Fragment din cuvântul înainte al lucrarii "In al treilea refugiu, Exilul" de Eugen St. Holban, Ed. Cãpriana, Paris, 1991

Trei refugii într-o viatã de om, sunt dovezi suficiente pentru a caracteriza o epocã si istoria vitregã prin care a trecut poporul român, in general si românii din Basarabia, in special.
    Dupã scurgerea atîtor veacuri, soarta de popor care a stat in "calea rãutãtilor", pare ca nu s-a încheiat. In aceiasi ordine de idei, putem vorbi de politica expansionistã a celor trei imperii in spatiul nostru geografic, însotitã de subjugarea economicã si apoi de asuprirea nationalã si culturalã, care au împiedicat o dezvoltare proprie.
    In cazul cotropirii Basarabiei (1940 si 1944) refugiul a reprezentat pentru anumite categorii de cetãteni, singura modalitate de a-si salva viata. La alte proportii, o situatie asemãnatoare s-a creat in România, dupã instalarea regimului comunist.
    Secolul XX a cunoscut in Europa mari frãmîntãri, rãzboaie si dislocãri ale populatiei, datoritã, in special, celor douã dictaturi sîngeroase. Nu s-a scris încã, o istorie a marilor refugii din Secolul nostru, dar probabil cã fuga in pribegie a celor peste 700.000 de români basarabeni, din fata armatei rusesti, "eliberatoare" si NKVD-ului, care o urma, va figura printre cele mai însemnate. Din nefericire, acest exod, aproape ca nu este cunoscut in lumea occidentalã. Amploarea refugiului apare si din raportarea numãrului de refuguati la totalul populatiei, reprezentînd peste 20%. Orasele se goliserã, iar de la sate se refugiaserã intelectualii. Tãranii in cea mai mare parte, au rãmas pe loc. Ei îsi pãrãseau greu vatra si apoi trãiserã atîtea cotropiri, in decursul istoriei.
    In cele ce urmeazã prezentãm cîteva din zilele celor trei refugii si unele aprecieri ale epocii respective.

Eram in seara zilei de 27 iunie 1940, cu cîtiva prieteni pe bvd-ul Alexandru cel Bun, strada principalã a Chisinãului. Incã nu se întunecase, iar forfota strãzii era dominatã de vocile si rîsetele tinerilor. Cursurile si examenele scolilor, liceelor si facultãtilor se terminaserã si manifestârile de bucurie erau firesti. Timpul frumos de inceput de varã si de vacantã stimula acest elan tineresc. Nimic nu pãrea sa tulbure viata linistita si fericitã a basarabenilor si a acestor tineri, care umpleau bulevardul si grãdina publica, din apropiere, cu veselia lor.
    La un moment dat, o stire ca un trãsnet, se rãspîndeste din om in om:
    "S-a anuntat la radio cedarea Basarabiei. Rusii o vor ocupa in urmãtoarele trei zile".
    In scurt timp strada devine pustie. Mã indrept si eu in mare grabã spre casã. Gãsesc pe parinti descumpãniti si îngrijorati. Hotãrîm sa ne refugiem si sã ne pregãtim pentru a pleca, a doua zi, pînã la prînz cu acceleratul de Bucuresti. Tatãl meu se îngrijeste de acte si de hîrtii mai importante.  Mama, nu stie ce sã aleagã, cu prioritate, pentru cele douã valize pregãtite in acest scop. Urmeazã o noapte scurta si cu un somn zbuciumat. Dimineata, dupã un mic dejun luat in grabã si alte pregãtiri mã reped in oras sã gãsesc o birjã. La locurile obisnuite, lipseau. Continuu cãutarea. In sfîrsit, o birjã in mers, o angajez si ne îndreptãm spre locuinta noastrã pentru a pleca la garã. Coborîm in curte, cu bagajele pentru a lua loc in birjã.Privesc, in semn de rãmas bun, la curtea imensa, in care mi-am petrecut copilaria si tineretea. Locuisem, in aproape intreaga perioadâ interbelicã pe strada Tighinei nr. 2-4 (unii o mai numeau încã, Benderskaia). Aici era un complex de imobile, ce pãreau impozante pentru acele timpuri. O clãdire masivã cu un etaj. La parter era scoala primarã de bãieti, cu 4 clase elementare. La etaj o scoalã de fete, complimentarã, cu 7 clase. In interior, o curte enormã, împãrtitã in douã, pentru bãieti si respectiv, fete. In mijlocul acestei curti se ridica un imobil, pentru corpul didactic, compus din 6 apartamente cu trei etaje, cum spuneam noi pe acolo (în realitate, un parter cu douã etaje). La un moment dat eram vreo 12 tineri, de toate vîrstele, de la elevi de scoala primarã pînã la studenti. In timpul vacantelor, noi eram stãpînii acestor spatii, unde veneau prieteni, de pe strãzile vecine pentru a forma echipe cu tot felul de jocuri. Un zid masiv din piatrã împrejmuia curtea. In dreapta era inchisoarea, impresionantã prin turnurile ei, ca niste fortãrete. In stînga, o bisericã numita biserica militarã, la care erau uneori adusi la slujbele religioase, soldatii ce-si fãceau serviciul militar. In apropiere, spre exteriorul orasului începea cartierul Malaia Malina, in care locuia in majoritate minoritatea rusa si de cum se însera, ni se recomanda, sã nu trecem pe acolo.
    Pãrãseam toate aceste locuri copilãriei si apoi trãirile si visurile tineretii mã legaserã atat de mult.
    Ne urcãm cu bagajele in birja si suntem gata de plecare. Credinciosul nostru cîine presimte ca ceva neobisnuit se petrece. Latrã si schelãcãie intruna, alergînd de jur-împrejurul trãsurii. Plecãm, si el ne petrece, încã cîteva strãzi, lãtrînd mereu, dupã care se opreste cu privirea îndreptatã spre noi, care ne tot îndepãrtãm. Il mai vedem cum se întoarce abãtut. Am aflat mai tîrziu, ca era vãzut rãtãcind pe strãzile Chisinãului. Pe la colturile de stradâ si încrucisãrile mai mari, se instalaserã cuiburi de mitralierã, in jurul cãrora 2-3 soldati români, cu un ofiter sau subofiter, le supravegheau si scrutau strãzile. Pe strãzi se aflau putini trecãtori. Pe unele figuri tristete, pe altele bucurie ascunsã.
    Ajungem la garã. Aici lume multã si cunostinte la fiecare pas. Cumpãrãm bilete si ne urcãm in tren, la locurile noastre. Cãlãtorii au figurile îngrijorate, fiecare cu gîndurile lui. Dupã vreo jumãtate de orã trenul se pune in miscare. Apoi, vom afla cã a fost ultimul tren, care a plecat spre Bucuresti. Rusii nerespectînd acordul, au intrat in dupã amiaza zilei in Chisinãu.
    Pînã la Ungheni, nimic deosebit. Inainte de a trece Prutul, lumea se înghesuie la ferestre, asteptînd traversarea rîului, ce va despãrti Basarabia de România,- ca pe un moment istoric deosebit. Unii îsi fac cruce, altora le curg lacrimile, iar altii privesc imobili, nefiind in stare sã schiteze vreun gest, datoritã zbuciumului sufletesc care îl trãiau.
    Intrãm pe teritoriul Patriei-Mamã, care dupã cum vom constata in curand, va fi si ea tristã, vâzîndu-si fiica ei, Basarabia, din nou înstrãinatã.
Din acest moment înainte vom avea calitatea de refugiati din Basarabia. De la cele douã valize, parintii mei pornesc a reclãdi o nouã gospodãrie si viata. Ne bucurãm împreunã cu toti refugiatii din Basarabia, de o primire, o dragoste si o ajutorare cu adevãrat frãteascã.
    In foarte scurt timp, România va trece prin alte momente grele. Vecinii profitînd de îngenunchierea tãrii si de conjunctura politicã internationalã, rup alte hãlci din trupul ei.
    Refugiatilor din Basarabia li se adauga cei din Ardealul de Nord si Cadrilater. Cu toti sunt ajutati, in continuare, fãcîndu-i sã suporte mai usor pribegia. In ciuda marilor dificultãti survenite, guvernul României va stãpîni situatia si echilibrul economic.
    Odatã cu începerea rãzboiului pentru dezrobirea Basarabiei (22 iunie 1941), prin acel act istoric: "Ostasi, vã ordon, treceti Prutul!", românii basarabeni se bucurã, cã in curînd, refugiul lor va lua sfîrsit. Multi tineri si adulti basarabeni cer înrolarea in armata pentru a participa la lupte si la alungarea dusmanului cotropitor.

In toamna anului 1941, revenisem cu pãrintii in Chisinãul, ars si distrus, in mare parte. Acestui aspect dezolant se adaugã corpurile neînsufletite ale celor descoperiti in gropile comune, -din strada Viilor,- asasinati prin împuscarea in ceafã. Ne stabilim la vechiul domiciliu, din strada Tighinei nr. 2-4, in clãdirile rãmase intacte, datoritã pozitiei periferice. La început cu bucuria realipirii Basarabiei, la Patria-Mamã si cu speranta cã totul se va vindeca si reface. Peste relativ scurt timp, se instaleazã sentimentul incertitudinii, din cauza schimbãrii situatiei de pe front. De abia, pãrintii mei reusiserã sã mai încropeascã cite ceva din gospodãrie, ca la începutul lunii martie 1944, urmare apropierii frontului sunt obligati sã plece in a doua pribegie. Rãmîn singur, pentru a încerca sã expediez o parte din mobilã, pe calea feratã. Dupã 20 martie 1944, mã asociez unui convoi de trãsuri si cãrute, ale unor ferme, însumi fiind cu o cãrutã si un cal al gospodariei noastre, de la o micã proprietate, din apropierea Chisinâului, de lîngã satul Buruiana.
    De data aceasta am mers pe ruta Hîncesti-LeuseniHusi. Trecem din nou Prutul, oprindu-ne, însã, pentru a ne lua rãmas bun, a doua oara, de la Basarabia noastra, într-o atmosferã de emotie si tristete.
    Incepe al doilea refugiu. Continuãm drumul, împreunã, pîna la Buzãu, unde ne despãrtim. Fiecare pleacã spre destinatia, dinainte cunoscutã. La 5 aprilie 1944, înainte de a intra in Ploiesti, asist îngrozit la bombardamentul american asupra orasului Ploiesti si împrejurimilor
    Calul meu, atît de blînd si docil cîteva zile nu-l pot stâpîni. In alte 4 zile voi ajunge la Rm. Vîlcea, localitate in care se stabiliserã pãrintii mei.
Si de data aceasta basarabenii s-au bucurat de o primire frãteasca (ajutoare bãnesti, cantine pentru refugiati, case pentru cazare etc.).
    Vine 23 august 1944. Cetãtenii manifesta si jubileazã cu prilejul încheierii armistitiului. Noi basarabenii eram, însã, tristi, stiind ce va urma.
    Dupã ce ocuparea României de cãtre trupele ruso-sovietice, constituie un fapt împlinit si comunistii se instaleazã la putere, basarabenii trãiesc teama "repatrierii", dictatã de rusi. Multi îsi procurã acte de nastere false, cu ajutorul binevoitor al autoritãtilor românesti. Pe mãsurã ce timpul trecea, vînarea basarabenilor se intensificã, mai ales acolo unde începuserã sâ se instaleze comunistii sau cozile lor de topor.
    Urmeazã deceniile comuniste de teroare si degradare moralã. In anul 1957, tatãl meu, Stefan Holban, este arestat. Din momentul arestãrii nu mai stim nimic despre soarta lui. La repetatele mele cereri, mi se rãspunde la 6 ani de la arestare si la peste 2 ani de la deces, cã "detinutul Holban Stefan a încetat din viatã in timpul executãrii pedepsei".*⁾
*⁾ Din scrisoarea M.A.I. - Directia Generala a Penitenciarelor Nr. 21342 din 12 nov. 1963.

    Cu prilejul acestei comunicãri, aflu cã ultima închisoare în care a fost detinut si în care si-a sfîrsit zilele a fost cea din Botosani. La trecerea unui timp dupa ce se acordase o amnistie a tuturor detinutilor politici (1964), plec la Botosani, pentru a gãsi rãmãsitele pâmîntesti ale tatãlui meu. Primul drum îl fac chiar la închisoare, la directorul ei, care ma primeste in "audientã". Alãturi de director stãtea responsabilul politic, care, aflînd cã mã informez de locul unde as putea gãsi osemintele, se aratã iritat si autoritar, întrebîndu-l pe director: "ce treabã are dumnealui sã se informeze de asemenea lucruri?". Directorul cu oarecare modulare binevoitoare a vocii, îi spune: "în calitate de fiu al unui fost detinut, care a murit aici la noi". Apoi, adresîndu-mi-se mã informeaza, cã numai primaria orasului Botosani si administratia cimitirului "Eternitatea" sunt in mãsurã sã-mi satisfacã cererea.
    Prin paznicul cimitirului si mai ales prin femeile care îngrijeau de unele morminte, reusesc sã capat unele informatii, dupa ce le captez încrederea. Sunt condus la parcela in care au fost înmormîntati detinutii politici, respectiv într-un colt al cimitirului, de unde se întindeau spatii virane, iar închisoarea se profila, departe, peste acest cîmp. Mi se spune cã cei morti in închisoare erau adusi direct peste cîmp si numai in timpul noptii.  Gardul de sîrmã al cimitirului era atunci desfãcut pe o anumitã portiune, pentru a îngadui intrarea in acest colt de cimitir.
    Obtin o informatie importantã si anume aceea cã îngroparea mortilor se facea in ordinea succesiunii datelor calendaristice. Pe baza acestei informatii si tinînd seama de data decesului (27 august 1961) încerc sã identific locul. La serviciul de stare civilã al primãriei din Botosani, mi se spune ca pot primi, fie autorizatia pentru deshumare si transferarea osemintelor, în caz de identificare, fie dreptul la concesionarea locului respectiv. Cum mormintele fãrã cruci erau majoritare, o eventualã identificare presupunea cercetarea mai multor morminte, lucrare ce mi se pãrea anevoioasã si poate chiar un act de impietate.
    Hotãrãsc ca pe locul aproximativ, ce mi se parea posibil, sa ridic un mic monument funerar (un cenotaf).
    In aceiasi perioadã de timp este arestat condamnat politic, fratele meu, Anatol Holban. Aflãm cã procesul se va judeca la Deva. Plecam pentru a asista la proces, cu mama mea si cu alt frate. Avocatul pe care il angajasem ne comunicã ca procesul se va judeca cu usile inchise. In urma insistentelor acestuia ni se admite participarea. Suntem impresionati-de chipul de martir al fratelui, asemãnãtor cu cel al sfintilor martirizati de pe icoanele unor biserici vechi. Mai tîrziu am aflat cã fusese lãsat într-o incãpere izolata, in pãrãsire, nemai putind suporta nici un aliment din cauza unor boli digestive care il chinuiau. La scurt timp de la eliberare va muri si el.
    Este evident cã intr-un regim comunist, un cetãtean cu un asemenea dosar (doi din membrii de familie, -detinuti politici-) este condamnat la suspiciune, supraveghere permanentã si marginalizare. Nu lipsea nici atitudinea de rezervã a unor cunostinte si chiar rude, dornice de parvenire, care se fereau de a avea contacte cu asemenea "leprosi".
    Dupã anul 1970, in ciuda unei aparente destinderi, teroarea luase alte forme, mai perfide si mai perfectionate. România devenise o mare închisoare in care se accentua degradarea vietii morale si spirituale. Pentru cei care iubeau libertatea, climatul politic si social era de nesuportat.
    Singura cale pentru a mai fi util societãtii, tarii si provinciei mele natale, înrobitã de dusman, o vedeam in exil.
    Fortat de imprejurãri am ajuns in al treilea refugiu.

    La 13 iunie 1986 ajung in Franta si cer azil politic, care mi se acordã. Primesc in acelas timp calitatea de rezident.
    In pofida lipsei quasi totale a unor rude, prieteni sau cunostinte, reusim (eu si sotia mea) sã reluãm, dupã un timp, relativ scurt, o viatã normalã, datoritã generozitatii acestui mare stat, care cu îndreptãtitã mîndrie îsi spune "France, terre d'asile".
    Cîteva consideratii asupra exilului românesc se impun, dat fiind cã acest fenomen (exodul românilor in masã) in formele lui acute, a apãrut in perioada comunismului. Au existat si înainte emigrãri sporadice, mai ales din teritoriile ocupate. Dictonul popular, "fie pîinea cît de rea tot mai bine in tara meal', poartã amprenta gîndirii mioritice, care s-a perpetuat veacuri in sir, pînã la aparitia comunismului. Noi nu am fost in decursul istoriei o tarã a emigrãrilor ci una a imigrãrilor, lucru care vorbeste de la sine, in ciuda situatiei politico-istorice a tãrilor românesti. La noi au veni si s-au stabilit, in decursul timpurilor, numeroase minoritãti nationale, in mod compact (greci, armeni evrei, bulgari, germani, turci, rusi, ucraineni s. a.).
    Referindu-ne la exilul românesc din perioa de dupã cel de al doilea rãzboi mondial, el a urmat una din cele douã atitudini, cunoscute si la alte popoare.
    Unii au fost adeptii dictonului: "ubi bene ibi patria". Diferenta sensibilã dintre mod de viatã lãsat acasã si cel din tãrile occidental precum si avantagiile progreselor tehnice si stiintifice, au fost determinante în adoptarea acestui dicton. Imbrãtisînd aceastâ gîndire ei merg pe calea dezintegrãrii nationale, topindu-si treptat, substanta etnicã in conglomeratul multinational al unor tãri ca Franta, Statele Unite s.a. Pentru ei tara de origine, reprezintã trecutul, iar cea in care locuiesc acum, viitorul.
    Altii au purtat în suflete si în spirit dragostea pentru tarã si neamul pe care l-au pãrãsit. Acestia au tînjit totdeauna dupã patria lor si pe mãsura ce anii se scurgeau, dorul lor pentru tarã crestea. Daca ei ar fi acceptat viata de simplã leguma ca ceilalti, ei ar fi murit spiritual si poate chiar fizic. La ei, spiritualitatea domina existenta lor biologica. Ei trãiau aici in exil, dar radãcinile lor, erau acolo în tarã si prin ele isi hrãneau fiinta pribegita.
    Dintre activitãtile românesti din exil ne-am referi, mai intâi, la publicatii (-foi, periodice etc.) Cea mai mare parte au mers pe linia dezrobirii tãrii si unitãtii românesti. Din nefericire au existat si unele publicatii care prin caracter calomniator, al atacurilor personale si al propagãrii dezbinãrilor s-au autodezonorat si marginalizat. Realizatorii acestora, ne par astãzi, un fel de precursori ai dihoniei din România postdecembrista.
    Din punct de vedere politic, o bunã parte din exilul românesc prezenta o dezbinare, rar întîlnitã la alte natiuni. Romania si Basarabia cu Bucovina de Nord, ocupatã de dusman, gemeau si sufereau o împilare si o teroare de proportii,greu de imaginat si in acest timp multi români din exil îsi disputau partidele, grupele, grupuletele, asociatiile, presedintiile, sefiile etc. Unul din marile partide din Romania interbelica, avea vreo trei secretari generali, fiecare pretinzînd cã el este cel îndreptãtit sã detinã aceastã functie. Intr-o singurã tarã din occident erau mai multe asociatii ale fostilor detinuti politici. Si mai pot fi date multe alte exemple. Dizidentele au lovit si subrezit partide si miscãri politice ce demonstraserã in tarã o solidaritate si unitate ce pãrea de nezdruncinat. Unii se si întrebau: oare nu au plecat in exil cei mai slabi, iar oamenii de principii si de caracter au rãmas, în tarã, sã moarã in închisori si lagãre? In situatia grea in care se afla tara si teritoriile ocupate, o luptã unitã, fãrã rezerve si fãrã culoare politicã partizanã se impunea, dar foarte multi doreau sã fie generali si nimeni ostas care sã se angajeze in luptã cu haina soldatului necunoscut.
    In acest tablou trist al exilului românesc, s-au desprins totusi si oameni aflati la antipodul celor de mai sus. Ei duceau o activitate pentru salvarea tãrii si pentru sensibilizarea occidentului faltã de problemele legate de realitãtile crude din Romania si din provinciile românesti cotropite. Unii din ei erau capabili de sacrificii si se aliniau la toate actiunile românesti fãrã a pretinde onoruri. Erau si din cei, care ajutînd, doreau sã rãmînã in anonimat. Aceste inimi românesti mi-au dat si mie, atît speranta in viitorul mai bun al neamului românesc cît si forta sufleteascã de a mã angaja in lupta si in activitatea pe care am dus-o in exil.
    Activitatea respectivã s-a concretizat printr-o serie de lucrãri cu caracter documentar, precum si prin articole, apeluri si luãri de cuvînt în diverse împrejurari. Studiile si lucrãrile documentare realizate în acest timp sunt:
    • "Basarabia Româneasca" - Mãrturii,1990.
    • "Figuri Basarabene" (douã editii, 1990, 1992).
     • "Prin veacurile învolburate ale Moldovei dintre Prut si Nistru", 1991.
    • "Cuvinte despre Basarabia", 1991.
    • "Cãrpinenii" - Monografie, 1991.
    • "Ostasii Moldoveni" -Momente istorice-1918-", 1992.
    Toate lucrãrile au apãrut in editura, proprie, CAPRIANA, Paris. Majoritatea au fost republicate în reviste, diverse periodice sau cotidiene din Republica Moldova...
        Iulie 1993, Paris

M

Fragment din cuvântul înainte al lucrãrii "In al treilea refugiu, Exilul" de Eugen St. Holban, Ed. Cãpriana, Paris, 1991