca în încercari exceptionale se poate face fata numai cu puterile proprii, se înseala si se vor însela pâna la sfârsitul lumii. Au doar n-a spus Iisus: «Fara Mine nu veti putea face nimic»?

De aceea, când nu am strigat si nu am implorat ajutorul lui Dumnezeu, m-am prabusit. Si prabusirea mea a fost mare, pentru ca satana mi-a chinuit sufletul si m-a torturat timp de trei ani.

Atunci când m-a întrebat Zaharia, ce-i cu credinta mea, un gând care nu era al meu si nici de la Dumnezeu, m-a stapânit si mi-a soptit: „Spune ca nu te mai rogi lui Dumnezeu!” Si asa am si rostit, public, în camera 3 subsol: „Nu mai fac rugaciunea, nu ma mai rog lui Dumnezeu”. Si, din acel moment nu mi-am mai spus rugaciunea.

Urmarea ruperii comuniunii cu Dumnezeu prin rugaciune, a fost ca duhul satanei a intrat în mine si m-a torturat si m-a muncit, din august 1951 pâna la Pastile anului 1954. Tin sa precizez ca am spus ca nu-mi mai fac rugaciunea, nu ca nu mai cred în Dumnezeu. Marele meu pacat însa a fost ca nu mi-am mai facut rugaciunea, cu adevarat. Greseala cu atât mai grava, cu cât trebuia sa ma gândesc la cuvintele sfinte: «Privegheati si va rugati ca sa nu va ispiteasca satana».

Rugaciunea, dupa marturisirea Sfintilor Parinti, este comuniunea omului credincios cu Dumnezeu. Prin ea, omul sta de vorba cu Dumnezeu, Îl adora, Îl mareste, Îi multumeste, Îi spune pasurile si necazurile, Îl roaga sa-l ierte, Îi cere ajutor si mila etc...

În capitolul despre Gherla voi descrie pentru cei ce cred nelimitat în Dumnezeu si în minuni, ce a însemnat pentru mine ruperea de Dumnezeu si apoi refacerea comuniunii cu El prin rugaciune.

Nu-i voi uita niciodata si-i vad ca pe niste munti în fata mea pe toti aceia care au avut taria, curajul, credinta si barbatia sa-si afirme fara frica credinta lor în Dumnezeu. Probabil, de aceea stelele mari stralucesc pe cer si se vad, în timp ce altele, mici si neputincioase, trec în bezna uitarii.

Pe la jumatatea lunii august, Zaharia a plecat din camera, nemaifiind seful comitetului de tortura, iar pozitia fixa pe prici a luat sfârsit. Bataile au încetat si ele. Traiam însa groaza ca, dupa aceasta aparenta liniste se pregatea o napraznica furtuna. Si aceasta a fost la Gherla.

Pe la mijlocul lui septembrie, o mica parte dintre noi a plecat la Canal, unii la minele de plumb din Maramures, iar altii la Gherla.

Daca, în clipa când scriu aceste amintiri, mi s-ar oferi sa aleg între moarte si Pitesti, marturisesc din toata inima si cu frica de Dumnezeu ca as prefera de o mie de ori moartea. Si cred ca la fel gândesc toti camarazii mei care mai sunt în viata si care au trecut prin acea cetate a satanei din Pitesti. Ce marturisire mai deschisa si mai sincera l-ar putea satisface pe cititorul acestor rânduri?

Plecarea din Pitesti

Dupa cum am mai relatat, începând cu a doua jumatate a lunii august, declaratiile publice din camera 3 subsol si 4 spital erau pe terminate. Torturile încetasera, cu putine exceptii, cele din celulele mortii din capul T-ului.

În acest timp, Turcanu cu statul lui major si sefii de comitete dadeau zor sa trieze si sa repartizeze declaratiile la adresele respective si sa faca caracterizarea scrisa fiecarui tânar trecut prin demascari. Aceasta caracterizare trebuia sa fie atasata la cele doua dosare; dosarul penal, care se gasea la grefa închisorii si dosarul secret de la Ministerul Afacerilor Interne.

Cunosteam numai din spusele altora aceste caracterizari, dar m-am convins de existenta lor vazându-le, când colonelul de la Interne a venit cu dosarul meu unificat, cel de la închisoare si cel de la Interne.

Eram atunci cu domiciliul obligatoriu în Baragan, în anul 1963. Aceste caracterizari facute de Turcanu si de sefii de comitete au avut un rol cât se poate de nefast în timpul detentiei noastre. Pedepsele care ni se aplicau erau date în functie de ele. Pentru unii au fost fatale, caci cine cunostea mai bine pe fiecare, din toate punctele de vedere, decât Turcanu si sefii comitetelor de tortura?

Pe la jumatatea lunii august, celor 14 care eram înca tinuti în pozitia fixa pe prici: Reus, Gheorghiu, Grigoras, Dinescu, Visovan, Sântimbreanu, Nedelcu, Popescu, Draganescu, Bordeianu si ceilalti, ni s-a ridicat aceasta tortura, eveniment pe care l-am resimtit ca pe o adevarata binecuvântare.

Nu mai pomenesc de conditiile de detentie: foamea, frigul, lipsa de asistenta medicala, lipsa baii, rufele nespalate si faptul ca, de la data de 10 decembrie 1949, nu mai fusesem scosi la aer. Toate însa, raportate la torturile la care am fost supusi, erau atât de neînsemnate, încât pentru noi nu mai aveau nici o importanta.

Reamintesc cititorului ca, tot timpul cât au tinut torturile, calitatea si cantitatea hranei erau sub nivelul metabolismului bazal, de 600-700 de calorii pe zi; masura impusa pentru a ne reduce si puterea de rezistenta fizica, ca sa nu putem riposta nici macar cu un deget la ceea ce ni se facea. În ceea ce priveste frigul, era mai degraba binefacator, când pe tot corpul aveai numai rani.

Si as mai adauga ceva, în primul rând pentru medicii si igienistii mai sceptici. Cât am stat în camera 2 parter si camera 3 subsol, nici unul din cei torturati n-a fost scos la cabinetul medical si nici o rana nu s-a infectat. Martori sunt toti aceia care au trecut pe acolo si mai sunt si astazi în viata. Nici plaga lui Gheorghiu de la gât n-a fost tratata, ci pansata de Petrica Tudose cu cârpe murdare si nu s-a infectat. Pesemne ca unde vrea Dumnezeu, se biruie legea firii. Si, poate ca a fost mai bine ca în cele noua luni, cât am stat în camera 3 subsol, nu am facut nici baie, ca sa nu ne observam ranile de pe corp.

Dar toate aceste conditii, repet, nu au avut pentru noi mare importanta fata de torturile fizice si morale pe care le-am îndurat. Iar când ni s-a permis sa ne miscam prin camera, traiam sentimentul ca veneam din alta lume, dupa pozitia fixa pe prici, miscatul prin camera era ceva de domeniul basmelor.

Înfatisarea celor ce trecusera prin atâtea luni de tortura îti lasa imaginea unor oameni nebuni, privirea lor nemaisemanând cu a unui om normal. Aveai senzatia ca vedeai în fata ochilor niste umbre.

Dupa torturile petrecute de Pasti si dupa acelea administrate pentru lepadarea de Miscarea Legionara, Zaharia, seful comitetului din camera 3 subsol, începuse sa-si schimbe comportarea; parca se petrecuse ceva în sufletul lui. Devenise absent, gânditor si melancolic, renuntase la repertoriul muzical si lipsea mult din camera. Din monstrul si calaul fara mila, care fusese pâna atunci, devenise un alt om.

Traiam sentimentul ca avea remuscari pentru uciderea lui Pintilie. Poate...!? Dupa plecarea lui definitiva din camera, în jurul lui 15 august, ramânând numai cu Magirescu si Pavaloaia, atmosfera s-a mai relaxat si am putut vorbi între noi. Ce aveam însa de vorbit? Intimitatile de altadata, sperantele de viitor? Fusesera toate înmormântate.

Ne temeam unul de altul ca jivinele, pentru ca în timpul torturilor ni se studiau si gesturile si privirea, si în general toata expresia fetei. Schimbam cuvinte între noi de parca am fi fost niste straini care nu se cunoscusera niciodata. Asa ne suspectam unii pe altii. De aceea, nu discutam decât banalitati: despre masa, aer, serviciul de camera si despre dormit. Ceea ce ne unise odinioara disparuse complet dintre noi.

Îmi amintesc bine starea sufleteasca pe care am avut-o când am obtinut permisiunea ca, în locul pozitiei fixe, pe spate, cum dormeam noaptea, sa pot dormi pe o coasta sau pe burta. În pozitiile acestea, scândura goala de pe prici ni s-a parut cel mai moale pat.

La începutul lui septembrie 1951, când l-am vazut pentru ultima data pe Turcanu la Pitesti, am observat ca nu mai avea ca alta data smocul de chei în mâna, iar gardianul sef de sectie era pus paznic în dreptul lui. Usile erau încuiate cu zavoare si lacate, facându-se închiderea, deschiderea si numararea detinutilor în fiecare seara si în fiecare dimineata de catre primul gardian, în prezenta gardianului sef de sectie. Masa nu o mai serveau detinutii din comitet, ci gardianul, mâncarea ameliorându-se putin si trecând de la 600 la 800 de calorii zilnic.

Eram atât de slabiti fizic si moral, încât atunci când ne ridicam de pe prici, vedeam negru înaintea ochilor si ameteam.

Tot atunci ni s-au adunat si rufele pentru spalat dupa zece luni de când le purtam pe noi. Am fost apoi scosi în curtile interioare pentru a ne scutura paturile si hainele pe care le purtam din momentul arestarii.

Am vazut astfel soarele, dupa un an si jumatate de întuneric. Si culmea, am fost tunsi, barbieriti si dusi la baie în grupuri mici. Vazându-ne însa ranile, unele nevindecate înca, starea sufleteasca pe care am avut-o la aceasta baie a fost cumplita.

Dupa terminarea toaletei, într-o dimineata, seful de sectie ne-a anuntat sa fim pregatiti pentru inspectia unui mare sef de la Bucuresti. Iata cum s-a petrecut aceasta vizita oficiala.

Eram însirati câte unul la marginea priciului, când s-a deschis usa si si-a facut aparitia un ofiter superior, un colonel îmbracat în uniforma albastra de militie si nu de securitate.

În absenta lui Zaharia, raportul a fost dat de Magirescu. Dupa ce ne-a trecut în revista pe fiecare, întrebându-ne cum ne cheama, s-a oprit în dreptul usii si, cu un rânjet de diavol transformat în om, s-a recomandat: „Ma numesc colonelul Zeller, Directorul General al Penitenciarelor din R.P.R".

Era cea mai sfruntata minciuna, pentru ca el era de fapt ofiter de securitate si unul din ajutoarele lui Nicolski, omul lui de încredere. El fusese acela care condusese direct demascarile la ordinele lui Nicolski. El le-a controlat, verificat si dirijat, ordonând si metodele de tortura. A jucat o dubla sau tripla carte: cu oculta de la Moscova, cu partidul lui Teohari Georgescu si Ana Pauker, si o alta cu o oculta pe care, probabil, numai el o stia. Asa se explica faptul ca marele lui stapân adevarat l-a lichidat pâna la urma si pe el.

Voi reda din memorie cuvintele acestui asasin ordinar:

„Ma banditilor, mai sunteti legionari? Sunt convins ca, dupa ce ati trecut prin ce ati trecut, nu va mai arde de Legiune. Sa va para bine ca ati scapat asa cum ati scapat, pâna acum. Sa va bagati însa bine în cap ca demascarile nu vor înceta niciodata. Iar pentru ca voi cunoasteti ce este o demascare, si daca veti da dovada ca v-ati schimbat, voi veti face demascarea tuturor banditilor din R.P.R.” (cel mai important lucru pe care l-a spus calaul).

„Veti pleca din Pitesti la Gherla, o parte din voi. O alta parte a si plecat la Canal si au facut acolo o treaba buna cu demascarile. Cei plecati înaintea voastra la Gherla au facut si ei treaba buna acolo, iar acum unii dintre voi, cum am spus, plecati tot la Gherla. Bagati bine de seama ca demascarile nu au încetat si ca noi suntem hotarâti sa ducem pâna la capat demascarile tuturor banditilor din Republica noastra”.

Am înregistrat cu o memorie de computer afirmatiile acestui odios asasin.

Ceea ce însa ne-a socat atunci pe toti, chiar în starea în care ne aflam, era prezenta lui Turcanu alaturi de Zeller. Nu mai citeai însa pe fata lui siguranta puterii, a stapânirii de sine, a arogantei si mândriei, ci atitudinea unei slugi servile fata de calaul principal. Când l-am vazut asa pe Turcanu, despuiat de mitul puterii cu care ne îngrozea, am fost convins ca era cea mai nenorocita victima a doctrinei satanice.

Afirmatia lui Zeller, ca demascarile nu au încetat si ca noi vom fi aceia care vom face demascarile tuturor „banditilor” din Republica Populara Româna, spunea totul. Era a doua adeverire, dupa cea a anchetatorului misterios din octombrie 1949, ca oculta a avut planul ei, întocmit matematic, si ca o noua etapa criminala ni se deschidea în fata.

Asa ca, daca Ana Pauker, Teohari Georgescu si Vasile Luca nu ar fi fost debarcati cu autorizatia lui Stalin, noi, toti care am trecut prin Pitesti si Gherla, am fi devenit, în urma torturilor ce ni s-ar fi aplicat, cei mai odiosi criminali, care am fi ucis si torturat tot ceea ce era considerat reactionar în tara noastra. Iar odata planul îndeplinit, am fi fost executati apoi si noi, asa cum au fost executati Turcanu si colaboratorii lui.

A nu se uita însa ca în drama de la Pitesti si Gherla, instrumentul prin care s-a dus la îndeplinire planul ocultei am fost noi, cei din lanturi. Noi am fost cei care ne-am torturat unii pe altii. Comunistii nu ne-au torturat cu mâna lor ci, la ordinul lor, ne-am aplicat noi însine tortura unii altora. Sef însa ne-a fost Turcanu, un detinut caruia i s-a dat mâna libera, ajutat fiind de primii sase care au acceptat de buna voie sa aplice aceste torturi. Plata: promisiuni de libertate si posturi de raspundere si decoratii.

În starea sufleteasca în care ma aflu astazi, marturisesc sincer ca-i compatimesc pe Turcanu si pe cei ce au colaborat cu el, pentru ca toti au fost victimele monstruosului plan satanic al comunismului. La ce îi foloseste omului inteligenta daca ea este pusa în serviciul raului? Si Lucifer a fost inteligent, dar aceasta inteligenta a pus-o în slujba a ceea ce era opus binelui. Numai întelepciunea, care este dar de la Dumnezeu, slujeste binelui.

Când l-am vazut pe Turcanu alaturi de Zeller, am avut convingerea ca nu era multumit cu tratamentul pe care stapânul i-l oferea. Probabil era convins ca, la terminarea demascarilor, va fi dus direct în Comitetul Central si facut ministru. Zeller i-a cerut sa continue demascarile si la Gherla, urmând ca numai dupa aceea sa fie repus în drepturile ce i s-ar fi cuvenit.

Dar cum în lumea aceasta nu este dupa cum vrea omul, ci dupa cum vrea Domnul, Turcanu si toate uneltele lui au fost executati, cazând victime propriilor nelegiuiri.

Cât am mai stat la Pitesti, pâna la jumatatea lui septembrie 1951, n-a fost decât o stare de provizorat. Tortura psihica, gândul ca acolo unde ne vor duce, demascarile vor continua, ne facea sa credem ca perspectiva era din ce în ce mai insuportabila. Crezusem ca toate chinurile se vor sfârsi odata cu încheierea demascarilor de la Pitesti. Dupa vizita lui Zeller însa, eram de-a dreptul îngroziti de ceea ce ni se va mai întâmpla.

Cu câteva zile înainte de a pleca, am fost dusi la o vizita medicala, formala. Apoi am fost triati pe loturi, pentru destinatia la care eram sortiti. Pe la 15 septembrie, unii au plecat la minele de plumb si altii spre Gherla. Am ramas în camera numai vreo zece insi, printre care si Magirescu, care era foarte abatut. Dupa tortura cu „citirea gândurilor”, nu mai vorbea aproape cu nimeni.

În zilele de 16-18 septembrie am parasit odioasa închisoare Pitesti – odioasa ca sufletul celui din ordinul caruia s-a construit – un ultim lot de vreo 90 de tineri.

GHERLA

Fortareata Gherla

Închisoarea Gherla se afla situata pe soseaua care leaga orasul Dej de Cluj, pe malul Somesului Mic.

A fost cladita pe timpul împaratesei Austriei, Maria Thereza. E o fortareata înconjurata de un sant adânc, ce-si lua apa din Somes. Avea doua cladiri cu câte un etaj, Zarca si Sectia, cu celule si camere mai mari si mai mici.

Dupa 1848, stapânii Transilvaniei au cladit o a treia închisoare în forma de U culcat, cu o capacitate de mii de detinuti, cu camere si celule, plase de sârma groasa, ca la Pitesti, si un coridor de un metru între celule.

Pe partea dinspre celule, la cele doua capete ale cladirii, la etajele 2 si 3, se gaseau camere mari cu o capacitate normala de 70 de locuri. A fost un timp când aceste camere erau populate cu peste doua sute de detinuti. La capete, pe înaltimea parterului si a etajului 1, la sud era bucataria închisorii, iar la nord capela. E de remarcat ca aceasta capela era pictata ortodox, ceea ce dovedeste ca închisoarea fusese construita numai pentru români.

Când am ajuns noi la Gherla, capela era desfiintata, iar icoanele, catapeteasma si mobilierul fusesera depuse în capela mica, din cladirea din mijloc (Sectia). Capela din cladirea mare era transformata în sala de sedinte.

Închisoarea era foarte impunatoare. Localnicii o numeau „Casa Galbena”.

În partea de sud, aproape de închisoare, era un cimitir, iar alaturi, unul mai mic, destinat detinutilor care mureau între ziduri. Intrarea în aceasta fortareata te impresiona prin podul portii principale, unde fusese santul cu apa.

La intrare era cladirea administratiei, cu un etaj, iar din aceasta cladire, printr-o bolta, ajungeai în cele doua curti, pavate cu pietre.

Cladirea mare avea doua intrari, una spre curtea interioara si alta spre curtea cu ateliere. Curtea interioara avea spre sud o poarta care conducea la ateliere.

Închisoarea era împrejmuita cu un zid înalt, de 4 metri, prevazut din loc în loc cu foisoare de paza, asigurata de soldati înarmati. Pe lânga zid era un spatiu larg de 3 metri, greblat si împrejmuit cu un gard de sârma ghimpata, înalt si el de 2 metri.

Când intrai în cladirea mare, te impresionau imensitatea ei si plasele de sârma prin care puteai vedea de la parter pâna la etajul trei. Usile erau din lemn masiv, îmbracat în tabla groasa, cu doua zavoare puternice, sus si jos, si o broasca mare pentru încuiat cu cheia. La mijloc, ca la orice usa de închisoare, se gasea vizeta mare pe unde se servea masa si, deasupra acesteia, o alta mai mica, pe unde se observa în camera.

La mijlocul cladirii, în fata intrarii principale, erau scarile care duceau de la parter, la etajul trei.

Aceasta fortareata, asa cum era construita si împrejmuita, asigura o paza prin care numai gândul mai putea zbura afara.

Geamurile de 1,5/1 m erau prevazute cu gratii groase de fier.

Toti cei care au trecut prin Gherla, nu numai în timpul demascarilor, dar si înainte si dupa aceea, nu pot uita închisoarea, unde atâtia fusesera torturati sau ucisi.

Senzatia mortii

În jur de 18 septembrie 1951, cu ultimul lot de studenti, de la munca silnica si temnita grea (majoritatea erau de la munca silnica), am fost transportati de la închisoarea Pitesti la închisoarea Gherla.

Deoarece gara nu era departe de închisoare, de la dubele de tren pâna acolo am mers pe jos, cu paza puternica de gardieni si soldati, toti înarmati.

Cum am intrat în închisoare, cu lanturile la picioare, privind la etajul trei, ceva neobisnuit si inexplicabil mi-a cuprins întreaga fiinta. Eram ca într-un cleste puternic, din care nu se mai putea scapa. Pentru prima data în viata mea, am avut atunci senzatia mortii iminente si m-a cuprins o frica si o groaza fara obiect.

Imensitatea acestei închisori, privita prin plasele de sârma, de la parter pâna la etajul trei, precum si linistea perfecta care domnea, în cladire îti dadeau senzatia ca aici nu zac oameni, ci stapâneste moartea.

Frica mortii, pe care n-am avut-o nici pe front, nici la Pitesti, o aveam acum în fata ochilor; o frica amestecata cu groaza, teama si spaima. Frica mortii are ca obiect moartea; dar aceasta frica ce ma stapânea era mai mult: era de natura metafizica, era posedarea satanei, care intrase în mine, de când încetasem sa ma mai rog lui Dumnezeu.

În locul harului Dumnezeiesc, pe care îl izgonisem din suflet, lasasem un gol unde se cuibarise duhul satanei. În viata, nu-mi fusese frica decât de Dumnezeu. Nu mi-a fost frica pe front, nici atunci când am fost încercuiti; aceasta frica fara obiect nu o puteam întelege.

Frica, teama, groaza, spaima, în lumea fizica aveau un obiect, dar ceea ce simteam si traiam eu nu avea obiect.

Dupa ce ni s-au luat lanturile de la picioare, taindu-ne cu dalta, pe nicovala, niturile de la bratari, am fost identificati, potrivit dosarelor care ne însoteau, si repartizati la etajul trei, la ultima camera pe partea de nord, vis-a-vis de camera mare, deasupra fostei capele.

Atât pe culoare, cât si în camere, te impresiona lustrul mozaicului, facut de detinutii torturati. În partea cladirii unde erau numai camere, acestea erau prevazute cu mozaic pe jos. Pentru dormit, în camerele mari, erau priciuri pe doua rânduri, iar în cele mici, numai cu un rând si un interval.

Camerele alternau, când mari, când pe jumatate. Partea rezervata celulelor de 3,5/2,5 m era mai îngusta si numai cu un rând. La mijlocul celularului, vis-a-vis de scari, era camera gardianului sef de sectie.

Ni s-au distribuit paturi; priciurile erau din scânduri goale.

În camera mea nu erau decât condamnati de la 15 ani în sus.

Din camera 3 subsol, eram în aceasta camera Gheorghiu, Dinescu, Magirescu si cu mine, restul în alte camere.

Pe unii îi cunosteam de la Suceava sau Pitesti; altii, pe care nu-i cunosteam erau: Pop Cornel, student la Facultatea de Medicina din Cluj, Popescu Aristotel, absolvent al Facultatii de Medicina din Bucuresti, si Turcu Constantin, student la Facultatea de Medicina din Bucuresti.

Am observat ca, din toti cei din camera, se desprindea un grup de oameni care sigur se cunosteau între ei si se deosebeau de ceilalti prin faptul ca erau mai degajati si nu asa de timorati.

Datorita acestei atmosfere, îti dadeai seama imediat ca ei faceau parte din statul major al lui Turcanu.

Îmi amintesc de acea noapte sinistra, când n-am dormit deloc, de frica si groaza, gândind la ceea ce ne spusese Zeller, ca demascarea va continua la Gherla, si asteptam ca a doua zi sa se faca o noua repartitie si sa înceapa demascarile.

La un moment dat, s-a deschis usa si a intrat Turcanu însotit de Popa Tanu, Livinschi si Caba, cei ce fusesera si la Suceava.

Când l-am vazut pe Popa Tanu, mi s-a taiat rasuflarea. El si cu Livinschi aveau sa fie calaii si ucigasii demascarilor de la Gherla, demascari ale muncitorilor, taranilor si a unei parti din elevi, studenti si intelectuali. Atmosfera din camera era atât de apasatoare, odata cu venirea lui Turcanu si a ajutoarelor lui, încât continuarea demascarilor parea prea evidenta.

Necunoscutul ce ni se deschidea în fata ne facea sa ne pârjolim ca buretele pe jar.

Cum a intrat în camera, Turcanu a chemat într-un colt pe Pop, Popescu, Magirescu si pe câtiva pe care nu-i cunosteam. N-am auzit ce au vorbit. Am constatat ca Turcanu nu mai avea aroganta si nu mai inspira groaza de la Pitesti.

În schimb, cei care te îngrozeau cu privirea si obraznicia erau Popa Tanu si Livinschi. Primul era mai suplu, al doilea era gras si diform ca un patruped, iar figura lui avea trasaturile unui calau îndobitocit.

Livinschi, student la Medicina din Iasi, avea o condamnare mica. În libertate îti facea o buna impresie, prin fizionomia lui draguta. Parea un tânar cu mult bun simt, foarte rezervat si manierat. Ma întreb însa, cum se explica faptul ca acest tânar a fost cel mai odios ucigas pe care l-au avut demascarile de la Pitesti si Gherla?

Fata pe care o avea acum era însa în contrast flagrant cu cea pe care o cunoscusem mai înainte. Dostoievski afirma ca posedatii îsi altereaza nu numai sufletul, dar si înfatisarea.

Acestia doi si cu Turcanu au fost ucigasii, asasinii care au condus demascarile de la Pitesti si Gherla.

Dupa ce s-a întretinut cu colaboratorii lui, Turcanu ni s-a adresat noua: „Banditilor, dupa cum v-a spus si domnul colonel Zeller, v-o repet si eu, demascarile nu au încetat odata cu Pitestii si cu plecarea voastra de acolo. Ele vor continua si la Gherla sau în alta parte, pâna când vom ucide în voi ultima farâma de legionarism si de credinta în Dumnezeu".

„Selectia celor ce vor lucra în ateliere sau vor trece din nou prin demascari o vom face noi. Înainte de a va scoate însa la ateliere o sa va ducem sa vedeti camerele de la etajele doi si trei, ca sa vedeti cum prietenii si colaboratorii mei au înteles ce sunt demascarile si cum trebuie sa se faca ele”. (Facea aluzie la torturile de neînchipuit conduse si patronate de Popa Tanu, Livinschi si Caba.)

„Cei care vor fi scosi la ateliere sau vor fi dusi la o alta închisoare sau loc de munca, daca vor scoate o vorbulita de ceea ce a fost la Pitesti si Gherla, pe unde au trecut si ce au vazut, uitati-va bine la mine banditilor, pentru ca voi stiti ca eu ma tin de cuvânt, îl va pupa ma-sa rece”.

Nici Popa Tanu, nici Livinschi n-au scos nici un cuvânt, deoarece toti cei din camera erau absolventii din Pitesti ai lui Turcanu.

Se observa ca Turcanu nu se mai simtea el însusi, puternicul de la Pitesti, ca sa-si impuna numai el puterea si vointa, iar ceilalti sa asculte de el. La Gherla, puterea si vointa erau împartite de-acum între cei trei.

Demascarile de la Gherla

A doua sau a treia zi, dupa ce Turcanu trecuse prin camera, am fost luati câte cinci-sase si dusi în camerele mari de tortura, de pe partea celulelor. Aceste camere nu aveau mozaic pe jos, ci dusumea de scânduri.

Trierea a facut-o Turcanu, care ne-a dat în primire lui Livinschi, iar acesta ne-a dus vis-a-vis, la camera mare situata deasupra fostei capele. Se deosebea de camera 2 parter de la Pitesti, fiind de doua ori mai mare si având dusumea pe jos.

În privinta torturilor, camera era identica cu cea de la Pitesti, doar ca cei torturati erau întinsi pe dusumea, iar în fundul camerei erau câteva paturi pentru cei din comitetul de tortura.

Cum am intrat, am fost opriti în dreapta, lânga usa, pe dusumea, unde era loc liber si ni s-a spus sa luam loc. Becul era slab fata de volumul si suprafata camerei si de aceea, n-am putut distinge chipurile celor întinsi pe dusumea. Pareau niste morti, pusi unul lânga altul. Prima întrebare pe care ne-am pus-o, a fost cum se face tortura în aceasta camera si prin ce fel de instrumente.

Asteptam din clipa în clipa sa se spuna: „pe ei!”, ca la camera 2 parter. Cei de pe dusumea nu pareau în stare de ceva, aratau ca morti. Nu s-a întâmplat ca la Pitesti.

Noaptea târziu însa, (nici unul dintre noi nu dormea) am simtit niste picioare în burta, în coaste si în spate, apoi voci care repetau încontinuu : „Aici o sa muriti, banditilor!”

Acest protocol semana cu cel de la Interne unde, pentru a-i scoate din sarite pe cei arestati si anchetati, li se punea în celula un megafon, cu tot felul de amenintari sau expresii care se repetau continuu, zi si noapte.

Un camarad, care a fost anchetat timp de un an de zile la Interne, mi-a marturisit ca a avut un astfel de megafon în celula, iar o voce repeta zi si noapte urmatoarea expresie: „Ce faci barosane?”. I-a trebuit un efort supranatural omului sa se obisnuiasca cu aceasta bataie la cap si sa nu-si iasa din minti.

La noi, amenintarile acestea n-au tinut decât câteva ore. Ce ne îngrozea însa, era perspectiva necunoscutului.

Fiind foarte slabiti si obositi, deoarece ultimele nopti dormisem iepureste, ne-a prins somnul. Ne-au trezit lovituri puternice peste tot corpul, în timp ce o voce striga: „Banditilor, veniti încoace!".

Am fost apoi luati si dusi în camera noastra. Acest fapt s-a repetat câteva nopti la rând. Toti cei din camera, afara de cei din comitet, suportasera si ei aceasta tortura în alte camere, pentru ca, atunci când am intrat noi acolo, au venit si ei dupa noi.

Am observat în timpul zilei ca toti erau îngroziti si timorati, cum eram si noi. Efectul acestei navete îsi atinsese scopul, pentru ca, dupa câteva zile, retinuti în aceasta camera de teroare si purtati prin ea ca sa-i vedem pe cei întinsi pe dusumea ca morti, nu mai aveam nici o îndoiala despre ce ne astepta.

Cei torturati erau de diferite vârste, luându-te dupa culoarea parului, iar fetele lor semanau cu ale noastre, ale celor cinci din camera 2 parter.

Ne-am întrebat: de lepadat, ne-am lepadat de toate, am trecut prin toate torturile posibile si imposibile; si atunci, ce sa mai declaram, când declarasem totul? Nu ne mai ramânea decât sa retraim torturile de la camera 2 parter si 3 subsol sau, poate, unele mai ingenioase si mai sofisticate. Nu a spus el oare, Zeller, ca demascarea va continua si la Gherla, si peste tot?

Timp de zece zile Turcanu si Popa Tanu nu au mai trecut prin camera. În schimb, am avut parte de Livinschi si Caba, care ne-au purtat nopti la rând prin celelalte camere de tortura, unde am vazut acelasi spectacol ca în prima camera si aceiasi nenorociti cu capete umflate si fete vinete si desfigurate. Nu stiam însa ce putea fi pe trupurile lor, caci stateau nemiscati si înveliti.

Nu ar fi fost de o mie de ori mai buna moartea, la Pitesti, în locul acestui infern, ne întrebam noi? Ne blestemam slabiciunea, ca nu am avut taria, credinta si curajul celor ce au fost ucisi ca martiri la Pitesti.

Dupa vreo doua saptamâni, Turcanu îsi face din nou aparitia în camera noastra, de asta data singur. Cu toata nebunia pe care o traiam, am citit iarasi pe fata lui Turcanu, ca nu mai era el cel de la Pitesti. Parca nici vocea nu-i mai semana, parând acum vocea unui om normal.

Ne-a anuntat ca, de saptamâna urmatoare, vom fi scosi la munca în ateliere. Lucru curios, ne-a cerut sa-i spunem si atelierul unde voiam sa muncim: mecanica, tâmplarie, fabrica de nasturi, vopsitorie, etc. La mecanica nu ma prea pricepeam si am cerut sa lucrez în atelierul de tâmplarie manuala, unde nu riscam accidente la masini. Fapt curios, Turcanu mi-a acceptat alegerea.

Dupa trecerea lui Turcanu prin camerele de studenti, care venisera cu el de la Pitesti si repartizarea unora dintre noi la munca în ateliere, am constatat ca cei cinci sau sase dintre colaboratorii lui, n-au fost întrebati si nici repartizati la munca.

Daca, la Pitesti Turcanu demasca numai studenti, spre deosebire de el, Popa Tanu ancheta si tortura mai multe categorii de detinuti politici. Daca cei mai tineri si cu condamnari mai mici au cedat la Pitesti, la Gherla însa, majoritatea erau oameni maturi, caliti în lupta, elita muncitorilor si taranilor legionari, si ei priveau lucrurile dintr-un alt unghi. Daca la cei tineri, momeala reeducarii, eliberarea din închisoare, prindea uneori, în schimb la cei maturi, cu o meserie bine consolidata si cu o stare materiala si sociala deja închegata, demascarea era vazuta politic si social. De aceea, dintre toti muncitorii si taranii pe care i-am cunoscut la Gherla, dupa torturile îndurate, puteau fi numarati pe degete cei care trecusera de partea reeducatorilor.

Dupa încetarea demascarilor, am aflat de la elevii cu condamnari mari, adusi din Moldova la Pitesti si introdusi într-o camera de demascare, ca în prima faza au interpretat torturile ca fiind o încercare a rezistentei lor, facuta de camarazii studenti. Iata ce marturiseste unul din acesti elevi: „Eram într-o camera, la Pitesti, veniti de la sfârsitul toamnei lui 1949, în jur de 30 de elevi moldoveni (Fratiile de Cruce din Moldova au avut un mare rol în activitatea legionara între 1945-l948, adica dupa Antonescu) si, la un moment dat, au intrat în camera vreo 15 insi cu ciomege si centiroane si ne-au luat la bataie. Ne-au batut pâna ne-au lasat într-o baie de sânge, dar nici unul dintre noi n-a ripostat".

„Convingerea noastra a fost ca suntem încercati de camarazii nostri mai mari, studenti, daca putem rezista sau nu. Aceasta bataie s-a repetat de câteva ori si atunci am observat ca printre cei ce ne torturau nu era nici un cunoscut din Moldova. Desi la început eram hotarâti sa rezistam cât putem, dupa vreo doua saptamâni, când a intrat în camera Turcanu, pe care-l cunosteam de la Suceava, ne-am dat seama ca era vorba de altceva, nu de o încercare. În închisoare, ne-am zis noi, nu fac detinutii ce vor ei cu ceilalti detinuti. Îmi este rusine si acum, cât de naivi si creduli eram".

Cititorul îsi mai aminteste de cele ce am relatat cu privire la elevii aceia îngroziti, Comsa si Strachinaru, amestecati cu studentii de la camera 2 parter si care au refuzat sa-l bata pe Oprisan, seful lor.

Cei maturi de la Gherla au fost supusi la torturi care le-au întrecut cu mult pe cele de la Pitesti, dar nici unul dintre ei n-a devenit criminal.

Dupa ce a plecat din camera Turcanu, în dupa amiaza acelei zile, am fost scosi sa facem baie, ceea ce nu mai facusem de la plecarea din Pitesti.

Daca pâna atunci mai aveam suspiciuni si îndoieli despre cei din comitetele de tortura – în afara de Turcanu si de cele sase ajutoare ale lui, la care se mai adaugau înca vreo sase, care acceptasera demascarile de buna voie, fara sa fi luat o singura palma, sau de altii cu condamnari mai mari, luati de pe sectia noastra de munca silnica si torturati în celulele mortii, de la Pitesti - acuzându-i în sinea mea ca nu au încercat sa reziste, ceea ce am vazut la baie, fiind dezbracati toti pâna la piele, m-a cutremurat, m-a dezarmat total si întelegerea mea în privinta demascarilor s-a întors cu 180 de grade. Oare cicatricile atât de adânci si fara numar, ca puteai baga degetele în ele, de pe corpurile acestor tineri, nu erau tot încercari?

Cum eram eu alaturi de dusul lui Magirescu, acesta m-a rugat sa-l spal pe spate. De la ceafa si pâna la calcâie, spatele lui era numai cicatrici; parca era tatuat cu brazde adânci. Privirea mi s-a întunecat.

Mi-a facut un semn discret sa ma uit si la Pop Cornel si la Popescu Aristotel. În acea clipa, a disparut din constiinta si gândirea mea orice gând defavorabil lor. Ma gândeam prin ce au putut trece acesti tineri, la ce fel de torturi fusesera supusi oare si cât timp. Aveau cicatrici pe tot corpul, iar pe fese, gropi.

Ce se mai putea spune în fata acestei evidente? Baia aceasta de la Gherla mi-a schimbat optica întelegerii demascarilor: m-a apucat mila si de Turcanu, el fiind de fapt o nefericita victima a unor manevre diabolice. Un tânar inteligent ca el, cum putuse oare sa se angajeze într-o lucrare atât de satanica? Numai orgoliul, setea de putere si lipsa de discernamânt, putusera sa-l duca în cea mai adânca prapastie a pierzaniei. Ramâne o enigma cum oameni inteligenti, cu mari posibilitati intelectuale, nu învata nimic din lectura istoriei. Pentru ca, pe orice asupritor, calau si ucigas, precum si pe toti aceia care si-au dispretuit si prigonit semenul, dreptatea Dumnezeiasca nu i-a iertat.

Daca Nicolski nu l-ar fi ademenit si nu l-ar fi mintit, Turcanu nu s-ar fi angajat sa faca ceea ce a facut.

Turcanu ne promisese ca vom fi scosi la lucru dar, în loc de munca, ne-a plimbat prin camerele de tortura, doar ca sa asistam la chinuri, fara a ne obliga însa si pe noi sa torturam.

Credeam ca povestea cu lucrul în ateliere nu era decât o cursa, ca, dupa o anumita asteptare, plina de groaza si nesiguranta, pregatiti psihologic, sa ne vina si noua rândul la demascari. Mai credeam ca la Gherla vor fi folosite torturi neaplicate la Pitesti. Eram siguri ca, în perioada aceasta de momire, cu munca în ateliere, se vor experimenta si definitiva alte metode de tortura pentru noi.

Directorul Gheorghiu

Când am ajuns noi, la Gherla era director capitanul Gheorghiu, un om în vârsta, cu parul alb, muncitor de meserie. Se spunea ca era maistru mecanic, iar toti cei care l-au cunoscut au vorbit numai de bine despre el.

Avusese tangenta cu comunistii înainte de 1944 sau, poate, dupa aceea si, ca si alti muncitori cinstiti, credea ca ei vor fi aceia ce vor aduce dreptatea si raiul pe pamânt. Ce o fi cautat acest om cumsecade, sa fie director de închisoare si, mai mult, la Gherla, nu stiu. Cât l-am cunoscut, vreo opt luni de zile, nu l-am auzit o data sa vorbeasca urât cu detinutii sau sa-i bruscheze. Vorbea cu fiecare ca si cu un vechi cunoscut.

La tâmplarie nu se pricepea, în schimb petrecea ore întregi în atelierul de mecanica, îmbracat în halat, cu mâinile murdare, învatându-i pe cei tineri o meserie.

L-am vazut de mai multe ori asistând la servitul mesei; daca ramânea ceva pe fundul hârdaului, împartea celor ce nu reuseau sa îndeplineasca norma impusa. Dupa unii, se pare ca Gheorghiu ar fi spus ca el nu a venit director la Gherla ca sa omoare oamenii.

Datorita atitudinii lui, acest muncitor cu bun simt nu s-a amestecat în demascari. Cel care le-a condus, verificat si aplicat, la ordinele lui Nicolski si Zeller, a fost odiosul si ucigasul ofiter politic Avadanei.

Dupa încetarea demascarilor, când la Gherla trebuia sa muncesti ca la galere, cu norme aproape imposibil de realizat, acest muncitor onest, Gheorghiu, a fost schimbat cu cel mai mare criminal pe care l-au avut închisorile comuniste din România: capitanul Goiciu.

Munca în ateliere

Dupa cum ne prevenise Zeller, ca demascarea va continua la Gherla si ca noi, studentii, vom face demascarea tuturor „banditilor” din Republica Populara Româna, perspectiva noastra era dintre cele mai sumbre. Aceasta însemna ca, pentru noi, aceasta crunta soarta nu se va termina decât cu executia noastra, ca pe timpul lui Stalin.

Nu am fost scosi la ateliere în saptamâna anuntata de Turcanu, pentru ca a trebuit sa se faca selectia. Cei care nu fusesera propusi pentru munca de Turcanu au fost scosi dintre noi si dusi în camere de tortura.

În camera unde eram eu, sef de comitet era Pop Cornel. Magirescu fusese scos din camera sa îndeplineasca functia de „frizer”, care consta de fapt din a strânge informatiile de la turnatori si a le preda ofiterului politic. Nu stiu ce a facut Magirescu cât a fost frizer. Dupa cum arata Turcanu, eram convins ca între ei se întâmplase ceva ireconciliabil.

La Gherla, Turcanu nu mai conducea singur demascarile, ci împreuna cu Popa Tanu. Nicolski avea nevoie de Turcanu dar si de Popa Tanu, acest ucigas de tip mongoloid, originar din Soroca, de pe malul Nistrului.

Îmi vine sa cred ca, sub pavaza lui Bogdanovici, Popa Tanu s-a strecurat în Miscarea Legionara ca spion rus. Pentru ca, atunci când Turcanu si ceilalti ai lui au fost condamnati la moarte si executati, Popa Tanu a scapat cu viata, cu toate ca el condusese demascarile si asasinatele de la Gherla, unde au fost mai multi morti decât la Pitesti.

În 1957, el era singur, într-o celula la Aiud. Îl gasim din nou, ca martor al acuzarii din lotul lui Turcanu, în procesul lui Vica Negulescu, afirmând ca acesta primise ordin de la Horia Sima sa faca demascarile de la Pitesti si Gherla. Se vedea astfel ca Popa Tanu jucase un rol mai mult decât suspect.

Pentru noi, a urmat înca o saptamâna de perindare prin camerele de tortura. Un fapt ne-a intrigat acolo: nu-i puteam recunoaste pe cei torturati, fie ca erau desfigurati, fie ca aveau capul acoperit sau erau lungiti într-o pozitie în care nu le puteam vedea fata.

Aveam convingerea ca tot acest bâlci l-a facut Turcanu cu noi ca sa ne înspaimânte si sa bage cât mai mult groaza în noi. Plimbarile prin camerele de tortura de la Gherla au avut pentru noi, cei ce veneam de la Pitesti, un efect moral înspaimântator. Atunci când vedeam alti torturati, majoritatea dintre noi traiam suferinta lor si, în acel moment, am fi preferat sa fim noi în locul nenorocitilor întinsi pe dusumea. O paradoxala afirmatie. Starea aceasta sufleteasca am trait-o toti si un sentiment de mila si compasiune ne-a umplut sufletul.

Atunci când esti torturat tu, nu poti simti mila si compasiune pentru tine, pentru ca, în acel moment, nu actioneaza decât puterea ta de rezistenta si rabdarea de a suporta tortura. Când îl vezi pe altul torturat, traiesti durerea lui, pentru ca se leaga de durerea ta si se trezeste în constiinta ta, cu maximum de intensitate, mila si toata compasiunea fata de el, care este cu atât mai mare, cu cât e fratele tau de suferinta si de lupta. Este însa foarte greu pentru oameni sa înteleaga aceasta stare, mai ales când ei nu au nici un fel de experienta.

Tinând seama de cele relatate, nu caut întelegere si nici sa conving pe nimeni, dar marturisesc ca, vazându-ne fratii si camarazii în cea mai crâncena suferinta, timp de o luna de zile, nu ne-a fost deloc usor.

Dupa o luna de torturi sufletesti, a venit si ziua când am fost scosi la munca în ateliere. Cu o zi înainte, Turcanu si Popa Tanu trecusera prin camere si ne avertizasera: „Daca scoateti o vorbulita în legatura cu demascarile, pentru ca noi avem posibilitatea sa-l descoperim pe faptas, si daca nu va apucati serios de munca, sabotati sau faceti altceva prin ateliere, stiti ce va asteapta; ati vazut cu ochii vostri!” Turcanu repetase: „Stiti ca noi nu glumim si ne tinem de cuvânt”.

Eram atât de slabiti fizic si moral ca, daca ne-ar fi vazut un om normal din afara închisorii, ne-ar fi asemuit cu niste strigoi sau cu niste cadavre umblatoare.

Am fost scosi din camere, escortati nu de gardieni sau de soldati, ci tot de detinuti, ajutoarele lui Turcanu si Popa Tanu. Cu totii am trait un sentiment, nu ura, ci altceva, inexplicabil, de neînteles: cum se putea sa fim escortati si insultati de proprii nostri camarazi si colegi?

Un alt sentiment deosebit ni l-a dat faptul ca, în locul unui spatiu restrâns de câtiva metri patrati de celula sau camera, aveam un spatiu larg de miscare.

Dintre cei aproape 200 de studenti scosi în ziua aceea la munca – era pe la sfârsitul lui octombrie, 1951 – numai cinci am fost repartizati la atelierul de tâmplarie manuala. Sef de atelier era un maistru tâmplar legionar, arestat pe timpul lui Antonescu, care trecuse si el prin demascari si avea o asa ura si groaza fata de studenti si elevi, ca nici nu se uita în ochii nostri.

În câteva minute, ni s-au repartizat sculele, ni s-a aratat ce si cum sa lucram. Apoi, maistrul ne-a pus la curent cu norma obligatorie, pe care trebuia sa o facem în opt ore de lucru, tinând sa precizeze: „Norma nu am facut-o eu, ci voi, si daca ati facut-o, tot voi s-o îndepliniti”.

Tin sa precizez ca normele erau facute, oriunde s-a lucrat cu detinuti politici, peste puterile unui om robust si sanatos, care ar fi muncit în conditii normale, în libertate. Însa pentru noi, care eram niste epave, slabiti pâna la distrofie, datorita hranei mult prea insuficiente calitativ si cantitativ si nici nu eram meseriasi, era imposibil sa facem o astfel de norma.

Drept urmare, din pricina epuizarii fizice si a nemâncarii, ne-am îmbolnavit. Neavând însa asistenta medicala, se explica de ce au murit, în aceste lagare de munca fortata, un numar atât de mare de detinuti politici, de toate vârstele si categoriile.

Oriunde s-a muncit cu detinuti politici – la Canal, Poarta Alba, Salcia si în toate atelierele închisorilor – norma de lucru si controlul productiei erau facute de detinuti, politici sau de drept comun. În aceasta categorie de detinuti au fost selectati cei care trecusera prin demascari sau erau turnatori de buna voie. Normatorii erau dintre cei mai urâti si dispretuiti, fiind mâna în mâna cu ofiterul politic si cu administratia închisorii sau a lagarului. N-am vazut în viata mea, oameni mai dispretuiti, huliti si denigrati ca acesti normatori. Si o meritau din plin.

A doua categorie erau pontatorii, despre care voi relata într-un alt capitol.

În ateliere, erau doua categorii de detinuti politici: unii trecuti prin demascari (muncitori, tarani, studenti, elevi si câtiva intelectuali) si altii care nu trecusera prin demascari.

Acestia din urma, veniti cam în acelasi timp cu noi la Gherla, nu trebuia sa fie preveniti de ceea ce-i astepta. De aceea ne spusese Turcanu, înainte de a fi condusi în ateliere, sa nu scoatem nici o vorbulita despre demascari.

În ziua când am fost scosi la munca noi, cei 200 de studenti trecuti prin demascari la Pitesti, am trait bucuria revederii dupa atâtia ani, dar nu deplina, pentru ca n-am îndraznit sa vorbim unul cu altul. Ce tragedie sufleteasca mai mare se poate întâmpla decât sa nu poti, dupa atâta timp, sa-ti împartasesti gândurile si sentimentele cu cel pe care l-ai iubit. Cine poate sa înteleaga aceasta stare sufleteasca?

Am fost repartizati fiecare la atelierul pe care l-am cerut, iar o parte dintre noi, unde a vrut Turcanu. Ne-a dat de gândit faptul ca Popa Tanu nu era de fata la aceste repartitii, ci numai Livinschi si doi muncitori, unul de la tâmplarie si unul de la mecanica, amândoi însa trecuti prin demascari.

Ne-a socat, de la început, ura si dispretul cu care am fost primiti în ateliere, de catre muncitorii si taranii care trecusera prin demascarile de la Gherla. Toti acesti oameni n-au înteles decât dupa multi ani drama de la Pitesti si Gherla, atunci când s-a facut omogenizarea, la Aiud, a tuturor legionarilor, indiferent de categoria sociala si pregatirea intelectuala, când cei veniti de la minele de plumb sau din alte închisori s-au amestecat cu noi si cei mai în vârsta si mai ales intelectualii au putut sa stea de vorba cu ei si sa-i lamureasca.

N-a fost categorie de detinuti politici mai oropsita, mai dispretuita, mai hulita si mai desconsiderata decât aceea a studentilor. Daca în libertate fiecare intelectual, fost student, se mândrea cu acest nume, pentru ca era stimat de toata societatea, în închisoare îti era cea mai mare rusine sa spui ca ai fost student. De aceea, când am ajuns de la Gherla, la Aiud, ani de zile n-am spus ca suntem studenti. Am fost însa descoperiti, datorita vocabularului folosit si prin aspectul tineresc pe care-l aveam.

Am relatat toate acestea pentru ca, mult timp, noi, tinerii legionari, nu numai ca nu am fost ajutati de catre cei maturi, ci am suportat ura, repulsia si desconsiderarea lor.

Tot în acest timp atelierele au fost extinse, pentru a primi un numar si mai mare de detinuti politici, adusi de la alte închisori, unde nu erau mijloace ca acestia sa poata lucra.

Toate produsele care se lucrau în atelierele de la Gherla erau pentru armata bolsevica.

Trebuie sa mai adaug ca s-a lucrat mult timp în trei schimburi. Cei care au fost repartizati la tâmplaria mecanica au fost mai norocosi, deoarece acolo munca fizica a fost mai usoara, cu exceptia pericolului de accident la masina. S-a întâmplat astfel ca, în primele luni, multi din cei care lucrau la aceste masini au fost accidentati (Hoinic, Petrovanu, Cârstea si altii). În câteva luni însa, s-au deprins si ei cu masina, reusind, dupa câtva timp, sa-si faca si norma ceruta.

Cei mai nenorocosi dintre noi au fost aceia care au ales tâmplaria manuala.

În eventualitatea ca vor fi eliberati vreodata, fiecare se gândea sa învete o meserie, cum au fost cei de la atelierul de mecanica, care au ajuns: strungari, matriteri, frezori, lacatusi etc. Cei de la fabrica de nasturi, vopsitorie, atelierul de încleiat, au deprins si mai repede operatiile de lucru si de aceea ei s-au încadrat în cel mai scurt timp în munca de fabrica.

Cei de la atelierul de tâmplarie mecanica au fost în schimb avantajati, avându-l ca sef de atelier pe badea Câmpeanu, maistru si proprietar al unei fabrici de tâmplarie la Turda. Fusese în demascari mai putin timp, caci, spre norocul lui, directorul Gheorghiu l-a scos de acolo, având nevoie de un specialist. Badea Câmpeanu era un foarte bun meserias si un vechi legionar, calit prin prigoane. Pe lânga acest fapt, era un om de-o bunatate cum rar am întâlnit. Se atasa foarte repede de cei tineri. E printre singurii legionari maturi de la Gherla care ne-a înteles, ne-a ajutat si s-a apropiat de noi, studentii, chiar cu riscul de a fi tras de limba si turnat. Ce om admirabil a fost Badea Câmpeanu!

Iata numele altor muncitori legionari, detinuti la Gherla, care erau de neînlocuit: Vlad Ilie (maistru strungar), Iliescu (maistru matriter), Dinu (maistru strungar, înnebunit în demascari). Toti, fosti sefi de sectie si specialisti de prima mâna, în întreprinderea lui Malaxa. Faceau parte din elita muncitorilor legionari.

Seful de atelier de la tâmplaria manuala, spre deosebire de Badea Câmpeanu, i-a urât, i-a dispretuit si nu i-a ajutat deloc pe studenti. Trecuse prin demascari si poate ca avea dreptate sa se comporte asa. Si-a revenit din aceasta atitudine în anul 1953, dupa încetarea demascarilor. Mie însa, mi-a facut multa nedreptate, si din cauza neîntelegerii cu el, nu mi-am facut niciodata norma.

În ceea ce priveste masa, oriunde se lucra cu detinuti politici, ea era de doua feluri: cea de productie, care era, din punct de vedere calitativ si cantitativ ceva mai buna, dar tot insuficienta si masa celor de la comun, a celor ce nu munceau, de vreo 7 - 800 de calorii, si cu care nu se putea munci 8 ore pe zi.

Am muncit mult, poate mai mult decât robii. Nu am fost considerati ca oameni, ci ca obiecte, la discretia asupritorilor si tot de aceea nici hrana care ni se da, nu era în masura sa ne astâmpere foamea. Unde oare, în lumea aceasta, s-a muncit cu oameni carora sa nu li se dea hrana ca sa-si astâmpere macar foamea? Nici robii care au ridicat piramidele egiptene, nu au avut conditiile pe care le-am avut noi, detinutii politici din închisorile din România. Si azi îmi amintesc cu groaza de starea de slabire fizica în care eram, neputând sa mânuiesc o rindea manuala, ale carei lame nici nu stiam sa le ascut. Eram flamând, de-mi venea sa urlu ca lupul turbat, si îmi blestemam ziua când m-am nascut, dorindu-mi moartea.

Datorita lui Turcanu, nu am fost dus din nou în demascari, pentru neîndeplinirea normei. La vreo zece zile dupa ce începusem lucrul, într-o seara, în camera, Turcanu m-a întrebat de ce nu-mi fac norma. I-am raspuns sa binevoiasca sa vina si el pe la atelier si sa vada cum se lucreaza. Mi-a reprosat, utilizând cu precadere denumirea de bandit, cum ca eu am cerut sa fiu repartizat acolo. La remarca mea, ca acolo merg meseriasii tâmplari si ca eu va trebui mai întâi sa învat meseria si pe urma sa îndeplinesc norma, m-a prevenit ca va trece pe la atelier sa vada.

A doua zi, în adevar, m-am trezit cu el acolo, pe la orele zece. Cei din atelier, când l-au vazut, au înlemnit. Între mine si Turcanu, de la Pitesti, discutiile nu se mai purtau sub imperiul fricii. El era un ucigas, dar nu înnascut, ci facut, iar eu nu ma mai temeam de el. Lupta între duhul meu si al lui se purta pe coordonate ascunse.

S-a oprit în fata mea si mi-a luat rindeaua, întrebându-ma daca mai lucrasem vreodata cu un astfel de instrument. I-am raspuns, întrebându-l daca dânsul a mai lucrat cu ea.

Cum aveam pe banca un blat de dulap militar, a început sa traga cu rindeaua, care se înfunda si sari pe deasupra piesei de fasonat. Turcanu se enerva si se duse la seful de atelier sa-i regleze cutitul. O lua de la capat si iarasi i se înfunda. S-a întoarse din nou la seful de atelier, cerându-i, de asta data sa-i ascuta cutitul rindelei. Însa acesta, cum îi ura pe studenti, în loc sa-i ascuta cutitul, i l-a stricat mai rau. Turcanu se dezbraca de haina si începu sa traga si mai tare cu rindeaua. Cât era el de voinic, a transpirat atât, de curgea apa pe el; înfuriat, îmi striga: „Bai, Bordeianu, meseria asta nu este de noi!” Îmi ziceam în gândul meu, ca meseria lui era sa omoare oamenii, iar a mea, sa-i vindec.

Îl chema pe seful de atelier si-i ceru rindeaua lui, cu care, dupa câteva lovituri tragea, foarte bine. La urma, s-a înfundat si aceea. A azvârlit-o pe tejghea si a plecat furios. Rindeaua sefului era rindea de meserias, dar folosita de un nemeserias, nu putea decât sa se înfunde, din nepricepere.

Nu m-a schimbat de la atelier si nici eu nu i-am cerut-o, pentru ca era prea riscant. Turcanu a tinut probabil cont si de Popa Tanu, rival al lui în acea vreme, cu care stia ca am avut un conflict în celula 59, la Suceava.

Turcanu m-a favorizat, pentru ca, atât timp cât am mai lucrat la atelierul de tâmplarie manuala si el a stat la Gherla, nu m-a mai întrebat de ce nu-mi faceam norma. Se facea ca nu ma vede si n-a mai trecut pe la mine.

Voi spune nu numai celor vii, dar si mortilor, si tuturor tâmplarilor din lumea aceasta, ce am patimit la acel atelier. Câteodata, când avea timp, desi era foarte ocupat cu masinile, badea Câmpeanu mai trecea pe la bancul meu, îmi ascutea rindeaua si-mi arata cum sa lucrez cu ea; poate si de mila, vazându-mi starea fizica. De multe ori, îmi dadea sa fac piese mai usor de lucrat.

Din cei cinci studenti repartizati la acest atelier, doi camarazi ardeleni au ramas aici si au învatat meseria, iar ceilalti doi si cu mine n-am avut nici un spor. Eu m-am îmbolnavit grav, iar ceilalti doi au facut cunostinta cu camerele de tortura.

Informatorii

Dupa o saptamâna de munca, unii dintre noi au fost dusi la camerele de tortura, pentru motive numai de ei cunoscute. Turcanu stia ca mai aveau un rest de platit, de la Pitesti. Si Turcanu se tinea de cuvânt.

Unii moralisti ai Bisericii crestine sustin ca majoritatea cuvintelor rostite de oameni sunt mincinoase, în relatiile dintre indivizi, în familie, în colectivitati, în ideologii, literatura, istorie si în falsa stiinta si politica de stat. Cât adevar este în aceasta afirmatie! Daca am trai Adevarul, ar fi Împaratia lui Dumnezeu pe pamânt, dar traim minciuna, negând voit, constient, adevarul; de aceea este ce este în lume, domnia satanei. Dumnezeu ne învata: „Trebuie sa fie da, când este da, si nu când este nu, tot ce trece peste aceasta vine de la cel rau”.

Dupa vreo zece zile de când fuseseram scosi la munca, într-o seara, Turcanu si cu Popa Tanu au trecut prin camerele celor ce lucrau la atelier, fiind toti repartizati la un loc.

Turcanu avea o înfatisare de calau autentic, cum de putine ori îl vazusem. Popa Tanu, lânga el, cu aceeasi înfatisare, poate mai expresiva, caci se adauga si aerul mongoloid.

Turcanu ni se adresa astfel: „Banditilor, este poate ultima încercare când regimul si noi vrem sa va verificam daca, dupa ce ati trecut pe unde ati trecut si ati vazut ce ati vazut, puteti pune în aplicare si da dovada ca sunteti hotarâti sa demascati pe orice bandit reactionar, care este împotriva regimului, ca astfel regimul sa aiba încredere în voi”.

„Cei din Gherla, care au trecut prin demascari, pâna acum n-au scos nici un cuvânt, pe unde s-au dus, ba mai mult, au demascat pe toti banditii din fabrica si de-acum îi cunoastem si stim cu cine avem de-a face. Prietenul meu, Popa Tanu, poate întari ceea ce am spus eu” (Asa cum s-a dovedit mai târziu, erau ei prieteni, cum ar fi sarpele cu broasca.).

Popa, cu o viclenie de mongoloid, ca a lui Lenin, ne spune: „Banditilor, nu va jucati cu focul. Printre cei pe care i-am demascat eu, n-a fost nici unul sa nu faca ceea ce a vrut regimul si ceea ce le-am spus eu”.

La care Turcanu mai adauga: „V-am spus, când ati iesit din fabrica, sa nu stie nici pamântul pe unde ati trecut, si aici, si în libertate. Trebuie apoi sa trageti de limba pe orice bandit în legatura cu ce gândeste, ce a facut în viata lui, ce relatii are cu alti banditi si ce are de gând sa faca în viitor. Începând de mâine, orice bandit dintre voi va da dovada de cum stie sa serveasca Partidul si sa-si faca datoria, asa cum o cere el de la noi”.

Afirmatiile lui Turcanu se legau de acelea ale lui Zeller, când ne spusese în fata camerei: „Voi veti face demascarea tuturor banditilor din Republica noastra”. Pâna atunci ne demascasem între noi, prin ciomageala si rupere de oase, spunând tot ceea ce stiam unul despre altul si despre cei din libertate, ca urmare a cumplitelor torturi prin care trecusem si treceam înca; acum eram pusi, fara voia noastra, sa comitem odiosul pacat al fatarniciei. Adica, sa ne prezentam în fata semenilor nostri ca oameni cinstiti, si ei sa-si deschida sufletele fata de noi si sa spuna lucruri care de obicei nu se spun, mai ales în închisoare. Toti facusem aceasta greseala, din sinceritate, din încrederea care ne lega. Iar acum, constient, trebuia sa-i împingem în gura lupului pe fratii nostri, care ne credeau cinstiti.

Dupa cele afirmate de Turcanu si Popa Tanu, eram constrânsi deci, prin torturi, sa facem rau semenului care nu ne facuse nici un rau.

Daca cei trecuti, la Pitesti si Gherla, prin torturi de nesuportat, pâna la nebunia deznadejdii, judecând omeneste, aveau o oarecare scuza, ce aveau sa faca cei care, de buna voie, constienti fiind ca fac rau semenului lor, se angajasera, pentru un blid de linte, pentru o pozitie sociala sau pentru un trai mai bun, sa-si vânda sufletul satanei?

Ce noapte îngrozitoare (este putin spus) am trait noi la Gherla, când Turcanu ne-a obligat sa actionam sub masca fatarniciei, facând atâta rau semenilor nostri! Se poate oare explica si întelege rational acest fapt, când trebuie sa comitem raul fara voia noastra, desi suntem constienti de el? Ce grozavie, sa stii ca faci raul si totusi sa-l faci!

Dupa cum se vede, planul ocultei de a face din noi ceea ce au vrut ei, turnatori ordinari, într-o oarecare masura, a reusit.

Sa-mi îngaduie cititorul sa vin cu o observatie facuta de bunul meu prieten, inginerul Costica Cristescu, seful tineretului taranist din Capitala în 1946 si care, desi ateu si invalid, fara mâna dreapta, îmi facea urmatoarea marturisire:

„Draga prietene, eram scos la munca sa fac corvoada prin curte; trecusem prin demascari si, sincer sa-ti spun, pâna acum n-am înteles acest fenomen, dar ceea ce îti marturisesc este mai mult decât cutremurator:”

„Eram în curtea închisorii, ca în fiecare dimineata, si iata ce am observat: fiind cu matura în mâna si facându-ma ca lucrez, când ieseau elevii din camerele de tortura si se îndreptau spre ateliere, am vazut pe fetele lor atâta groaza, atâta frica si atâta disperare, încât m-am înspaimântat pâna în adâncul fiintei mele. Vazând acesti copii torturati, i-am asemuit cu demonii, îngroziti de porunca lui satan, care-i trimisese din iad pe pamânt, ca sa însele oamenii. Îti marturisesc ca si pe fetele studentilor, pâna a plecat Turcanu din Gherla, am observat aceeasi expresie”.

Aceste observatii le facea un nelegionar si un necredincios. O imagine mai clara si mai autentica, nici ca se putea da. Ceea ce a spus Cristescu despre tinerii de la Gherla, acelasi lucru îl spun si Sfintii Parinti în viziunile lor, despre demonii care vin sa-i ispiteasca si sa-i însele pe oameni. Copiii si tinerii acestia erau chinuiti si torturati, apoi trimisi, ca demonii, în ateliere, sa traga de limba si sa aduca informatii despre cei ce lucrau acolo.

Doamne, cine ne va crede, cine ne va întelege, afara de Tine, Preabunule, care numai Tu cunosti inima omului si intimitatea constiintei lui?

Nu încercam sa convingem pe nimeni, nici pe camarazii nostri, si cu atât mai putin pe altii (dusmanii nostri fiind exclusi). Le cerem însa oamenilor cinstiti – în masura în care pot si vor sa-si puna întrebari – sa raspunda: ce ar fi facut ei în locul nostru?

Stari de constiinta

Seara aceea, când Turcanu ne-a spus ce aveam de facut în ateliere, nici eu, nici camarazii mei nu o vom uita vreodata. Iata-ne pusi în postura de turnatori ordinari, noi, care fuseseram învatati sa mergem numai pe caile indicate de onoare. Ordinul lui Turcanu a cazut ca un trasnet peste constiinta noastra; trebuia sa ne transformam în bolsevici si diavoli fatarnici, cauzând atâta rau fratilor nostri.

Este stiut faptul ca aceasta pecingine satanica, comunismul, foloseste ca arma – prin care se mentine la putere – informarea despre oricine si orice, denuntarea semenului.

Acum ni se punea în fata constiintei cea mai mare încercare, aceea de a alege între viata si moarte, între bine si rau, între adevar si minciuna.

În momentele acelea, puterile duhovnicesti erau pentru mine ca si inexistente, iar posedarea care ma tortura ma transformase într-o epava, aruncata în ocean si lasata în voia valurilor dezlantuite. Mi-a trecut prin fata ochilor imaginea mamei, care ne-a învatat de mici sa nu facem rau nimanui. Si, dintr-o data, iata-ne pusi în postura de a face rau fratelui nostru, care era în lanturi ca si noi si care nu ne facuse nimic.

Doamne, ce grozavie, ce tortura a constiintei, care te arde si te macina, când ai de ales între bine si rau!

Daca, de când începusera demascarile, avusesem ca arma de lupta stradania si prin ea reusisem sa nu ajung un criminal odios, oare nu trebuia sa încerc si de aici înainte? Da! Dar atunci eram protejat de harul Dumnezeiesc, la care însa, prin vointa mea, renuntasem, promitând ca nu ma voi mai ruga. Totusi, si în aceasta stare de posedare, de slabire a puterilor fizice si morale, nu am renuntat la stradanie, la nevointa.

Din câte am trait si am îndurat împreuna cu camarazii mei, aceea a fost pentru noi noaptea prabusirii, de scurta durata pentru unii, si de totdeauna, pentru altii.

Ordinul lui Turcanu era sa tragem de limba pe oricine. Turcanu, cu Popa Tanu si întregul sau stat major, era lânga noi.

Cei care nu s-au supus, au trecut din nou în demascari; unii, care nu numai ca n-au tras pe nimeni de limba, dar au pus în garda si pe alti detinuti ca studentii si elevii sunt turnatori, au platit-o cu viata. Înca o dovada, ca nu toti tinerii care au trecut prin demascari s-au comportat la fel.

Dimineata urmatoare, ajuns în atelier, mi-am pus problema ce sa fac mai întâi, sa trag cu rindeaua, pe care nu o puteam mânui sau sa ma duc sa trag oamenii de limba? Gândind asa în sinea mea, am si luat hotarârea, sa nu întreprind nimic, pâna ce nu voi afla ce se va întâmpla seara cu cei ce nu aduc informatii.

Seful camerei mele era Pop Cornel. Asteptam cu groaza sa vad ce se va întâmpla cu cei ce n-au adus nimic. Ce figuri, ce stari sufletesti am vazut la cei din camera! Mai mult ca niciodata fetele lor tradau delirul nebuniei, pentru ca faceau raul ca sa scape de o noapte de tortura.

Câteva seri la rând am scapat de întrebari, pentru ca altii se înscrisesera pe lista, sa spuna ce recolta adunasera. Dar într-o buna seara, spre groaza si surprinderea noastra, mai multi camarazi, printre care si eu, nu aveam de dat nici o informatie. Scuzele si argumentele ca n-am împlinit ordinul, nu erau acceptate. Ne-au mai lasat câteva zile si, ca sa ne stimuleze, ne-au invitat în camera de vis-a-vis.

Aceasta camera, unde mai petrecusem câteva saptamâni, o cunosteam bine, vazând cu ochii mei ce se întâmpla acolo.

Eram în jur de 6-7 camarazi. Ne-au poruncit sa stam lânga usa, unde era un loc neocupat. În momentul acela ne-am uitat unul la altul si parca ceva, dintr-o alta lume, ne unea si ne întarea în ceea ce era sa vedem si sa suferim. Ce durere mai mare poate fi, decât atunci când sufletele se unesc, simt si se atrag, în timp ce gura îti e legata si nu poti sa împartasesti fratelui tau încrederea si durerea pe care o încerci? Slugile satanei ne legasera gura, ca sa nu comunicam unul cu altul; în schimb, ne torturau sa le deschidem gura cu forta fratilor nostri, ca sa le facem rau.

Toata noaptea aceea ne-au torturat salbatic, evitând sa ne loveasca în cap, pentru ca a doua zi, când mergeam la atelier, sa nu vada ceilalti detinuti. În schimb, de la gât si pâna la talpi, nu au lasat decât rani si sânge. Dupa o zi de munca istovitoare, toata noaptea nu ne-au lasat sa închidem ochii. Eram atât de slabiti de puteri, ca abia ne mai puteam misca. Ranile de pe corp ne dureau parca mai putin decât durerea sufleteasca, la gândul ca va trebui sa iscodim un chinuit ca si noi. Ma întreb si acum, de unde aveau acesti tineri atâta putere, sa poata rezista la astfel de chinuri, pentru ca, în mod normal, ei trebuiau de mult sa fie morti?

Vazând cele îndurate, nu se poate întelege altcum aceasta putere si rabdare, decât prin mila lui Dumnezeu, data din belsug celor ce sufera. Aceasta însa, nu ni s-a dat pentru vrednicia noastra, ci prin infinita Lui bunatate si prin rugaciunile celor ucisi dintre noi.

De multe ori ne trecea prin minte ca am venit pe lume pentru a fi torturati, ca trupul ne-a fost dat numai pentru supliciu. Supliciu care nu era numai unul fizic, cu care de altfel ne obisnuiseram cu timpul; era si de natura interioara. Durerea fizica o simti cât esti torturat sau pâna ce se vindeca rana, dar durerea sufleteasca, ale carei rani nu se vad, este mult mai greu de suportat, fara leac.

De câte ori nu preferam durerea fizica? Dar Dumnezeu avea un alt scop cu noi, tainic.

Adusi înapoi în camera noastra, ni s-a permis sa ne întindem pe prici, unde am adormit, cu toata durerea trupului. Am dormit parca o vesnicie, pâna când am fost treziti sa mergem la lucru.

Am pus mâna pe rindea si mi se parea atât de grea, ca am renuntat. Si, cum norma nu era chip sa o fac, oricât m-as fi straduit, am simulat ca lucrez, pentru ca ma apucase un somn de mi se lipeau pleoapele.

Noaptea aceea s-a repetat de mai multe ori, încât credeam ca demascarile începute la Pitesti vor dura toata viata. Ceva, din adâncul sufletului meu, parca îmi soptea ca asa se plateste slabiciunea de a nu fi acceptat la Pitesti sa mor odata cu Pintilie. O alta voce launtrica ma încuraja, soptindu-mi ca mai bine era sa sufar eu, decât sa fac rau altuia. Dar pâna când? De cele mai gustoase mâncaruri ajungi totusi sa te saturi, dar noi, când aveam sa ne saturam de atâta bataie?

Preferam tortura, ca sa nu facem rau altuia. În zilele urmatoare, au mai fost trecuti si alti camarazi din camera prin aceleasi cazne, pentru ca stapânii lui Turcanu nu erau multumiti cu o singura turnatorie ci, odata începuta, ea trebuia alimentata cu altele, din ce în ce mai multe, mai importante.

Într-o seara, Turcanu ne anunta ca cei care în doua-trei zile nu aduc nici o informatie nu vor mai fi scosi la lucru, ci vor trece direct în camera de tortura. Cât era de grea si insuportabila munca în ateliere, din cauza normelor excesiv de mari, raportata la conditiile noastre fizice, o preferam în locul celulei si, mai ales, în locul camerelor de tortura.

Dupa atâtea nopti de nesomn si tortura îmi plesnea capul, simteam ca din clipa în clipa voi înnebuni de-a binelea. În intimitatea constiintei mele încercam o scuza, ca m-am straduit. De când începusera demascarile, era pentru prima data când simteam ca am ajuns la limita suferintei, rabdarii si disperarii.

Simteam si traiam groaza ca peste aceasta limita nu voi mai putea face nimic. E putin spus ca-mi doream moartea; îmi blestemam ziua când venisem pe lume si-mi trecea prin minte s-o blestem si pe mama.

Era lumea groazei, a urii, a minciunii, a fatarniciei, iad pamântesc, unde diavolii si slugile lor îi chinuiau pe oameni, ca sa-i faca asemenea lor. Cu ce era însa vinovata mama, când eu singur am consimtit sa-mi aleg destinul? Oare toate acestea nu se întâmplau deoarece ma legasem de materia neputincioasa? De ce n-avusesem oare curajul si taria sa ma alatur camarazilor mei, care înfruntasera cu barbatie moartea, la Pitesti?

La cumpana dintre nebunie si moarte, nu mai aveam parca în mine nimic omenesc sau pamântesc. Puterea de a rabda si rezistenta sufleteasca si fizica se terminasera. Aici ajunsesem, majoritatea dintre noi, afara de martiri si de cei pe care Dumnezeu i-a ocrotit cu harul si puterea Lui. La limita rabdarii si suferintei s-a instalat în noi nebunia deznadejdii si a posedarii.

Toate cele create au o limita, prin hotarnicia cuprinsa în ele.

Ne mai ramasese o singura posibilitate: sa facem semenilor nostri raul cel mai mic cu putinta.

Am fost convins atunci, ca si acum ca, daca as fi ramas în harul dumnezeiesc, as mai fi putut rezista înca o luna. Este putin spus ca eram nebun, posedat si disperat, pentru ca toate aceste stari sufletesti atinsesera nu numai limita rabdarii, dar si a disperarii.

Într-o dimineata, istovit de toate puterile si muncit de constiinta care ma mustra, cum stateam cu capul plecat pe bancul de lucru, am simtit ca cineva ma bate pe spate.

Întorc capul si vad un necunoscut, care ma întreaba daca sunt moldovean si ma cheama Bordeianu si daca am un frate la militia din Târgu Neamt. I-am confirmat ca sunt moldovean si ca am un frate dar nu la Târgu Neamt, ci la jandarmeria din Petricani.

Aflu atunci de la acel necunoscut ca fratele meu se gasea la Târgu Neamt si ca facuse mult bine organizatiei lor si de aceea avea încredere în mine si vrea sa stam de vorba.

Nu l-am întrebat cine îl trimisese, ca sa nu mai complic o situatie si asa destul de grea.

Bietul om, cu câta cinste si încredere venea la mine... El nici nu banuia ca nu vorbeste cu un om cinstit si normal, ci cu un fatarnic, nebun si posedat, nestiind cât de mult îl va costa. I-am zis în sinea mea: „Omule, cine te-a adus la mine? Tu nu vezi cum se uita ceilalti la noi?” Cei ce ne priveau, seara puteau turna, cum ca a venit la mine un detinut si as fi fost întrebat ce am discutat cu acela. Nu aveam nici o portita de scapare.

Dar aceasta nu era decât o îndreptatire omeneasca, venita din slabiciune si neputinta, pentru ca mai era o poarta, aceea ce ducea la martiraj si eroism. Vai mie, eu nu mai aveam deloc aceste virtuti!

Omul meu (al carui nume nu-l dau) începu sa-mi spuna tot felul de lucruri despre organizatia si activitatea lor, desfasurata sub conducerea profesorului Hrib si a sotiei sale, în regiunea Neamtului, împotriva bolsevismului. Ce am putut face în aceste clipe, a fost sa-l întrerup si sa abat discutia catre ceva mai putin periculos; stiam ca si altii ca mine îl vor trage de limba si el le va spune tot ceea ce-mi spusese si mie.

Omul acesta venise la mine – nu l-am întrebat cine îl trimisese – ca sa mi se dea, pentru ultima data, posibilitatea de a lua cununa de martir. Întelegeam ca fusese trimis de Dumnezeu sa-mi ofere acest prilej, asa cum se oferise si altor camarazi care, dupa o luna, aveau sa-si ia aceasta cununa.

Dumnezeu sa fie oare de vina ca eu am refuzat-o, desi El mi-a oferit-o de atâtea ori, în timpul demascarilor? Oare nu eu strigasem, în orgoliul meu, catre Cer, pe când eram la Suceava, izolat, înainte de proces, la celula 15 subsol, ca vreau sa mor pentru Hristos? Si acum, slabiciunea din mine refuza aceasta cununa.

Nu era decât sa-i spun acelui semen al meu, ca eu sunt un turnator si ca tot ceea ce îmi va spune îl va costa mult prea mult; ca toti studentii, elevii si o parte din muncitori sunt turnatori; ca si el trebuia sa stie ce însemna acest lucru. Dupa aceea, a doua sau a treia zi, as fi fost ucis, asa cu au fost ucisi peste o luna unii din camarazii nostri.

Dupa ce ne-am despartit, am ramas nauc. Nu mai stiam ce sa cred, nu mai stiam ce sa fac. O scuza satanica se înfiripase în constiinta mea. Nu eu m-am dus la el sa-i fac rau, îmi ziceam eu, ci el a venit la mine. Dar el venise având încredere în mine. Ramânea la latitudinea mea de a-i face sau nu rau.

Si cum refuzasem harul Dumnezeiesc, nu-mi ramânea decât prabusirea. Nu ma rugam pentru har, dar nici prabusirea nu o doream; eram însa împins spre ea de slabiciunea ce pusese stapânire pe mine.

Îmi ramânea totusi posibilitatea sa triez din informatiile ce le aveam si sa-i cauzez acestui frate cel mai mic rau posibil.

Când ajunsesem la aceasta hotarâre, sufletul meu, stapânit de nebunia disperarii, a fost cuprins si zguduit de un sentiment caruia, nici atunci si nici acum, nu i-am gasit explicatia: am simtit cum toata fiinta mea era stapânita de o dragoste fara hotar fata de acel om, desi, în locul sinceritatii si încrederii lui, eu îi ofeream fatarnicia, raul si suferinta.

Cum as putea oare întelege acest paradox? Dumnezeu ne îndeamna sa-i iubim pe vrajmasii nostri, si asta putem întelege, dar cum se poate explica rational, ca iubesti pe cineva cu ardoare, cum n-ai iubit pe altul, desi esti constient în acelasi timp ca îi faci rau? Cum se împaca dragostea cu raul? Cum poti face raul celui care nu ti l-a facut? Noi, tinerii legionari, fuseseram învatati sa nu facem rau nimanui, sa nu urâm pe nimeni, facând doar binele din toate puterile noastre.

Acesti semeni ai nostri, carora noi le faceam atâta rau, fara voia si stirea lor, luau parte la calvarul suferintei noastre. Si poate, în felul acesta, pentru suferinta pricinuita de noi, prin raul pe care li-l faceam, prin comuniunea aceasta de suferinta, Dumnezeu s-a milostivit si de noi si de ei. Nu se poate explica, nu se poate întelege rational dragostea care pornea din inima noastra, pentru cei pe care-i iscodeam. Daca ar fi stiut, dragii de ei, cât rau le faceam si cu câta dragoste îi îmbratisam în inima noastra!…

Ciudat aspect al comuniunii dintre sufletele oamenilor!

Eram nebun: suferinta, rabdarea si încrederea mea depasisera orice limita omeneasca posibila. Tu, semenul meu, fara sa stii ca eu îti fac atâta rau, din care ti se poate trage chiar si moartea, iei indirect parte la suferinta mea! În schimb, eu îti daruiesc dragostea pe care n-am mai avut-o pentru nimeni. Sunt procese de constiinta si stari sufletesti pe care, în conditii normale, nu le-au trait poate decât sfintii. Ei au iubit pe cei care-i chinuiau, iar noi i-am iubit si-i vom iubi pâna la sfârsitul vietii pe cei carora le-am facut rau.

Nu cerem sa fim întelesi de oameni, nici sa fim compatimiti, ci le atragem atentia celor credinciosi si celor de buna credinta de complexitatea sufletului uman, de tainele lui si de ce este în stare acest suflet omenesc sa faca, între cer si iad.

Întors în seara aceea în camera, nu puteam ascunde faptul ca un detinut necunoscut a stat de vorba cu mine, pentru ca unii dintre camarazii si colegii mei de camera ma vazusera si comitetul groazei trebuie ca aflase.

Abia ajuns în camera, ma si întâmpina Pop Cornel (parca ar fi stiut) si-mi zice: „Mai banditule, e ultima oara când te mai poti salva, pentru ca daca nu ai nimic de informat, nu mai iesi de la camera de vis-s-vis” (camera de tortura).

Oarecum relaxat si stapân pe mine îi spun lui Pop, ca am si eu, începând din seara asta, unele informatii, obtinute de la cei din ateliere. Si cum groaza unei nopti în camera de tortura era atât de înspaimântatoare si de nesuportat, toti cei ce lucrau în ateliere se straduiau care mai de care sa aduca ceva informatii.

Cum în seara aceea erau înscrisi mai multi pe lista, mie nu mi-a venit rândul în acea noapte, asa ca a doua zi am avut timp sa meditez si sa discern asupra informatiilor primite. Cantitatea lor îmi ajungea pentru doua saptamâni, ca sa dau câte putin de fiecare data si sa nu mai fiu trecut prin camera de tortura.

Ramasesem pe pozitia ca nu ma voi duce sa-l caut pe cel ce-mi furnizase informatiile, pentru ca el singur se oferise sa ma caute si sa mi le completeze.

Noaptea aceea o traisem fara groaza; dragostea si afectiunea mea pentru el, precum si pentru ceilalti detinuti care erau în situatia lui, îmbraca o forma si era de o intensitate de neexplicat sau, rational, de neînteles.

Totusi, în nebunia si disperarea mea, mai aveam resurse intelectuale sa judec cât de frumoasa si de dorit ar fi viata pe pamânt, daca oamenii s-ar iubi între ei, asa cum îi iubeam noi pe semenii nostri, pe care îi denuntam.

Se întreaba oamenii, cu drept sau fara drept, de ce este atâta rau, ura, dispret, atâta suferinta si neîntelegere între ei? Raspunsul este foarte simplu si nimeni nu-l poate contrazice: e lipsa de dragoste între oameni.

În ziua care a urmat, sufletul meu mi-era scaldat în baia dragostei; parca uitasem si de foame si de oboseala, dorind din toata inima ca soarele sa nu mai apuna în ziua aceea. Numai cei ce si-au primejduit viata pentru a salva pe cea a aproapelui lor, au iubit, poate, asa cum ne iubeam noi semenii în acele momente.

În noptile care au urmat, am început sa dau câte putin din informatiile pe care le primisem, cele mai inofensive, pastrând pe cât mi-era posibil pe cele care reprezentau prin continutul lor un rau mai mare.

Viata noastra se desfasura între turnatorie si camerele de tortura, iar aceasta oscilatie, la care se mai adauga si nesiguranta zilei de mâine, pe care o traiam atât de crunt, sapa în sufletele noastre inevitabila prabusire.

Dupa câteva zile, confidentul meu a venit din nou, cu si mai multe informatii, pe care nu le declarase la ancheta sau le auzise de la altii. Asa ca aveam material pentru cel putin o luna, ca sa evit camerele de tortura.

Dupa vreo saptamâna, vazând ca multi din camarazii mei, nemaiavând ce sa denunte în fiecare zi, erau trecuti noapte de noapte la camerele de tortura, am hotarât sa spun ca nu mai aveam informatii, ca sa fiu solidar cu ei. Traiam în acele momente solidaritatea si ma simteam si oarecum descatusat de amenintarea de a face pe altul sa sufere. Dupa nu stiu câte nopti, se strângea din ce în ce mai mult cercul în jurul meu. Eram obligat sa dau informatii.

Tin sa marturisesc ca orice informatie data era bucata rupta si sângerânda din inima mea, care se topea însa în baia dragostei pe care o aveam pentru acel caruia-i faceam atâta rau. Cine va întelege aceste trairi si o astfel de marturisire?

Martirii

În acest capitol voi relata cine sunt acesti martiri si ce urmari a avut martirajul lor pentru noi.

Mila lui Dumnezeu a binevoit ca noi, cei slabi si neputinciosi, sa fim cernuti de torturile pe care le-am îndurat. Ochiurile sitei care ne-a ales au fost credinta în Dumnezeu si conceptia politica si numai dupa aceea posibilitatile noastre intelectuale si sufletesti. Cei slabi în credinta, în virtutile moralei si ale trairii crestine, au trecut prin ochiurile sitei, dupa cum urmeaza: întâi, lasii, tradatorii si dezertorii, iar când sita si-a micsorat ochiurile, au trecut si cei slabi si neputinciosi, care au cedat în urma suferintelor îndurate.

Când tortura, cu metodele ei de neimaginat, a atins limita suferintei, a rabdarii, a rezistentei fizice si morale, a deznadejdii, atunci când majoritatea dintre noi s-au prabusit (unii ireversibil) prin ochiurile sitelor de a treia categorie, atunci au ramas deasupra martirii. Ei sunt stelele luminoase de pe bolta credintei noastre în Dumnezeu, si în soarta neamului românesc. Cum stelele de pe bolta cereasca sunt mai mari sau mai mici, mai stralucitoare sau mai putin stralucitoare, dar toate sunt stele, tot asa, pe bolta suferintelor noastre sunt martiri mai mari sau mai mici dar toti, martiri.

Pe Ion Pintilie si pe Mihai Iosub i-am vazut ucisi lânga mine, iar pe Bogdanovici înainte de a muri, în acea întâlnire de neuitat. La acesti trei martiri se adauga înca altii, cu sutele, unii vazuti cu ochii nostri, sau altii ucisi fara ca noi sa-i mai vedem. Acestora li se adauga cei ucisi în anchete, la Canal, la minele de plumb, în alte închisori, în lagare, sau luati de la casele lor, din sânul familiilor, si ucisi fara a li se mai da de urma, cu zecile, cu sutele.

În ce-i priveste pe aceia dintre noi care am trecut prin demascarile de la Pitesti si Gherla, martirilor care au fost ucisi în timpul torturilor sau morti în urma lor, Dumnezeu le-a bine primit sângele si rugaciunile întru mântuire.

Unii dintre camarazii care au trecut prin torturile de la Gherla înainte de venirea noastra, marturisesc asasinarea si a altor tineri, dovada mormintele, proaspete pe atunci, din cimitirul detinutilor, de alaturi de închisoare, care se puteau vedea de la etajele superioare.

Harul Dumnezeiesc s-a milostivit atât de cei vrednici cât si de cei nevrednici, alegând de la Gherla înca sase, ca prin jertfa lor sa zagazuiasca dezlantuirea si furia satanei. Sase tineri curati, în floarea vârstei, care au renuntat la tot ceea ce putea sa le ofere viata pamânteasca, la însasi viata lor, ca sa se puna odata capat demascarilor.

În lumea asta, nimic bun si durabil nu se face fara jertfa. Pentru a se pune capat suferintelor fizice si mustrarilor de constiinta, pricinuite de slugile satanei, s-au cerut jertfe, multe jertfe, precum viata celor sase camarazi care au avut curajul, taria si barbatia sa învinga tortura si moartea.

Ei au prevenit miile de detinuti din atelierele închisorii, ca studentii, elevii si o parte din muncitori si tarani sunt informatori, ca Turcanu, Popa Tanu, Livinschi, Caba, S. Hogescu si altii au început demascarile la Pitesti si acum le continua la Gherla, torturând sute de detinuti pentru a-i sili sa-i denunte pe ceilalti.

În numele dreptatii, a credintei în Dumnezeu si-n neamul nostru, a luptei împotriva comunismului, acesti sase martiri îi implorau pe camarazii lor detinuti, sa nu se lase înselati.

Acest avertisment, lansat detinutilor care lucrau în ateliere, nu a ramas nedescoperit. Cum de a aflat Turcanu, nu am descoperit nici la Gherla si nici mai târziu, la Aiud.

Într-o seara, prin decembrie, s-a deschis usa si au aparut, mai întâi, trei cadavre ambulante, sustinute de câte doi insi: trei tineri desfigurati si, putin dupa aceea, înca trei. Prin toate torturile si camerele de demascari prin care am trecut, nu am vazut vreodata asa ceva. Fata acestor tineri era desfigurata, nu li se mai cunosteau ochii, nasul sau urechile. Vazându-le fata, ne-am întrebat cum vor fi aratat trupurile lor, când nu puteau sa se tina pe picioare si nici sa scoata un cuvânt?

Aceasta întâmplare a dus pe unii dintre noi la prabusirea în mlastina deznadejdii si a neîncrederii în celalalt. Daca pâna atunci, mai aveam o urma de încredere în cel trecut prin demascari, din acel moment ruptura si prabusirea au fost totale.

Zadarnic ne-am întrebat cine i-ar fi putut denunta pe cei sase. Presupuneam totusi, ca o greseala facuta de un detinut care nu trecuse prin demascari catre un turnator, ar fi provocat masacrul.

Am aflat, în anul 1955, tot la Gherla fiind, ca unii dintre ardelenii de mare încredere din ateliere, care nu trecusera prin demascari, au fost preveniti de niste studenti, tot ardeleni. Asa se explica faptul ca informatiile erau din ce în ce mai rare iar trecerile la camerele de tortura mai frecvente.

Indiferent cum si cine a comis aceasta tradare, eu, ca unul ce traiesc si gândesc pe alte coordonate, interpretez acest martiriu ca pe o interventie a puterii Dumnezeiesti, ca o stavila a prabusirilor ireversibile a tuturor celor ce au trecut prin demascari si a marilor suferinte pe care noi le-am fi provocat ani de zile detinutilor si celor din libertate.

Sistarea atâtor si atâtor suferinte nu putea sa vina decât prin jertfa, si ea n-a întârziat, pentru ca Dumnezeu a ales pe cei mai buni dintre noi, inimi curate si demne sa poarte cununa de martiri. Am aflat ca, înainte de cei sase, mai fusesera depistati si altii, care n-au mai fost adusi prin camere sa fie vazuti de noi si care au fost ucisi în camerele de tortura. Stirea ne-a parvenit dupa 1954, de la unii gardieni ardeleni, care îi îngropasera în cimitir.

Cei sase tineri au fost plimbati prin camere de catre Turcanu, Livinschi si Caba, fara Popa Tanu.

Nu este greu de presupus socul provocat în sufletele noastre la vederea acestor chinuiti. Urmarile nu vor întârzia sa-si arate efectul.

Cum am spus, ei nu mai puteau fi recunoscuti, deoarece fusesera anume desfigurati, ca sa nu se afle niciodata numele lor.

Iata ce ne-a spus Turcanu: „Banditilor, v-am atras atentia de atâtea ori, sa nu scoateti o vorbulita în legatura cu demascarile, indiferent unde va aflati, în închisoare sau în libertate, deoarece noi avem mijloace sa-i depistam pe toti acestia si sa-i trimitem în rai asa cum o sa-i trimitem pe cei pe care îi aveti în fata, pentru ca stiti ca eu v-am spus ca nu ne jucam de-a demascarile”.

N-am observat la Turcanu o stare sufleteasca deosebita fata de Pitesti, ci în plus, un dezgust marcat de indiferenta. Observatia mea era reala, deoarece conflictul între Turcanu si Popa Tanu se produsese iremediabil.

S-a afirmat ca cei sase ucisi, precum si altii în situatia lor, faceau parte din cei demascati de Turcanu si nu de Popa. Interesant este faptul ca Livinschi si Caba îl parasisera pe Popa Tanu si trecusera de partea lui Turcanu, împreuna cu care i-au ucis pe acesti tineri si înca pe altii câtiva.

Cu jertfa acelora, s-a pus capat, la Gherla si în alte închisori, demascarilor prin metodele cunoscute. Cât a mai stat Turcanu la Gherla, cei torturati de el nu au mai fost siliti sa devina turnatori; au ramas însa cei care au voit sa fie, de frica sau din slabiciunea lor.

Nu este mai putin adevarat ca, dupa uciderea celor sase, care a antrenat o neîncredere totala între noi, s-a facut si o triere între cei care au ramas în continuare turnatori si cei care s-au smuls acestei odioase stari de constiinta, prin propriile lor puteri.

Hotarârea majoritatii dintre noi ca nu trebuia sa mai facem rau altuia a fost primul pas al descatusarii noastre de apasatoarea mustrare de constiinta.

Aceste jertfe, pe care oculta nu le prevazuse, au pus capat pentru totdeauna intentiei de a face din noi, prin demascari, informatorii lor.

De atunci si pâna prin anii 1954-55, fiecare din noi a suportat ura, înjosirea, dispretul si înjuraturile celorlalti detinuti, mergând singur pe drumul onoarei.

Cam la vreo doua saptamâni de la uciderea acestor tineri, în ajunul sarbatorilor anului 195l-52, toti cei care trecusera prin demascari, au trebuit sa mai suporte înca o data chinuri peste puteri, care au avut ca rezultat o noua triere si separare a noastra.

Compromiterea demascarilor

Se spune ca „nu aduce anul, ce aduce ceasul”. Si, în adevar, nici cele mai optimiste visuri nu ne-ar fi facut sa credem ca noi, cei care trecuseram prin demascari si mai treceam înca, nu vom mai fi torturati si constrânsi sa fim turnatori si sa facem atâta rau semenilor nostri.

Jertfa este arma prin care se biruie ura si fatarnicia. Daca pâna la jertfa acelor tineri, noi traiam odiosul pacat al fatarniciei, jertfa lor a ridicat valul de pe fetele noastre.

Eram urâti, dispretuiti si umiliti în continuare, pentru ca numele de student sau elev era sinonim cu cel mai ticalos dintre oameni dar, din acel moment, în intimitatea constiintei noastre eram liberi si împacati ca nu mai eram constrânsi sa producem suferinte fratilor nostri.

Smerenia nu este egala cu înjosirea. Dispretul pe care l-am trait datorita întelegerii gresite a fratilor nostri nu ne îngenunchease; dimpotriva. Ei vedeau aparentele, pe care le urau si le desconsiderau; în spatele acestor aparente, noi traiam tragedia, dar si împacarea si multumirea, ca oculta si slugile satanei n-au reusit sa faca din noi toti ucigasi si informatori pe viata.

Am dus în spate aceasta povara a urii, a dispretului si desconsiderarii, nu numai din partea altor categorii de detinuti, ci chiar a propriilor nostri camarazi care nu trecusera prin demascari. Si abia dupa ce s-a aflat de executarea lui Turcanu si a statului sau major, optica prin care eram priviti noi, studentii si elevii, s-a schimbat cu 180 de grade.

Dupa jertfa celor sase tineri, prin toate atelierele Gherlei eram aratati cu degetul si toti se fereau de noi ca de niste ciumati. Judecata dreapta, pentru ceea ce fusesem.

Deoarece între noi se instalase definitiv neîncrederea reciproca si prin aceasta oculta, în planul ei, îsi atinsese scopul de a rupe verigile lantului care ne unea, ramasi singuri cu noi însine, multi dintre noi si-au pierdut si încrederea în ei însisi. Ce durere si suferinta mai mare poate trai omul, decât de a sti ca nu mai are încredere în cel pe care l-a iubit, în el însusi si în puterile lui fizice si morale?

Acesta a fost punctul limita la care ne-a adus diavolul, prin torturi continue, când a pescuit si a cules dintre noi turnatori ireversibili.

De la un moment dat nu l-am mai vazut pe Turcanu împreuna cu Popa Tanu. Turcanu nu mai semana cu cel care fusese mai înainte. Si eram convinsi ca, în urma martiriului celor sase, Turcanu fusese acuzat de Popa si poate chiar de Zeller sau Nicolski, pentru compromiterea definitiva a secretului informatiilor si al demascarilor.

Atâta timp cât Turcanu si Popa au mai fost la Gherla, demascarile au continuat, apoi, sub Juberian si Rek turnatoriile au încetat, cu exceptia unor cazuri singulare. Acesta a fost cel mai mare câstig pe care l-a avut tineretul legionar prin mila si harul Dumnezeiesc; Dumnezeu, prin cei ucisi, s-a milostivit de noi, smulgându-ne din ghearele pierzaniei. Nimeni nu poate afirma ca jertfa în serviciul binelui si adevarului crestin, ramâne fara rezultat. Pentru jertfa celor buni, Dumnezeu se îndura si de noi, cei slabi si pacatosi.

Pentru mine, marele câstig moral, prin încetarea turnatoriilor, a fost faptul ca nu am ajuns în situatia sa dau informatii cu grave consecinte pentru detinutul de care am amintit si care n-a suferit prea mult din cauza mea.

Îmbolnavirea

Dupa epuizarea fizica la bancul meu de lucru, din cauza normei prea mari, pe care nu o puteam îndeplini, si în plus, pentru ca nu luam masa de la productie, ci de la comun (cu mult insuficienta), ajunsesem într-o stare de slabiciune extrema. La aceasta a contribuit si nebunia, care ma tortura. Mustrarea de constiinta a contribuit în mare masura la aceasta stare care-mi pârjolea sufletul.

Pentru mine, încercarea rezistentei fizice si sufletesti a depasit orice limita a rabdarii.

Neîncrederea totala fata de semenul meu, indiferent cine ar fi fost, luase o forma de nebunie. Nu mai credeam pe nimeni, orice-ar fi spus. Mai tragic era ca traiam, eu si camarazii, neîncrederea în puterile fizice si morale proprii. Numai aceia care au trait toate acestea, ajungând pe culmile disperarii, vor întelege ce este comunismul în esenta lui si scopul ultim pe care-l urmareste.

Omul poate rabda foamea, frigul, bolile, poate fi umilit si desconsiderat, îsi poate pierde familia, averea sau functia sociala dar, pentru un luptator care crede în Dumnezeu, care îsi iubeste semenii si neamul si e pregatit sa renunte la tot ceea ce viata pamânteasca îi poate oferi, nu este crima mai odioasa decât aceea de a fi torturat ani de zile – luându-i-se pâna si posibilitatea de a se sinucide – ca sa renunte la credinta în Dumnezeu, la idealul lui si, ceea ce este si mai tragic, sa-l duca pâna la nebunie, transformându-l în animal sau în planta care vegeteaza.

Împotriva noastra, a legionarilor, a fost îndreptata toata ura, cinismul, dezinformarea si prigoana comunismului, ateismului si ocultismului international.

Si pentru ce toate acestea? Pentru ca noi credem nelimitat în Dumnezeu, ne iubim neamul si pe semenii nostri, ajutam pe cel în suferinta si vrem ca românul sa fie stapân pe pâinea si bucata lui de pamânt, sa nu-i fie alterata si degradata credinta, cultura, traditia si obiceiurile si sa nu se amestece nimeni în familia si treburile lui.

N-am acceptat niciodata comunismul ateu, materialismul, si vom lupta împotriva lor pâna la ultima suflare, pentru ca noi credem nelimitat în Dumnezeu si în Cuvântul Lui si astfel traind, vom avea mereu pe Creator alaturi de noi.

Pentru ca noi ne-am opus cu forta organizata religiei satanice, ea a pregatit planul de distrugere a Miscarii Legionare, prin metodele folosite în demascari.

Ma îngrozeam la gândul ca va trebui sa anunt la biroul organizatoric, care controla, dirija si conducea munca în ateliere, ca sunt bolnav si nu voi mai putea munci. Ma si vedeam dus într-o camera de tortura, de unde nu voi mai iesi decât nebun sau ucis în chinuri.

Îndrazneala mi-a venit de la badea Câmpeanu, seful atelierului de tâmplarie mecanica, singurul care cunostea neputinta mea de a mai munci. L-am rugat pe el sa raporteze directorului Gheorghiu, care îl aprecia ca meserias (de aceea, l-a si scos din demascari, având nevoie de el în atelier). Asa a facut badea Câmpeanu, rugându-l pe director sa fiu trimis în celular.

Turcanu, care la ora aceea era în conflict cu Popa Tanu, si care cunostea munca grea ce o prestam, a venit la mine sa ma întrebe ce am. I-am spus ca sunt bolnav si epuizat fizic si ca nu din rea vointa nu mai pot munci. S-a uitat la mine, a observat în ce hal ma aflam si mi-a spus sa ma întorc în celular si sa nu mai cobor în atelier pâna nu ma voi întrema.

A fost ultima mea discutie cu Turcanu; spre surprinderea mea, în loc sa ma trimita în camerele de tortura, m-a trimis în camera mea. În momentul acela, am fost convins ca Turcanu nu mai putea trece peste ordinele directorului si, poate, nici el nu mai era dispus sa ma trimita în camerele de tortura, de care considera ca avusesem destula parte.

Cu aceasta, a luat sfârsit demascarea mea de la Gherla, împlinind doi ani de când frecventam camerele de tortura.

Turcanu nu mai era acum cel de altadata. Era abatut, posomorât, vorbea putin si prezenta lui nu mai îngrozea pe nimeni. Cei care îngrozeau erau: Popa, Livinschi, Caba, Lica Pavaloaia si ceilalti. Poate atitudinea lui se datora unor presimtiri - dupa plecarea noastra din Pitesti el era sigur ca va fi pus în libertate; amânarea acestei date l-a pus si pe el pe gânduri. Simtea ca nu fusese decât o unealta oarba, prin care oculta îsi îndeplinise planul.

Scoaterea de la munca a avut la început un efect relaxant. Luam aceeasi masa ca înainte, însa nu-mi mai iroseam minimul de energie ca sa realizez norma. În schimb, nebunia mi se agrava vazând cu ochii, pentru ca, nemaifiind istovit de munca, ca sa pot dormi noaptea, toate facultatile mele sufletesti erau strânse ca într-un cleste si n-aveam somn. Lunile acelea, cât am stat în camera fara sa muncesc, au fost pentru mine rastimpul trairii a ceea ce este iadul.

Acuzat pe nedrept

Un detinut care se dadea drept legionar, fost ofiter în armata româna – deci, susceptibil de a fi fost patruns de simtul onoarei – avea o ura nestavilita contra studentilor, pe care-i vorbea de rau, cu toate ca trecuse si el prin demascari. Debita tot felul de acuzatii pentru a-i pune pe studenti într-o lumina cât se poate de defavorabila. Cum nimeni nu îndraznea sa-l contrazica, eu n-am mai putut rabda acele insulte nedrepte si l-am contrazis stiintific, nu politic.

Ura lui împotriva studentilor nu mai avea zagaz. A aranjat de pilda cu un tânar ungur, pe care l-a convins sa iasa la raport, sa spuna sefului de sectie ca i-am luat de sub capatâi, pe când dormea, feliuta de pâine, pe care o primea dimineata la ceai.

Hot n-am fost niciodata, pentru ca asa m-a crescut mama si profesorul meu de religie Ion Popescu, doctor în teologie si filozofie de la Viena. Aceasta educatie s-a conjugat cu cea legionara, privind cinstea si corectitudinea.

Acuzatia însa era grava, nu atât fata de administratie, cât mai ales pentru Turcanu. Ar fi avut ocazia sa ma plimbe prin toate celulele cu o feliuta de pâine legata de gât, cum se mai întâmplase pentru delicte diferite, ca sa arate cine sunt legionarii. O ocazie în plus, pentru ceilalti detinuti, sa arunce anatema asupra studentilor, care, în afara de a fi turnatori, ar mai fi fost si hoti. Aceasta situatie ar fi distrus în mine si putina constiinta morala ce-mi mai ramasese.

Dupa vreo doua ore de la servirea ceaiului, tânarul detinut a batut în usa, sa ceara venirea sefului de sectie, caruia i-a raportat cazul. Seful de sectie, care era român dar stia si ungureste, mi-a spus dupa aceea despre ce era vorba. Când am auzit acuzatia, asa nebun cum eram, mi-am pierdut cumpatul si m-am repezit asupra tânarului, în prezenta gardianului, l-am prins de haina si l-am întrebat de ce spune astfel de minciuni. Eram constient ca iesirea mea agrava si mai mult situatia.

De teama sa nu-l lovesc cu ceva în cap, tânarul a marturisit gardianului ca T. îl învatase sa minta. T. stia ungureste, fiind originar din Maramures si tânarul credea ca este ungur. Gardianul, oarecum în dilema, a acceptat sa nu prezinte cazul administratiei, ci la biroul organizatoric, ceea ce era pentru mine mult mai grav.

În fata acestei situatii nu mai aveam nici o posibilitate de aparare, mai ales ca tânarul nu mai recunostea interventia lui T. care, la rândul lui, continua sa-l îndemne sa-si sustina acuzatia.

M-am întrebat atunci, asa cum ma întreb si azi, câte erori judiciare, câte acuzatii si câte pedepse pe nedrept au suferit si sufera oamenii pentru ca nu au martori sau argumente suficiente sa-si dovedeasca nevinovatia, în afara constiintei ca sunt nevinovati? Numai constiinta si sufletul meu stiu cum am trait emotiile indignarii si revoltei împotriva acuzatiilor nedrepte, pe care le simt si acum, când scriu aceste triste amintiri.

Dar, poate, asa a vrut Dumnezeu, sa trec si aceasta proba, care ma va determina sa iau pozitie ferma, toata viata mea, împotriva acuzatorilor nedrepti. Pe T. l-am iertat de atunci, dar rana produsa în sufletul meu nu s-a vindecat nici pâna astazi.

Am ajuns la convingerea de nezdruncinat ca, cel mai satanic dintre relele pe care le fac oamenii semenilor lor, este acuzatia nedreapta. Cine m-ar fi crezut pe mine, în afara de Dumnezeu si de constiinta mea? În nici un caz administratia si, cu atât mai putin, comitetele de tortura ale lui Turcanu.

Acuzatia aceasta, aflata de camarazii si colegii mei, care-mi cunosteau trecutul si atitudinea din demascari, pâna la acea data, ma împingea la un act necugetat. Rusinea care-mi chinuia constiinta si putina demnitate de om care-mi mai ramasese, ma îndemna, în nebunia mea, sa comit acte iresponsabile. N-am trait în viata mea clipe mai dureroase si mai înjositoare.

Un gând venit nu stiu de unde, ma îndemna sa bat în usa si sa cer gardianului sa-mi dea voie sa ma duc la biroul organizatoric. Urmarea o vom vedea mai târziu, deocamdata...

Întâlnirea mea cu Gheorghe Calciu

Nimic în lumea aceasta vazuta si nevazuta nu este întâmplator ci, tot ceea ce este si va fi se petrece numai cu stirea, îngaduinta si voia lui Dumnezeu. «Faca-se Voia Ta, precum în cer, asa si pe pamânt», graieste cuvântul Sfintelor Scripturi. Tot raul pe care-l suferim noi, oamenii, se petrece numai din cauza abuzului nostru de libertate, care antreneaza necredinta, neascultarea si faradelegile pe care le savârsim.

Pe Gheorghe Calciu nu-l cunoscusem personal. Îl vazusem de câteva ori la Pitesti, când ieseam cu tinetele, pe sectia de sub noi. Bucurestenii de la munca silnica, care-l cunosteau pe Calciu, vorbeau numai de bine despre el. În timpul demascarilor, nu m-am întâlnit cu el si nici n-am avut ocazia, în tot timpul detentiei mele, sa stau de vorba cu cineva care sa fi trecut cu el prin demascari si sa-mi spuna cum a trecut si ce-a facut în timpul acestora.

Nici în domiciliul obligatoriu, nici dupa eliberarea noastra si nici dupa a doua lui arestare, n-am abordat aceasta problema. De ce? Nici astazi nu stiu. Poate ca ranile erau prea adânci.

Dupa cum am mai afirmat, nimic nu este întâmplator. Întâlnirea mea cu Calciu a fost pentru mine un punct de rascruce si a avut ca urmare prietenia de nezdruncinat între noi.

Tot neîntâmplator am stat mai târziu în aceeasi celula, la Aiud, câteva saptamâni, înainte de a fi el dus în domiciliu obligatoriu, pe Baragan, la Viisoara-Slobozia, unde am fost apoi trimis si eu. Aici am locuit, în aceeasi casa, am dormit în acelasi pat si am mâncat împreuna aceeasi mâncare.

Dupa eliberarea noastra, si eu si el ne-am casatorit la Bucuresti, am continuat studiile universitare si am fost nedespartiti, pâna la arestarea lui, în 1979.

Cu aceasta ocazie (1979), am fost anchetat de lt. col. securist Grigoriu, care l-a anchetat si pe Calciu. Acesta m-a bruscat si m-a amenintat ca ma da afara din slujba, ca sa dau declaratii împotriva lui Calciu, pe baza carora sa-l poata condamna. Stiau ca eram prieteni si ca ne vizitam.

Revoltat la culme de aceasta nerusinare, i-am spus ca am turnat o singura data în viata mea, în timpul demascarilor de la Gherla, când eram nebun, dar dupa încetarea demascarilor, pâna la ora aceea, nu turnasem si nu voi mai turna pe nimeni niciodata, chiar si pe dusmanii mei de moarte, cu atât mai putin pe cel mai bun prieten al meu. Calciu, pe acea vreme, era preot.

La repetarea amenintarii, ca-mi voi pierde slujba, daca nu declar ceea ce-mi cerea, i-am raspuns ca nu mi-e rusine sa fac pe salahorul, asa cum am fost si pavagiu.

La raspunsul meu, anchetatorul mi-a facut o cinica marturisire, afirmând ca cea mai mare greseala a partidului a fost aceea „cu voi, banditilor, care ati facut închisoare, ca v-a dat voie sa continuati studiile universitare, ca sa nu ramâneti neispraviti”. I-am raspuns ca noi, cu studii sau fara studii universitare, nu suntem neispraviti. Am demonstrat ca, la peste patruzeci de ani, eram în stare sa facem studii si nu printre codasi, ci în pas cu cei tineri, pentru ca noi suntem luptatori ai unei cauze drepte.

Aceasta ancheta a durat câteva saptamâni, timp în care, un alt prieten al nostru, Vasile Patrascu, a fost si el anchetat si amenintat, ca sa dea declaratie împotriva lui Calciu.

Patrascu (si el preot), i-a raspuns categoric sa nu-si închipuie nici o clipa, ca va da declaratie împotriva unui alt preot, pentru ca acela sa fie condamnat la închisoare.

În ultima zi de ancheta, securistul si-a manifestat înversunarea împotriva legionarilor, afirmând ca partidul nu va fi linistit si împacat pâna când nu va fi batut ultimul cui, în ultimul sicriu de „bandit” legionar, ca astfel sa scape de noi. La aceasta manifestare a urii, i-am raspuns sa ia aminte, caci nu ne vor putea bate în cuie sufletul, pentru ca numai sufletul are putere, iar trupul e neputincios. M-a înjurat, cum înjurau ei de obicei, si m-a trimis acasa.

Tin sa relatez ca ancheta începea de cum se însera, si tinea pâna noaptea târziu. Înainte de a fi introdus în camera de ancheta, eram lasat sa astept în hol, la parter, pentru a ma timora. În timpul acestei asteptari de ore întregi, mi s-a dat sa vad un spectacol odios. Sute de indivizi, tineri sau în vârsta, barbati si femei, intrau si ieseau, cu fel de fel de fete, ca sa-si deserte gusa, sa-si vânda sufletul pe un blid de linte, sa-si toarne fratii, rudele, prietenii si colegii. Ancheta se facea pe strada Beldiman, în fata Militiei Bucurestiului.

Revenind acum la Gherla, eram în curte si, cum mi-am rotit ochii, l-am vazut pe Calciu, care venea de la ateliere si se ducea la biroul organizatoric. Pe vremea aceea, Calciu era scrib la acel birou. Dupa cum am mai spus, nu vorbisem niciodata cu Calciu, nu-i cunosteam glasul si nu ne spuneam pe nume.

Îl opresc si-l rog sa ma asculte, caci as avea sa-i spun ceva. În câteva cuvinte, cu o voce strangulata, îi spun ceea ce ma apasa, ca nu sunt vinovat de acuzatia de furt ce mi se aduce si ca nu am cum sa ma dezvinovatesc, implorându-l sa ma creada. Mi-a spus ca el ma crede. Eu i-am cerut, daca ma crede nevinovat, sa faca ceva pentru mine. M-a întrebat în ce camera stau si a plecat.

Dupa putin timp de la întoarcerea mea în camera, ceva neobisnuit si inexplicabil îmi framânta constiinta: cum, unul care a trecut prin demascari, atunci când toti traiam în nebunia neîncrederii în toata lumea, a fost în stare sa ma creada ca nu sunt vinovat? Afirmatia lui Calciu ca „ma crede”, a fost pentru mine funia pe care mi-a întins-o ca sa ies la liman din mlastina deznadejdii.

Eram cu totii într-un gând, care ni se fixase în suflet si în constiinta ca, de vom scapa din închisoare, nu vom marturisi nici macar mamelor noastre pe unde am fost, ce am vazut, am auzit, simtit, si suferit. Sa judece toti aceia care au o mama, cât de departe ajunsese înstrainarea noastra. Dumnezeu si constiinta noastra sa ne judece.

Oricine ar fi încercat sa ma convinga, înainte de discutia cu Calciu, ca acesta va avea încredere în mine, m-as fi îndoit, pentru ca, chiar daca el era diferit de ceilalti, în situatia noastra, n-ar fi trebuit sa ma creada.

Cum reflectam asa, s-a deschis usa si gardianul mi-a cerut sa ies; afara l-am întâlnit pe Calciu, care i-a spus gardianului ca a venit sa ma duca la biroul organizatoric. Si, de la etajul 1, de unde eram, si pâna la parter, Calciu m-a asigurat ca nu mi se va întâmpla nimic, pentru ca Turcanu a clasat cazul. Ajuns jos, mi-a spus sa ma întorc în camera linistit. Gardianul, de la etaj, n-a observat ca nu intrasem la biroul organizatoric.

Ajuns în camera, nu mai stiam ce sa cred, dar, judecând bine, eram convins, asa cum sunt si azi, ca atunci numai mila lui Dumnezeu a aranjat lucrurile ca sa fiu salvat, în acea încercare Calciu fiind doar instrumentul prin care Dumnezeu a lucrat. Nu noi am avut încredere unul într-altul, încrederea a venit de la Dumnezeu.

Nu stiu cum sa-mi explic ca dupa aceea nu m-am mai întâlnit cu Calciu, la Gherla, ci abia dupa zece ani, la Aiud, în 1963, la începutul lui mai, fiind dus la izolare. Pe el însa l-au scos si a fost trimis în domiciliu obligatoriu, pe 15 mai 1963. Iar la 8 iunie, din aceeasi celula, am fost dus si eu în domiciliu obligatoriu, în acelasi sat din Baragan.

Destinul lui si al meu se mai leaga apoi si de pornirea noastra de a-L sluji pe Dumnezeu.

Destinul, dupa mine, este voia lui Dumnezeu conjugata si împletita cu atitudinea omului.

Dumnezeul dragostei infinite voieste ca toti oamenii sa se mântuiasca si sa se întoarca pentru vesnicie la Parintele Creator. Destinul nu este predestinare, altcum omul nu ar mai fi responsabil de faptele lui. Dumnezeu l-a creat pe om liber în actiunile lui de a alege între bine si rau si deci responsabil.

Destinul lui Calciu, el fiind bun din fire (asa s-a nascut, nu este meritul lui) a fost sa se puna în slujba binelui si slujirii lui Dumnezeu silit. Însa, abia dupa ispitele celui de al doilea stagiu de detentie, preotul Calciu a înteles pe deplin ce este Crestinismul.

Calciu îsi urmeaza destinul lui, ca slujitor al altarului lui Hristos, pentru ca el este mai bun ca mine; de aceea, el este ceea ce este, iar eu, un umil crestin, îmi port si azi povara faptelor mele. Sper însa ca, din mila lui Dumnezeu si ajutat de El, sa pot si eu scrie în lumea libera, marturisind despre cele traite.

Si acum, în ultimii ani ai vietii, suntem în legatura unul cu altul. Stim ca fiecare din noi îsi duce crucea, asa cum am înteles si cum ne-a ajutat si ne ajuta Dumnezeu.

Nu stiu ce s-ar fi întâmplat atunci cu mine, daca nu m-as fi întâlnit cu Calciu, pentru ca nu as fi putut rabda povara rusinii. Repet, sunt absolut convins ca acea întâlnire nu a fost întâmplatoare. De aceea si cred ca, în încercarile, prabusirile, deznadejdea si nebunia noastra, mila lui Dumnezeu a fost totusi cu noi, El voindu-ne mântuirea iar nu pieirea.