Plecarea lui Turcanu si a lui Popa Tanu

Dupa 5-6 luni de la venirea studentilor de la Pitesti la Gherla, în care timp se continuasera demascarile si munca în ateliere, au mai fost aduse aici si alte categorii de detinuti, cu diferite condamnari si muncitori specializati într-o anumita meserie (Am mai spus ca tot ce se lucra în atelierele din Gherla: tâmplarie, mecanica, vopsitorie, nasturi, etc, era pentru armata sovietica. Munca era condusa de biroul organizatoric, al carui sef era Turcanu).

Într-o buna zi, pe la începutul verii anului 1952, fiind singur în camera, am fost chemat la frizerie de catre Magirescu, care facea pe frizerul; acolo, aflându-ne numai noi doi, mi-a destainuit ca Turcanu si colaboratorii lui cei mai apropiati: Popa Tanu, Martinus, Livinschi, Caba, Dumitrescu, Pop, Popescu Aristide, Patrascanu, Lica Pavaloaia, si ceilalti au plecat din Gherla. La întrebarea mea, daca-i vor pune în libertate, mi-a spus ca nu stia nimic.

Plecarea lui Turcanu si a colaboratorilor lui a fost pentru noi, cei trecuti prin demascari, o zi mare, pe care nu o vom uita niciodata. Majoritatea, mai ales cei ce lucrau în ateliere, au fost convinsi ca demascarea, asa cum se facuse pâna atunci, nu se va mai repeta. De aceea am si simtit o mare usurare sufleteasca.

Unii dintre noi credeau ca respectivii au fost dusi la Bucuresti si rasplatiti pentru „munca” depusa. Mai precis însa, nu stia nimeni ce se întâmplase cu ei. Dupa aceea, s-a zvonit ca fusesera luati noaptea, cu o duba.

Unii, cei din comitetele de tortura de la Pitesti ca: Magirescu (legionar), Titus Leonida, Diaca si Dobre (nelegionari), desi colaboratori apropiati ai lui Turcanu, n-au plecat, fapt care i-a derutat pe multi, mai ales ca acestia, probabil, nu comisesera crime.

Ce se întâmplase cu Turcanu si colaboratorii lui s-a auzit abia la Aiud, în 1956. Noi însa, lotul medicinistilor de la Iasi, am aflat-o la Jilava, cu ocazia unui transfer de la Aiud, în vederea unor procese ale colegilor nostri.

Turcanu, figura sinistra si controversata, desi student stralucit la drept, cazuse victima (asa cum au cazut si vor mai cadea si altii) propriei sale mândrii, mânat de un orgoliu patologic, constient fiind de valoarea sa intelectuala si de vointa sa care trecea peste orice; astfel ca, pentru a-si atinge scopul, nu s-a dat în laturi de la cele mai odioase crime si bestialitati.

Sfintii Parinti ai Bisericii Crestine spun ca mândria este cel mai grav dintre pacatele pe care le poate savârsi omul, ca acest pacat satanic întuneca puterea de judecata si omoara sentimentul de dragoste si de mila.

Lui Turcanu si celor împreuna cu el, mândria le-a luat mintile si au uitat ca tot raul facut semenului se întoarce însutit asupra faptasului.

Am mai relatat în legatura cu Turcanu, ca nu m-am temut de el ca ucigas. L-am compatimit mai degraba, considerându-l o victima a minciunii si diversiunii comuniste.

Am mai vorbit despre relatiile dintre Turcanu si Popa Tanu, corifeii care-si disputau întâietatea si paternitatea demascarilor de la Gherla. Turcanu însa a fost executat; Popa – nu.

Si convingerea mea este – dupa cele constatate în celula 59 de la Suceava, cât am stat împreuna – ca acest ucigas, Popa Tanu, s-a strecurat în Miscarea Legionara, poate datorita lui Bogdanovici, cu scopuri subversive, având ordine bine precizate. El e, de altfel, unul din cei care au sustinut pâna dupa proces ca demascarile din închisorile Pitesti si Gherla s-au facut din ordinul lui Horia Sima.

De ce a fost folosit tocmai Popa Tanu, atât în procesul lui Turcanu, cât si în procesul lui Vica Negulescu, nu stiu.

Cred însa ca numai anchetarea acestui odios ucigas ar putea face lumina în declaratiile celor din lotul lui Turcanu, date la Jilava, dupa plecarea din Gherla. El ar putea explica cel mai bine dispozitiile si ordinele primite de la Nicolski si Zeller, precum si modul în care au fost asasinati atâtia tineri, împreuna cu Bogdanovici.

Plecarea lui Turcanu si a colaboratorilor lui cei mai apropiati din Gherla a coincis cu aceea a capitanului Gheorghiu, directorul închisorii, si a odiosului ofiter politic, Avadanei.

Despre Dumitrescu si Marina, se spune ca ar fi fost condamnati, fiind învinuiti de cele petrecute la Pitesti si ca au fost lichidati ulterior.

Ar fi de dorit sa nu se uite ca singurul care a ramas în viata, fiind totodata si cel care a executat planul ocult de distrugere a tineretului legionar, prin demascarile din Pitesti si Gherla, este generalul Nicolski, seful securitatii între 1949 si 1965.

La plecarea mea din tara, în 1989, era pensionar si se plângea ca regimul lui Ceausescu l-a desconsiderat pentru munca si aportul adus partidului.

Un lucru este verificat incontestabil: dupa plecarea lui Turcanu din Gherla, cel care a controlat si condus în continuare demascarile, a fost colonelul Zeller, ajutorul direct al lui Nicolski. Zice-se ca, mai târziu, ar fi fost gasit împuscat, într-un cimitir din Bucuresti. Daca a fost omorât (si nu cumva s-a sinucis) asta s-a întâmplat din ordinul ocultei, prin Nicolski, odata cu disparitia lui stergându-se orice urma oficiala în legatura cu demascarile.

Ce se mai stie e ca, odata ce Turcanu si ajutoarele lui au ajuns la Jilava, Nicolski si acei dintre oficiali care au colaborat cu el, au disparut din minister, altii luându-le locul. Acestia le-au cerut lui Turcanu si celorlalti sa faca declaratii de buna voie, prin care sa spuna, fiecare în parte, cum a actionat, ce metode a folosit, ce rezultate a obtinut si cât timp le-a trebuit pentru fiecare tânar ca sa-l faca sa cedeze.

Dupa ce au scos de la ei tot ce au vrut, totul a cazut doar în sarcina lui Turcanu si a colaboratorilor lui. Propriile lor declaratii erau suficient de acuzatoare, ei fiind astfel socotiti vinovati de toate crimele, torturile si metodele folosite în demascari. Dupa aceea, schimbându-se din nou oficialii acuzatori, înlocuitorii lor au fost însarcinati cu formarea unui complet de judecata care, într-unul din cele mai secrete procese, i-a condamnat la moarte si i-a executat.

Turcanu a fost cel care a facut, prin demascari, ancheta cea mai completa a reactiunii din România, la Pitesti si la Gherla. Tot prin el, s-a realizat transformarea unor tineri legionari si nelegionari în ucigasi si turnatori, atât în închisoare, cât si în libertate.

Un tânar legionar (al carui nume, nu-l dau, pentru a nu-l expune) fiind anchetat de un ofiter superior de securitate, la închisoarea din Aiud – Nicolski nemaifiind pe atunci seful securitatii – relata ca acela îi spusese, confidential, ca Turcanu n-a recunoscut ca ar fi primit ordin din strainatate sa faca demascarile, sustinând ca el singur a tratat cu Nicolski aceasta problema. Turcanu l-a crezut pe Nicolski cinstit în tot ce i-a spus; i-a crezut pâna si promisiunile pe care i le-a facut, recunoscând abia la proces ca a fost înselat. Atunci a mai spus ca, dintre tinerii detinuti politici care au facut demascarile la Pitesti si Gherla, numai el e singurul vinovat. Or, daca aceste afirmatii sunt adevarate, atunci Turcanu trebuie privit în alta lumina. Si convingerea mea ferma e ca, în planul ocultei privind demascarile tinerilor din închisorile din România, a fost prevazuta si planificata de la bun început atât disparitia unor detinuti implicati în aceasta actiune, cât si a oficialilor care au supravegheat-o.

În ceea ce o priveste pe sotia lui Turcanu, aceasta a divortat de el când a auzit ce facuse la Pitesti. Mai târziu, în libertate, fiind la Suceava, am aflat ca primise actul de deces al sotului în 1956, expediat din Oradea, de pe o strada cu un numar care în realitate nu exista.

Acelasi procedeu l-au întrebuintat si cu mine, înstiintându-mi familia ca am decedat. La primirea stirii, ai mei mi-au facut slujba de îngropare la mormântul familiei. Simbolic, fiind astfel îngropat si eu, m-as putea considera azi drept un strigoi. Si înca unul chiar foarte incomod.

Ceva asemanator s-a petrecut si cu fratele mamei mele, Vasile Dascalescu, fost taranist, condamnat si el la 20 de ani de închisoare, pentru niste declaratii facute împotriva rusilor, în mai 1944. Având în închisoare o atitudine fatis anticomunista, a fost ucis la închisoarea din Ocnele Mari. Am vazut personal actul de deces pe care l-a primit sotia lui: fusese expediat din acel oras, de pe o strada cu un numar inexistent, fapt descoperit de fiica sa, Elena, care s-a deplasat acolo, din Falticeni. Mai cunosc si alte cazuri, din Bucuresti si Iasi, de familii care au primit acte de deces din diferite orase ale tarii.

Dupa cele traite, vazute, auzite de mine si de camarazii mei, Turcanu a fost totusi si el o victima, prin care foruri moscovite sustinute de Ana Pauker, Teohari, Luca si Nicolski, au facut demascarile, în vederea asasinarii morale si fizice a tineretului legionar, pregatit si educat pentru lupta împotriva oricarui rau antihristic si antinational.

Iata câteva dintre numele celor ce au colaborat cu Turcanu de buna voie, fara sa fi primit o singura palma si au fost implicati în acelasi proces cu el, oameni pe care îi cunosc personal: Popa Alexandru (Tanu), student la Iasi; Livinschi, student la Iasi; Caba, absolvent de liceu din Câmpulung Moldovenesc.

Apoi, cei ce au colaborat cu el în urma unor torturi continue, de neînchipuit: Dan Dumitrescu, student la Iasi; Pop Cornel, student la Cluj; Popescu Aristotel, absolvent al Facultatii de medicina din Bucuresti; Nuti Patrascanu, student la Bucuresti; Vasile (Lica) Pavaloaia, student subinginer silvic; Juberian, student la Timisoara.

Din cei pe care îi cunosc eu din comitetele de tortura, nu stiu însa daca vreunul a fost implicat în procesul lui Turcanu, în afara de Zaharia Nicolae, seful comitetului de tortura de la camera 3 subsol, de la Pitesti (de care am mai vorbit), de Dobre Vasile, student de la Cluj, precum si de Diaca, student de la Bucuresti. S-a sustinut totusi ca în lotul lui Turcanu au fost 36 de colaboratori; numarul mi se pare însa exagerat.

Dintre detinutii care mai traiesc si au trecut prin procesul lui Turcanu si stiu numarul exact al celor care au fost implicati, unul este Popa Tanu. Altfel, secretul acestei monstruoase crime ar fi dus pentru totdeauna în mormânt de Turcanu. Mai suntem apoi eu si camarazii mei înca în viata care ramânem martorii de netagaduit a ceea ce s-a petrecut atunci, în demascari.

Daca cele afirmate de Turcanu în ultimele zile ale vietii sunt adevarate si, în special, ceea ce a spus înainte de a fi executat – el fiind singurul dintre detinuti care a tratat direct cu Nicolski – aceasta reprezinta dovada incontestabila ca el a fost instrumentul prin care a actionat din umbra oculta.

De ce nu a fost Turcanu acela care sa declare ca ar fi primit ordin, prin Vica Negulescu, de la Horia Sima, sa faca demascarile tineretului legionar? Pentru ca Turcanu nu era legionar!

E de remarcat ca nici o personalitate politica de la taranisti, liberali, social-democrati sau din alte categorii, cu sau fara partid, nu a fost implicata într-un proces, cu acuzatia ca ar fi dat ordin tineretului din organizatia sa sa faca demascarile de la Pitesti si Gherla. Singurii care au fost acuzati de acest lucru au fost legionarii: comandantul legionar Vica Negulescu, Costica Oprisan – seful Fratiilor de Cruce pe tara – si alti fruntasi legionari. Înscenarea acestui abject proces a fost culmea ipocriziei, a minciunii si a diversiunii comuniste, care a desfiintat ideea de justitie prin azvârlirea responsabilitatii crimelor asupra victimelor. Atâta obraznicie, sadism si nerusinare, doar o monstruozitate asemeni comunismului ar fi putut scoate la iveala.

Aceeasi nelegiuire s-a petrecut la Katyn, aceeasi în padurea Tâncabesti, unde a fost asasinat Corneliu Codreanu împreuna cu cei 13 camarazi ai lui în noaptea Sfântului Andrei, si tot la fel în 2l-22 septembrie 1939, când a avut loc macelul din lagarele de pe tot cuprinsul tarii.

Demascarile s-au facut aproape exclusiv asupra tineretului legionar, studenti, elevi, muncitori si tarani. Optzeci la suta din tineretul detinut la Pitesti si Gherla au fost studenti legionari. O marturisesc cu mâna pe cruce, pentru ca i-am cunoscut pe toti, legionari si nelegionari. Celelalte categorii de tineret au trecut prin Pitesti si Gherla numai accidental, dovada clara ca oculta n-a vizat decât tineretul legionar.

Dupa plecarea rusilor din România, în 1958, Gheorghiu Dej, sub stapânirea caruia s-au perpetuat atâtea orori, a dat totusi un decret de gratiere a tuturor detinutilor politici, faimosul decret din anul 1964. Un act pe care nu l-au facut, din pacate, înainte vreme, nici crestinul si românul Antonescu, nici „istoricii" si crestinii oameni politici ai României vechi si nici Majestatea Sa Regele tuturor românilor, care i-a lasat în continuare, dupa 1944, pe legionari în temnite. De la ei, i-a preluat „românul” Burah Tescovici împreuna cu dosarele si cheile celulelor, ca sa putrezeasca în continuare acolo cu sutele.

Aceiasi „istorici” au platit însa pacatul vânzarii semenului, ajungând sa moara si ei tot acolo, în închisorile comuniste.

În anchetele si declaratiile pe care le-a dat înainte de a fi condamnat la moarte si executat, sunt convins, asa cum l-am cunoscut – vazându-l în situatii nestiute de altii – ca Turcanu si-a dat seama ca a fost înselat.

Turcanu sustinea ca nu e crestin, cu toate ca fusese botezat si cununat crestineste si, pe deasupra, crescut de mama lui în spiritul moralei crestine. Totusi, e posibil ca acestea sa fi dus la mustrarile de constiinta si la recunoasterea erorii pe care o facuse.

Experienta mea din timpul demascarilor si din toti anii de detentie, ma îndreptatesc sa afirm ca cel mai odios criminal, ticalos si pacatos, daca-si recunoaste greseala, se caieste sincer si cere iertare lui Dumnezeu, se poate mântui. Ce este cu neputinta la oameni, la Dumnezeu este cu putinta. Aceasta este taina de nepatruns a crestinismului, a dragostei si milei lui Dumnezeu, si motivul pentru care El a mântuit lumea.

Or, daca Turcanu a avut mustrari de constiinta si pareri de rau pentru tot ceea ce a facut, recunoscându-se singurul vinovat de cele întâmplate la Pitesti si Gherla, cerându-I iertare lui Dumnezeu, e imposibil sa nu fi fost iertat. Eu nu pot gândi decât în acesti termeni.

În concluzie, daca sunt adevarate informatiile privind ultimele zile ale lui Turcanu: refuzul lui de a minti, declarând ca a primit ordin de la cineva ca sa faca acele demascari si recunoasterea vinovatiei proprii, am convingerea de nezdruncinat ca Dumnezeu s-a îndurat si de el si i-a dat mântuire de pacate.

Daca orgoliul lui, întins pâna la patologic, s-a transformat în umilinta si cainta, de ce sa nu-si fi mântuit si el sufletul în ultima clipa a vietii, ca tâlharul de pe cruce?

Si aceasta îndurare a lui Dumnezeu se poate sa fi coborât si asupra sufletelor celorlalti din lotul lui, care gresisera la fel.

Or, daca asa cum cred, Bogdanovici s-a mântuit, recunoscându-si greseala, socotindu-se un initiator al reeducarii si vinovat, într-un fel, pentru suferinta atâtor si atâtor tineri, de ce sa nu cred ca si Turcanu, cu tot ceea ce a facut, a fost totusi, în ultima clipa, salvat ca suflet?

Eu, ca un crestin convins de taine ce nu pot fi patrunse cu mintea, cred cu tarie ca toti oamenii pot fi mântuiti.

Cititorul îsi mai aminteste, poate, ca atunci când eram dus de Turcanu de la camera 3 subsol, la camera 4 spital, am vrut o clipa sa-i spun ca si el îsi este siesi un fel de victima. N-am îndraznit însa, de teama consecintelor; cum era atât de posedat, m-ar fi omorât pe loc.

Eu însa nu l-am urât, dupa cum n-am urât nici pe cei ce au actionat direct asupra mea, si nici pe cei ce m-au judecat si condamnat la 16 ani de detentie. Caci, Dumnezeu «ne iarta noua gresalele noastre, precum si noi iertam gresitilor nostri».

Juberian si Rek

Dupa plecarea lui Turcanu si a celorlalti, conducerea politica si administrativa a atelierelor din Gherla ramase pe mâna lui Juberian si Rek. N-am putut afla niciodata, nici macar mai târziu, la Aiud, cine le-a dat aceasta împuternicire.

Juberian, un tânar cu reale posibilitati intelectuale, originar din Banat, era student la Timisoara. Îl cunoscusem în cursul demascarilor de la Pitesti, la camera 2 parter, la începutul verii anului 1950.

Când am fost adusi noi, cei cinci, în acea camera, îmi amintesc ca a fost aruncat pe ciment lânga noi, complet desfigurat.

Nu se mai putea tine pe picioare; i-am retinut numele de la seful comitetului de tortura, Prisacaru, care anuntase ca a adus în camera noastra pe unul „din cei mai fanatici legionari”. „Îl vedeti cum arata, noi îl vom lecui pentru totdeauna de fanatismul sau fata de Miscarea I.egionara. Si aceasta nu este decât începutul”, a continuat el. Vazându-l atunci si stiind ce patisem noi, m-am îngrozit la gândul a ceea ce îl astepta pe acest tânar.

Juberian, în agonia în care era, a mai avut înca puterea sa retina numele celor cinci de pe ciment, anuntati de Prisacaru si, mai ales, numele meu, fiind azvârlit chiar lânga mine. În zilele care au urmat, nu i s-a dat nici de mâncare, nici apa de baut. De altfel, chiar de i s-ar fi dat, nu ar fi fost în stare sa înghita.

Cât am stat în camera cu el, vreo câteva zile, nu a mai fost torturat, pentru ca n-ar mai fi avut nici un efect asupra lui, atât era de slabit. Am aflat însa de la alti camarazi ca, dupa plecarea noastra, Juberian a fost crunt torturat si chinuit, facând parte din tinerii legionari care nu cedau usor.

Ceea ce s-a întâmplat acolo, pâna la plecarea noastra din Pitesti, si ce am vazut cu ochii mei ca s-a petrecut cu el în acea camera, explica, printre altele, caderea lui.

De ce a fost numit la Gherla, sef al biroului organizatoric, nu pot sa-mi dau seama. Imaginea lui mi-a ramas în minte asa cum l-am vazut desfigurat în camera 2 parter, si întins pe ciment, în nesimtire, lânga mine, în iunie 1950. Nu-i mai putin adevarat, ca i-o retin si pe aceea din timpul cât a fost seful biroului organizatoric. Sunt lucruri pe care nu le pot uita. Îmi era drag, pentru ca îl cunoscusem si-l simtisem lânga mine, desfigurat si nemiscat, pe betonul camerei 2 parter.

La Gherla, când nebunia îmi putea fi fatala, Juberian m-a salvat. Iar ca sef al biroului organizatoric, obiectiv vorbind, Juberian a fost foarte corect si drept.

Despre Rek, stiu ca nu era român. Nu pot spune însa ce origine avea, pentru a nu leza sau trezi resentimente care nu fac obiectul acestor marturisiri.

Dupa plecarea lui Juberian de la Gherla, Rek a ramas seful biroului organizatoric pâna la finele anului 1953.

Ca meserias, se putea discuta cu Rek si am observat la el, cât am lucrat în ateliere, o atitudine moderata fata de toti, indiferent de originea etnica.

Cât priveste asasinarea lui Flueras, nu stiu si nu am garantia ca Rek si Juberian ar fi fost direct implicati, autor fizic si moral fiind capitanul Goiciu, numit director al închisorii Gherla, în locul lui Gheorghiu. Pentru a-mi sustine aceasta parere, voi relata mai jos anumite întâmplari.

Goiciu si Mihalcea

Arestarile din 1948 îl gasisera pe Goiciu director al închisorii din Galati. Detinutii care trecusera pe acolo spuneau ca Goiciu nu era român si ca se lauda ca e prieten cu Gheorghiu-Dej, activând cu acesta la atelierele C.F.R. din Galati. Or, daca ceea ce spunea el era adevarat, desigur ca Dej îi oferise postul important pe care-l avea, acestui monstru, nascut sa fie ucigas, care nu avea în constiinta lui decât înclinatia de a chinui si a ucide oamenii.

Cei care îl cunoscusera la Galati erau îngroziti când auzeau de el. Avea o deosebita placere de a ucide si chinui preoti sau fii de preoti si putini dintre acestia, care au trecut prin închisoarea din Galati, au scapat cu viata din mâna lui. Sunt martori oculari, care au stat în celula cu un fiu de preot, când acesta a fost surprins de Goiciu prin vizeta usii, în momentul când îsi facea rugaciunea. Atunci, spun ei, Goiciu a intrat în celula, l-a lungit pe fiul de preot pe dusumea si l-a zdrobit cu picioarele, pâna l-a lasat mort. Era o bruta, un tip de proletar cu putere „politica” de care abuza oricând, executând ordinele de distrugere.

Goiciu era deci cunoscut în toate închisorile comuniste ca unul dintre cei mai odiosi calai si ucigasi. Pe fata lui se citea clar placerea sadica de a chinui si a tortura. Zice-se ca, în timp ce era el director la Galati, a fost adus acolo Iuliu Maniu, presedintele Partidului National-Taranist, pe care l-ar fi chinuit îngrozitor.

Tot atunci a fost adus acolo si un tânar legionar, trecut prin demascarile de la Pitesti. Nu-i pot divulga numele, având în vedere situatia din tara, precum si rugamintea lui de a nu face aceasta. Avea o pregatire intelectuala exceptionala si o structura fizica foarte delicata, ceea ce l-a si facut sa suporte foarte greu torturile si sa cedeze la Pitesti. Dupa cadere însa, a fost trimis special de Nicolski la Galati, sa-l traga de limba pe Maniu ca sa afle de la el o serie de lucruri.

Si a auzit din gura lui de toate: fapte, întâmplari, regrete, planuri de viitor si... ceva ce voi spune în continuare.

Cu toate ca fusese trimis acolo pentru o treaba abjecta, omul acesta a avut totusi taria ca, odata intrat în celula unde era Maniu, sa-i spuna acestuia scopul pentru care fusese trimis: „Domnule presedinte, am fost la Pitesti si acolo se petrec lucruri groaznice cu tineretul legionar si cu alti tineri studenti. Eu am trecut prin aceste torturi si sunt trimis de la Bucuresti sa va trag de limba si sa retin tot ceea ce îmi veti spune. De aceea, va rog sa-mi spuneti numai ce credeti dumneavoastra ca trebuie sa stiu, pentru ca sa nu aveti nimic de suferit".

Si, aproape un an de zile, cât a stat cu Maniu în celula, acel tânar a discutat cu el de toate.

Mai mult chiar, de când a intrat în celula lui Maniu si pâna la plecarea sa din Galati, i-a dat si feliuta lui de pâine, spunându-i ca el e tânar si poate suporta mai usor închisoarea. Maniu a acceptat aceasta cu foarte mare greutate si numai la insistentele tânarului, iar atunci când s-au despartit, batrânul l-a strâns în brate si, plângând, i-a spus : „L-am respectat pe Codreanu, intuindu-i cinstea, credinta nestramutata si conceptia politica. Ca om si crestin, ma întreb însa daca vreun tânar taranist, în aceleasi împrejurari, s-ar fi purtat cu Codreanu, asa cum te-ai purtat tu cu mine? Eu, draga prietene, nu v-am cunoscut decât din calomnii; acum va cunosc în realitate, si de aceea ti-am spus ce sa declari oamenilor zilei despre mine. Iar ceea ce ai facut tu pentru mine, nu voi uita pâna când voi muri”.

Dupa aceasta emotionanta scena, tânarul a mai avut timp sa-i spuna lui Maniu: „Domnule presedinte, ceea ce v-am spus si ceea ce am facut pentru dumneavoastra, n-am facut-o din orgoliu sau considerente politice. Am facut-o mai întâi ca român, apoi pentru ca sunt crestin, si pentru ca-mi iubesc tot asa mult tara si neamul ca si dumneavoastra. Suferim doar în aceeasi închisoare pentru conceptiile noastre politice, pentru binele si dreptatea neamului românesc".

Pe oameni îi poti cunoaste foarte bine cum sunt, atunci când le schimbi conditiile de viata, când le iei functia si pozitia sociala, averea si perspectiva de a mai fi ceea ce au fost. Cu alte cuvinte, adevarata cunoastere a omului nu o poti avea decât când îl supui la încercari, la ispite, la suferinte si în ultima instanta, chiar la proba mortii.

Or, având în vedere si cele spuse de tânarul legionar, noi toti, tinerii care am trecut prin demascari si conditii de existenta exceptionale: tortura, degradare, suferinta si înjosire, foame, frig, pedepse, înfrânare si rabdare, având în fata perspectiva mortii în orice clipa, ne-am convins ca, asa cum a spus Corneliu Codreanu: „Telul existentei umane nu este viata, ci învierea în numele si prin Iisus Hristos”.

Revin acum la Goiciu, pe care l-am cunoscut la Gherla si de care mi-a fost o frica si o groaza, cum mi-a fost de putini oameni în viata. Nu degeaba a avut el misiunea sa chinuiasca si sa omoare, în închisorile din Galati si Gherla, ce a avut neamul acesta mai bun.

În vara lui 1952, îndata ce a fost numit director, a dat ordin la atelierul de tâmplarie, unde lucram si eu, sa se confectioneze câteva carcere si sa fie instalate la parterul cladirii mari a închisorii. Acolo puteau fi vazute de toti detinutii; erau pe mâna stânga, cum intrai în cladirea principala si aratau ca niste cutii din scânduri înalte de 2 metri si înguste, încât de abia putea sa stea un om în picioare în ele. Li se mai zicea si carcerele mortii.

În 1952, atât Goiciu, cât si locotenent major Mihalcea, seful fabricii, bateau cumplit.

Mihalcea mi-a dat ordin sa fac schita unei carcere. Am facut o schita de 1 x 1 m. La vederea ei, m-a calcat în picioare, apoi a scos metrul si mi-a aratat dimensiunile carcerei: 40 x 40 cm. Dupa ce a fost gata, am fost bagat în ea timp de trei zile, ultima zi stând acolo cu înca un detinut.

O, Doamne! Câti detinuti de mare valoare nu au murit în ele! Si motivul tuturor pedepselor era derizoriu: fie ca nu s-a luat pozitia de drepti, cu boneta în mâna, când a trecut Goiciu pe acolo, fie ca nu s-a strigat „Sa traiti, domnule director” sau ca n-ai adunat de pe jos gunoiul, ori ca ai frezat cu o mica deviere o piesa, sau ca ai pilit-o cu un milimetru mai mult.

Parca pentru Goiciu, sadismul reprezenta esenta luptei de clasa a proletariatului. Cei pedepsiti nu primeau nici hrana si nici de baut. Iar unii erau uitati acolo pâna îi scotea morti sau numai pe jumatate vii.

Când trecea acest calau pe lânga tine, simteai în urma lui, ca era ceva ce-l îndemna permanent sa tortureze si sa ucida. Am vazut cu ochii mei cum, în curtea atelierelor, acest monstru s-a dezlantuit chiar si asupra unui ofiter de-al lui, ordonându-i sa se culce si sa se scoale în fata detinutilor, pâna ce bietul om, plin de noroi, nu s-a mai putut ridica de jos. Bataile detinutilor erau foarte frecvente, cu zecile în fiecare zi, unii ramânând schilozi pe viata. Nu pot uita bataia aplicata inginerului Secara.

Câta diferenta între el si directorul Gheorghiu! Unul venit parca pe lume numai sa-si tortureze semenul si sa-l ucida, în numele justitiei comuniste, iar celalalt, sa-i mai dea voie sa se si reculeaga.

Celalalt asasin al închisorii Gherla, sosia lui Goiciu, cunoscut ca atare de toti acei ce au trecut pe acolo, era Mihalcea. Era ajutorul lui Goiciu si responsabil de productie.

Mi-e însa si lehamite sa mai vorbesc de el, asa ca-l dau uitarii.

Uciderea lui Flueras

Batrânul Flueras, muncitor tâmplar din Arad, fost membru în Comitetul Internationalei Socialiste si fost secretar al Partidul Social-Democrat al lui Titel Petrescu, nu a aderat la Partidul Comunist, odata cu Lothar Radaceanu (Wurtzelbaum) ci, a ramas fidel P.S.D.-ului lui Titel Petrescu. Arestat împreuna cu acesta, a avut o comportare de om cinstit si de mare bun simt. L-am cunoscut la Gherla în urmatoarea împrejurare.

La sfârsitul primaverii lui 1952, eu nu ieseam la munca, fiind bolnav; eram scos din celula de gardian sa matur prin curtea închisorii si, împreuna cu altii detinuti în situatia mea, sa aduc apa de baut cu tinetele, din curte. Sefii biroului organizatoric, la acea vreme, erau Juberian si Rek.

Într-o buna zi, fiind scos în curte la maturat, inginerul Cristescu, invalid de razboi, responsabil de curatenia curtii, ma trimite sa iau o matura din cladirea de mijloc a închisorii. Aceasta era situata în partea de sud, vis-a-vis de bucatarie, unde se gasea capela; acolo fusesera aduse icoanele si tot mobilierul din biserica de la parterul dinspre nord al cladirii mari.

Am ramas înmarmurit, zarind acolo un batrânel, în genunchi si cu mâinile înclestate. Se ruga în fata unei icoane.

La zgomotul de saboti al pasilor mei, a întors capul si, vâzând ca sunt un detinut ca si el, mi-a facut semn sa vin aproape. M-am apropiat cu sfiala si am îngenuncheat si eu. Atunci, batrânul mi-a soptit ca este socialistul Flueras.

Dupa ce si-a terminat rugaciunea, l-am întrebat, nedumerit, cum se face ca el, care prin conceptie ar fi trebuit sa fie ateu, se roaga totusi lui Dumnezeu? Batranul, cu o voce care mi-a încalzit inima, mi-a spus ca aceasta a fost în tinerete, ca totul n-a fost decât minciuna, iar acum se roaga lui Dumnezeu sa-L ierte.

În acea vreme, nebunia mea era destul de avansata si încercarea de a ma ruga nu prea avea efect, deoarece rugaciunile mele erau rostite cu buzele si nicidecum simtite cu inima.

La despartire, i-am soptit batrânului sa fie prudent, caci sunt multi turnatori si s-ar putea gasi un ticalos care sa-l toarne. Mi-a raspuns însa ca nu se mai teme si atunci i-am dat pace. Avea posibilitatea sa vina în capela si sa se roage, datorita faptului ca, împreuna cu alti batrâni si bolnavi, facea curat prin curtea închisorii si pe la bucatarie.

Întâlnirile mele cu Flueras la capela s-au repetat de mai multe ori. Întotdeauna ma chema lânga el, sa stam umar la umar si sa ne rugam. Odata, m-a întrebat daca sunt ortodox si daca cred în Dumnezeu. I-am raspuns afirmativ. Din cauza timpului foarte limitat, n-am apucat sa-i spun însa ce aveam pe suflet, dupa toate cele patite.

Dumnezeu se simte cu inima si nu cu buzele. Ratiunea rece nu-L poate simti pe Dumnezeu. Numai inima curata, calda si plina de dragoste Îl poate simti, pentru ca El este dragoste. Or, buzele mele rosteau rugaciunea, dar inima mea era rece si goala de prezenta lui Dumnezeu. La Flueras era tocmai opusul a ceea ce simteam eu si de aceea el rostea rugaciunea cu inima calda si coplesita de prezenta lui Dumnezeu.

În întâlnirile noastre în acea capela, eu îl simteam pe batrânul Flueras atât de aproape si atât de cald lânga mine, de parca alaturi era tata, cu barba alba.

Flueras credea fierbinte si astepta sa plece din lumea asta, în timp ce eu, cu inima mea rece, ca gheata, voiam sa mai ramân.

Cum nebunia mea progresa, iar peretii celulei îmi apasau toata fiinta, voiam cu orice pret sa scap de aceasta insuportabila apasare si sa ies la munca. Întâlnindu-l în curte pe Juberian, l-am rugat sa ma scoata sa lucrez. Juberian m-a masurat si mi-a spus ca ma stia bolnav. I-am raspuns ca e adevarat, dar ca nu mai puteam suporta celula. S-a uitat la mine si mi-a promis ca va vedea.

De la aceasta întâlnire cu Juberian, nu l-am mai vazut pe Flueras, decât o singura data. Îmi suna si acum în urechi ceea ce mi-a spus atunci: „Fatul meu, toate sunt minciuni. Vezi sa nu-l pierzi pe Dumnezeu, c-ai pierdut totul".

Exemplu de om cinstit cu el însusi, acest Flueras; om care ajunsese sa spuna ca ceea ce crezuse pâna atunci fusese minciuna, în afara de Dumnezeu, care este Adevarul absolut. Cum spune Ecclesiastul: «Desertaciunea desertaciunilor, toate sunt desertaciuni», afara de Dumnezeu.

Dupa câteva zile, m-am trezit cu Juberian în celula; ma chema sa-l urmez. Ajunsi în atelierul de tâmplarie, la o masa unde se trasau toate piesele pentru tâmplaria mecanica, mi-a spus ca pe viitor voi fi trasator, prevenindu-ma însa, în acelasi timp, sa fiu foarte atent ca trasarea gresita a unei piese ma va costa carcera de la parter. A plecat la biroul lui, iar eu la tâmplaria mecanica.

Pe Flueras l-am mai vazut un timp prin curte, când plecam sau ma întorceam de la atelier. Faceam în asa fel, încât sa-l vad si sa ma vada. Îl salutam, cu un deosebit respect. Si chiar îl admiram pentru ca, desi ateu, revenise la dreapta credinta, îngenunchind în fata icoanei lui Hristos.

Dupa câteva saptamâni de lucru ca trasator, am gasit pe masa mea din atelier urmatoarele cuvinte, scrise cu litere de tipar schimonosite: „Criminalii de Rek si Juberian l-au ucis pe Flueras”. Am ramas înmarmurit. Nu-mi venea sa cred ochilor si nici n-am crezut pentru moment. N-am crezut, pentru ca, dupa plecarea lui Turcanu, Popa, Livinschi, Caba si ceilalti, Juberian nu mai era în stare sa ucida pe cineva.

Sunt convins ca uciderea lui Flueras a fost comandata de la Bucuresti, iar autorii, morali si fizici n-au fost Juberian si Rek, ci Goiciu. Probabil ca gasindu-l pe Flueras în genunchi, în fata icoanei lui Hristos, prin turnatoria unui ticalos, Goiciu a avut pretextul ca sa-i faca de petrecanie, asa cum le facuse la Galati atâtor preoti sau celor pe care îi vazuse prin vizeta îngenuncheati, facându-si rugaciunea.

Numai Dumnezeu stie cine l-a ucis pe Flueras, pentru vina ca se ruga lui Dumnezeu sa-i ierte necredinta si pacatele. Acele cuvinte: „de acum nu ma mai tem”, îmi suna si azi dramatic în urechi.

Trasator

Munca de trasator într-un atelier de tâmplarie mecanica are importanta ei, prin faptul ca orice piesa lucrata la masini trebuie mai întâi sa fie sablonata milimetric, la anumite dimensiuni.

Munca aceasta, prin atentia pe care trebuia sa o depun, ma sustragea pentru moment de sub povara ce ma apasa. Era usoara, ca efort fizic, însa de o mare raspundere; o mica greseala ma putea duce la carcerele mortii.

Le trezisem însa un semn de întrebare camarazilor, care ma stiau bolnav. Ma vedeau revenind la munca, dar nu la munca grea de la atelierul de tâmplarie manuala, ci la ceva usor, luând locul unui absolvent de liceu, care facuse parte din comitetele de tortura, ca ajutor al lui Popa Tanu si plecase recent de la Gherla. Vorbind cinstit, munca de trasator era o favoare, facuta nu oricui.

Eram convins ca Juberian, în intimitatea lui, ramasese acelasi pe care-l simtisem la camera 2 parter. N-am înteles însa ce l-a determinat sa-mi faca aceasta favoare; poate mila si amintirea faptului ca odata ne gasisem amândoi în camera de tortura.

Masinile de la atelierul de tâmplarie mecanica erau ocupate, în cele trei schimburi, în general, numai de studenti, asa ca m-am acomodat usor cu atmosfera generala. În viata însa, fericirile sunt de scurta durata, clipe si ceasuri care trec ca fulgerul, iar suferintele, oricât de putin ar dura, le simti de parca ar fi fara sfârsit. Iar daca suferinta îmbraca haina permanentei, viata devine aproape imposibila si, când traiesti teama ca suferintele nu vor mai avea sfârsit, preferi chiar moartea.

Munca pe care o faceam la ora aceea era o licarire de speranta în suferinta si groaza care ma rodea si ma macina cu fiecare ceas trecut. Deseori nu vedeam în fata ochilor decât o groapa fara sicriu si fara cruce.

Fericirile trec repede. Ma încerca o teama care avea sa se confirme. Marindu-se capacitatea atelierelor, s-au permanentizat si cele trei schimburi de lucru. De aceea probabil, Juberian, înainte de a pleca de la Gherla, m-a chemat la biroul organizatoric si mi-a anuntat schimbarea locului de munca: din trasator, eram azvârlit pontator. Vestea a cazut peste mine ca un traznet.

Pontator

Cu timpul, toti detinutii au aflat ca studentii, elevii si o parte din muncitori sunt turnatori. Faptul acesta ma si întrista, dar ma si bucura, scapându-ma de mustrarile de constiinta pe care le-as fi avut daca cineva mi s-ar fi destainuit, si eu ar fi trebuit sa-l torn. Or, ca pontator – functie urâta si dispretuita de toti detinutii care lucrau, pentru ca o detineau numai persoane reeducate si unii care facusera parte din comitetele de tortura de la Pitesti si Gherla – cine ar mai fi îndraznit sa mi se destainuie?

Asa ca m-am pomenit deodata pus într-o pozitie pe care nu o meritam si nu o doream. Neavând însa nimic de a face, din punct de vedere moral, cu cei ce faceau aceasta munca, i-am spus lui Juberian ca nu o pot accepta, motivând ca nu mai aveam puterea de a ma concentra pentru a face calcule matematice. L-am rugat sa revina asupra hotarârii sale. Cu toate insistentele mele, hotarârea lui a ramas definitiva. Si eram convins ca el, care-mi cunostea pozitia în demascari, precum si starea fizica, ghicea de ce nu primesc aceasta munca. În acea clipa, prin minte mi-a trecut fulgerator ca vrea sa distruga în mine si ultima farâma de demnitate. Relatiile mele cu detinutii care lucrau si îndeosebi cu camarazii mei studenti deveneau cu totul altele.

Auzind refuzul meu de a ma pune pontator, m-a amenintat ca ma trimite din nou la tâmplaria manuala, unde trebuia sa fac un efort fizic peste puterile mele. Si, cum nici celula, nici efortul peste putere nu le mai puteam suporta, nu mai ramânea decât sa accept propunerea lui Juberian. S-ar putea totusi ca el sa fi voit sa-mi faca un bine. Numai ca, a fi turnator sau pontator nu era acelasi lucru.

Functia de pontator nu era grea, din punct de vedere al efortului fizic, în schimb presupunea o mare responsabilitate. Trebuia sa controlezi piesele iesite din mâinile celor ce munceau.

Întotdeauna am acceptat sa încerc sa aflu o solutie, pentru ca refuzul înseamna frica de a fi probat. Or, încercarea mea, dusa pâna la anumite limite, avea motivatia ca nu capitulasem chiar de la început. Numai ca, încercarile prea dese si peste puteri, de multe ori, îti macina fiinta pâna la a nu mai ramâne nimic din ea.

Când am început sa fac ceva în viata, n-am nedreptatit niciodata pe altul, pizmuindu-l pentru pozitia, functia si averea pe care le-ar fi avut. Invidia nu m-a stapânit niciodata. Stiam din porunca: „Sa nu poftesti nimic din ce e al aproapelui tau”. Am fost întotdeauna multumit si împacat numai cu ceea ce am avut sau am putut face singur.

Ca pontator, eram însa pus în situatia sa verific rezultatele unei munci fizice extenuante si sa înregistrez exact, cinstit si cu obiectivitate, ceea ce detinutii realizau de fapt. Or, aceasta însemna sa nu ma intereseze deloc norma sau obligatiile la care era supus cel ce lucra. Si acestea erau ucigatoare.

Pâna în acel moment, când am acceptat functia de pontator, un gând viclean îmi sfredelea constiinta, îndemnându-ma sa ma revolt împotriva destinului, a pozitiei si atitudinii mele în ceea ce priveste încercarea. Am ajuns însa la convingerea, pe care nu mi-o mai poate zdruncina nimeni, ca destinul este voia lui Dumnezeu, împletita cu vointa omului liber.

M-a constrâns sau m-a torturat cineva, sau mi s-a promis ceva, ca sa fiu legionar si sa încep lupta împotriva hidrei comuniste? Nu! Când am început activitatea, în 1946, nu mi s-a pus oare în fata perspectiva închisorii si poate, a mortii, pe care le-am acceptat de buna voie? Ba da! Si atunci, era oare de vina Dumnezeu ca eu, fara a fi constrâns, îmi construisem destinul în acest fel? Desigur ca nu.

Iar voia lui Dumnezeu este sa credem în El, sa-L iubim si sa-I pazim poruncile, sa ne iubim semenii ca pe noi însine si sa luam atitudine împotriva raului si a slugilor satanei care s-au razvratit si vor sa duca la suferinta si pierzare întreaga omenire.

În urma acestor reflectii, glasul care ma îndemna la revolta fu biruit; ma gândeam ca, daca încercarea era de la Dumnezeu, eu neputând sa ma sustrag, tot El îmi va da puterea si constiinta morala sa ies cu bine din ea.

Cunoasterea omului este de foarte multe ori paradoxala, pentru ca oamenii, în general, una gândesc si alta traiesc sau spun. Ce spune cineva azi nu mai spune mâine, ce-a spus ieri, neaga azi. Azi, cineva poate fi criminal, si mâine martir, azi sfânt, si mâine diavol. Din toate acestea, prin toate caderile si urcusurile lui, sufletului nu-i ramâne decât un singur tel, final, al existentei lui pe pamânt: mântuirea, învierea.

Este atât de graitoare afirmatia poetului Radu Gyr: „Nu esti înfrânt atunci când sângeri, / Nici când în lacrimi ochii ti-s. / Cele mai crâncene înfrângeri / Sunt renuntarile la vis”.

„Visul” existentei noastre pamântesti este mântuirea sufletului. Mai avea oare vreo importanta ce ziceau camarazii si ceilalti care lucrau în atelierele din Gherla, despre faptul ca eram pontator? Importanta era doar constiinta ca nu faceam rau nimanui. Hotarârea de a înfrunta încercarea pe care o aveam în fata îmi dadea satisfactie. Or, asta conta pentru mine, nu ceea ce spuneau altii; intentia mea cinstita era sa fac doar binele.

I-am cerut lui Juberian o favoare, sa lucrez de noapte, în schimbul trei, ceea ce el mi-a acceptat. Preferam acest schimb datorita groazei care ma tortura si care crestea în intensitate noaptea, din cauza linistii; în plus, controlul era mai rar decât ziua.

Si am ramas în aceasta pozitie pâna ce s-a întrerupt lucrul în atelierele din închisoarea Gherla.

Mi-am pus întrebarea daca din punct de vedere moral postura de fatarnic, când eram constrâns prin tortura sa-i iscodesc pe ceilalti, nu era mai imorala, mai inumana decât aceea în care eram acum, denigrat, urât si desconsiderat, ca pontator?

Intentia de a nu face rau si a veni în ajutorul semenului meu nedreptatit, nu era oare mai convenabila? Iata ca de cele mai multe ori aparentele înseala! Dam crezare si împrastiem zvonuri despre semenii nostri, ca ei ar fi ceea ce, în realitate, nu sunt. De aici concluzia ca nu aparenta, nu vorba si nu denigrarea intereseaza, ci fapta. Numai ce facem noi, bine sau rau, ne defineste ca fiinte morale. Or, cu toate ca L-am ofensat pe Dumnezeu, atunci când am fost constrâns sa nu ma mai rog, El, în infinita lui mila si bunatate, mi-a dat înca o încercare, care sa fie în avantajul meu si al celorlalti.

Din primele zile ca pontator am fost suspectat nu numai de camarazii mei, dar si de ceilalti detinuti din atelier. Schimbul de noapte ma avantaja în ce priveste controlul, pentru ca eram mai putin supravegheat. În acelasi timp însa, îmi luam un mare risc, pentru ca nu controlam nici o piesa lucrata cu atâta sudoare de cei care nu numai ca nu erau platiti pentru efortul epuizant, dar nici mâncare nu aveau la consumul de energie pe care-l depuneau; mai ales ca toti ieseau din demascari.

Totusi, pentru faptul ca biroul organizatoric avea încredere în mine, am fost privit la început cu multa banuiala.

Cu timpul însa, cei ce lucrau în schimbul de noapte si-au dat seama de atitudinea mea si, din dusmani si denigratori, mi-au devenit prieteni si mila lui Dumnezeu s-a rasfrânt atât asupra mea, cât si asupra celor pe care-i controlam. Si dovada cea mai concludenta a fost ca, timp de un an de zile, cât am fost pontator, nu s-a remarcat nici o greseala de calcul si nu am fost niciodata controlati, ca sa se verifice daca numarul de piese declarate corespunde cu cel al pieselor lucrate. Cei care mai sunt înca în viata vor putea marturisi despre veridicitatea spuselor mele. Si nici unul, fie student, elev sau muncitor, nu m-a turnat ca nu faceam controlul.

A fost o întelegere tacita între mine si cei ce lucrau în acest schimb, iar dragostea lor mi-a încalzit inima. În acest timp si nebunia mea parca-si mai redusese intensitatea.

Totusi, se vor ridica voci sa ma acuze ca am acceptat acel post, care ma compromitea definitiv. Altii poate vor spune ca nu a fost corect ce am facut, pentru ca din punct de vedere al legii, eram obligat sa verific ce se lucra; dar pe mine nu ma mai interesa decât daca fapta era buna si placuta lui Dumnezeu. Era nedrept ca regimul comunist sa supuna pe detinuti la munci istovitoare, la norme ce nu se puteau îndeplini, fara a fi platiti si alimentati dupa efortul fizic depus. Era un abuz, o nedreptate strigatoare la cer. Tinând seama de acestea, si eu aveam libertatea sa nu-i controlez; daca i-as fi controlat, consecintele ar fi fost pentru ei carcerele mortii, de unde numai putini ar fi scapat cu viata. Si aici se potriveste zicala româneasca: „Fa binele si-l arunca în apa, caci de acolo se va ridica precum untdelemnul la suprafata”.

Cum sa nu vin în ajutorul fratilor mei, din postura pe care Dumnezeu mi-o îngaduise, cum sa nu-i ajut, când ei munceau mai greu decât sclavii?

Încetarea demascarilor

Dupa cele spuse la Pitesti de colonelul Zeller, ca demascarile vor continua, fie la Gherla, fie în alta parte, în libertate (spuse repetate de Turcanu la Gherla si traite de noi în camerele de tortura), nimeni nu mai credea ca acele schingiuiri vor înceta vreodata. Dar, cum toate în viata au un început si un sfârsit, mai apropiat sau mai îndepartat, si cum nimic nu se întâmpla fara voia lui Dumnezeu, iata ca, la 1 ianuarie 1952, demascarile au fost oprite. Asta s-a întâmplat dupa înlaturarea din guvern a lui Teohari Georgescu, Ana Pauker si Vasile Luca. Gheorghiu Dej, cu îngaduinta lui Stalin, a luat astfel frânele conducerii partidului, cât si a statului.

De retinut însa ca Nicolski, seful Securitatii, sprijinit de rusi, a ramas la postul lui, pâna la moartea lui Dej. De unde si concluzia ca oculta de la Moscova l-a avut ca agent, cu misiunea de a se ocupa în mod special de demascari. Desigur ca nici cei trei ministri care controlau ministerele cheie: Interne, Externe si Economia, nu erau straini de demascari, precum nici Gheorghiu Dej.

Totusi, ca urmare a acestor evenimente, Turcanu si echipele lui nu au mai fost pusi în libertate, ci dimpotriva, anchetati, condamnati la moarte si executati.

Un alt motiv al încetarii demascarilor cred ca a fost si faptul ca se aflase în strainatate de ele, cu tot secretul desfasurarii lor.

Nu se stie precis de unde a venit ordinul de încetare a demascarilor, de la Dej sau de la Moscova. Pentru ca Occidentul, fiind pus deja la curent cu cele ce se petreceau în România, începuse sa-i întrebe pe rusi ba de una, ba de alta. Si asta le jena politica externa.

Pentru noi, cei de la Gherla, a fost un semn de întrebare plecarea lui Juberian si a câtorva din ajutoarele lui Turcanu.

Se mai spunea ca nimeni din cei ramasi la Gherla nu ar mai fi fost dispus sa continue opera lui Turcanu.

În acelasi timp, noul ofiter politic lansase zvonul, caruia majoritatea dintre noi nu i-am dat însa crezare, ca Turcanu si ajutoarele lui fusesera pusi în libertate. Cei care au crezut au cazut si au semnat angajamente, devenind informatori si turnatori. A fost o abila pescuire în ape tulburi, si cine a cazut atunci în cursa nu si-a mai revenit niciodata. În schimb ceilalti, care au avut taria sa refuze, si-au revenit total, s-au regasit si si-au refacut puterile sufletesti si morale, salvându-se din mlastina deznadejdii. Pe multi dintre acestia i-am cunoscut în închisoare si mai apoi în libertate.

Torturile si degradarile operasera prin slabiciunea si neputinta noastra si majoritatea dintre noi s-au topit si s-au prabusit în ele. Dupa aceea însa, celor care au facut pactul cu Securitatea, când tortura fizica nu mai exista, cine le-ar mai putea gasi vreo scuza, decât poate aceea ca în constiinta lor demascarile nu încetasera totusi, continuând în virtutea unei inertii?

Ma bate gândul ca demascarile n-au încetat la voia oamenilor, ci pentru ca Dumnezeu s-a milostivit de cei prea greu încercati, punând El însusi capat acestei nelegiuiri fara precedent în analele istoriei universale.

Oricum, încetarea demascarilor a fost strigatul de alarma care a trezit constiintele noastre, ne-a facut sa întelegem ca nimic pe pamânt nu este vesnic si ca teama de chinul fara sfârsit nu fusese decât produsul starii noastre sufletesti, al delirului nebuniei colective si al posedarii demonice. Asa ca, toti care au înteles ca numai credinta în Dumnezeu ne va salva din aceasta prabusire, si-au revenit total, fara resentimente, iertându-i si întelegându-i si pe cei ce i-au torturat, fie aceia camarazi, prieteni sau dusmani.

Încetarea lucrului în ateliere la Gherla

Dupa moartea lui Stalin, în martie 1953, munca fortata cu detinutii politici a început sa-si piarda din importanta. Pâna la sfârsitul anului 1953, muncile de la Canal, de la Salcia, din minele de plumb din Maramures, precum si muncile din închisorile mari au încetat.

Peste tot erau impuse norme diabolice, peste puteri. Sub aparente legale, bolsevismul încerca sa-si disimuleze asasinatele. Se invoca moartea naturala la orice accident.

La una din întrevederile lui Gheorghiu Dej cu Stalin (dupa marturiile lui Marin Preda), acesta din urma, fiind întrebat cum se poate scapa de reactiunea burgheza, l-a „sfatuit” pe Dej sa initieze canale, lagare, închisori, unde, aplicând metodele deja verificate de el, va scapa de toata reactiunea. Dej, elev silitor, s-a conformat întocmai sfatului tatucului si a dezlantuit cea mai drastica opera de exterminare a elitei românesti.

Dupa încetarea demascarilor, supravietuitorii torturilor, nemaifiind sub apasarea acelor chinuri, si-au revenit încetul cu încetul.

Neavând certitudinea ca demascarile încetasera definitiv, nu aveam încredere sa vorbim unii cu altii despre problemele noastre de constiinta; ne întelegeam doar din priviri si mai mult ne intuiam.

Munca în ateliere a continuat, însa. Si, cu tot efortul depus, deseori peste puterile noastre, a normelor exagerat de mari, preferam totusi atelierul în locul celulei, pentru ca ne oferea putina libertate si posibilitatea de a ne mai misca, de a ne întâlni unii cu altii, simtindu-ne mai putin încatusati. Aici oamenii se vedeau în fiecare zi, îsi dadeau buna ziua si se întrebau de sanatate. Departe însa de a-si face confidente. Drama prin care trecusera stinsese toate entuziasmele.

Se prevedea ca, dupa încetarea activitatii în ateliere, va începe o noua etapa de detentie, fiind din nou zavorâti în celule, cu alta forma de demascari, cu frig, foame, perchezitii, celule negre, beciuri, zarce si arest sever, aplicat mai ales în timp de iarna, cu hrana pe jumatate la trei zile, si îmbracati numai în camasa si izmene.

Multi murisera în urma acestor masuri de arest sever.

Aceste pedepse se administrau detinutilor politici dupa criteriul unor culpe aberante, ca de exemplu: uitatul pe geam prin „jaluzele” (scânduri batute în ferestrele celulei, pentru a nu se vedea nimic din afara), întinsul pe pat sau pe prici în timpul zilei, scrierea pe pereti cu ajutorul unor bucati de sârma, scrierea pe sticle colorate, furnizate de detinutii de drept comun sau luate de la cabinetele medicale si golite de continutul lor, scrierea pe talpa bocancului (cu ajutorul sapunului dosit de la baie si a prafului D.D.T.). Comunicarea prin alfabetul Morse, prin tevile de calorifer, era culpa cea mai grava, pentru ca compromitea secretul închisorii.

Începând din 1953 si pâna la eliberare, în 1964, acest regim celular ne-a izolat complet de restul lumii. N-am mai avut legaturi cu familia, nu am primit alimente sau îmbracaminte si n-am mai citit un rând tiparit. Toate acestea ne-au macinat, ne-au îmbolnavit si omorât cu miile.

În celula cu Costica Cristescu

Din luna septembrie 1953 nu am mai fost scos la lucru, activitatea reducându-se la numai doua schimburi, pâna în decembrie, când a încetat cu totul.

Pâna la începutul lui decembrie am fost mutat prin mai multe camere.

Pe la sfârsitul lunii am stat în camera cu doctorul Vasile Marculescu, una din cele mai luminoase figuri de medici, care si-a înteles chemarea cu toate pedepsele pe care le-a primit. Respectând juramântul lui Hipocrat, a sarit întotdeauna în ajutorul celor amenintati cu moartea. Este printre putinii medici, dintre detinuti, pe care i-am cunoscut în închisoare, care s-a purtat mai mult decât ca un frate cu cei bolnavi. Cu toate ca nu primea nici un medicament, încuraja bolnavii prin sfaturi, alinându-le astfel durerile, pe cât putea. Pentru mine va ramâne un mister, de pilda, cum a reusit, doar prin palparea abdomenului, sa-i rezolve lui Popescu Paul o ocluzie intestinala. (De aceeasi boala a suferit si camaradul nostru clujean Petrica Sabadus, pe care medicii din Dej, refuzând sa-l opereze, l-au omorât, lasând doi copii orfani).

Doctorul Marculescu n-a tinut niciodata seama de conceptia politica a omului, de pregatirea sa intelectuala sau de pozitia lui sociala; pentru el, toti detinutii erau fratii lui. Nu era legionar, si totusi trecuse prin demascarile din Gherla, atasându-se mult de cei tineri, pe care i-a înteles si ajutat.

Fiind în camera cu el si cunoscându-i bine comportamentul de medic si om, eu însumi fiind medicinist, m-am adresat deseori lui cu problemele mele. Nemaifiind ocupat la atelier, nebunia mea devenise destul de violenta, încât ma asteptam dintr-un moment într-altul sa-mi pierd mintile. I-am cerut ajutorul. El, nefiind de specialitate, nu m-a putut ajuta. A cerut însa colegial sa fiu internat la detinutii bolnavi si a reusit sa o faca. De aceea, si doctorul Marculescu îmi ramâne în amintire ca omul care mi-a facut un mare bine în viata. Am avut placerea sa-l întâlnesc si în libertate, cu putin timp înainte de plecarea mea din tara, în Piata Romana, în Bucuresti.

Internat, în loc de a-mi regasi linistea, boala mea, care nu era de natura fizica, se agrava pe zi ce trecea.

Am fost apoi luat si izolat la Zarca, într-o celula cu inginerul Costica Cristescu si cu un elev, care trecusera si ei prin demascari.

Dupa câteva zile de convietuire, pe când elevul lipsea din celula, Cristescu îmi spuse ca eram izolati pentru ca amândoi trecuseram prin demascari si ca elevul avea o „misiune”.

Felul în care ne-am comportat cu acela, atât eu, cât si Cristescu, l-a dezarmat total. Într-adevar, dupa câteva zile elevul nostru a avut o iesire si ne-a marturisit ca fusese introdus în camera noastra sa ne traga de limba, sa asculte si sa înregistreze tot ce discutam. Am fost adânc impresionati pâna la lacrimi chiar de sinceritatea acestui copil. Apoi, în timpul cât am mai stat cu el, vreo câteva luni, am reusit sa-l convingem sa aiba taria si curajul sa nu mai toarne.

Cât am stat dupa aceea în celula cu Cristescu, ne-am legat foarte mult sufleteste unul de altul, fara a ajunge însa la intimitati în legatura cu demascarile. Nu stiu de ce, el n-avea deloc întelegerea esentei acestei drame. Mai mult intuitiv decât rational, el observa cu predilectie pe fetele elevilor si ale studentilor care trecusera prin demascari si lucrau în ateliere, acea asemanare a lor cu diavolii.

Ca apartenenta politica, Cristescu era taranist, fusese seful tineretului din Capitala. Facuse si razboiul si-si pierduse pe front mâna dreapta.

Desi de conceptii politice diferite, Costica Cristescu ramâne totusi în amintirea mea ca omul fara prejudecati politice si fara resentimente, aflat în slujba neamului mai presus de interesele personale sau de partid.

Întâlnirea cu Gheorghe (Gicu) Jimboiu

Pe când eram în celula cu Costica Cristescu, la un regim foarte sever, am cerut gardianului sa fiu dus la vizita medicala, la medicul de pe sectia de unde plecasem. Acela era colegul meu de facultate Virgil Lungeanu, de la Iasi, care îl convinsese pe doctorul Marculescu, medicul oficial, sa-i dea toata libertatea sa consulte bolnavii si diagnosticul pus de el sa nu mai fie discutat.

Eram în anul 1954, în luna februarie, în acea iarna de neuitat, când s-au simtit si în Transilvania ninsori iesite din comun.

S-a întâmplat apoi si un alt fapt care a schimbat oarecum viata detinutilor politici. Relaxarea instituita de Hrusciov a fost resimtita si de noi, printr-o asistenta medicala mai atenta. În acea confuzie, dupa teroarea lui Stalin, chiar si unii dintre gardieni erau un pic mai omenosi, ceea ce mi-a folosit si mie, când au acceptat sa ma duca la vizita medicala. Spre norocul meu, gardianul nu a asistat si am putut sta de vorba cu Lungeanu, ca între colegi.

Dupa cum am mai spus, boala mea nu prea era de natura fizica. Lungeanu stia ceva de aceasta boala, dar îmi spunea ca, neputând-o întelege, nu putea sa faca nimic pentru mine. De altfel si medicii psihiatri, pe care am avut ocazia sa-i întâlnesc si sa le cer ajutorul când lucram în atelier, mi-au dat acelasi raspuns.

Favoarea pe care mi-a facut-o Lungeanu, a fost aceea de a-mi pune diagnosticul de bolnav de plamâni, putându-ma astfel scoate de la Zarca si transfera la sectia unde lucra el ca medic. Norocul meu a fost ca diagnosticul a fost confirmat si de medicul oficial, fara sa ma mai consulte.

Peste câteva zile am fost scos din Zarca, din celula unde eram cu Cristescu, si dus la camera nr. 1, din cladirea numita Sectie, care se afla deasupra Capelei, unde îl cunoscusem pe Flueras. Pentru mine e semnificativ faptul ca acolo l-am cunoscut pe Jimboiu.

Jimboiu nu trecuse prin demascari la Pitesti, deoarece, fiind crunt torturat în timpul anchetei la Brasov, ca student la Academia Comerciala din acest oras, iesise din ancheta grav bolnav de tuberculoza si ficat. În aceasta stare a fost dus la penitenciarul sanatoriu pentru tuberculosi din Tg. Ocna, pe valea Trotusului.

Ramas de mic orfan de tata, fusese crescut de mama lui care nu se mai casatorise, traind în cea mai curata credinta ortodoxa. La aceasta zestre sufleteasca s-a mai adaugat si educatia legionara, în Fratiile de Cruce, el aflându-se direct sub influenta celui ce a ramas un mit pentru toti cei care l-au cunoscut, studentul legionar Valeriu Gafencu, condamnat de pe timpul lui Antonescu.

Pe Gafencu nu l-am cunoscut personal. I-am citit gândurile scrise si scoase nu stiu prin ce minune din închisoare. L-am vazut doar de câteva ori la Pitesti, înainte de demascari. Tot ce stiu despre Gafencu stiu de la alti camarazi, printre care si Jimboiu, si de aceea las dreptul camarazilor ce l-au cunoscut si pe care i-a influentat sa scrie si sa vorbeasca despre el.

Jimboiu era poate cel mai stralucit elev al lui Gafencu, îmbinând în modul cel mai armonios conceptia legionara, credinta ortodoxa si setea de cunoastere intelectuala. Este printre putinii tineri legionari pe care i-am cunoscut, care traia cu gândul ca mai degraba moare, decât sa-l denunte pe altul la ancheta. Rezultatul acestei convingeri a fost îmbolnavirea lui de tuberculoza si ficat si, mai târziu, moartea.

A fost condamnat la ani grei de închisoare, nu pe declaratiile lui, ci pe ale altora, iesind astfel din ancheta cu constiinta curata ca nu antrenase cu el alti tineri în închisoare.

Am cunoscut în viata mea fel de fel de oameni, atât înainte, cât si dupa detentie, dar n-am întâlnit un altul, indiferent de vârsta sau pregatire, care sa înteleaga Ortodoxia si sa iubeasca pe Hristos ca Jimboiu. Un tânar curat trupeste si sufleteste, înzestrat cu o mare blândete si bunatate. A fost singura fiinta pe care am întâlnit-o care n-a spus niciodata ca sufera de foame. Avea dragoste de oameni indiferent cine erau ei, prieteni sau dusmani, dusa pâna la sacrificiul de sine. Fata de dusmani si fata de cei care l-au chinuit si continuau sa o faca, avea o întelegere care rational nu se putea explica. Era atât de convins de misiunea lui pamânteasca de a face binele, încât parca venea din alta lume. Daca nu l-as fi cunoscut pe acest tânar, m-as fi îndoit de multe lucruri sau nu le-as fi crezut. Jimboiu, cum numai sfintii au înteles, s-a identificat cu chemarea Fiului lui Dumnezeu: «Veniti la Mine toti cei osteniti si împovarati si Eu va voi da odihna».

Din momentul în care l-am cunoscut pe Jimboiu, n-am mai citit Vietile Sfintilor ca pe o lectura oarecare. Cunoscându-l pe el, orice îndoiala, orice suspiciune ca au existat si mai exista sfinti pe pamânt, a fost spulberata pentru totdeauna din sufletul meu. Acest martir, cu fizicul lui de sfânt bizantin, a fost pentru mine modelul de neegalat a ceea ce trebuie sa fie si sa faca omul pentru mântuirea lui si a neamului care l-a conceput.

Desi credinta este ceva ce nu prea are legatura cu ratiunea, totusi majoritatea oamenilor au nevoie de evidente pentru a crede (categoria Sfântului Apostol Toma). Nu gasesc cuvinte sa-mi exprim cinstea si admiratia pentru acest martir legionar. Orice notiune as folosi pentru a-l face si pe altul sa înteleaga cine a fost acest tânar si ce a însemnat el pentru cei ce l-au cunoscut, ar fi de prisos. Toate cele de mai sus se pot rezuma la o propozitie: era un înger în chip de om.

Am convingerea ferma ca existenta oamenilor pe pamânt si relatiile dintre ei nu sunt întâmplatoare.

Din clipa când l-am cunoscut pe Jimboiu traiesc cu impresia ca am stat de vorba cu îngerii. A fost desavârsit din toate punctele de vedere, conform imperativului: «Fiti desavârsiti, precum Tatal vostru Cel ceresc desavârsit este».

Camera 1 sectie

Sectia, pe care se gasea si camera nr. 1, facea parte din cladirea de mijloc a închisorii.

Era pe la începutul lunii februarie 1954, când am fost scos de la Zarca si dus în aceasta sectie cu camere mari, cu priciuri suprapuse, unde erau internati numai bolnavi cu maladii avansate, multi dintre cei ce trecusera prin demascari, precum si cei ce lucrasera în ateliere, la munci istovitoare.

În mod normal, eu nu ar fi trebuit sa fiu acolo, nesuferind de o boala fizica. În timpul cât lucrasem ca pontator ma mai refacusem putin, nefiind obligat sa depun un efort fizic peste puteri ca sa îndeplinesc norma; eram totusi slabit, deoarece boala mea avansase atât de mult, încât nici hrana nu ma mai interesa.

În camera 1 am trait cea mai îngrozitoare, mai înspaimântatoare si mai de neconceput tortura sufleteasca. Si tot acolo mi s-au definitivat gândirea si întelegerea: acolo am înteles ce este credinta în Dumnezeu.

Cum am intrat în acea camera, mai mica decât celelalte, cu un singur rând de priciuri suprapuse, m-am întrebat unde vom încapea atâtia? Eram în jur de patruzeci.

Pe priciurile de deasupra erau multi dintre cei pe care-i cunosteam din demascari. De aceea am si fost invitat sa iau loc între ei. Dragostea cu care m-au primit atât camarazii, cât si cei cu care lucrasem în ateliere, m-a impresionat. Era aceeasi atmosfera în care traisem si la Pitesti, înainte de demascari.

Cum se explica aceasta atmosfera în comparatie cu iadul de la Pitesti si Gherla, din timpul demascarilor?

Cum se poate explica ca inimile curate si pline de dragoste ale acestor tineri s-au întors deodata cu 180 de grade, devenind cele mai feroce fiare, gata sa se sfâsie între ei? Cum e posibil ca azi sa fii înger si mâine demon? Si totusi a fost posibil; noi toti cei care am trecut prin demascari, desi cinstiti, curati la inima si luptatori neînfricati, am devenit contrariul a ceea ce fusesem, ca urmare a unor cumplite torturi. Însa, daca prabusirea demonilor prin vointa lor libera este ireversibila, prabusirea omului, în urma constrângerii si torturii, este reversibila în majoritatea cazurilor, daca nu în toate.

Atmosfera amabila din camera nr. l, nu se vadea ca atare atât prin cuvinte, cât prin gesturi si taceri, pentru ca nu ne povesteam pe unde am fost, ce-am suferit si ce-am facut. Nu ceea ce fusesem înainte de demascari conta, ci ceea ce devenisem acum. Duceam în spate o experienta pe care nici un alt tineret nu o mai traise.

Oare atâtia morti si ucisi fara mila, atâtia înnebuniti si atâtia care încercasera sa se sinucida, nu spun nimic?

În mine se zvârcolesc zecile de mii de camarazi ucisi miseleste, în timpul dementului rege Carol al II-lea si a domniei satanice a comunismului; îndeosebi, aceia asasinati în demascarile de la Pitesti si Gherla. Toti acestia striga si implora dreptatea lui Dumnezeu. Eu nu sunt decât purtatorul lor de cuvânt, cel care am vazut si am suferit acea nestavilita ura a satanei, exercitata prin slugile sale împotriva noastra.

Cum e posibil ca un om sa fie azi om si mâine contrariul? Si totusi, a fost posibil. Cu ce pret, ati vazut din cele povestite.

Am amintit în treacat ca, fiind izolat în celula nr. 15 subsol, la închisoarea din Suceava, în asteptarea procesului, atunci când, pentru prima data, ma gaseam singur-singurel, parasit de toti si fara nici o putinta de scapare, neputând dormi de frig si de foame, într-o noapte de nesomn am strigat la cer: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, vreau sa mor pentru Tine!”

Strigatul meu era sincer, pornea din adâncul constiintei mele: doream moartea din toata inima. Dar intentia mea izvora dintr-o mândrie pe care aveam sa o platesc cu vârf si îndesat.

La rugamintea mea, Dumnezeu mi-a oferit prilejul, si nu o data, sa mor pentru El.

Greseala mea consta în faptul ca cerusem ceva ce nu se cuvenea. Si în plus, nu avusesem prevederea de a mai fi adaugat: „Daca este cu putinta, si cu ajutorul Tau, Doamne”. Caci, asa cum spun Sfintii Parinti, încercarea, ispita si suferinta nu sunt date omului peste puterile lui, iar pentru a le învinge nu-ti ramâne decât sa-ti amintesti ca: «Fara Mine nu puteti face nimic». Deci, numai cu El, prin El, cu îngaduinta, ajutorul si voia Lui biruim orice ispita, de orice fel.

La Pitesti, în cea mai crunta încercare, eu nu m-am lepadat de Dumnezeu, ci numai am afirmat public ca nu ma mai rog. De aici însa, au urmat consecintele si de aceea, când am intrat în închisoarea Gherla, m-a cuprins groaza mortii. Prin propria mea voie refuzasem harul Dumnezeiesc si atunci probabil si Dumnezeu m-a parasit, ramânând eu singur si gol în marea încercare.

Sfintii Parinti spun ca rugaciunea este starea de comuniune între Ziditor si faptura. Iar eu ma lipsisem de ea si în sufletul meu lipsit de prezenta si puterea lui Dumnezeu intrase duhul satanei, posedare pe care o traiam cu o violenta de nedescris.

Si, daca nu am ajuns totusi bataus si ucigas, este pentru ca îndracirea care ne stapânea pe toti la mine îmbracase forma groazei.

Nu este deloc în intentia mea de a-i sili pe altii sa înteleaga sau sa creada ceea ce simtisem eu atunci. Suferinta si durerea acelor tineri care au trecut prin infernul de la Pitesti si Gherla a fost mai mult decât îngrozitoare si de nesuportat; tot asa si suferinta, durerea si teama din sufletul meu nu se pot întelege, explica si imagina prin comparatii.

Groaza si teama se manifestau în mine cu atâta violenta încât, în momentele de luciditate, îmi ziceam ca daca acela era iadul si suferinta lui, cine oare îl va putea suporta în vesnicie? Eu n-am rabdat decât patru ani si ma întreb, acum când scriu, cum de nu mi-am pierdut mintile? Or, daca eu n-am rezistat, ajungând sa-mi doresc moartea, ma întreb ce au facut cei care nu credeau în Dumnezeu.

Evanghelia marturiseste ca, atunci când Dumnezeu a scos demonii din cel îndracit, acestia L-au rugat sa-i lase sa intre în turma de porci, pentru ca si demonii se îngrozesc de tortura din iad.

Pe prici, nu puteam dormi noaptea, fiind înghesuiti ca sardelele, asa ca recuperam în timpul zilei, încercând sa facem câteva miscari cu rândul.

Dupa câteva zile, miscându-ma prin camera, mi-a atras atentia un tânar, deosebit de toti ceilalti. Avea o figura de ascet rasaritean ce radia bunatate.

Când facusem cunostinta nu-i retinusem numele. Întrebând despre el, camarazii mi-au spus ca fusese student la Academia din Brasov, ca nu trecuse prin demascari si ca venea de la sanatoriul din Tg. Ocna, fiind bolnav de tuberculoza si de ficat.

Observasem ca acest tânar ma urmarea si el cu privirea. La un moment dat, m-a surprins uitându-ma la el: a trebuit sa ma reazim de perete, ca sa nu-mi pierd echilibrul. Ceva inexplicabil ma cuprinsese si parca o forta, alta decât vointa mea, se opunea acelei priviri. Am tresarit si mi-am dat seama ca un duh, contrar aceluia care ma poseda, îmi ravasea sufletul.

Epuizat, m-am întins pe prici. Fata îmi era ca de mort, sângele îmi fugise din obraz. Observându-mi paloarea, camarazii m-au întrebat ce este cu mine. Le-am raspuns ca nu ma simteam bine. Noaptea care a urmat nu o voi uita niciodata. Duhul satanei care ma stapânea, ma tortura si ma îngrozea, probabil ca nu putea suferi privirea cu care Jimboiu – acesta era numele tânarului – se uita la mine.

A doua zi dimineata, s-a apropiat de mine si m-a invitat la el pe prici, sa stam de vorba. Duhul care ma stapânea ma oprea sa fac acest pas, dar gestul lui Jimboiu – ma luase de mâna – m-a facut sa-l urmez.

Primul cuvânt pe care mi l-a adresat a fost: „Frate, esti bolnav; nu te teme însa si ai încredere în mine. Deschide-ti sufletul si spune-mi ce ai pe inima; poate voi fi în stare sa te ajut cu ceva”.

În câteva cuvinte, i-am spus tot ce aveam pe constiinta. La destainuirea mea, el mi-a raspuns: „Ai gresit grav înaintea lui Dumnezeu. De ce nu ai încercat totusi sa te rogi mai departe si la Pitesti?”. I-am spus ca nu stiam cine ma oprise.

M-a întrebat daca îmi mai fac rugaciunea. „O fac, dar nu simt nimic; mi-e inima de piatra”, a fost raspunsul meu. „De când te rogi, I-ai cerut iertare lui Dumnezeu?” La raspunsul meu negativ, a continuat: „De plâns, ai plâns?”. Din nou, nu.

– As vrea sa stiu si eu cum te rogi.

Dupa ce i-am spus rugaciunea cu care ma rugam, mi-a raspuns ca ma rog bine.

– Simt însa ca m-a parasit Dumnezeu.

– Nu-l ofensa pe Dumnezeu, nu El te-a parasit; tu L-ai ofensat, m-a apostrofat.

Dupa acest schimb de cuvinte, credeam ca am vorbit cu un înger, caci puterea care emana din el redusese la tacere duhurile ce ma chinuiau.

De atunci, m-a invitat sa stam de vorba în fiecare zi. Dându-mi seama ce fel de om era si cât de mare putere duhovniceasca avea, l-am implorat sa se roage si pentru mine. „Eu am sa ma rog, mi-a raspuns el, dar trebuie un efort personal. Ofensa adusa lui Dumnezeu nu se poate sterge decât cu lacrimile caintei. Numai când te vei ruga cu lacrimi si te vei cai, Dumnezeu îti va auzi glasul si te va ierta".

Zilele pâna la Pastile lui 1954 au fost pentru mine atât de îngrozitoare, ca nu am cuvinte sa-mi exprim starea pe care am trait-o, necum sa fac pe cineva s-o înteleaga.

Cu cât se înmulteau discutiile dintre mine si Jimboiu, cu atât tortura mea era mai de nesuportat. Asteptam în fiecare zi sa ma trezesc nebun din putinul meu somn. Lucru paradoxal, gândirea si puterea mea de judecata functionau în mod normal si eram constient de starea în care ma aflam si asta îmi facea mult rau.

Atunci mi-a trecut prin fata ochilor figura mamei, plângând, si m-am îngrozit la gândul ca ea ma va vedea nebun.

Oricât as încerca sa conving pe cineva, sa-l fac sa înteleaga ce am simtit si trait atunci sub povara acelei framântari, îmi va fi zadarnic. Si în închisoare si în libertate, toti cei carora le-am marturisit ce s-a petrecut atunci cu mine, ca sa nu ma jigneasca, nu mi-au spus ca nu ma cred, ci ca nu pot întelege.

Singurii care m-au înteles când le-am povestit prin câte am trecut, în afara de Jimboiu, au fost pustnicii de la Manastirea Sihastria.

Se apropia Pastele (1954), la sfârsit de aprilie, într-o primavara frumoasa, dupa o iarna grea, de neuitat, când chinul interior depasise orice limita. În aceasta stare sufleteasca am avut urmatorul gând: daca toata lumea aceasta ar fi a mea, la ce mi-ar folosi ea, daca nu mai am linistea si pacea avuta înainte de a fi încetat sa ma mai rog? Era precum spune cuvântul: «La ce i-ar folosi omului daca ar dobândi lumea toata dar sufletul sau si-l va pierde?» sau «Ce va da omul în schimb pentru sufletul lui?».

Cum Dumnezeu nu îngaduie ispite peste puterile noastre, în cele mai critice momente, mila si ajutorul Lui vin la noi. Dar numai daca le cerem din tot cugetul nostru.

Învierea

Daca nu as marturisi în acest capitol ceea ce am trait atunci, m-ar pedepsi Dumnezeu. Pentru ca minunea a facut-o El, iar eu trebuie sa spun aceasta. De aceea, acest capitol este singurul care se adreseaza numai celor ce cred nelimitat în Dumnezeu, în Evanghelia si Biserica Lui.

Crestinismul este religia minunilor. Întruparea Fiului lui Dumnezeu din Preasfânta Fecioara Maria, întâmplare care nu se supune legilor firii, este începutul minunilor. Dumnezeu se face om ca si noi, ca sa-L vedem, sa-L pipaim, sa-L ascultam vorbind, sa vedem minunile pe care le-a facut cu noi oamenii; iar noi ajungem sa-L negam ca Fiu al lui Dumnezeu, sa-L prigonim si sa-L rastignim pe cruce.

Minunea minunilor, pe care ratiunea omeneasca nu o poate întelege si admite, este Învierea din morti a Fiului lui Dumnezeu. Cât a fost cu noi pe pamânt ne-a spus: «Eu sunt Învierea si Viata, Eu sunt Viata lumii, Eu sunt Calea, Adevarul si Viata».

Fiul lui Dumnezeu a murit si a înviat nu ca Dumnezeu, pentru ca El nu poate muri, ci ca om. Cei ce nu cred în Învierea Fiului lui Dumnezeu si în minunile facute de El si de Sfinti cu puterea Lui nu vor avea parte de învierea si fericirea vesnica, ci vor învia ca sa-si primeasca rasplata necredintei si a faptelor rele pe care le-au facut ca slugi ale satanei. Daca au slujit satanei pe pamânt, de satana vor avea parte si în vesnicie.

Crestinismul este primit numai prin credinta, nu prin puterea de patrundere a ratiunii umane. Credinta este un „dat”, daruit de Dumnezeu omului prin creatie. Si el opereaza mai ales acolo unde ratiunea umana nu poate patrunde. «Crede si te vei mântui». «Cercetati Scripturile», spune Fiul lui Dumnezeu.

Toata fiinta mea se cutremura ca acela care am trait timp de patru ani o farâma de iad. Dar ce vor spune cei necredinciosi la Învierea de apoi, când Dumnezeu va face cea mai mare minune, înviindu-l pe om si lumea pentru vesnicie? Si aceasta pentru ca omul sa fie viu si vesnic fericit.

Nu întâmplator l-am întâlnit pe Jimboiu în camera 1 de pe Sectie. L-am cunoscut pentru a întelege posibilitatile omului de a-si mântui sufletul cu ajutorul harului Dumnezeiesc. Si nu întâmplator ne aflam deasupra capelei unde îl cunoscusem pe Flueras, ateul întors la dreapta credinta la apusul vietii.

Se apropiau Pastile si puterile mele fizice si sufletesti se epuizasera. În toata fiinta mea se instalase, fara sa-mi dau seama, o neliniste sau poate o presimtire, ca se va întâmpla ceva cu mine. Traiam emotia celui aflat în fata mortii. Dar mie nu-mi era frica de moarte, pe care mi-o dorisem de atâtea ori, ci ma temeam ca din clipa în clipa îmi voi pierde mintile pentru totdeauna.

Era în Sâmbata Pastelui. Cu o zi înainte ma rugasem, atât de adânc, cum poate nu am facut-o niciodata în viata mea; în acelasi timp, traiam însa si disperarea ca rugaciunea nu-mi e ascultata.

Sâmbata seara deci, pe la orele zece, când a sunat stingerea, m-am întins pe prici. De câteva nopti nu-mi mai gaseam somnul. Spre miezul noptii, ceva m-a îndemnat sa ma dau jos si sa ma misc prin camera. M-am apropiat de geam si în clipa aceea am auzit clopotele bisericii din Gherla sunând orele douasprezece, anuntând slujba Învierii. Sunetul clopotelor mi se parea venind din alta lume, atât era de armonios.

Am cazut în genunchi în fata ferestrei si, cu mâinile încrucisate pentru rugaciune, am strigat din adâncul sufletului meu: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, marturisesc ca Te-am ofensat, dar Tu Doamne, stii ca am ajuns la marginea suferintei si rabdarii. Nu mai pot! Fa cu mine ce vrei Tu! Eu am fugit de la Tine, Doamne, dar ma rog Tie din toata fiinta mea, de este cu putinta, iarta-ma si învie sufletul meu pentru ca eu cred nelimitat în Învierea Ta".

În clipa aceea, cum stateam în genunchi cu mâinile încrucisate si ochii atintiti printre gratii, toata fiinta mea s-a cutremurat si din ochi au început sa-mi curga siroaie de lacrimi.

Printre lacrimi, atât doar am mai putut rosti: „Doamne, fie-Ti mila de mine!” N-am apucat sa termin aceste cuvinte, ca tot trupul mi-a fost cuprins de un tremur si o zvârcolire ca a posedatilor si am simtit cum din sufletul si trupul meu a iesit si m-a parasit o putere straina. Era duhul satanei care ma muncise si ma stapânise, timp de patru ani de zile.

Aseman vindecarea mea, pentru ca vindecare a fost, cu ispasirea unui om care duce o mare povara în spate, pâna cade sub greutatea ei si nu se mai poate ridica; atunci cineva îi ia greul si el se simte dupa aceea, dintr-o data, atât de usor de parca ar zbura. Asa m-am simtit si eu îndata ce forta aceea satanica m-a parasit.

Am cazut cu capul pe ciment, lesinat, cu camasa uda de transpiratie si lacrimile nu mai încetau sa-mi curga siroaie. Mi-am simtit fruntea udata de lacrimile cazute pe cimentul rece pe care l-am sarutat. Erau lacrimile caintei pe care Dumnezeu binevoise sa le primeasca, iertându-mi ofensa pe care i-o adusesem. În patru ani de chin, nu varsasem o lacrima, dar acum sufletul îmi era scaldat în baia caintei si a minunii lui Dumnezeu.

Târziu, m-am ridicat, nemaistiind unde ma aflam; ma simteam un alt om si eram atât de usor, de parca pluteam în alte sfere. De Înviere, Dumnezeu ma vindecase si ma înviase si pe mine.

Am îngenuncheat din nou si, întins cu fata la pamânt, am strigat din toata suflarea mea: „Doamne, esti atât de bun si de milostiv cu cei pacatosi, încât nu stiu cum as putea sa-Ti multumesc!” Si atunci mi-au venit în minte cuvintele lui Iisus vindecându-l pe cel îndracit: „Iata, te-ai facut sanatos, mergi si de-acum sa nu mai pacatuiesti!”. Si inima mea a simtit o bucurie care nu se poate întelege decât de cel ce a trait-o. Daca pâna atunci fusesem în iad, în acel moment simteam ca fericirea raiului nu era departe de sufletul meu.

M-am ridicat de pe ciment; ca o aparitie din lumea visurilor, în fata mea statea Jimboiu. L-am îmbratisat, spunând din toata inima: „Hristos a înviat!”. „Adevarat a înviat!”, mi-a raspuns, plin de duiosie. Am plâns o vreme, amândoi. În viata mea n-am simtit pe nimeni asa de aproape ca, în acea clipa, pe Jimboiu. Traiam amândoi bucuria învierii mele. Am vrut sa-i multumesc pentru îndrumare dar el s-a multumit sa zica: „Lacrimile tale au fost primite de Dumnezeu si mila Lui te-a vindecat. De când te-ai dat jos de pe prici am vazut tot; nici eu nu dormeam. Ma bucur din toata inima pentru tine”.

Se facuse ziua si cei din camera s-au sculat. Pe mine, lumina Învierii ma scalda în razele ei. Eram un alt om, pentru ca: „pierdut am fost si m-am aflat, mort am fost si-am înviat”.

Am revenit pe prici, m-am întins si m-a cuprins un somn profund, încât abia la masa de seara au reusit camarazii sa ma trezeasca. Nu mai dormisem asa de patru ani de zile.

Pastele lui 1954 au fost pentru mine adevarata nastere si înviere; un eveniment crucial pentru credinta si gândirea mea.

Se instalase în sufletul meu, în locul groazei si fricii pe care o traisem timp de patru ani, o putere care facea sa nu ma mai tem de nimic, decât de Dumnezeu.

De-acum, pentru mine, închisoarea nu mai era încatusare, ci libertate deplina. Cu toate ca trupul îmi ramasese în lanturi, sufletul era liber de orice m-ar fi atras în viata aceasta pamânteasca. Era libertatea data de Fiul lui Dumnezeu, când a spus: «Eu va dau adevarata libertate». Zidurile închisorii, lacatele si lanturile care ne strângeau si ne zavorau, pentru mine aveau mai putina importanta; eu traiam pe alte coordonate ale existentei. Nu numai sufletul, gândirea, întelegerea si trairea mea erau altele, dar si neputinciosul meu trup, slabit aproape pâna la distrofie, se întarise.

Aceia ce vor citi cu bunavointa si rabdare acest capitol, vor cunoaste – cred – de ce gândesc si traiesc asa cum am aratat în marturisirile mele.

Am mai stat în acea camera înca vreo luna, timp în care am avut cele mai rodnice discutii cu iubitul meu prieten si camarad Gheorghe Jimboiu. Dupa aceea, el a fost luat si dus la ancheta unde, am aflat mai târziu, la Aiud, boala i s-a agravat si fiind supus la un regim sever si fara medicamente, a murit ca un martir. Am aceasta credinta intima ca Dumnezeu l-a primit în ceruri în rândurile sfintilor.

Dupa plecarea lui Jimboiu, parca se rupsese ceva în mine si l-am rugat pe Virgil Lungeanu, colegul meu, sa-mi faca iesirea din aceasta camera si sa ma trimita pe celular. La insistentele mele, am fost transferat la camera nr. 1 parter, în cladirea mare a închisorii.

Camera 1 celular

În aceasta camera am întâlnit multi camarazi care trecusera prin demascari, precum si pe bunul meu prieten si camarad Lefa Aristide, care nu trecuse pe acolo. El avusese sansa sa fie afectat ca medic la cabinetul din Pitesti, iar de acolo în toamna lui 1949, ca prin minune, sa fie dus, împreuna cu cei bolnavi de tuberculoza, pentru un abces rece, la sanatoriul penitenciar de la Târgu Ocna.

Lefa, student în anul V de Medicina, a facut minuni la Târgu Ocna cu bolnavii tuberculosi. Medicul oficial, temându-se de raspândirea bolii, i-a dat mâna libera sa îngrijeasca el bolnavii. Acolo l-a cunoscut si pe Valeriu Gafencu, sub a carui influenta a trait.

Un anume pastor, Wurmbrand, trecut prin demascari, s-a îmbolnavit si el de tuberculoza, în urma torturilor, si a fost trimis la Târgu Ocna, unde Lefa l-a îngrijit, salvându-i viata. Când a parasit închisoarea de la Târgu Ocna, Wurmbrand i-a spus lui Lefa: „Datorita tie, si îngrijirii pe care mi-ai dat-o, sunt în viata; n-am sa te uit niciodata”. Asa au înteles acesti tineri legionari sa-si ajute semenii, indiferent de ceea ce erau ei.

Cât am stat în acea camera, din cauza unei turnatorii, am fost pedepsit, împreuna cu Lefa si Stupu, cu arest sever la beci, care se gasea sub nivelul albiei Somesului si de aceea pe jos era numai apa.

Regimul la beci era foarte sever, primind doar o jumatate de portie tot la doua zile. Noaptea dormeam pe niste scânduri puse pe capre care în timpul zilei erau scoase pe culoar. Pe cimentul celulei aveam puse scânduri, sa nu intre apa în bocanci. De când se petrecuse cu mine minunea, suportam mai usor suferinta.

Într-o zi, am fost scos de un gardian si dus în cladirea administratiei. Trecând printr-o camera cu birouri, unde lucrau femei, ale caror chipuri nu le mai vazusem de sase ani de zile, le-am spus: „Sarut mâinile!”. N-am apucat sa pronunt însa bine cuvintele, ca m-am trezit cu un pumn zdravan în ceafa. Lovitura m-a doborât la pamânt; femeile, vazând scena, au ramas înmarmurite. Reprezentantul clasei muncitoare, al proletariatului, având un alt fel de educatie, a tinut sa ma „dojeneasca” în fata lor: „Tu, banditule, nu ai voie sa spui doamnelor: sarut mâinile”.

Din acea camera am fost dus apoi de gardian pe un culoar, într-un birou de ancheta. În fata mea a aparut un tânar ofiter de Securitate, care m-a poftit politicos sa iau loc pe scaun.

Dupa ce m-am asezat, ofiterul, masurându-ma de sus pâna jos, ma întreaba: „De unde te-au scos, domnule, de arati în halul asta?” „De la beci”, îi raspund eu. „Dar la frunte ce ai'?” Nu voiam sa-i descriu scena cu femeile dar, la insistentele lui, i-am spus totul, subliniind faptul ca aceasta este morala si civilizatia proletara. În fata mea, ofiterul a facut un raport de pedepsire a gardianului care m-a lovit. Însa el nu stia ca directorul închisorii era faimosul Goiciu!

Contrariat de regimul pe care îl aveau detinutii politici, a trecut apoi la un alt subiect. Venea de la Galati sa ancheteze niste cazuri de medici de la Tecuci care fusesera colegi de an cu mine la Facultatea de Medicina din Iasi. Colegul meu Lunguleac declarase la Pitesti ca acestia ar fi avut legaturi cu legionarii în timpul facultatii. Era pentru a doua oara ca luam cunostinta de faptul ca Securitatea se folosea de declaratiile noastre date la Pitesti pentru a aresta, judeca si condamna pe totii acei ce avusesera tangenta cu noi. Cum as fi putut sa recunosc o declaratie care sa trimita în închisoare fiinte nevinovate?!

La acea ora, suferinta fizica avea mai putina importanta pentru mine, si de aceea i-am spus categoric ofiterului ca nu recunosc si nu mai dau nici un fel de declaratie nimanui, cerându-i sa ma trimita de unde venisem. Hotarârea mea ferma l-a determinat pe ofiter sa cheme gardianul sa ma duca la beci.

Un fapt de retinut este si acela al pastrarii secretului în închisorile comuniste din România. Pe timpul lui Antonescu era altfel, comunicarea între detinutii politici se faceau printr-un sistem foarte simplu de batai cu pumnul în perete.

La Gherla, multi dintre camarazii nostri studenti la Politehnica cunosteau alfabetul Morse si s-a ajuns astfel ca, prin tevile de calorifer si prin peretii celulelor, sa se comunice perfect. Descoperirea aceasta ingenioasa s-a datorat lui Tomuta Octavian din camera 1 parter, azi inginer, pe atunci unul din cei mai buni studenti ai Politehnicii din Bucuresti.

Dar, cum nu aveam aparate pentru transmiterea mesajelor, trebuia gasita metoda de a reprezenta punctele si liniile alfabetului. Tomuta a sugerat sa se bata punctul cu o lovitura scurta iar linia cu doua lovituri apropiate, aproape suprapuse, metoda care a fost repede transmisa tuturor celulelor. Comunicarea s-a facut la început de la fereastra la fereastra, pâna s-a învatat alfabetul.

Si astfel, din vara anului 1954, în dubele-tren, dubele-masini sau celulele de securitate, secretul a fost spulberat complet. Se transmiteau tot felul de informatii, de la cele mai banale, pâna la cele politice, stiintifice, literare, filozofice, teologice.

La Aiud, fiind în celula cu Eugen Magirescu, am constatat ca el era foarte familiarizat cu acest mod de comunicare: plimbându-se prin camera, înregistra tot ce se transmitea prin teava. Lui Ion Munteanu îi era de ajuns sa înteleaga doua sau trei litere dintr-un cuvânt, pentru a deduce restul. Se ajunsese pâna acolo cu specializarea, încât nu se mai batea tot cuvântul, ceea ce reducea enorm timpul de transmitere.

Multe din poemele autorilor români sau straini au fost transmise prin acest procedeu si învatate pe de rost. Asa au fost poeziile lui Radu Gyr, ale lui Nichifor Crainic si ale altor poeti tineri.

Toate perchezitiile se anuntau, de la parter si pâna la etajele superioare, prin alfabetul Morse.

Procedeul a fost platit foarte scump de catre detinuti. Odata prinsi, sute de insi au fost pedepsiti cu arest sever, multora dintre ei tragându-li-se si moartea din aceasta. Cu toate pedepsele însa si cu toate sutele de victime care au cazut, a fost imposibil de a mai opri comunicarea dintre detinuti si secretul n-a mai putut fi asigurat. Ar fi trebuit pentru aceasta sa se suprime caloriferele sau sa se puna un gardian în fata fiecarei celule.

Tot pentru întarirea secretului, în vara lui 1954 ferestrele celulelor au fost prevazute cu obloane, în toate închisorile din România.

În celula cu badea Trifan

Pe avocatul Trifan l-am cunoscut în celula 32, la Gherla. Auzisem în închisoare de grupul Marian, fostul sef al judetului Brasov si de Trifan, fost prefect legionar de Brasov, condamnati la ani grei de închisoare înca de pe timpul lui Antonescu. Un alt grup de legionari condamnati atunci se strânsese în jurul lui Biris. Cele doua grupuri aveau doua atitudini diferite însa. Unul traia si simtea în spiritul Parintilor rasariteni, iar altul traia si gândea în spiritul Parintilor apuseni.

Ceea ce m-a impresionat placut acolo, a fost întelegerea cu care cei mai în vârsta îi primeau pe tinerii care trecusera prin demascari. Pentru acestia, integrarea în Legiune a fost foarte prudenta si smerita, pentru ca duceam în spate tragedia traita la Pitesti si Gherla, o revenire brusca riscând sa ne azvârle într-o extrema periculoasa. Si totusi, majoritatea si-au revenit, în raport direct cu cuantumul suferintei din decursul demascarilor.

Perioada de închisoare 1954-l964, a fost pentru noi, tineretul Legionar, una de armonie, întelegere, împartasire de cunostinte si de dragoste, spre deosebire de anii 1949-l954, (cinci ani de inactivitate intelectuala), cei mai întunecati din viata noastra.

Celulele se transformasera în sali de cursuri, de liceu si universitate. Taranii si muncitorii învatasera limbi straine, memorasera sute de poezii, stiau matematica, fizica, chimie etc. si, nu rareori, se angajau în discutii filozofico-religioase. Fiecare detinut punea la dispozitia celorlalti tot ceea ce acumulase cu timpul.

Meritul pentru aceasta armonie si pentru revenirea celor tineri în sânul Legiunii a fost mai ales al Badiei Trifan, veteran în închisoare, cu patrusprezece ani deja executati, si al profesorului, filozofului si poetului ardelean din Cluj, Ion Munteanu.

Munteanu facea parte din elita legionara.

În schimb, Badea Trifan, apartinea generatiei eroice a Capitanului. De aceea era privit de noi, tinerii, ca un mit; cuvântul lui si al printului Alexandru Ghica, cu care iar am stat în celula, era pentru noi lege.

Ceea ce as dori sa scot în evidenta în acest capitol este, mai ales, modul de gândire si traire al celor doua orientari: rasariteana si apuseana.

Marile personalitati care reprezentau cele doua lumi, ma preocupau în mod deosebit. Dupa iadul din care scapasem si dupa întâlnirea cu Jimboiu, setea mea de învatatura ma împingea sa aflu câte ceva si despre alte moduri de traire a vietii crestine.

Ion Munteanu era, dintre exponentii intelectuali greco-catolici din Cluj, cel mai receptiv la tot ceea ce se întâmpla în camera. Un intelectual de vârf, cult si talentat: scriitor, filozof si poet, stapânit de rationalismul apusean, nu mai pastrase nimic din Ortodoxie. În discutii, cauta sa ma atraga în sfera lui de influenta, sa gândesc, si sa traiesc ca el.

Opusul lui, prin judecata si trairea crestin-ortodoxa, Badea Trifan, era mai cald si cuvântul lui îmi mergea la inima, nu se adresa ratiunii.

În aceasta atmosfera, ca unul ce traiam ortodoxia, eu l-am ales drept calauza pe Badea Trifan; nu l-am respins însa nici pe Munteanu.

Se apropia Pastele lui 1955. Trecuse un an de la minunea savârsita de Dumnezeu cu mine si un an de la cunoasterea lui Jimboiu.

Saptamâna Patimilor acestor sfinte Pasti a fost pentru mine o adevarata aniversare; am trait-o în cainta si smerenie, sufletul meu era mereu atintit spre Golgota. În general, toti traiau cu smerenie Patimile Fiului lui Dumnezeu.

De multe ori suntem înclinati sa credem numai ceea ce vedem. Si atunci ni se pare ca nu mai avem nevoie de credinta, deoarece credinta opereaza acolo unde nu vedem si unde posibilitatile de cunoastere rationala devin neputincioase.

Nu observasem cum a trait saptamâna Patimilor Jimboiu, în 1954, pentru ca el era foarte discret în manifestari; în schimb l-am vazut pe Badea Trifan, de Luni si pâna în Sâmbata Mare.

Ceea ce am vazut la el a fost mai mult decât impresionant. Luni dimineata am vrut sa stau de vorba cu el, despre trairea duhovniceasca din aceasta Sfânta Saptamâna. Spre marea mea surprindere însa, când m-am apropiat, am observat cum plângea cu siroaie de lacrimi. Cei din camera, la dorinta lui, îi rezervasera un colt pe prici. Mi-a fost rusine ca l-am deranjat si toata Saptamâna Patimilor n-am mai putut sta de vorba cu el. Era retras în acest coltisor si plângea în continuu, privind cu ochii sufletului si simtind cu inima suferintele Fiului lui Dumnezeu rastignit pe cruce, pe Golgota. Îi impresionase pe toti cei din camera într-atât, încât întreaga Saptamâna Mare a fost una de doliu.

Miscat de cele vazute la Badea Trifan, mi-am îndreptat atentia si la Ion Munteanu si m-am convins de diferenta dintre trairea ortodoxa si cea catolica. Trifan traia cu inima, Munteanu cu ratiunea. Pe Munteanu nu l-am vazut o singura data sa verse o lacrima pe tot parcursul Saptamânii Patimilor, în timp ce Trifan plângea cum plânge o mama care si-a pierdut unicul copil. Trifan simtea calvarul de pe Golgota, pe când Munteanu îl gândea.

M-am convins apoi pentru tot restul zilelor mele, sa-i imit pe Jimboiu si pe Badea Trifan, ca pe fratii cei mai apropiati de sufletul meu.

M-am întrebat câti crestini de pe pamânt sunt în stare de o traire ca a lor? Iar eu, putea-voi oare varsa o lacrima, privind cu ochii sufletului catre Golgota? Da! Dumnezeu m-a învrednicit de cutremurul jertfei!

În timpul acelor Sfinte Pasti am vazut fata luminoasa a lui Badea Trifan aratând ca fetele marilor mistici români, ca a Parintelui Cleopa Ilie, a Parintelui Argatu, a Parintelui Arsenie etc.

Plecarea din Gherla

Daca la Gherla am trait groaza mortii si iadul pe pamânt, tot aici am renascut, am înviat si am iesit la mal din mlastina deznadejdii. Dar nu cu neputintele si slabiciunile mele omenesti, ci numai cu ajutorul lui Dumnezeu, caruia nu sunt vrednic a-I multumi.

În închisoarea Gherla mi s-au cimentat pentru toata viata credinta, gândirea, întelegerea si trairea. Daca în cei patru ani am trait chinurile iadului, aici am vazut si lumina care duce la mântuire. Pare paradoxal, dar în aceasta închisoare, pe care am ajuns sa o iubesc, considerând-o ca locul învierii mele, am cunoscut oameni pe care nu i-as fi întâlnit altfel niciodata în viata.

La sfârsitul verii lui 1955, cei cu condamnari de la zece ani în sus am fost pusi în lanturi si, cu primele loturi, am plecat spre închisoarea din Aiud.

Acolo am fost informati ca închisorile din România se împartisera dupa apartenenta politica a detinutilor.

Astfel, cea mai mare închisoare din tara era rezervata detinutilor politici legionari, fiindca numarul lor depasea cu mult pe cel al membrilor partidelor zise „istorice”, repartizati la închisori mai mici, desi astazi se fabuleaza ca greul l-au dus acestia din urma.

În iarna lui 1960, în februarie, am fost prins de gardianul sef de sectie scriind pe talpa bocancului niste însemnari pe care voiam sa le memorez. Mi s-a facut raport pentru arest sever, pedeapsa care, pâna la o luna, era data de directorul închisorii, iar peste o luna, doar de Ministerul de Interne.

Dupa aprobarea raportului facut de gardian, care ma pedepsise cu un arest sever de douazeci de zile, am fost prezentat la vizita medicala, unde urma sa se decida daca eram apt sau nu sa execut pedeapsa.

Pe celular, la etajul II, era medic fostul meu coleg de an si de sala la facultatea de Medicina din Iasi, Ion Ciocan din Galati. Nu-l vazusem pâna atunci. La data aceea, medici oficiali la Aiud mai erau si sotii Badea.

Dupa o vizita foarte sumara, acest coleg mi-a scris pe raport cuvântul „apt”, cu toate ca eram slabit ca o stafie.

Revoltat de aceasta criminala inconstienta si profitând de absenta de o clipa a gardianului, l-am privit drept în ochi si l-am întrebat:

– Tu stii, criminalule, unde ma trimiti? Nu mi-a raspuns. Era convins ca nu-l mai cunosc dupa unsprezece ani de închisoare.

L-am masurat apoi de sus pâna jos – era gras ca un taur hranit pentru abator, din minimul tain al detinutilor – pe cel ce-si vânduse pentru un blid de linte constiinta de medic.

Pironindu-l cu privirea, am reluat acuza:

– Mai, criminalule, nu ma cunosti?

Surprins, nu a mai putut evita raspunsul si mi-a zis:

– Draga Bordeianu, te cunosc, dar pentru ca nu pot suporta închisoarea si foamea, mi-am vândut constiinta de medic!

– O sa te bata Dumnezeu; esti un criminal odios, trimiti oameni nevinovati la moarte, i-am spus eu, gândindu-ma la doctorul Marculescu, a carui demnitate iesea la lumina, în contrast cu ceea ce era acest „macelar”. Dupa Ciocan, eu eram „apt” - în plina iarna, numai în zeghe si cu hrana tot la trei zile - sa stau timp de douazeci de zile la arest.

Cum nu mai primisem în închisoare nici un pachet de haine, mai aveam cu mine, din anul 1949, de la Pitesti, o singura flanela si o pereche de izmene, cârpite petec peste petec. Cei pedepsiti cu arest sever nu aveau dreptul decât la zeghe, o camasa si o izmana de penitenciar, boneta, bocanci si ciorapi subtiri.

Apoi am fost anuntat de seful de sectie sa ma pregatesc pentru a fi condus pe sectia de arest sever; în afara de camasa si izmene mi-am tras pe mine si flanela groasa, de care am amintit.

Dupa aceea am fost condus de gardianul de la etaj pe sectia de arest sever.

Redau câteva detalii în legatura cu aceasta sectie. Era situata în continuarea cladirii din mijloc a închisorii Aiud. Avea celule mici, cu ciment pe jos, fara încalzire, cu un gemulet sus, în colt, deschis iarna si închis vara si o tineta pentru necesitati, fara capac însa. Peretii erau umezi si se spunea ca se pusese anume sare în tencuiala lor. De dormit, nu puteai dormi decât fie pe tineta, fie pe ciment.

Când am ajuns, gardianul de pe sectie s-a uitat la mine, m-a masurat cu privirea si s-a multumit sa-mi deschida boxa ca sa intru, fara a controla daca îmbracamintea corespundea sau nu regulamentului. Dumnezeu îi daduse gardianului acest bun gând, pentru ca mila Lui era cu mine.

Am considerat acest fapt ca o minune Dumnezeiasca, ce m-a scapat de la o moarte sigura. Numai cu îmbracamintea subtire impusa celor pedepsiti, în mijloc de iarna, n-as fi rezistat.

Era atât de frig, încât apa de baut ce ni se da tot la trei zile, era mereu înghetata. Însa datorita rugaciunii am rezistat.

Dumnezeu a binevoit sa-mi dea putere ca, desi aveam un fizic asa de subrezit, sa ma pot misca prin celula ca sa nu înghet. În fiecare zi primeam vizita ofiterului politic, sa vada daca mai sunt în viata.

Catre sfârsitul chinului însa, nu ma mai puteam misca, si am cazut inert pe tineta. Am fost scos de cei doi gardieni si dus de subsuori pâna la celula mea. Când s-a deschis usa celulei, gardienii au spus un singur cuvânt camarazilor mei: „Luati-l!”, si m-au abandonat. Camarazii s-au repezit la mine, m-au luat în brate, m-au întins pe pat, m-au dezbracat si au început sa-mi maseze tot corpul ca sa ma dezghete.

Nu am simtit în viata mea o caldura mai prietenoasa ca în acel moment, dragostea camaradereasca ce nu se poate exprima în cuvinte. În tot timpul absentei mele, ei oprisera pentru mine feliuta lor de pâine, pe care o primeau dimineata, la ceai.

*

Acum, câteva cuvinte privind reeducarea de la Aiud.

În mai 1962, am fost scos din celula si dus în curtea închisorii.

Mai aveam un an pâna la expirarea condamnarii. Nu vedeam în evadare o solutie; din contra, ea nu mi-ar fi adus decât complicatii, fapt pe care si ofiterii politici îl cunosteau. De aceea, am fost dus în cladirile gradinii de zarzavaturi, care se gasea la vreo doi kilometri distanta, pe malul Muresului. Acolo am stat pâna în luna noiembrie.

Între timp, în închisoare începuse reeducarea: un fel de mascarada facuta sub supravegherea colonelului de securitate Craciun, directorul închisorii.

Prin septembrie-octombrie, a început reeducarea si la gradina. Întrebat daca particip si eu la acel bâlci, am spus ca nu.

La sfârsitul lunii noiembrie 1962, într-o Duminica dimineata, ne-am trezit în curte cu o duba si mai multe masini mici. Ni s-a ordonat sa ne grupam în careu pe un teren în forma de amfiteatru. Era o zi frumoasa, însorita. În fata acestui amfiteatru au fost scosi patru camarazi: profesorul de matematica Munteanu de la Cluj, doctorul Sercaianu de la Buzau, Dutu Dumitru, fost elev la Scoala militara de ofiteri din Ploiesti, arestat si condamnat înca de pe timpul lui Antonescu si ultimul, Dumitru Bordeianu.

Primul pus sa vorbeasca în fata detinutilor a fost doctorul Sercaianu, care în închisoare a avut o tinuta ireprosabila. Facuse parte din grupul reactiunii legionare si a refuzat sa vorbeasca. A urmat la cuvânt profesorul Munteanu. Si el a raspuns categoric „nu”.

Dutu, cu douazeci de ani de închisoare în spate, executati, s-a rezumat la o singura fraza: „Eu cu astfel de oameni nici nu stau de vorba!”

Pentru mine, a fost primul si ultimul discurs politic pe care l-am tinut în viata mea. În timpul lui, cei patru colonei de la Interne, directorul închisorii Craciun si colonelul Ivan, se uitau la mine parca hipnotizati. Am vorbit timp de 20 de minute despre reeducarea de la Suceava si despre demascarile de la Pitesti si Gherla. Ma ascultau toti, atât detinutii cât si oficialii, curiosi si interesati sa afle ce spuneam. Eram convins ca voi fi oprit sa vorbesc dar, spre surprinderea mea, am fost lasat sa-mi termin pledoaria, încheind cu: „Eu nu ader la acest bâlci, la aceasta mascarada, pentru ca am mai trait patru ani în astfel de situatii!”.

Detinutii din amfiteatru, adusi sa ne huiduiasca, parca amutisera. Nici unul n-a scos un cuvânt. Pentru mine a fost cea mai mare satisfactie politica pe care mi-a oferit-o viata.

Cum am terminat însa, am auzit, fara sa stiu de unde venea ordinul: „Puneti-l în lanturi pe acest bandit si pe toti ceilalti ca el!"

Cât ai bate din palme, am fost toti patru pusi în lanturi, bagati în duba si izolati pe celular, câte unul singur în celula, pâna la începutul lunii mai, 1963.

Din aceasta celula de izolare am fost dus într-o alta, unde l-am întâlnit pe Gheorghe Calciu. Trecusera zece ani de când nu ne mai vazusem.

La 15 mai 1963, Calciu a fost dus în primul domiciliu obligatoriu, iar pe 8 iunie, acelasi an, am fost dus si eu tot în Baragan, în acelasi sat, Viisoara, din raionul Slobozia.

În 1964 am fost apoi pus în libertate si apoi, dupa alti douazeci si cinci de ani de urmariri, anchete si amenintari, am avut posibilitatea sa ajung în lumea libera, în Australia, Statul Victoria. Aici am putut sa scriu ceea ce am scris si marturisirile mele au putut sa vada lumina tiparului.

Încheiere

Înainte de a încheia ceea ce am scris, tin sa multumesc din toata inima domnului Horia Sima, Seful Miscarii Legionare, care m-a sfatuit sa spun aceste lucruri traite despre tineretul legionar, studenti, elevi si muncitori, trecuti prin cumplita drama de la Pitesti si Gherla; sfat si ajutor fara de care aceste marturisiri n-ar fi vazut lumina zilei.

Cred ca numai cei care au trecut prin Pitesti si Gherla ar avea dreptul si datoria sa scrie despre aceasta sita a satanei, care au fost demascarile din cele doua închisori ale mortii.

Cei care au scris pâna acum despre aceasta drama au facut-o astfel: unii au scris din povestirile si fabulatiile altora, trecuti marginal prin demascari; altii, stapâniti si mânati de o nestavilita ura fata de Miscarea Legionara, au sustinut ideea ca demascarile de la Pitesti si de la Gerla nu au fost exercitate asupra tineretului legionar. Pe toti acesti denigratori, aflati în slujba nu stiu caror forte oculte, fara frica de Dumnezeu si rusine de oameni, fara cel mai elementar bun simt, sa-i judece Dumnezeu dupa dreptatea si voia Lui.

Redau mai jos un crâmpei foarte graitor, dintr-o poezie a tânarului poet legionar, Aurel Visovan, cu care am împartit zile de neuitat în demascarile de la Pitesti, la camera 3 subsol.

MOMENT PITESTEAN

Opriti-va din hohote – nebuni!

În râsul vostru negru fierb clocote de sânge,

Din rânjetul satanicei furtuni…

Pe cine-ati rastignit din nou – nebuni?

Ce cântec sfânt în scrâsnet greu se frânge?!

O! Dans în ritm macabru

Apocaliptic ropot de prohodiri ciudate…

Cer negru, negru clopot

Ce-ntunecat se zbate si

Bate, bate, bate…

Morti vii, stafii,

Si câte-un înger mat

Ce-a înghetat,

plecat în vesnicii…

Morti vii, stafii,

Si urlete surpate de nebuni…

O, Doamne, unde esti?!

De ce n-aprinzi minuni,

minuni ceresti?!

Pe unde esti?

O, Doamne, unde esti?!

………………………

Din nepatruns – nici un raspuns…

……………………….

Pitesti… Pitesti… Pitesti…

Noi, tineretul legionar, din cea mai frageda tinerete, am fost si suntem în transee, flamânzi si însetati, dispretuiti, umiliti, prigoniti, torturati, anchetati si judecati pe nedrept, închisi în lagare si închisori, denigrati, în permanenta suferinta si ucisi ca niste câini turbati. Poporul însa ne-a iubit, pentru ca lupta noastra pentru el am angajat-o, ca sa fie în sfârsit stapân pe glia si avutul lui.

Convingerea mea e, dupa cum am mai relatat, ca atunci când am fost anchetat la închisoarea din Pitesti, la 26 octombrie 1949, de catre personajul cu fizionomie de rus get-beget, acesta si avea planul reeducarii deja întocmit la Moscova, probabil la sugestia lui Stalin si cu stirea celor trei ministri comunisti: Ana Pauker, Teohari Georgescu si Vasile Luca. Acestia au format echipa biroului Central al Partidului Comunist (bineînteles, si cu consimtamântul lui Gheorghiu Dej) care, cu ajutorul generalului Nicolski, comandantul Securitatii, si cu al unuia dintre ajutoarele lui, colonelul Zeller, a condus, ordonat si verificat personal demascarile de la Pitesti si Gherla.

Ei au fost cei care au initiat si aplicat planul pentru înmormântarea tineretului legionar.

Asa ca, planul nu a fost facut pentru un alt tineret român, ci numai împotriva tineretului legionar, care avea o continuitate în lupta si prigoana – din 1933 si pâna în 1948 – o ideologie si o educatie bine puse la punct. La data când s-au declansat demascarile, tineretul nelegionar reprezenta un numar infim. Elevii legionari au fost peste 90%, veniti din toate Fratiile de Cruce din tara.

La Suceava, în anul 1948, închisoarea numara câteva sute de elevi legionari. Tot aici se gaseau si o multime de studenti din Centrul Universitar Legionar Iasi, apoi conducerea Fratiilor de Cruce de la liceele din Moldova: Comsa Ieronim, C. Strachinaru, M. Lates, L. Soltuz, etc...

Tinerii studenti si elevi nelegionari care au trecut prin demascarile din Pitesti si Gherla ar putea spune si ei, nominal, câti au fost ucisi dintre ei, câti au încercat sa se sinucida, câti s-au sinucis, câti au înnebunit. Tinerii nelegionari nu aveau nevoie de demascare sau reeducare.

Tinerii nelegionari au trecut prin închisoare ca fii de chiaburi, de ofiteri deblocati, de preoti, politisti si jandarmi, sau ca exponenti ai „burgheziei”, dati afara din licee sau facultati. Ca argument al celor afirmate mai sus, dau un exemplu frapant: la Facultatea de Medicina din Iasi, care în cei sase ani de studii numara vreo doua mii de studenti, numai un singur student nelegionar, un taranist, a fost arestat si dus la Suceava, dupa ancheta fiind imediat pus în libertate.

Din anul meu, unde eram vreo trei sute de studenti, numai legionarii au fost arestati si condamnati la ani grei de închisoare; dintre ceilalti, ramasi liberi, multi aveau sa îngroase rândurile membrilor de partid, fie ca activisti, securisti sau oameni de încredere în posturi de conducere. Asa ca nu mai era nevoie sa fie „demascati” sau „reeducati”, fiindca o facusera ei însisi, fara ajutorul nimanui. De la profesorii universitari, pâna la ultimul student, au profitat de împrejurari ca sa se puna „la adapost”, cochetând fara jena cu ocupantul si uitând ca neamul nostru se afla la marginea prapastiei, amenintat sa fie descompus în esenta lui intima.

Tineretul legionar a fost constient de acest pericol si s-a angajat din toate puterile sa evite ireparabilul. Faptul ca demascarile de la Pitesti si Gherla au fost îndreptate exclusiv împotriva tineretului legionar, o dovedesc si miile de jertfe din rândurile sale. Si daca totusi s-ar gasi cineva sa conteste acest lucru, acestia n-ar fi decât cei ce au complotat cu ocupantul. Istoria a înregistrat însa daruirea pe altarul patriei a celor ucisi, sinucisi, înnebuniti, îmbolnaviti si morti din cauza torturilor si a conditiilor inumane de detentie. Ma fac exponentul tuturor fostilor tineri legionari, spunând ca, daca acestia ar mai avea de ales între o noua demascare si moarte, sunt sigur ca de sute de ori ar prefera moartea. Eu însumi n-as ezita o clipa a alege moartea, în locul chinurilor continue ale demascarilor prin care am trecut.

Iata concluzia demascarilor:

- pe „bandit” sa nu-l crezi niciodata ce spune;

- în „bandit” nu trebuie sa ai încredere;

- „banditul” niciodata nu este sincer,

- „banditul” cauta întotdeauna sa ascunda ce stie;

- „banditul" încearca sa induca în eroare;

- „banditul” nu poate fi reeducat, de aceea el trebuie demascat (torturat) în continuu, pâna moare.

De zeci de ori le-am auzit pe toate acestea din gura lui Turcanu si a colaboratorilor lui.

Din ancheta la care am fost supus la 26 octombrie 1949, dupa toate aparentele (si ulterior din spusele directorului închisorii, Dumitrescu, ale primului gardian si ale altor gardieni) de catre Nicolski, îmi reveneau mereu ca un leitmotiv urmatoarele spuse: „În închisoarea aceasta voi, banditilor de legionari, sunteti acum în jur de 80% si cautati sa-i convertiti si pe ceilalti, atragându-i în tabara voastra, ca sa-i faceti legionari”, „o sa va stim si gândurile”, „s-ar putea sa spui ca nu mai esti legionar”, „voi, banditilor de legionari, sunteti în mâna noastra si o sa facem din voi tot ceea ce vrem pentru ca avem metode”, „din beton armat sa fiti si tot va înmuiem”.

Cu câteva exceptii, majoritatea dintre noi au fost îndraciti. Unii mai traiesc si azi. Altii au avut moarte de martir. Se exclud cei ucisi, iar cei care au înnebunit sunt o categorie aparte.

Majoritatea dintre noi am trait o nebunie colectiva, îndracirea si dezumanizarea, ajungând pe culmile disperarii.

Doza de tortura a celor ce treceau prin demascari a fost administrata în functie de:

- credinta în Dumnezeu si valorile morale crestine;

- credinta si atasamentul fata de Miscarea Legionara, doctrina legionara, Capitan si sefii legionari si, în special, fata de Horia Sima;

- vechimea, functia si pozitia în Miscarea Legionara;

- posibilitatile intelectuale si profesionale;

- gradul de influenta fata de ceilalti tineri;

- trairea morala si puterea combativa;

Aceste torturi, nemaiîntâlnite în istoria detentiei decât poate în Asia, au fost aplicate „prin noi, de noi si pentru noi".

Ce s-a observat dupa realizarea acestui plan? În plan au prevazut zdrobirea pentru totdeauna a tineretului legionar, dar s-au înselat, realizând doar aproximativ 10% din acest plan.

Nu s-au asteptat la atâtia morti, încercari de sinucidere, înnebuniti, precum si la atâta rezistenta din partea tineretului legionar. Desi au scos de la noi, prin torturi de nesuportat, peste 90% din ceea ce nu declarasem la anchetele oficiale, nu au putut scoate din inima noastra credinta în Dumnezeu, valorile morale crestine si cele ale Legiunii.

Nu au reusit sa faca din toti niste posedati si ucigasi ireversibili si nu au putut folosi decât foarte putini ca turnatori, în închisoare sau în afara ei.

Neîncrederea între noi a fost pasagera si forurile superioare nu s-au asteptat la revenirea si unitatea noastra.

Nu au putut pastra secretul demascarilor.

În loc sa fim distrusi si înmormântati, istoria ne-a plasat pe incredibilele culmi ale rabdarii si rezistentei, ca exponenti ai luptei neamului nostru, împotriva raului si a bolsevismului.

Am vazut care au fost responsabilii acestui genocid, iar victimele, repet, au fost în proportie de 90% legionari. E de retinut esenta crestina a acestui tineret: el a ajuns la o astfel de traire, încât a putut sa-i ierte pe toti cei ce i-au torturat, fie acestia camarazi, colegi sau dusmani.

Demascarile cu torturile folosite la Pitesti si Gherla nu s-au aplicat nici unui alt tineret studios din tarile stapânite de comunisti si nu avem certitudinea ca s-ar fi aplicat macar în gulagurile din U.R.S.S.

Miscarea Legionara este unica în lume, prin politica si finalitatea ei, precum unica a fost si demascarea cu metodele ei de tortura continua.

Tuturor dusmanilor nostri le raspundem prin cuvintele fariseului Gamaliel: «Si acum eu va spun, nu va necajiti pe oamenii acestia, ci lasati-i în pace. Daca încercarea sau lucrarea aceasta este de la oameni, se va nimici, dar daca este de la Dumnezeu, n-o veti putea nimici. Sa nu va pomeniti ca luptati împotriva lui Dumnezeu» (Faptele Apostolilor 5, 38 - 39).

Deci, daca Legiunea este împotriva lui Dumnezeu, se va nimici, dar daca ea slujeste lui Dumnezeu si neamului, nimeni nu o va putea distruge. Patronul Legiunii este Arhanghelul Mihail, iar stapânul celor plini de ura este satana, pentru ca ura este arma diavolului.

Reproduc din memorie o poezie a unui tânar legionar necunoscut, ucis sau poate înnebunit în chinuri continui:

Salcâmii

Cu radacini adânci înfipte-n lut,

suntem salcâmi cu lemnul greu si tare,

cu fruntea crengilor privim spre soare.

Acel ce ne-a nascut, murind, a vrut

sa fim salcâmi: al tarii tare scut.

Suntem salcâmi si crestem pretutindeni

pe râpi adânci, pe grui si pe podzol,

pe sufletul si trupul tarii gol,

pe raristi saracite de osânde.

Suntem salcâmi si crestem pe oriunde.

Noi crestem repede ca o furtuna.

Calaii s-au temut de-atât elan,

cât se ridica bradul într-un an,

noi crestem vijelie într-o luna.

Noi nu voim pe nimeni sa-nspinam,

dar toti dusmanii ne-au izbit de moarte,

menindu-ne prigoanele drept soarte.

Doar ghimpii ne-au fost dati sa ne-aparam…

Un dor aprins înspre destin ne mâna

si unde unul a cazut ranit,

o mie de lastari au rasarit.

Suntem salcâmi si crestem din tarâna,

codrii de crez si datina româna.

Peste orice conceptie politica si peste tot si toate, ramâne credinta noastra nelimitata în Dumnezeu, dragostea pentru El si aproapele nostru, credinta în mântuirea neamului nostru românesc si a tuturor neamurilor.

Îmbratisam cu toata dragostea de frate pe toti românii care au facut închisoare, indiferent de conceptiile lor, religioase sau de alta natura, pentru atitudinea, barbatia si curajul de a se împotrivi ideologici satanei, comunismului.

Cinstim pe cei ucisi sau morti în anchete, lagare si închisori.

Nu-i uitam, si cu aceeasi consideratie ne aducem aminte de toti cei vii si morti din lagarul comunist, de toti cei care au suferit si murit în închisori. Pentru toti acestia aprindem un pai de lumânare în fata Sfintelor Altare...

Nota finala

Când nu vor mai fi oameni sfinti, atunci are sa fie si sfârsitul lumii.

Sfântul Efrem Sirul

Pentru ca se credea drept, si pentru a se vedea ca într-adevar era drept, Dumnezeu l-a lasat pe Iov, începatura marturisitorilor, în mâna satanei, pâna la o vreme.

Cartea lui Dumitru Bordeianu este un tratat de demonologie contemporana, asa cum nu mai avem altul decât, în parte, Imnul pentru crucea purtata, a lui Virgil Maxim. Este o scriere cu atât mai pretioasa cu cât, în orbirea si înselarea obsteasca în care traim, nimeni nu mai vede adevarata natura a înfruntarii, de proportii cosmice, în care suntem partasi cu totii. Cu inima învârtosata de pacate, „privim si nu vedem, auzim si nu întelegem” ca razboiul pe care îl bate satana împotriva lui Dumnezeu si a Hristosului sau, prin mijlocirea omeneasca, se apropie de ultima batalie.

În timpul din urma, pentru pacatele noastre, „asupra neamului omenesc au navalit iarasi demonii. Putem vedea ca puterea, care pâna acum retinea manifestarea ultima si înfricosatoare a actiunilor demonice, a fost deja luata din lume (2 Tesaloniceni 2, 7). Conceptia crestina asupra lumii nu mai exista ca un tot unitar, iar satana este eliberat din temnita sa, unde îl tinea Biserica lui Hristos, «ca sa ademeneasca neamurile» (Apocalipsa 20, 7-8) si sa le pregateasca pentru închinarea catre Antihrist la sfârsitul vremurilor” .

Aceasta a început odata cu razvratirea masonica din Franta, odata cu „marea revolutie” a libertatii raului descatusat, a egalitatii în neomenie si a fraternitatii oamenilor cu dracii, pâna ce „firea lor va ajunge sa se uneasca” (Sfântul Nil Atonitul). Atunci, manastirile ereziarhilor francezi au fost transformate în cluburi masonice („iacobinii”, cei care au ocupat lacasul Sfântului Iacob, fiind cei mai cunoscuti), si în capistile papistase a fost întronat idolul „ratiunii" luciferice.

În secolul al XIX-lea, „ciuma frantuzeasca” s-a întins catre rasaritul drept-credincios. Neputând sa loveasca Ortodoxia de-a dreptul, umanismul, adica cultul omului, a deviat-o spre conceptii de inspiratie iudeo-protestanta si catolica.

Abia în ultima suta de ani s-a putut trece la nimicirea Bisericii vazute: în Rusia mai întâi, apoi în celelalte tari ortodoxe. Un caz aparte, dar foarte asemanator, îl reprezinta Spania, unde moastele sfintilor ortodocsi (caci altii nici nu pot exista) au fost remartirizate si lacasurile aruncate în aer în 1936.

Asa am ajuns „sa traim în acest veac înfricosator al triumfului si jubilarii demonice, descrise de cei cu vedere duhovniceasca. Sfântul Ignatie Briancianinov povesteste cutremurat viziunea unui fierar dintr-un sat de lânga Petersburg, la hotarul secolului nostru de necredinta si revolutii. În miezul zilei, acela a vazut pe neasteptate o multime de demoni cu chip omenesc, spânzurati de ramurile copacilor padurii, îmbracati ciudat, cu caciuli ascutite, cântând la instrumente muzicale nemaivazute si tipând salbatic: Timpul nostru! Libertatea noastra!” .

Si pentru ca în tarile ortodoxe (mai putin Grecia si Serbia), nu a putut sa provoace apostazia generala prin semne si minuni, asa cum a facut în Occidentul eretic si pagân, vrajmasul a trebuit sa construiasca iadul comunismului „real”, în Rusia pravoslavnica mai întâi, si apoi în România, unde s-a încercat ceva nevisat niciodata de cel rau si de slugile lui: anume demolarea bisericii din inimile crestinilor, a lacasului tainic de închinaciune, adica a împaratiei lui Dumnezeu, care este în launtrul nostru.

Dupa o suta de ani de liberalism antihristic pustiitor, în România aparuse în chip minunat, în urma primului razboi, o generatie de marturisitori, nemaiîntâlnita decât în vremea celor dintâi prigoane împotriva dreptei credinte. Acestia au fost legionarii, strânsi în jurul icoanei Sfântului Arhanghel Mihail, îngerul care a oprit caderea celor fara de trup.

Împotriva acestora si-a concentrat vrajmasul atacurile, într-o tara ajunsa, dupa 1918, în stapânirea necredinciosilor, sub obladuirea unor posedati precum Carol al II-lea si Antonescu.

A fost nevoie de înca un macel apocaliptic, „al doilea razboi mondial", pentru ca balaurul sa ajunga iarasi stapânitor vazut al lumii acesteia, prin mijlocirea urâtorilor de Hristos iudei.

„Sfântul Andrei cel nebun pentru Hristos spune ca dupa împlinirea vremii tuturor neamurilor care, la rândul lor, în diferite vremi au împaratit, va ridica Dumnezeu si sceptrul israelitenilor, prin Antihrist, ca sa împarateasca în al saptelea veac spre al optulea. Asadar, îi vor aduna pre toti în cetatea Ierusalimului, pre care o va da lor ca sa nu mai zica ei: «Daca ar fi voit Dumnezeu sa ne miluiasca pre noi, iarasi locurile noastre ni le-ar fi dat, si era sa credem în Hristos, si nu era sa-l omorâm pre El, ca au iubit mai mult pre neamuri decât pre noi» .

Mijlocul celui „de-al optulea veac de la facerea lumii” se afla în vremea noastra în acest secol de rautati nemaivazute. În 1947 marile Loji, împreuna cu organismele masonice internationale (ONU), înfiinteaza statul „Israel”, dupa ce jidovii câstigasera cel mai salbatic razboi al tuturor timpurilor. Abia atunci, ei au putut porni batalia finala împotriva sfintilor lui Dumnezeu, conform Talmudului. «Si i s-a dat fiarei (Antihristului) sa faca razboi cu sfintii si sa-i biruiasca si i s-a dat ei stapânire peste toata semintia si poporul si neamul» (Apocalipsa 13, 7).

Daca nu tinem seama de lucrarea iudeilor, istoria ultimelor doua milenii ramâne o taina nepatrunsa.

Odata cu tradarea iscarioteanului, cu lepadarea norodului din Vinerea Patimilor si, mai ales, cu blestemul pe care singuri si l-au dat, poporul ales s-a dat în mâna satanei si lucreaza cu voia, împreuna cu acesta, la pieirea neamului omenesc si, în primul rând, a crestinilor.

„Foarte multa ura au jidovii asupra crestinilor; de ar vrea omul sa le scrie toate trebuie vreme foarte îndelungata. Însa nu ma lasa inima sa tac de tot si a nu arata crestinilor ura lor. Mai întâi, ei Biserica noastra o numesc „tuma”, care cuvânt va sa zica „spurcata”; iar hahamii numesc Biserica noastra „moisav”, care va sa zica „umblatoare”; pe crestin îl numesc „goim” adica „pagân”; pe copiii de crestin îi numesc „seighiti”, care va sa zica „vierme târâtor”, copilei îi zic „siscala”, care tot asa va sa zica – vierme târâtor parte femeiasca; pe preot sau pe calugar îl numesc jidovii „galah”, care va sa zica „jertfitor la idoli".

„Pe copiii lor, pâna a nu începe dascalul a-i învata A, B, trebuie mai înainte sa învete hula asupra crestinilor, ca sa stie când va trece pe lânga vreo biserica sa zica: «spurcata spurcatilor si necurata necuratilor, afurisita este». Si la Talmud scrie ca daca a trecut vreun jidov pe lânga biserica si a uitat sa huleasca, pâna la zece pasi, dator este sa se întoarca îndarat si sa zica hula aceea” .

Pentru ca s-au facut ucigasi de Dumnezeu si s-au înrobit diavolului, jidovii au cazut din starea de umanitate si au împrumutat firea cu desavârsire rea a dracilor.

Precum fara margini este dragostea lui Hristos pentru oameni, tot asa este si ura satanei si a iudeilor împotriva Mântuitorului si a alesilor Sai. Asa cum Evanghelia este cartea dragostei, tot asa, în Talmud, vrajmasul a creat codul de legi al fiarei, îndreptat direct împotriva Cuvântului lui Dumnezeu: „Sa recunoastem ca Talmudul si literatura talmudica contin formulari si precepte extrem de injurioase la adresa crestinismului” . „Pentru evrei, însusi numele lui Iisus a devenit un simbol al tuturor josniciilor posibile" . „De exemplu, Talmudul, în afara unui pomelnic de acuzatii sexuale murdare împotriva lui Iisus, spune ca pedeapsa Acestuia în iad este sa fie înecat într-o baie de excremente clocotite. În Codul complet al legii talmudice al lui Maimonide, autorul nu poate pronunta niciodata numele lui Iisus fara sa adauge pios: «Pieri-i-ar numele pacatosului!». Sa mai citam si preceptul care ordona evreilor sa arda, în public, orice exemplar al Noului Testament" .

Doar asa putem întelege ceea ce s-a întâmplat la Pitesti si Gherla, ororile pe care Bordeianu le descrie, fara a le putea afla cauza ascunsa. Nicolski, Zeller, Pauker, Teohari, precum si rabinii care au conceput planul reeducarii, nu au fost nebuni. Ei nu au facut decât sa puna în practica Talmudul, în modul cel mai riguros. Scopul lor nu a fost distrugerea fizica a celor alesi, ci siluirea sufletului, schimbarea mintii si transformarea omului în demon. Asa ne explicam toate aceste fapte peste fire: cruzimea draceasca, pasiunea coprofaga si obscena si, mai ales, nebunia hulei. Spune monahul Neofit: „Când avem noi Nasterea lui Hristos si Botezul lui Hristos, în acele doua nopti nu pun ei mâinile pe cartile lor, ci le acopera si joaca toata noaptea carti si hulesc pe Hristos, pe Maica Domnului si pe toti Sfintii, si numesc noptile acestea noaptea oarba”. (s.n.) „Si cu adevarat oarba noapte este pentru dânsii, ticalosii, ca nu vad adevarul, dar pentru ce acopera ei cartile lor în noptile acelea, si ce hule bârfesc, nu pot sa le scriu, ca ma cutremur a le si gândi în mintea mea, ca mi se pare ca se va spurca si vazduhul a spune cineva hula aceasta ce bârfesc ei atunci când acopera cartile lor” .

Vedem ca mucenicilor vremii noastre li s-a dat sa patimeasca înca si mai mult decât aceia din vechime. Tiranii antici nu aveau stapânire decât asupra trupurilor; la Pitesti si Gherla, satanei i s-a îngaduit sa se atinga chiar de sufletul omenesc. Asa s-a împlinit cuvântul care zice ca «cei din urma vor fi cei dintâi» în Împaratia Cerurilor.

Stiind ca vremea s-a scurtat si ca i se apropie ceasul, cel rau, si cei împreuna lucratori cu dânsul – jidovii –, au cautat sa traga dupa ei în iezerul de foc si pe cei alesi, aducându-i la lepadarea de Hristos, de va fi fost cu putinta.

Asta s-a urmarit prin „reeducarea” adevaratilor crestini, putini la numar, a „micii turme”, strânse dintre legionari. „Mlastina deznadejdii” este sufletul lipsit de Dumnezeu, adica iadul launtric: «Împaratia mortii este casa mea; culcusul meu l-am întins în inima întunericului. Am zis mormântului: Tu esti tatal meu; am zis viermilor: Voi sunteti mama mea si surorile mele! Atunci unde mai este nadejdea mea si cine a vazut pe undeva norocul meu? El s-a rostogolit pâna în fundul iadului si împreuna cu mine se va cufunda în tarâna» (Iov 17, 13-16) .

*

Cu siguranta, prigonitorii vremii noastre, rabinii care au condus, si masonii care au organizat totul, nu îsi puteau închipui binele pe care îl faceau victimelor atunci când le chinuiau si le omorau, caci: «Fericit este omul pe care Dumnezeu îl mustra! Si sa nu dispretuiesti certarea Celui Atotputernic. Caci El raneste si El leaga rana, El loveste si mâinile Lui tamaduiesc» (Iov 5, 17). «Fericiti cei morti, cei ce de acum mor întru Domnul! Da, graieste Duhul, odihneasca-se de ostenelile lor, caci faptele lor vin cu ei» (Apocalipsa 13, 13).

De asemenea, tiranii contemporani nu aveau cunostinta de rapoartele martirologice cuprinse în „Vietile Sfintilor”. Cu toate acestea, formele de martiraj sunt identice: de pilda, legionari arsi de vii la Crematoriu, în cuptoarele locomotivelor sau doar trecuti prin etuva ca Gioga Parizianu din cartea de fata, care a supravietuit, asemeni celor trei tineri din Babilon. La fel, gasim descrise în „vietile” sfintilor contemporani noua, scene de supliciu în care calaii se istovesc lovind cu tevi de metal, în schimburi, niste oameni ajunsi la starea de schelete miscatoare, pe care totusi nu îi puteau doborî. „Striga, parinte, ca te omoara astia!”, citim în „Bucuriile suferintei” despre parintele Dumitru Bejan, care comenteaza: „Ce sa strig, daca nu simteam nimic?” Într-adevar, îngerul Domnului îl apara si îl facea sa se simta în trup strain.

«Trupul meu e plin de paduchi si de solzi de murdarie; pielea mea crapa si se zbârceste. (…) Pielea s-a facut pe mine neagra si oasele mele sunt arse de friguri» (Iov 7, 5; 30, 30). Trupurile acelea chinuite, batjocorite, s-au sfintit prin suferinta si, cu mila lui Dumnezeu, au biruit firea, astfel încât astazi avem moastele întregi ale marturisitorilor, precum Sfântul Ilie Lacatusu, preot legionar. Din rânduiala Dumnezeiasca, moartea a fost calcata, diavolul s-a surpat si cei care ar fi trebuit sa cada s-au înaltat laolalta cu îngerii.

Sângele varsat în România pentru Hristos si Biserica a curs si pentru cititorul acestei carti, pe care am dorit sa o încheiem cu marturia unui sfânt care si-ar fi dorit cu siguranta sa traiasca astazi marturisind Adevarul.

SFÂNTUL IOAN GURA DE AUR

Lauda la toti sfintii,

care în toata lumea au marturisit

N-a trecut înca numar de sapte zile de când pe sfintitul praznic al Penticostiei l-am savârsit, si iarasi ne-a ajuns pe noi ceata de mucenici, iar mai vârtos tabara de mucenici si sirag al taberei îngerilor, pe care Patriarhul Iacov l-a vazut, întru nimic fiind mai prejos, ci întocmai si deopotriva cu dânsii. Ca mucenicii si îngerii numai cu numele se deosebesc, iar cu lucrurile se împreuneaza. Cerul îl locuiesc îngerii, dar si mucenicii. Neîmbatrânitori si nemuritori sunt aceia, aceasta si marturisitorii o vor avea-o. Ci au primit aceia si fire netrupeasca? Si ce este cu aceasta? Caci mucenicii, desi cu trup sunt înfasurati, însa nemuritori ‹sunt›; iar mai vârtos si mai înainte de nemurire moartea lui Hristos le împodobeste trupurile lor mai mult decât nemurirea.

Nu este atâta de stralucit cerul care se împodobeste cu multimea stelelor, pe cât sunt înfrumusetate trupurile mucenicilor cu stralucitele puroaie ale ranilor. Drept aceea, fiindca au murit, pentru aceasta mai ales covârsesc si mai înainte de nemurire au luat darurile de biruinta, de la moarte încununându-se. «Micsoratu-l-ai pe dânsul putin oarece decât îngerii, cu slava si cu cinste l-ai încununat pe el»; pentru firea cea de obste a oamenilor zice David. Dar si pe putinul acesta, dupa ce a venit, Hristos l-a dat, dupa ce cu moartea pe moarte a osândit-o. Însa eu nu de aici ma întaresc, ci ‹din aceea› ca si micsoratatea aceasta a mortii covârsire s-a facut; ca de n-ar fi fost muritori, nu s-ar fi facut mucenici. Întrucât, de n-ar fi fost moarte, nici cununi n-ar fi fost. De n-ar fi fost sfârsit, nici mucenicie n-ar fi fost. De n-ar fi fost moarte, nu ar fi putut Pavel sa zica: «În fiecare zi mor pentru lauda voastra, pe care o am întru Hristos Iisus». De n-ar fi fost moarte si stricaciune, nu ar fi putut sa zica acelasi: «Ma bucur întru patimirile mele pentru voi, si împlinesc lipsurile necazurilor lui Hristos în trupul meu». Drept aceea sa nu ne mâhnim, caci ne-am facut nemuritori, ci sa multumim, ca de la moarte ni s-a deschis noua arena marturisirii; de la stricaciune am luat pricina rasplatirilor; de aici avem pricina de lupte.

Vezi întelepciune a lui Dumnezeu, cum pe marimea rautatilor, pe capul primejdiei noastre, pe care l-a adus în launtru diavolul – pe moarte o zic –, pe aceasta întru cinstea si slava noastra a schimbat-o, prin aceasta aducându-i pe nevoitori catre rasplatirile muceniciei? Deci ce? Vom multumi diavolului pentru moarte? Sa nu fie! Caci nu este isprava socotelii aceluia, ci daruirea întelepciunii lui Dumnezeu. Acela a adus-o în launtru ca sa piarda, si catre pamânt întorcându-ne, pe toata nadejdea mântuirii sa ne-o curme; iar Hristos a întors-o dupa ce a luat-o pe dânsa, si pe noi iarasi la cer printr-însa ne-a suit. Deci nimeni din voi sa nu ma prihaneasca, ca ceata si tabara am numit pe plinirea mucenicilor, punând doua nume potrivnice unui lucru. Ca ceata si tabara sunt potrivnice, însa aici s-au împreunat amândoua. Caci ca si cum dantuind, asa de cu dulceata se duceau la munci; si ca si cum batând razboi, asa au aratat pe toata barbatia si rabdarea, si pe cei împotrivnici i-au biruit. Daca ai fi vazut firea celor ce se faceau, lupta si razboi si tabara erau cele ce se faceau; iar daca pe socoteala celor ce se faceau ai fi cercat-o, cete si ospete si praznuiri si prea mare dulceata erau cele ce se savârseau.

Voiesti sa te înveti ca acestea erau mai înfricosate decât razboiul? Despre ispravile mucenicilor zic. Ce lucru oare este înfricosat în razboi? Osti stau dinspre amândoua partile într-armate, stralucind cu armele, si pamântul cu totul luminându-l, nori de sageti se slobod dinspre toate partile acoperind aerul cu multimea, pâraie de sângiuri se pravalesc pe pamânt, si stârvurile multe fiind pretutindeni ca întru niste seceris de spice, asa surpându-se ostasii unii de catre altii. Vino, deci, de la aceea spre lupta aceasta sa te aduc pe tine. Si aici sunt doua tabere: una adica a mucenicilor, iar alta a tiranilor. Dar tiranii erau într-armati, iar mucenicii se luptau cu trupul gol, si se facea biruinta celor goi, nu a celor într-armati. Cine nu s-ar fi spaimântat?! Ca cel batut biruia pe cela ce îl batea, cel legat pe cel dezlegat, cel de tot ars pe cel ce îl ardea, cela ce murea pe cel ce îl ucidea; vazut-ai cum acestea erau mai înfricosate decât acelea? Acelea adica, desi erau înfricosate, dar dupa fire se faceau; iar acestea covârsesc pe toata firea si pe toata urmarea lucrurilor, ca sa te înveti ca ale Harului lui Dumnezeu erau cele ce se ispraveau.

Macar ca ce lucru este mai nedrept decât lupta aceasta? Ce este mai fara de lege decât luptele acestea? Ca în razboaie se într-armeaza amândoua partile celor ce se lupta; iar aici nu asa: ci mucenicul adica statea gol, iar calaul într-armat. Iarasi, întru lupte amândoura partilor le este slobod a-si ridica mâinile împotriva. Iar aici acela statea legat, iar tiranul cu stapânire îi aducea asupra-i ranile, si ca dintr-o anume tiranie judecatorii însortindu-si lor sa faca rau, iar dreptilor mucenici dându-le sa patimeasca rau, asa se împleticeau cu sfintii, si nici asa nu-i biruiau pe dânsii. Ci dupa aceasta nepotrivita si aspra lupta, tiranii, fiind biruiti, se duceau. Si un lucru ca acesta se facea, precum daca cineva aducând într-un razboi un om viteaz si razboinic si pe ascutisul sulitei frângându-i-l si de platosa dezbracându-l, asa cu trupul gol i-ar fi poruncit sa se lupte, iar el lovindu-se si batându-se si nenumarate rani primind ar fi pus semn de biruinta. Caci si pe mucenici goi aducându-i, si cu mâinile înapoi legându-i, si dinspre toate partile batându-i si strujindu-i, asa se biruiau calaii, iar ei ranile primindu-le, pe biruinta cea împotriva diavolului au pus-o.

Si precum diamantul însusi fiind batut nu se da, nici nu se înmoaie, iar pe fierul cela ce îl bate îl risipeste, asa cu adevarat si sufletele sfintilor, atâtea munci asupra-le aducându-se, ele nimic rau nu patimeau, iar pe puterea celor ce îi bateau o risipeau, urât si cu totul de râs biruindu-se, asa din lupte îi trimiteau, dupa ce luau multe si nesuferite rani. Ca si de lemne îi legau pe dânsii, si coastele le gaureau, si brazdele adâncindu-le ca si cum ar fi arat pe niste pamânt, iar nu trupuri ar fi spintecat; si puteai a vedea coaste desfacute, coaste deschise, piepturi rupte; si nici pâna aici nu si-au oprit tulburarea si nebunia lor fiarele acelea mâncatoare de sânge: ci si de pe lemne pogorându-i peste carbuni îi puneau pe gratare de fier. Si puteai a vedea iarasi vederi mai amare decât cele de mai înainte, îndoite picaturi picând din trupurile lor, unele adica din sângele cela ce curgea, iar altele din trupurile cele ce se topeau. Iar sfintii, zacând pe carbuni ca pe niste trandafiri, asa de cu dulceata vedeau pe cele ce li se faceau.

Iar tu, auzind gratar de fier, adu-ti aminte de scara cea gândita pe care a vazut-o Patriarhul Iacov întinsa de la pamânt pâna la cer; pe aceea se pogorau îngerii, iar pe acesta se suiau mucenicii. Si întru amândoua Domnul era întarit. Nu ar fi rabdat sfintii acestia durerile, daca nu s-ar fi rezemat pe gratarul acesta. Ci pe aceea se suiau si se pogorau îngerii, iar pe acesta îi este aratat fiecaruia cum se suiau si mucenicii. Dar pentru ce oare? Ca aceia se trimiteau catre slujba pentru cei ce voiau sa mosteneasca mântuirea, iar acestia izbavindu-se ca niste patimitori si încununati de lupte se duceau de aici catre Puitorul de nevointa. Totusi sa nu ascultam asa prost pe cele ce se zic, auzind ca se puneau carbuni sub trupurile mucenicilor cele cu totul strujite; ci sa socotim ce fel suntem când ne-ar cuprinde vreo fierbinteala: socotim ca nevietuita este viata, ne necajim, cu greu suferim, gemem, si precum pruncii cei mici ne îngreuiem, nimic mai jos decât gheena socotind focul; iar acestia nu înfocare stându-le asupra-le, ci înconjurându-i vapaia dinspre toate partile si scânteile sarind peste zgaibe, si decât toata fiara mai cumplit muscându-le ranile, ei precum niste diamant, si ca si cum în niste trupuri straine le-ar fi vazut pe acestea facându-se, asa de cu vitejie si cu barbatia ceea ce se cuvenea lor stateau întru graiurile marturisirii, nerasturnati si neschimbati prin toate cele grele petrecând, si pe a lorusi barbatie si pe Harul lui Dumnezeu luminat aratându-l.

Vazut-ati de multe ori la rasarit când rasare soarele, si sloboade raze în chipul sofranului? Într-acest fel erau trupurile sfintilor, ca niste raze în chipul sofranului, pâraiele sângelui dinspre toate partile curgând de pe dânsii de jur împrejur, si pe trupul lor stralucindu-l cu mult mai vârtos decât soarele pe cer. Pe sângele acesta îngerii vazându-l se veseleau, iar dracii se înfricosau, si înca însusi diavolul se cutremura. Ca cel ce se vedea nu era sânge asa prost, ci sânge mântuitor, sânge sfânt, sânge la ceruri vrednic, sânge care le adapa totdeauna pe sadurile cele bune ale Bisericii. A vazut diavolul sângele acesta si s-a înfricosat. Ca si-a adus aminte de alt sânge, Stapânesc. Pentru acela a curs sângele acesta. Ca de când s-a împuns coasta Stapânului, vezi de aici nenumarate coaste împunse. Ca cine nu s-ar fi dezbracat cu multa dulceata catre nevointele acestea, vrând a se face partas al Patimilor celor Stapânesti, si împreuna sa se închipuiasca cu moartea lui Hristos? Ca destula este aceasta rasplatire si cinstea cea mai multa, si rasplatirea care covârseste pe darurile cele de biruinta, si mai mult decât Împaratia Cerurilor.

Deci sa nu ne înfricosam auzind ca cutare a marturisit, ci sa ne înfricosam auzind ca cutare s-a înmuiat, si a cazut din niste plati de biruinta ca acestea care îi zaceau înainte. Iar de voiesti si pe bunatatile cele dupa acestea sa le auzi, nici un cuvânt adica nu poate sa le arate, ca «nici ochi nu le-a vazut – zice –, nici ureche nu le-a auzit, nici la inima de om nu s-au suit, acelea care a gatit Dumnezeu celor ce Îl iubesc pe Dânsul»; si nimeni din oameni nu L-a iubit pe Dânsul asa ca mucenicii. Însa nu fiindca si pe cuvânt si pe minte o covârseste marimea bunatatilor celor gatite, pentru aceasta vom tacea, ci pe dupa cât ne este si noua cu putinta a zice, si voua a auzi, ne vom ispiti umbrit si întunecat a va arata voua fericirea ceea ce acolo îi va primi pe dânsii. Ca aratat si luminat numai ei singuri vor fi stiind-o, cei care cu cercarea de aceasta se îndulcesc.

Ca pe acestea grelele si nesuferitele în scurta cirta de vreme le patimesc mucenicii; iar dupa izbavirea cea de aici la cer se suie, îngerii înaintea lor mergând, si arhanghelii ca niste ostasi petrecându-i, ca nu se rusineaza de cei împreuna robi, ci pe toate le-ar fi primit pentru dânsii sa le faca, fiindca si ei pe toate au voit sa le patimeasca pentru Hristos Stapânul lor. Si când se suie la cer, toate sfintele acelea Puteri împreuna alearga. Ca daca venind în cetate niste luptatori straini tot norodul de primprejur curge dinspre toate partile si înconjurându-i pe dânsii le cearca sanatatea si bunastarea madularelor lor, cu mult mai vârtos când nevoitorii bunei credinte se suie la ceruri, împreuna alearga Îngerii. Si toate Puterile cele de sus dinspre toate partile curg si cearca ranile acestora, si ca pe niste viteji care de la razboi si de la lupta se întorc cu multe izbânzi si biruinte, asa de cu dulceata îi primesc pe dânsii pe toti si îi saruta; apoi îi duc pe dânsii cu mult alai la Împaratul Cerurilor, la Scaunul acela care de multa slava este plin, unde sunt Heruvimii si Serafimii. Si venind acolo si închinându-se celui ce sade pe Scaun, de mai multa primire se îndulcesc de la Stapânul, decât de la cei împreuna robi. Ca nu ca pe niste robi îi primeste pe dânsii (macar ca si aceasta prea mare cinste este, si careia nu este cu putinta a afla întocmai), ci ca pe niste prieteni ai Sai; «Caci voi, zice, prieteni ai Mei sunteti». Si prea cu cuviinta. Ca El a zis iarasi: «Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca cineva sa-si puna sufletul sau pentru prietenii sai».

Deci de vreme ce prea mare dragoste au aratat catre Dânsul, îi primeste pe dânsii si dobândesc slava aceea, se unesc cu cetele acelea si se împartasesc de madularele cele tainice. Caci daca în trup fiind, prin împartasirea Tainelor se uneau cu ceata aceea, împreuna cu Heruvimii cântarea cea întreit sfânta cântând-o, precum si voi cei învatati stiti Tainele, cu mult mai vârtos acum, dupa ce au primit pe împreuna dantuitorii, cu multa îndraznire se împartasesc de buna lauda aceea. Dar oare nu va înfricosati mai înainte de aceasta de mucenicie? Oare nu poftiti acum mucenicia? Oare nu va pare rau acum, ca nu este de fata vreme pentru mucenicie? Ci si sa ne iscusim spre vremea de mucenicie.

Au defaimat aceia viata? Defaima si tu desfatarea. Si-au aruncat aceia trupurile lor în foc? Arunca si tu acum banii în mâinile saracilor. Au calcat aceia carbunii? Stinge-ti si tu flacara poftei. Împovaratoare sunt acestea? Dar si câstigatoare. Sa nu vezi pe cele grele ce-s de fata, ci pe cele bune ce vor sa fie. Nu pe greutatile cele din mâini, ci pe bunatatile cele întru nadejdi. Nu pe patimiri, ci pe premii; nu pe osteneli, ci pe cununi; nu pe sudori, ci pe plati; nu pe dureri, ci pe rasplatiri; nu pe focul cela ce arde, ci pe Împaratia ceea ce zace înainte; nu pe calaii cei ce stau împrejur, ci pe Hristos cela ce te încununeaza.

Acesta este mestesug prea mare si cale prea lesnicioasa catre fapta buna, adica a nu vedea numai pe osteneli, ci si pe darurile cele de biruinta împreuna cu ostenelile, iar nu numai pe dânsele deosebi singure. Deci când vrei sa dai milostenie, nu lua aminte la cheltuiala banilor, ci si la adunarea dreptatii: «Risipit-a, dat-a saracilor, dreptatea Lui ramâne în veacul veacului». Nu cauta la bogatia ceea ce se desarta, ci la vistieria crescând. Daca vei posti, nu socoti pe necajirea cea din post, ci pe odihna cea din necajire. Daca vei priveghea rugându-te, nu pe ticalosia cea din priveghere, ci pe îndrazneala cea din rugaciune cugeta-o. Asa si ostasii fac: nu la rani, ci la rasplatiri cauta; nu la junghieri, ci la biruinte; nu la mortii cei ce cad, ci la vitejii cei ce se încununeaza. Asa si cârmacii mai înainte de valuri si de furtuni le vad pe limanuri, mai înainte de înecarile corabiilor – pe negutatorii, mai înainte de greutatile cele din mare – pe bunatatile cele dupa mare. Asa fa si tu.

Ia în minte cât de mare bunatate este, în noapte adânca, dormind toti oamenii, si fiarele si dobitoacele, fiind liniste prea adânca, numai tu singur sculându-te cu îndrazneala sa vorovesti cu Stapânul cel de obste al tuturor. Dulce este somnul? Dar nimic nu este mai dulce decât rugaciunea. Daca deosebi vei vorovi cu Dânsul, multe vei putea sa ispravesti, nimeni suparându-te pe tine, nici împingându-te de la rugaciune; ai si pe vreme ajutându-ti spre a dobândi acelea care voiesti. Dar te întorci zacând pe asternut moale si te lenevesti sa te scoli? Ia în minte pe mucenicii cei de astazi care pe gratar de fier zaceau, nu asternut având dedesubt, ci carbuni aprinsi fiind asternuti.

Aici voiesc a înceta cuvântul, ca pe pomenirea gratarului întinerind-o, si proaspata având-o voi, asa sa va duceti si pe acesta noaptea si ziua sa-l pomeniti. Ca macar de ne vor tinea zeci de mii de legaturi, vom putea pe toate a le rupe cu lesnire si a ne scula la rugaciune, pe gratarul acesta cugetându-l totdeauna. Si nu numai gratarul sa-l cugetam, ci si pe celelalte munci ale mucenicilor sa le zugravim pe latimea inimii noastre, precum cei ce pe casele lor le fac stralucite si cu zugraviri înflorite dinspre toate partile le împodobesc pe dânsele; asa si noi pe peretii mintii noastre sa zugravim pe muncile mucenicilor. Ca zugravirea aceea este nefolositoare, iar aceasta are mult câstig: nu are trebuinta de bani, nici de cheltuiala, nici de vreun mestesug oarecare zugravirea aceasta, ci în locul tuturor ajunge sârguinta sa foloseasca pe gândul cel viteaz si destept, si prin acesta ca prin oarecare mâna prea buna si prea iscusita sa zugraveasca tainuit pe muncile lor.

Deci sa zugravim în sufletul nostru pe unii zacând pe tigai, iar pe altii întinsi peste carbuni înfocati, iar pe altii afundati în caldari cu capul în jos, iar pe altii aruncati în mare, iar altii strujindu-se, pe altii încovoiati pe roti, pe altii aruncati în prapastii; si pe unii luptându-se cu fiarele, iar pe altii aducându-se catre râpi adânci, iar pe altii, dupa cum i s-a întâmplat fiecaruia de si-a sfârsit viata. Ca prin împistrirea zugravirii acesteia facând casa noastra stralucita, sa o facem îndemânatec si placut lacas Împaratului Cerurilor. Ca daca va vedea niste zugraviri ca acestea în mintile noastre, împreuna cu Tatal si împreuna cu Sfântul Duh îsi va face salas întru noi; si casa Împarateasca va fi de aici mintea noastra, si nici un gând necuvios nu va putea sa intre într-însa, fiind întru noi pomenirea mucenicilor ca oarecare zugravire totdeauna învistierita si multa stralucire slobozind în launtru, si Dumnezeu Împaratul tuturor totdeauna petrecând întru noi. Si asa aici primindu-L pe Hristos, vom putea dupa ducerea cea de aici sa fim primiti întru vesnicele lacasuri. Pe care faca-se ca noi toti sa le dobândim, cu Harul si cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, prin Care si cu Care Tatalui i se cuvine slava, împreuna si Sfântului si de viata facatorului Duh, în vecii vecilor, amin.