DOMNITA MEA
Domnita mea,
plângând îti scriu,
răvasul fără dată
pe-un ciob de dor trandafiriu,
pe-un bob de nestemată.
Iti scriu din lumea
de catran
din viscolul durerii
unde pe tărmuri de mărgean
strâng doinele'ntristării.
Le strâng în
candele de-oftat
sub broderii de lună,
le strâng cu sufletu-mi sfărmat
din grindini de furtună.
In noaptea rece de
argint,
cu-aromi de romanită,
pe drum de vis, pe-un fug de-alint
te-astept să vii, Domnită.
Să vii la
geamu'ntunecat
unde te-astept de-o vreme,
să-ti sărut părul bucălat
si plânsul de pe gene.
Să vii la gratii
să-ti soptesc
durerea mea întreagă
să stii si tu cât te iubesc
si cât îmi esti de dragă.
(autor necunoscut)
AICI E AIUDUL
Ardealul de azi nu-si
mai cântă senin
rapsodia unui eroic destin.
Un cântec se-aude si-acela zălud:
Aici e Aiudul, aici e Aiud!
Si dacă'ntreba-vei
izvor cu izvor
rapsodia unui eroic popor,
în susur auzi doar răspunsul lui ud:
Aici e Aiudul, aici e Aiud!
Aici e Aiudul, aici e
Aiud,
răsună din piepturi cuvântul durut.
Aici unde viata îsi cântă imn sfânt
un neam se coboară cu fruntea'n pământ.
Satan de-ar voi ca si
vechiul lui vad
să se cheme altfel, decum este, iad,
ar spune sinistru cu glasul lui crud:
Aici e Aiudul, aici e Aiud!
(autor necunoscut)
CÂNTEC DE LEAGĂN
Nani, nani
frătior
noaptea e târzie.
Nani, mâinile mă dor
si mi-e somn si mie.
Nani, mâini subtiri
de crin
ochi de mure coapte,
nani, vin părintii, vin,
poate vin la noapte.
I-au luat răii
într'o seară
si i-au dus, sărmanii,
c'au avut un gând de pară
pentru Tară, nani!
Tata este dus la
mină
mama la'nchisoare.
Lapte n'ai avut la cină,
nani, frătioare.
Nani, scumpe frătior
noaptea e târzie.
Nani, mâinile mă dor
si mi-e somn si mie.
(autor necunoscut)
|
ALTE POEZII DIN
INCHISORI
|
DOINA
AIUDULUI
In
temnită la Aiud
Unde
păsări nu se-aud,
Ferecat
în lanturi grele
Si
închis între zăbrele,
rabd
tăcut si’n mine mut,
dor
de sfântă libertate,
svârcolindu-se
de moarte,
strigă’ntruna,
zi
si noapte,
JOS
MINCIUNA!
VREAU
DREPTATE!
Vreau
pământ pentru tărani
Si
lanturi pentru tirani.
Vreau
să lupt
Si
trupu-mi supt,
Să-l
slobad si’ntreg norod
Să-l
urnesc
Si
să zdrobesc
Fără
milă toti tiranii,
Trădătorii
si dusmanii.
Vreau
ca ROMÂNIA MARE,
Să
nu fie închisoare
Pentru
noi,
Cei
multi si goi,
Ce-am
luptat
Si-am
apărat,
Glii
străbune, libertăti,
Sfânta
Cruce si dreptăti.
Noi
de când este pământul,
Mereu
jalea ne-a fost cântul,
Iar
dureri
Si
sfinte vreri,
Ne-au
călit
Si
neclintit,
Zid
clădit-am la hotare
Să’nfruntam
hoarde barbare.
Dela
Decebal străbunul,
Motenit-a
tot românul,
Dor
de glii
Si’n
vitejii
Tot
mereu,
Cu
Dumnezeu,
Am
dus steagul, falnic brad,
In
vifor si’n Stalingrad.
Trădări,
cu sânge am plătit
Si
caznă multă-am suferit
Pentru
ei,
Cei
cruzi misei,
Ce-au
vândut
Al
Tării lut
Si-au
fugit ca niste lasi,
Lăsând
Tara la vrăjmasi.
Trudă
multă si amară
Pâine
nu-i în trista Tară.
Cei
bătrâni
Sunt
dati la câini,
Iar
cei mici
Sunt
otrăviti
Si
crescuti în legi păgâne
Să
ucidă si să fure.
Toată avutia Tării,
Dela Tisa’n
tărmul Mării,
Din
pământ,
Din munti,
din cânt,
Tribut
greu,
Ne-o ia mereu,
Ce-i ce-au
năvălit sinistru
Si-au
furat bătrânul Nistru.
Toate
temnitele’s pline,
De dureri
si de suspine.
In Carpati,
Părinti
si frati,
Sunt ucisi
Si
schingiuiti
De călăi,
ce’n băi de sânge,
Vor pe
roti dreptăti-a frânge.
In
biserici jefuite,
Stau
altare pângărite.
Iar pe
drum,
In foc si
scrum,
Ruguri
vii,
Stau
mărturii,
Crucile,
să înspăimânte,
Gloatele
plânse si mute.
Peste tot,
pe und’te duci,
Sunt
morminte fără Cruci
Si martiri
Ucisi de
sbiri,
Impuscati si
aruncati
Zac în
sant,
Legati’n
lant,
De le
plânge-a lor ursită,
Trista
gloată’nflămânzită.
In
temnită la Aiud,
Vreau
de tulnic glas s’aud,
Printre
gratii să răzbată,
Să
pornească’ntreaga gloată,
Să
ucidă, pălămida,
Spinii
marelui masacru,
August,
patruzeci si patru,
Ce-a
dus Tara în robie
Si-a
pus fiara
S’o
sfâsie.
Dar,
veni-va Ziua Sfântă,
Când
din lemn de roată frântă,
Ne
vom face buzdugane
Si-om
zdrobi
Seceri,
ciocane.
Iar
pe voi,
Tirani
haini,
Vă
vom pune
Intre
spini
Si
rug mare vă vom face,
Pentru-a
lumii
SFÂNTĂ
PACE,
Să
distrugem pe vecie,
JUG,
TRĂDARE si ROBIE!
Toma Gh. EREMIA
Aiud, Feb. 1951
("Libertatea",
New York. Anul 6, Nr. 56, Aprilie, 1987)
CELULĂ
de Dumitru Bacu
Pleoapele
de scânduri s-au lăsat pe zare,
Înfrătite-n
taină, noaptea şi tăcerea
străjuesc
de-avalma triste, încăperea
unde-o
za mai cântă, când un gând tresare.
Jos,
pe rogojina zdrentuită-n veghe,
nu-i
decât o rană şi
doi ochi luceferi,
când
râd pândind din umbră ciurdele de neferi...
Gândul
ars de foame se sfinţeşte-n zeghe,
Vânătă
e coapsa. Roasă de cangrene
ca
şi chipul celui ce l-a-mpuns cu ură.
Zâmbetul
iertării-i flutură pe gură,
ciutură
de stele-i scânteie sub gene.
Când
şi când o tuse, obosită, stinsă,
sfâşie
tăcerea in felii egale...
Pe
podea se iscă roşii, mici petale,
apoi
totul tace... tace carnea-nvinsă!
RUGĂ
de Dumitru Bacu
De
ce n-adormi copilă cu gene de tăciune?
Aripi
târzii de noapte n-au pus încă pecete
pe
ochii tăi de mure? Cu mâini de rugăciune
implori
icoana stearsă a Maicii, din perete.
Şi
buzele tăiate-n amurg de Mai şoptesc
pentru
a câta oara o rugă ne-ascultată?
Curg
şiruri lungi de lacrimi pe chipu-ti îngeresc
şi
Maica din perete te-ascultă-ngândurată.
"Adu-l
acasă Maică, pe tata dus departe,
Eu
m-am născut in ziua in care a fost luat.
El
nu ne-a scris vreodată de unde e, o carte,
nici
in album nu-i chipu-i. Doar mama l-a pictat
din
vorbe calde, blânde-mpletite cu mărgele
ce-i
picură prin gene atunci când o implor
să-mi
spună unde-i tata şi câte zile grele
vor
trece până-n clipa când s-o ivi-n pridvor?"
Şi
ruga-ti se-mpleteşte prin slava de tăciune
cu
alte rugi şoptite, de alte buze dulci.
De
ce n-adormi copilă cu gene de cărbune?
Tăticul
din celulă te roagă, să te culci.
FRATE
de Dumitru Bacu
(Bocet pentru Oprişan)
Frate,
porneşti
spre Azur,
Ti-ai
făcut ochii mari roată împrejur pentru ultima dată,
prin
camera mortii.
Să
prinzi pentru drumul de veci,
să
duci spre necuprinsul îndoliat al bolţii
intreaga
imagine a zidurilor picurânde si reci,
a
scandurii ce ti-a invinetit soldul,
a
zdrentelor ce ti-au inghetat imboldul
spre-o
lume mai buna.
La
căpătâi, de-o lună,
o
coaje uscată de pâine.
Te
va-nsoţi spre vămile văzduhului
când
te-or duce hotii la groapa săracă!
De
nu ti-ar fura-o
s-astâmpere
foamea ce-i seacă.
Odihneşte
in pace.
Lângă
tine,
şi
pentru tine,
de-o
oră întreaga celulă tace.
Doar
doi ochi de păcură
te
scormonesc cu jind.
Un
alt suferind
dorea
atât de mult să-ţi fie
tovarăş de drum.
Oricum,
tu
pleci.
Prinos
timpuriu pe alte poteci.
Noi
ti-am încălzit zâmbetul pentru ultima oară.
Fie-ti
de-acum
cărarea
senină şi tărâna uşoară.
DUMITRU
BACU
Născut
in 1925, condamnat ca legionar la ani grei de detentie, publicistul şi
poetul Dumitru Bacu reuşeşte să ia calea exilului şi
se stabileşte in Franta. E cunoscut in special prin tulburătoarea
sa carte despre "Piteşti" (prima dezvăluire publică
a monstruoasei "reeducări", apărută initial in
limba română in anul 1963, la Madrid, iar in 1971 tradusă
in limba engleză). Tot la Madrid publică, in Colectia "Dacoromania",
două volume de versuri: "Ardealul" (1961) şi "Acolo
şezum şi plânsem" (1964). Ultimul său volum, editat
in 1996 la Bucureşti, este "Cântiti tră niagărşiri"
- Editura Fundaţiei Culturale Ăromâne "Dimândarca Părintească",
îngrijit şi postfatat de Hristu Cândroveanu.
Moare
fulgerător in 1997.
LA AIUD
de Nicolae Călinescu
La
Aiud, acolo unde
Nici
o şoaptă nu pătrunde,
Nici
un cântec nu tresaltă,
In
tăcerea nopţii-naltă,
Curcubeiele
pe zid
Evantaiul
nu-si deschid.
Se
răsfaţă in cenuşă
Faţa
mortii jucăuşă,
Şi
tăcerea-i deşirată
Când
scrâşneşte câteodată
Lacătul,
zăvorul, fierul
Sau
când strigă temnicierul.
Printre
drugi şi bare dese
Numai
gândul dacă iese,
Pelerin
in lumea largă,
Urma
vieţii să culeagă,
Umezesc
privirile
Toate
amintirile.
O, MAMĂ!
de
Nicolae Călinescu
Şi
tu
Ai
fost cu mine in temnită.
Când
mă înjurau gardienii
Îti
auzeam plânsul.
Loviturile
lor îti frigeau carnea
Foamea
mea ti-a sfâşiat măruntaiele,
Lanturile
mele ti-au ros glezna
Şi
aveai răni de cătuşe la mâini.
Lacrimile
tale,
Cădeau
in fiecare seară
In
blidul meu cu arpacaş
Şi
in fiertura cu varză
De
la amiază.
În
noptile cu insomnii
Îmi
închideai pleoapele
Îmi
picurai pe buzele arse
Stropi
de apă vie
Şi
mă înveleai cu broboada ta veche.
Acolo
in lumea umbrelor
Te
ascunzi sfioasă, mâhnită, tăcută
În
liniştea de la începutul lumii.
Lacrimile
Le
ştergi pe furiş
Să
nu te vadă
Îngerii
Domnului.
SINUCIDEREA INTERZISĂ
de Nicolae Călinescu
Eli,
Eli, lemma sabacthani!
Tuturor
celor care au trecut prin infernul de la Piteşti
şi mai ales lui, Pop Cornel, care pentru mine a
rămas o figură luminoasă de mucenic.
Închinare!
Aşteptam
zadarnic
un
gest salvator:
un pluton de executie,
o cameră de gazare,
un călău cu barda.
Cerul
nu se îndura.
Cândva,
undeva, de mult
Se
întâmplau minuni.
Acum
a rămas veşnica
atotputernica:
tortura,
tortura,
tortura!
Ehei!
Ştiinţa
a făcut progrese uriaşe.
Priveşte
cu dispret
spre Katyn
spre
Auschwitz
spre Dresda şi Hiroşima
E
noapte.
In
jurul puşcăriei
galopează
cavalerii
apocalipsului.
Trece
un tren spre Curtea de Argeş.
La
Trivale latră un câine.
Pe
priciul cu rogojini
cu
miros de puroi, de sânge, de fecale
ne
prefacem că dormim
cu
mâinile deasupra păturii.
Sinuciderea
interzisă!
Plumbul
topit al tăcerii
circulă
in fiecare fibră.
Dincolo
de marginile lumii,
unde
îngerii au aripi frânte
se
îmbrătişează şi plâng fară lacrimi,
împietreşte
timpul.
ULTIMA
CĂLĂTORIE PRIN COŞMARUL AMINTIRII
de Nicolae Călinescu
În
camera muribunzilor din Aiud
temnicerii
bat cu ciocanul de lemn in gratii
şi
ordonă
să
fie scoase cadavrele afară.
Azi
a scăpat de osândă
un
bătrân dascăl nationalist,
un
tânăr poet,
care
n-a publicat nici un vers
si
ciobanul print
legionarul
Vlahiei.
Scrâşnesc
balamalele ruginite,
pocnesc
zăvoarele, lacătul geme.
S-a
închis uşa la cavoul cu stafii.
In
noaptea pustie,
strigătul
bufniţei
a
rămas
singura
strigare vie.
Ion
Avădanei zace pe
spate,
trupul
ros de boală nu-l mai doare.
Se
simte uşor
ca
un fulg, ca o nălucă.
Ochii
mistuiti de febră contemplă
jocul
mincinos al umbrelor de pe tavan.
Camera
muribunzilor se dizolvă in netimp.
Ion
Avădanei
porneşte
in o lungă călătorie
pe
cărările stranii ale vietii
prin
coşmarul amintirii.
Oare,
nu
ti-a furat mintea
o
vrăjitoare zăludă,
Ioane?
A fost odată ca niciodată
dealuri verzi,
o casă cu livadă de meri,
cerul albastru al copilăriei,
pârâul cântător din Bucovina,
tata, stăpân şi rob pe ogoare,
mama, cumintenia pământului,
risipită in neodihnă şi lacrimi.
Apoi,
balada Fratilor de Cruce,
pe
potecile tăinuite ale dorului de tară
in
umbra troitei cu focuri in codru.
Voinicul
cu şapte vieti
s-a
luat la trântă cu zmeii,
cu
vârcolacii, cu iazmele vremii.
O,
tu, tinerete, zbor neînfricat!
La
fiecare prag, la fiecare vamă
jandarmi
cu baioneta la armă.
Beciuri
umede, celule, tribunale,
lanturi,
cătuşe, zăvoare, gratii, sentinele
sârme
ghimpate,
până
la soare, până la stele.
Trec
in goană turbată
anchetele,
curtea
martială,
stârvul
temnitei
batalioanele
mortii,
crivătul
stepei,
şi
morti şi morti fară număr.
Pe
refuzatii nuntii eterne
Ii
invită iarăşi
bârlogul
Securitătii,
camera
de tortură,
brain-washingul,
roabele
cu jug,
minele
de plumb,
aiuduri,
gherle,
cuşti
de beton.
In
camera muribunzilor
lumina
face explozie.
În
jur se adună
toti
ce au fost,
toti
cei care nu mai sunt.
Din
perete se desprinde
o
bătrână cu maramă, catrintă şi zâmbet amar.
Doi
ochi mari, blânzi, adânci
ca
o noapte nemărginită
îi
învelesc, îi desmiardă fruntea.
Sărut
mâna, mamă, sărut mâna.
De
când te aştept!
Nu
credeam să vii!
De
acum vom fi împreună,
mereu
împreună...
Ion
Avădanei, moare fericit.
REQUIEM
PENTRU CONDAMNATII LA MOARTE
de
Nicolae Călinescu
În
Valea Piersicilor
Lângă
fortul numărul 13 Jilava,
În
fiecare seară,
Cântă
o privighetoare
Un
requiem pentru condamnatii la moarte.
Ascultati
bine,
In
cantecul ei rasuna
Pentrucei
care stiu sa asculte
Salvele
plutonului de execuţie.
Îngenunchiati,
prieteni,
Priveghetoarea
cântă
Un
requiem pentru condamnatii la moarte.
UNDE
SUNTETI, DRAGI PRIETENI?
de
Nicolae Călinescu
Unde
sunteţi, dragi prieteni?
Prin
ce pulbere stelară
Risipiţi
in nopti adânci
In
morminte fară cruci?
Plânsul
tării răstignite
Arde-n
inimi ca o pară,
De
sub volbură de neguri
Chipuri
scumpe ne-nconjoară.
Trec
prin gratii şi zăbrele,
Vin
prin sârmele ghimpate,
Nu-i
văd străji nici sentinele
Când
sosesc in miez de noapte.
În
a florilor potire
Se
adună doruri grele,
Pe
morminte neştiute
Lăcrimează
mii de stele.
Sus
pe culmile albastre
In
lumina fără pată
Rugul
viu al jertfei voastre
Nu
se stinge niciodată.
NICOLAE
CĂLINESCU
S-a
născut la 18 Ianuarie 1924 in comuna Pleniţa, jud. Dolj.
La
11 ani destinul i-a îndreptat paşii spre Liceul Militar D. A. Sturza din
Craiova. Erau anii 1934-1936.
Îşi
leagă viata de modelele fundamentale ale spiritualităţii
Mişcării Legionare. Modestia, corectitudinea, măretia
sufletească,
credinţa in Dumnezeu şi destinul neamului sunt pentru el valorile
supreme ce vor fi greu de apărat.
Este
mutat disciplinar la Liceul Militar - Timişoara din cauza
sincerităţii credintei sale. In Octombrie 1941 (avea aproape 17 ani)
este condamnat la 14 ani muncă silnică, 5 ani temniţă grea
si degradare civică pentru toată viata pentru crima de constituire
de asociatiuni clandestine.
După
doi ani de detentie este trimis spre reabilitare pe frontul de
răsărit. Cade prizonier in Crimeea. Din lagărul de la Tiraspol
evadează, evitând astfel trimiterea in Siberia. Vine pe jos până
la Craiova, unde se înrolează din nou in regimentul 26 Rovine. Începe
ofensiva spre vest. Este rănit grav in Muntii Tatra. Supravietuieşte
in ciuda stării critice.
În
21 Decembrie 1948 este arestat şi condamnat la 3 ani şi 6 luni
închisoare corectională pentru uneltire contra ordinii sociale. I se
reactivează şi pedeapsa anterioară. Trece prin închisorile
Craiova, Piteşti, Aiud, Constanta, Canal... prin cine stie câte case
conspirative şi sedii ale securitătii.
Este
eliberat la 9 Mai1964 de la Periprava.
Termină
filologia şi îşi întemeiază o familie.
Decembrie
1989 îl găseşte scriind, potentialul lui intelectual si spiritual
aducând la iveala lumii adevăruri ascunse cu grijă şi mutilate
de ideologii regimului.
La
10 august 1992, căutând să reconstituie adevărurile
rezistentei din Muntii Făgăraş, alunecă într-o prăpastie
pierzându-si viata.
În
1994 apare, post mortem, volumul "Preambul pentru camera de tortură".
ZARCA (1)
de Teofil Lianu
Măi,
luceafar, dragul tatei,
Nu
te speria de gratii,
Nici
voi stele
De
crenele;
Nici
tu lună
De
furtună;
Nici
voi zori
De-ncuietori;
Nici
tu soare
De
zăvoare.
In
celula doi pe trei
Cinstim
gânduri pentru cei
Din
cuvinte de pământ
Pentru
cei ce nu mai sunt.
Pentru
ce va să fim
Tot
cuvinte-n tintirim.
Cu
tăcerea in pământ
Şi
cu graiu-n Duhul Sfânt,
Şi-n
luminile mereu
până-n
prag la Dumnezeu.
ÎN
ZARCA AIUDULUI
de Teofil Lianu
Mă
uit prin cercevele-n geamuri,
Văd
arbori cu rugină-n ramuri
Şi
cer albastru, pom cu poame,
Şi
soare şi pe Tine Doamne.
Aud
şi clopote departe
Si-n
mine inima cum bate
Şi-amurgul
peste lanul crud,
Şi
tot pe Tine te aud.
Cu
gândul caut brazde sfinte
Şi
umbra celor din morminte,
Şi
umbra pomilor o caut
Şi-n
toate, Doamne, mi te laud.
ICONARII
de
Teofil Lianu
Sub
veşnicie cu cei multi
Pe
drum de vis umblăm desculti.
Purtăm
in prapuri de culori
Martiri
şi sfinti săgetători.
Şi
frunti cu palidele foi
Şi
judecata de apoi.
Pe
crucea arselor pustii
Purtăm
amurguri sângerii,
Purtăm
şi Rai, purtăm şi Iad
Purtăm
şi suflete ce ard.
Şi-nfăşurati
in pulberi sfinte
Intrăm
prin porti de necuvinte.
TEOFIL
LIANU
Teofil
Lianu (din neamul coşciugenilor, originari din Soroca) s-a născut la
data de 11 Decembrie 1908 in satul Capu-Câmpului, jud. Suceava.
A
functionat ca învătător in mai multe localităti din Bucovina.
A
făcut parte din cercul de scriitori bucovineni din jurul revistei
"Iconar" din Cernăuţi. A mai colaborat la "Buna
Vestire", "Convorbiri literare" etc.
A
luat parte, cu grad de locotenent, pe toată durata războiului din
răsărit, la luptele ce s-au dat împotriva comunismului. Fiind
socotit legionar, atât acasă cât şi pe front a îndurat multe
nedreptăti şi mizerii.
Începând
cu anul 1968 a fost mereu suspectat şi urmărit, iar in 1970 arestat
şi condamnat la 8 ani închisoare pentru că i s-au găsit la o
perchezitie mai multe caiete de memorii. A trecut prin închisorile din Cernăuţi,
Suceava, Botoşani, Bucureşti, Jilava, Zarca Aiudului. A executat 4
ani de temnită, după care a fost eliberat.
Membru
al Uniunii Scriitorilor din 1937. Cărtile sunt: "Curcubeu peste
tară" (tradusă in italiană, polona si maghiară),
"La poartă la Ştefan Vodă" şi altele pentru
copii, toate bazate pe folclor şi istorie.
("Poeti
după gratii", vol. 5)
Ed.
Ramida, Buc. 1999