Revista Scriitorilor Români, München, Dir. Constantin Sporea

Nr. 13, 1975

de I. Manzatti¹⁾

Locuinta noastrã din Clopotarii Noui, colt cu Cometa, avea peste drum o cârciumã dãrãpãnata tinutã de un negustor grec, Dumitru Xinos. Inaintea venirii sale, un alt consângean, Tache Zottu, deschisese acolo o modestã bãcãnie "La Vapor", pe care o pãrãsi din pricina concurentei dughenei "La doi Flãcãi" din Calea Dorobanti. Cei doi bãtrâni flãcãi erau greci la rândul lor, însã mult mai iscusiti, deoarece în afarã de sticle de lãmpi, sare, fãinã, otet "Cocos", icre toramã si ghiudem, importau produse alimentare de cea mai finã calitate din tãrile mediteraneene.

Pentru cã vaporul depe firma lui Tache, cu toate cele sase cosuri fumegânde purtase nenoroc, noul proprietar Xinos se hotãrîse a o înlocui cu una nemaivãzutã in lumea bãcãniilor. Intr'adevãr, mai toate firmele din capitalã sau din provincie aveau aceleasi embleme: La Câinele Negru, La Câinele Alb, La Mielul de Aur, La Mielul Alb, La Rãtoi, La Salamul de Aur, etc. In afarã de respectivul animal, pe firmele laterale erau pictate fie un cascaval de Pentelea, fie un "svaitãr" cu zeci de gãuri, o suncã, un salam de Sibiu, un Bacchus cãlare pe un butoias de vin, cu pãrul impletit de struguri de Odobesti. Numele patronului, indicat in litere majuscule, era urmat de clasicul "Coloniale & Delicatese".

De multa vreme observasem cã Xinos mã urmãrea admirativ când veneam sau plecam Duminica in excursiile cercetãsesti, îmbrãcat in costumul ce fãcea destulã senzatie in mahala unde in afarã de frate-meu si de mine nu mai erau alti cercetasi. Intr'o bunã dimineatã mã opri surâzând:

- Vrei sã câstigi cinci lei si sã ajungi om mare? 

- Adicã cum?

- Am hotãrît sã fac a frumoasã firmã pentru prãvãlie: "La doi tertetasi". Asa ceva nu existã nici in Grecia, dapãi la Bucuresti!

Intr'adevãr, cercetãsia era prea recentã ca sã fi inspirat vreun pictor, fie el chiar de firme. Pe scurt, Xinos îmi propunea sã pozez in echipamentul complet, pentru emblema de Coloniale si delicatese "La doi cercetasi". Rãsplata convenitã, cinci lei de argint, plãtiti la sfârsit. Am consimtit fericit, multumind soartei cã suma promisã constituia acum saizeci de ani o micã avere ce îmi asigura cinematograful, braga, rahatul si pistilul pe cel putin a lunã.

Acasã nu spusei nimic de târgul încheiat. Era toiul verii. Mama si surorile mele plecaserã la Poiana Tapului, unde trebuia sã le ajung din urmã. Povestii tatãlui meu cã eram obligat a mai rãmâne câteva zile in Bucuresti, convocat fiind la sediul cercetasilor, in vederea unor exercitii.

A doua zi mã prezentai la Xinos. Bãcãnia avea a curte lungã, pavatã cu bolovani rotunzi de râu, cu un sopron sub care erau instalate latrinele primitive ale intregului imobil. Sub sopron se mai afla si un cotet cu un porc pus la îngrãsat, spre a fi tãiat de Sfântul Ignat. Restul curtii adãpostea un grajd cu sase cai si a trãsurã a unai birjar ungur vecin cu noi, domnul Frant. Duhoarea provocatã de toatã aceastã gospodãrie, era pestilentialã. Nici protestele noostre, nici cele ale vecinilor, Serban, Radovan, Lipatti, compozitorul Theodor Stefãnescu, nu reusiserã sã schimbe situatia.

In aceastã atmosferã de iad, în toiul caniculei bucurestene, îmbrãcat în costumul de cercetas încins de trei ori cu brâul de lânã rosie, cu pãlãrie de pâslã pe cap, sacul la spinare si bastonul de doi metri in mânã, am pozat timp de zece zile in picioare. Firma reprezenta o sosea cu iarbã stufoasã si pomi pe partea stângã, cu un mic râu spumos pe dreapta, cu munti in zare si pãsãri pe cer. Deoarece in vremea aceia se vorbea mult de zborul lui Vlaicu, domnul Xinos plãti pictorului Schulhof sa adauge si un avian in zarea albastrã. In mijlocul soselei doi cercetasi stãteau in pozitie de drepti. De bunã seamã ca eu pozosem pentru amândoi. De altfel semãnau aidoma, cu singura deosebire cã arta pictorului îl fãcuse pe unul blond cu ochi albastri, iar pe celalalt brun cu ochii negri.

Si azi, dupã aproape saizeci de ani, îmi amintesc cu groazã de suferinta înduratã ca "model" de pictor. Plecam de acasã dimineata si nu veneam decât o jumãtate de orã la prânz pentru mâncare, îmbibat de mirosul puturos de sub sopron. Când in sfârsit firma fu terminatã si asezatã deasupra întrãrii prãvãliei spre admiratia întregului cartier, mã prezentai voios patronului sã îmi încasez drepturile. Xinos îmi replicã sâsâit:

- Nu ti-e rusine sã tersesti, baritai bãiat de familie bunã? Sau vrei sã te spui lu' domnu' Anton?

(Domnu Anton era tatãl meu, om de rarã severitate).

La gândul cã tata va afla întreaga tãrãsenie am tãcut chitic si am plecat plângând in sughituri. Noroc cã soarta m'a rãzbunat. Peste câteva luni se dãdea peste cap si Xinos, iar firma "La doi Cercetasi" fu acoperitã de noul proprietar Gheorghe Nicolau cu "La Iepurele de Aur", coloniale si bãuturi spirtoase. Firma reprezenta un iepuras cu totul si cu totul de aur, ciocnind niste ouã colorate. Nicolau transformase totul; in locul curtii puturoase de odinioarã facuse o micã grãdinã de varã, care a rezistat pânã in 1931 si unde mâncam adesea cu Puiu Iancovescu un muschiulet de purcel, tãvãlit in mãlai auriu.

 

***

 

Aveam acasã o fotografie unicã, teribilã: în mijlocul unei piete, un cap bãrbãtesc rostogolit pe caldarâm.

Nu era fotomontaj, nici altfel de trucaj. In 1913 un tânãr inginer, Cyriak, pare-mi-se ginerele cunoscutului metalurgist Dumitru Voina, inventase un dispozitiv pentru tãiatul sârmei ghimpate. Pe front sârma ghimpata constituia in acea vreme un obstacol foarte greu de trecut. In marsul lor, trupele întâlneau asemenea piedici ce opreau înaintarea, obligând ostasii sã le reteze cu mijloace rudimentare si mare pierdere de timp, expunându-se totodatã la focul ucigãtor al mitralierelor asezate in flancul acestor sârme. Inginerul Cyriak inventase un dispozitiv mecanizat, o enormã foarfecã aplicata la automobilele militare, ce se deschidea la comandã, tãind din mers (în viteza timpului de 50-60 kilometri pe orã) sârma ghimpatã.

Astãzi totul apare ca o glumã, dar trebue tinut seamã cã pe atunci nu existau nici care armate, fãrã a mai vorbi de nãzdrãvanele arme de azi. Insãsi artileria era trasã de cai. Cât despre aviatie, activitatea ei prea limitatã numeric, nu putea decide o bãtãlie. Pilotul zbura descoperit la o înãltime de 7-800 de metri, fiind foarte vulnerabil la focul armelor si pustilor mitralierã, ce ciuruiau subredele aparate cu aripi de pânzã de in ceruitã si scheletul de lemn.

Transeele rudimentare sãpate in pãmânt, sãrmã ghimpatã si casca de fier, reprezentau suprema apãrare împotriva gloantelor inamice. Iatã dece inventia inginerului Cyriak provocase enormã senzatie si ziarele timpului dedicau entuziaste articole genialei descoperiri, ce - dupã opinia specialistilor - trebuia sã ne asigure o adevãratã suprematie in caz de luptã.

Comisia Ministerului de Rãzboi se întruni la soseaua Kisseleff, la Rondul al treilea, spre a asista la demonstratie si a omologa inventia. Cyriak era singur la volanul automobilului sãu, lansat in viteza maximã. Masina era deschisã, ca toate automobilele timpului, având instalatã in locuul parbrizului enorma foarfecã ce urma sã tae reteaua de sârmã ghimpatã întinsã de-a latul strãzii, cu putin înainte de a ajunge in piata hipodromului, unde comisia ministeriala si autoritãtile asteptau cu respiratia suspendatã sã vadã minunea.

Dar foarfeca nu se deschise, iar sârma retezã gâtul inventatorului, proiectând teasta la câtiva metri pe caldarâm. Nu stiu cum de ajunsesem noi in posesia acestei fotografii. Fie cã bãtrânul Dumitru Voina, fie cã vreun militar îi dãduse tatãlui meu o copie dupã sinistra imagine: un cap de om într'o enormã piatã publicã. Reactia fusese atât de violentã, totodatã atât de perfecta, încât capul bietului inginer Cyriak se desena ca o efigie depe vreo monedã de argint cãzutã din buzunarul vreunui straniu colectionar, într'o micã bãltoacã de sânge.

In aceeasi ordine de istorisiri macabre se situeazã o altã întâmplare ce luni in sir a pasionat opinia publicã româneascã. In Bucuresti exista un mare comerciant de textile, Teodor Spânescu. Venea din când in când la noi in casã, deoarece se împrietenise cu tatãl meu in decursul unei cãlãtorii in Rusia, unde fuseserã trimisi in misiune spre a cumpãra fire de in pentru nevoile Ministerului de Rãzboi. Bãrbat chipes, inteligent, bogat, se îndrãgostise de o rusoaicã Zenaida, foarte frumoasã, de moralitate dubioasã, pe care o cunoscuse la Petersburg într'o searã de petrecere.

O editie speciala a ziarelor din capitalã anuntã într'o zi cu titluri mari cã în gara Titu fusese descoperit într'un enorm cufãr din vagonul de bagaje, cadavrul înghesuit al unei tinere si elegante femei, a cãrei identificare nu fusese cu putintã. Cadavrul fu dus la morgã pentru autopsie, in asteptare ca vreun membru al familei sã îl recunoascã. Dar treceau zilele si misterul "femeii din cufãr" se fãcea tot mai nepãtruns. Inapoindu-se dintr'una din lungile sale cãlãtorii, contrariu obiceiului, Zenaida nu iesi la garã in întãmpinarea sotului. Ajuns acasã nu o gãsi nici acolo. Telefonã si la noi spre a întreba dacã nu o vãzusem. La rãspunsul negativ, se adresã comisariatului de politie. Spre a nu mã mai lungi, Spânescu descoperi dupã câteva zile cã "moarta din cufãr" era propria-i sotie.

Nu s'a stiut niciodatã in ce conditiuni si din ce pricinã fusese asasinatã. Avea bijuterii de valoare, dar nu fusese prãdatã. Se povestea ca era spioanã taristã si cã fusese ucisã de revolutionari. In orice caz, acum mai bine de saizeci de ani, când cronica faptelor juridice era lipsitã de sensational, când marile crime sau delicte se petreceau la doi-trei ani odatã, putând fi numãrate pe degete: "Drama din Statia B. M. sau sinuciderea studentei Jeana Cristescu, tãiatã de tren", - "Crima din strada Italianã", - "Aruncarea in aer a statuei lui Arpad depe muntele Tâmpa din Brasov" de cãtre studentul basarabean Cãtãrãu, - "Sinuciderea cu gaz aerian a familiei Filipovici" - si alte câteva fapte petrecute in decurs de zece ani, - asasinarea frumoasei Zenaida Spânescu dãdu fir de tors publicului pentru lungã vreme. Discutiile nu mai conteneau, mai ales între femei. Cât despre noi, scolarii, când vedeam vreo dudue mai voluptoasã, exclamam in limbajul de cartier:

- Misto femee! Seamãnã cu moarta din cufãr.

 

***

 

Invãtam la scoala Luteranã, pe strada cu acelas nume, colt cu Stirbey-Vodã. Institutie exceptionalã, cu admirabil corp profesoral adus din Germania, de o severitate fãrã pereche. Dupã moda timpului, bãtaia in scoli era admisã, mai cu seamã in institutele germane. Profesorii te trãgeau de urechi, de perciuni, sau te loveau cu linia la palmã, ori te tineau in genunchi la colt, cu fata la perete.

Purtam sepci mici, cu cozorocul scurt, ca studentii din Heidelberg, provocând râsul mahalagiilor.

Elevii dela "Mihai Viteazu" (cu galben) erau denumiti dovlecari, iar cei dela "Sfântul Sava", colivari:

Sava

umblã cu tava

pela cimitir 

dupã chilipir.

Cofetãria Capsa fusese consacratã ca loc de intâlnire al aristocratiei bucurestene. Nu orice cetãtean de rând îndrãznea a trece pragul faimosului local. Pare-mi-se cã Theodor Speranta într'un valum umoristic versificat, povestea cum un biet mahalagiu nimereste din întâmplare la Capsa. Chelnerii toti in frac, cu mãnusi albe, cu mustata si barba rasã, vorbeau doar frantuzeste dupã moda timpului. Lista de consumatie fiind scrisã tot in frantuzeste, bietul cetãtean se asezã lângã masa unui distins client, decis a comanda si el cea ce va cere vecinul:

- "Garcon, s'il vous plait" zise acesta. "Un verre d'eau!" Chelnerul trecu sã ia comanda si la masa cetãteanului nostru.

- "Monsieur desire?"

- "Dã si mie un verdou' ca lu domnul" Si arata cu destu' pe aristocraticul vecin.

Când sosi paharul cu apã, cetãteanul s'a cam strâmbat, dar de rusine îl bãu cu sughituri deoarece sete nu-i era. La un moment dat vecinul fãcu semn chelnerului:

"Encore!"

Fericit, cetãteanul nostru se repezi sã comande si el:

-"Un "ancor" si pentru mine! zise tantos, arãtând cu degetul cãtre propria-i persoonã.

Când îi aduse si al doilea pahar cu apã, mitocanul nu s'a mai putut stãpâni: 

- "Bã pociturã fãrã mustatã la gurã,

Adu, bã, o prãjiturã!"

 

* * *

 

Mama, ca mai toate femeile bãtrâne, era tare credincioasã. Lua parte la slujbele si conferintele religioase, dedicând timpul liber pregãtirii vietii viitoare. Noi apartineam bisericii Visarion, unde pãrintele Iancu Petrescu, solist al corului "Carmen" si rector al Academiei de muzicã bizantinã, fãcea slujbe de rarã frumusete cu vocea sa baritonalã, învãluitoare. Dealtfel in "Oratoriul ortodox de Pasti", exemplara compozitie a lui Paul Constantinescu, la care colaborose cu textele operei, pãrintele Iancu sustinuse partitura lui Iisus, in sala Ateneului, cu Harmonica si corul "Carmen" puse sub bagheta maestrului Enescu.

O întâlneam pe mama, iesind dela bisericã Duminica înainte de prânz. Noi ne înapoiam din oras la brat cu vreo copilã pescuitã la întâmplare, sau cultivatã sãptãmâni in sir cu promisiuni si vorbe dulci. O vedeam in poarta bisericii, luându-si rãmas bun dela suratele din cartier, bãtând in stradã ultima cruce de despãrtire de Sfântul Lãcas. Nu ne recunostea, fiind foarte mioapã. Doar când ne apropiam atingând-o usor pe umeri, ne surâdea fericitã, potrivindu-si lorgnonul ca sã ne observe. Fãceam prezentãrile:

- "Domnisoara Cutare, - Mama."

Pentru ea toate fetele erau frumoase, pentrucã fuseserã alese de noi. Cã se întâmpla si câte una frumoosã, e fãrã doar si poate. Insã in dorinta ei de a ne sti fericiti, dar mai cu seamã de a ne vedea însurati "la casa noastrã", ne încuraja chiar aventurile trecãtoare. Când ieseam uneori cu ea in oras, la teatru sau la vreo berãrie, se oprea in drum in fata tuturor bisericilor, închinându-se cu evlavie.

S'a întâmplat sã merg într'o primãvarã în tovãrãsia mamei la vie, dincolo de Ploesti. Dela gara Valea Cãlugareascã luarãm trãsura cu cai, spre a sui cale de câtiva chilometri înãltimile râpoase ale drumului îngust si ros de ploi, pânã sus in cãtunul Schiau, minuscula asezare cu conace domnesti si locuinte sãtesti, privind cãtre imensitatea codrilor precarpatici, sau cãtre colinele încãrcate de rod dinspre Ceptura si Buzãu.

La un moment dat o vãd cã începe sã batã largi si smerite cruci, cu trei degete reunite purtate la frunte, în josul pieptului, la umãrul drept, la cel stâng. Se inclina usor repetând gestul cu religiozitate si cuviosenie, in timp ce trãsura ne zdruncina ficatii prin hârtoapele drumului de pãmânt, bãtãtorit de secetã.

- "Fã semnul crucii, pãgânule!" mã îndemnã mustrãtor. "Daca nu intri în Sfântul Lãcas, închinã-te cel putin când treci pe lângã bisericã."

- "Care bisericã, mamã?"

Lãsasem demult înapoia noastrã biserica satului. 

- "Priveste la dreapta ta, nelegiuitule!"

Potopul de cruci si mãtãnii fusese stârnit de o vilã a familiei generalului Dancov, vilã ce avea un "foisor", o turlã de lemn acoperitã cu sindrilã, pe care, in miopia sa, mama o asemuise cu turla bisericii.

 

***

 

De copii, ne tundeam pãrul mãrunt, mãrunt, cu "masina" numarul unu sau doi. Dealtfel pânã la sfârsitul stagiului militar am tot umblat tuns. Eram in clasa a opta de liceu, fãceam curte fetelor cu numãr la bratul uniformei scolare si cu capul ca o gulie. Apoi m'am înscris la universitate si paralel am intrat la scoala militarã de Geniu, spre a face stagiul militar. Terminasem examenele de ofiter de rezervã, urmând a intra a doua zi in viata civilã, când veni ordinul colonelului Iorgulescu de a ne tunde la piele. Ofensã gratuitã de ultimã orã, ce tinea mai mult de rãzbunare decât de disciplinã. Asa cã vreo sase luni, tânãr student si ofiter de rezervã, am asteptat cresterea pãrului, precum asteptau orbii tulburarea apelor la biblica Scãldãtoare a Oilor.

Domnul Ionicã frizerul, poseda solonul "La Briciul lui Cuza" pe Calea Dorobanti, aproape de "Roata Lumii". Lângã el era dughiana unui evreu "La Filipache", care vindea atã, nasturi, mosorele. Ceva mai departe peste drum de casa lui Conu Petrache Carp, era o altã dughianã ce vindea aceleasi produse, cu firma "La adevãratul Filipache", care dorise a sublinia concurenta ce i-o fãcea vecinul "La Filipache", desi amândoi vindeau aceleasi mãruntisuri, iar nicidecum secrete atomice sau sãruri de uraniu.

N'am stiut niciodatã dece multi bãrbieri adoptau emblema "La Briciul lui Cuza". Existau prãvãlii alimentare cu firma "La Ocaua lui Cuza", care aveau totusi o corespondentã cu realitatea, întrucât se spunea cã Vodã Cuza controla personal pe teren, pedepsind pe negustorii necinstiti ce furau la cântar. - "L-a prins cu ocaua micã!"

Nu cred însã cã ciocul si mustata Domnitorului sã fi avut nevoe de un briciu special, care sã treacã granitele Istoriei. Doar pe Calea Grivitei, lângã cimitirul Sfânta Vineri, se gãsea frizeria "La Briciul lui Mihai-Viteazu", desi viteazul Mihai nu se prea rãdea nici dânsul, socotind dupã bogata barbã transmisã posteritãtii de imaginile timpului.

La Urlati, in judetul Prahova, am întâlnit apoi un bãrbier de origine sârbeascã, Svietotzar Mircovici, care avea emblema "La Briciul lui Mohamed", el însusi fiind mahomedan. Este miscãtor zelul bãrbierilor de a omagia cu lama ascutitã a briciului, memoria figurilor intrate in legendã.

Venind vorba de legendã, despre târgusorul Urlati, important centru viticol, circula legenda cã atunci când trenul oprea in garã, conductorul anunta pasagerilor sosirea in statie, strigând conform obiceiului:

- "Urlati, douã minute!"

Gluma nu corespundea realitãtii, deoarece Urlatii nu erau situati pe calea feratã, ci deserviti de statia Albesti, dela care cu cãruta sau trasura mergeai cale de câtiva chilometri de sosea prãfuitã, cãtre interiorul Dealului Mare, încãrcat de nobilã vitã de vie.

Cea mai reusitã firmã bãrbiereascã se afla însã pe lângã Bulevardul Elisabeta, aproape de liceul Lazãr. Suna, nici mai mult nici mai putin, decât "La Hai-Gogu-Laif". E vorba de "high-life"-ul britanic, pe care spiritul patronului Gogu îl împãmântenise cu neaosã foneticã, întroducând spre mãrirea prestigiului si diminutivul numelui sãu.

Dar sã revenim la domnu' Ionicã, frizerul nostru. Chel ca mai toti coaforii cari m'au tuns in viatã, domnul Ionicã ne dãdea retete de cresterea si conservarea pãrului, pe cari nu reusise sã le aplice cu succes capului sãu plesuv. Dupã ce ne tundea ca in palmã, ne întreba respectuos:

- "Doriti sã vã dãm cu ceva in cap?"

La semnul nostru afirmativ, ne fãcea o frectie cu miros violent de garoafe. Doar in vacanta mare aveam voe sã ne tundem "numãrul trei", lãsând in fatã un mic smoc de pãr, precum poartã câinii de lux in timpul verii.

Domnul Ionicã era si sub-chirurg, adicã fusese autorizat de comunã sã pue "venluze cu sânge" si sã scoatã dintii. Mi s'a întâmplat de câteva ori sã-l vãd extrãgând mãseaua sãnãtoasã a pacientului, care in toiul durereii nu putea preciza ce fel de dinte îl doare. Extractia se fãcea in fata celorlalti clienti în salonul de coafurã, fãrã anestezie, însotitã de urletele si jalea pacientului.

Nouã copiilor, când ni se clãtina vreun dinte, ceream pãrintilor un leu ca sã ne ducem la bãrbierul-dentist, insã pânã la urmã ni-l scoteam singuri, legându-l cu "sibias", o atã rezistentã de care trãgeam, sau pe care o legam cu celãlalt capãt de clanta usii, care deschizându-se pe neastepate extrãgea mãseaua pe gratis. Cât despre leu, cu el cumpãram rahat si pistil dela Nea Haley, bragagiul turc din coltul strãzii.

Dupã "lanterna magicã" ce ne-a desfãtat copilãria cu imaginile sale fixe, apãru marea senzatie a cinematografului cu pelicula miscãtoare. Erau trei cinematografe ,Volta- si anume Volta-Buzesti, pe strada cu acelas nume, Volta-Doamnei pe strada Doamnei si Volta-Bristol, pe Bulevardul Academiei sub hotelul Bristol, lângã bodega Mircea. Mai târziu, prin 1914-15 apãrurã sãlile "Apollo" si "Lux" tot pe strada Doamnei, "Splendid" pe Calea Victoriei sub hotelul Splendid, "Minerva" in clãdirea editurei Sfetea. Dupã rãzboi numãrul lor se înmulti cu altele, de nu ar fi sã citãm decât Select, Regal, Capitol, Vlaicu, Bulevard, Odeon, Cercul Militar, Marna s a. Filmele timpului aveau ca interpreti pe Pina Menichelli, Francesca Bertini, Leda Gys, Itala Almirante-Manzini, Psilander, Tulio, Serventi, Amleto Novelli, Tullio Carminati, Mario Bonnard, Signoret, Robinne, Prince-Rigadin, Max Linder si un alt comic american înpãmântenit la noi cu numele cle Dobitocescu.

Ne atrãgea cu deosebire cinematograful "Terra" pe strada Doamnei, salã promiscuã, loc de întâlnire a unui public interlop, unde sobolanii circulau printre picioare si unde in afarã de filme cu banditi, se produceau in antracte comici de periferie ca D'Ayol, Burmoz, Rony, Florea Mateescu, Iulian si Costin, Titi Mihãilescu. Imi vine in minte cupletul inodor al lui Rony, ce obtinea extraordinar succes de public:

Eu sunt Rony, eu sunt Rony, 

care joacã seara

la cinema Terra, - 

Ãsta-i Rony, ãsta-i Rony, 

pentru dame si copii.

D'Ayol, cu mult mai îndrãznet, debita cuplete decoltate, obscene, luând in primire pe oamenii zilei, sau pe bãetii "de bani gata".

Cãci eu sunt Nicu, 

bãiatu lui tãticu, 

priviti sunt get-beget parizian. 

Posed o scoalã 'naltã, afacerea îmi saltã

la Capsa, separeu si la santan.

Filmele mute, cafenii si decolorate ca si fotografiile timpului, se rupeau când îti era lumea mai dragã, fãcând sã se aprindã lumina in salã pe neasteptate, spre disperarea celor ce mergeau la cinematograf ca sã se pupe pe întuneric. In scurtele pauze necesare lipirei peliculei, se auzea tropotul si huiduielile publicului impatient, amestecându-se cu strigãtul vânzãtorilor de "rahat, napolitane, visine cu rom". La intrarea in salã, odatã cu ruperea biletului, insotitorul cu lampa electricã in mânã îti dãdea si programul spectacolului, succintã prezentare a filmului, adevãratã perlã literarã in sãlile de periferie. Acest program se dovedea totusi necesar, deoarece din jocul exagerat al actorilor, cu greu se putea desprinde actiunea filmului mut. In reclama spectacolului se specifica si lungimea filmului: "Mare film mare", "Douã mii metri douã mii". Filmul de douã mii metri era dintre cele mai lungi, de o duratã de mai bine de-o orã. Dar chiar la cele mai scurte, cu greu se gãsea loc la anumite ore, deoarece copiii sau mahalagiii veniti in centru, odatã plãtit biletul de intrare, stãteau sã vadã spectacolul de mai multe ori in sir. Cu aceeasi tehnicã am vãzut si eu "Maciste si fecioara", "Rãzboiul neatârnãrii 77-78", "Cabiria" si "Rocambole".

 

***

 

Veneam odatã dela "Mosi" cu tramvaiul 17, ce lega Oborul cu Gara de Nord. A fost a doua linie electricã a capitalei, dupã cea veche No 14, ce traversa orasul dela Cotroceni pânã la capãtul Bulevardului Pache.

Linia "Obor-Gara de Nord" inspirase o reusita revistã de Durstoy (Durma si Stoicovici), spectacol ce fu prezentat la teatrul Liric, prin 1925, încasãrile fiind destinate operelor de binefacere ale societãtii "Principele Mircea". Mã aflam pe platforma dinapoi a tramvaiului. Printre alti pasageri, o tigancã cu sânul scos se lupta sã-si alãpteze copilul ce scâncea, refuzând tentatia.

 - "Suge ici, mã, dar'ar boala'n tine!" insista cu duiosie de mamã tiganca. Dar Danciu zbãtându-se, continua sã facã mofturi. Amenintându-l, tiganca recurse la o ingenioasã stratagemã. Arãtând-ma cu degetul, se rãsti cãtre  plodul nãrãvas:

- „Ia mã tâta'n gurã, cã dacã nu, i-o dau lu' domnu!" 

 

* * *

 

Inceput de toamnã 1928.

Ne înapoiam, un grup de prieteni, dela Rusciuc, unde plecasem într'o Duminicã sã ne scãldãm in Dunãre, spre a mai scãpa de zãpuseala capitalei. In lipsa obisnuitelor cãlãtorii in strãinãtate, ne consolam cu o scurtã trecere a Dunãrei pe malul bulgãresc.

Eram membrii societãtii academice de turism "România", constituitã fãrã scop lucrativ, cu numãr limitat de membri, trãind din substantiala contributie a fondatorilor, mai toti in posturi de vazã in viata publicã bucuresteanã. Cei mai multi erau înalti magistrati, avocati, profesori universitari, oameni politici. Din multimea membrilor fãceau parte între altii, Nicu Bãdescu-Rosiori, presedinte de sectie la Curtea de Casatie, Vasile Bordeianu, presedinte la Curtea de Apel, Tulliu Daute, dela aceiasi Curte, Vintilã Dongoroz si Corodeanu, profesori la Facultatea de Drept, Hurmuz Aznavorian, avocat, profesor dr. Paulian, vestit neurolog, dr. Ion Topa, secretar general al Ministerului Sãnãtatii, Aurel Garoescu, secretar general al Ministerului de Jusiitie, Horia Oprescu, director financiar al Municipiului, Constantin Grigoriu, director al Creditului Ipotecar, Val Mugur, avocat al Creditului Industrial, prof. ing. Sava Goiu, ing. Savu Georgescu, Kurt Mott, fabricant de sampanie, colonel de Stat Major Iliutã Dumitrescu, Valeriu Micu director general de fabricã texilã, Tilicã Prisiceanu, subdirector in Casa Scoalelor si altii. Prin colecta membrilor si cu sprijinul autoritãtilor izbutisem a obtine doua vagoane de cale feratã, pe care le transformasem in luxoase vagone de dormit, ce ne intovãrãseau in excursiile europene.

Asadar, într'o searã de Duminicã, impreunã cu Garoescu, Oprescu si Prisiceanu ne înapoiasem cu trenul dela Giurgiu, descinzând in gara Filaret. De acolo cu douã trãsuri o pornisem la vale pe Calea Serban Vodã. Se înoptase si ne era sete, dupã ghiveciul pipãrat si saramura de burtã de crap mâncatã la Rusciuc.

- "Bem un tulburel la cârciuma lui Zissu?"

Intrebarea lui Prisiceanu nu avea nevoe de rãspuns. Cârciuma lui Zissu, pe atunci unul dintre nenumãratele localuri de periferie bucuresteanã, avea un public amestecat din soferi, birjari, dar si de lume aleasã, ce tocmai in acest amalgam venea sã guste farmecul unei libertãti cenzuratã in restaurantele elegante ale centrului. Zissu, priceput negustor macedonean, al cãrui frate Licã studia medicina, lupta din rãsputeri sã schimbe infãtisarea localului si sa-si selectioneze publicul. Pe lângã taraful lãutãresc, adusese pe un grec de originã, Alfred Pagoni, artist de reale resurse, ca sã delecteze tocmai aceastã clientelã mai exigentã. (Pe acest Pagoni l-am avut apoi colaborator la societatea cle Radio, unde fu ucis de bombele germane in 1944). Cânta de preferintã sansonete frantuzesti, desi marea sa specialitate era improvizatia. Pe rime date de public, care de care mai nãzdrãvanã, improviza cu uluitoore facilitate versuri si melodii. Insã adevãratul sãu mestesug era flueratul artistic, cu care atingea virtuozitatea. Spre exemplu "Hora Staccato" a lui Dinicu, flueratã de Pagoni, nu avea nimic de invidiat interpretãrii violonistice a lui Heifetz ori a trompetei lui Armstrong.

Lângã masa noastrã un tânãr elegant, blond si lat in spete, sorbea pahar dupã pahar in tovãrãsia unei fete gratioase, intimidatã oarecum de avântul crescendo al individului, care vociferând fãrã întrerupere, împiedica publicul sã savureze mãestria lui Pagoni. Se vedea cât de colo cã se imbãtase, dar nimeni nu se încumeta sã protesteze, din pricina agresivitãtii si staturii sale robuste.

- "Cui nu-i place sã pofteascã sa-mi cearã socotealã!"

Tilicã Prisiceanu, mititel de staturã, dar întotdeauna curajos, se adresã politicos cetãteanului, rugându-l sã inceteze de a mai tulbura auditia. Dar acesta, cu o simplã loviturã de brat il fãcu sã se clatine.

Vãzurãm atunci ridicându-se pe neasteptate dintr'un colt al cârciumei un tânãr sfrijit, figurã stearsã, una din acele prezente ce oricând trece neobservatã. Isi fãcu loc printre multimea clientilor si prezentându-se la masa cetãteanului, fãrã a scoate un cuvânt si fãrã a calcula consecintele, îi trãzni un pumn in nas.

Toful se petrecuse cu iuteala fulgerului. Stârnit de gestul necunoscutului, publicul terorizat o searã întreagã de insolentele individului, rãbufni, nãpusiindu-se asuprã-i cu o ploaie de ghionti si picioare, stâlcindu-l. Doar interventia proprietarului si chelnerilor împiedicã linsajul. Omul era de nerecunoscut. Nu avusese timp sã se apere. Fata tumefiatã, plinã de sânge si cucue pãrea o arãtare.

Cu mare greutate Zissu izbuti sã-l scoatã afarã in stradã, prin vitrina fãcutã tãndãri. Oprind o birjã ce trecea pe stradã, îl îmbarcã laolaltã cu tânãra prietenã, care plângea cu hohote, trimitându-i acasã. Apoi se adresã publicului din local, scuzându-se:

- "Iertati-mã de a nu fi intervenit sã-l potolesc. E un vechi si distins client al nostru, doctorul Noica, coleg cu fratele meu. Se vede cã si-a bãut mintile, altfel nu se explicã atitudinea sa."

Astfel am aflat cã cel ce ne terorizase o seara întreagã era doctorandul in medicinã Noica, frate cu Dinu, celebrul filosof. Dupã un an, o septicemie ucidea pe tânãrul si valorosul doctor Noica, intern al spitalului Coltea, care de bucuria trecerii examenelor de anul cinci de medicinã, se cherchelise intro searã de sfârsit de varã, terorizând clientela cârciumei din calea Serban Vodã.

Revenind acolo dupã câteva sãptãmâni, am gãsit localul ceva mai ingrijit, cu oarecari mici transformãri ce îl fãceau plãcut, atrãgãtor. Lângã pian un june frumusel, brun cu pãrul ondulat, tipicã figurã meridionalã, alterna cu Pagoni prezentarea programului. Se acompania cu banjoul, sprijinit pe genunchiul cocotat pe scaun si cânia cu voce stinsã, susuratã, pentru întâia oara in Bucuresti, tangouri spaniole, nemtesti, franceze, valsuri engleze si foxtrotturi americane, toate in limba de originã. Interpreta cu finete si inteligentã melodiile la modã in strãinãtate.

- "E contabil la Banca Crissoveloni", ne spuse Zissu. "L-am adus de probã, cu gândul de a-l angaja."

- "Cum îl chiamã?"

- "Jean Moscopol".²⁾

 

...Era perioada de beatitudine a lui "Adios Muchachos".

J. N. MANZATTI

¹⁾ -Cunoscut compozitor, autorul celebrei romante "Frumoasa mea cu ochi verzi", cum si a multor imnuri si cântece legionare: "Imnul Eroilor Mota-Marin", "Imnul Muncitorilor Legionari", "Imnul biruintei Legionare", s.a.

²⁾ -Faimosul cântãret de mai apoi (mort în exil)...