(fragment din romanul "Lângã schitul lui Tãrâtã", Ed. Cugetarea, Bucuresti)

    ...Orasul lui, peste care nu trecuse încã urgia distrugãtoare a rãzboiului, avea o liniste sedimentatã de oras uitat al fericirii. Nu-ti puteai da seama cã acolo oamenii trãesc, se chinue si mor ca toti oamenii de pe lume. Nici cã sunt rãi si se înversuneazã unii cu altii. Si poate cã nici nu erau rãi, oamenii din orasul cu strãzi curate si grãdini cu parfumuri multe in amurgurile fãrã de sfârsit. Te prindea viata lui tihnitã. Te simteai fericit, cu toatã lumea aceea surâzãtoare si pasnicã. Iti toropea sufletul într'o luminã galbenã si caldã, fãrã dorinti si fãrã sbucium, ca aceea a toamnelor obosite, cu funigei si aer cald, ale tinutului plin tot de podgorii si pãduri.
    De câte ori se simte trist, bãtrânul Bodnãrescu îsi poartã gândurile înapoi si îl vede. Il vede atât de limpede, de par'cã nu ar fi în mintea lui, in amintire, ci in fata ochilor, ca o însirare de icoane ce nu s'ar fi schimbat niciodatã. Strãzile erau în întregime asfaltate. Curãtenia lor era asa de isbitoare, cã asfaltul pãrea lucitor ca mozaicul din coridoarele unei vaste institutii. Treceau, în rãstimpuri, oameni putini. Era întotdeauna liniste. Ca în aerul greu al unei dupã amiezi de varã încropitã. Arareori aluneca o trãsurã cu mersul rotilor fâsâit pe asfalt, cu tropotul sonor si rar al calului umplând ritmat întreaga stradã. Doi liceieni se plimbau pe bicicletã. Si totul arãta linistit si în fericire, ca în cãrtile postale ilustrate, cu fotografia încremenitã si cu cer albastru. Se auzeau, rustic si cristaline, cucuriguri in ogrãzi depãrtate.
    Oamenii mergeau încet, linistiti, fãrã graba zãnatecã de astãzi, surâzând întotdeauna la întâlnirea unui cunoscut. Scoteau pãlãriile, aplecându-le mult, dar fãrã grãbire, salutându-se aristocratic, dela depãrtare. -Salutare, Coane Petrache. - Salut-salut, Coane Nicule. Astãzi cuvântul acesta de protocol si de intimitate în acelas timp, nu mai are sonoritatea deosebitã de altãdatã. Astãzi toti casapii si agentii electorali cu bâtã îsi spun cu prietenie Coane Vasile si Coane Gheorghitã. Ba el a auzit si pe un samsar evreu, zãpãcit si cu nasul ros, întâmpinând pe strãzile Iasului pe un alt evreu, bancher si cu nasul tot asa de rosu: a ridicat, precipitat, pãlãria si parodiind, pare, cuvintele acestea, a spus grãbit: ,,Sâ trâesti, sâ trâesti, C'coane Roitmane". -Auzi, dumneata: „Coane Roitmane!" (Si aici bãtrânul Bodnãrescu bate din palme, ca sã puncteze, revoltat, nemaiauzita si neexplicabila simbiozã: „Cucoane" si ,,Roitman". Dar cum gândul lui curge rar si sentimentul fãrã patimã, bãtaia din palme, -care pocneste la oamenii revoltati, ca o descãrcare electricã prin atingerea a doi poli- la el bate încet si moale ca o aplaudare de femeie la teatru, într'o lojã). Dacã se poate înperechea Cucoane cu Roitman! Par'c'ai spune: Jupâne Roitmane. Cum se schimbã vorbele cu oamenii! Si atunci, spus de Moldovenii aristocratici si linistiti, cuvântul avea atâta politetã, distinctie si conturare elegantã, cum poate n'au Englejii când spun ceremoniosul: ,,Mylord".
    In susul strãzii Carol, de unde se vede orasul prãbusit în verdeatã la poalele Buciumului si ale Pietrãriei, care se ridicã masivã ca un munte - era Universitatea: un careu armonios de piatrã, apãrat de fosnetul de mãtase al plopilor înalti si argintii care o strãjuiau din toate pãrtile. Universitatea de atunci, care avea patru sute de studenti si patruzeci de profesori: o familie putin mai mare, cunoscutã in tot orasul. Asa de cunoscutã, încât tot orasul avea atunci ceva universitar. Iasul pãrea anume lãsat de Dumnezeu pentru o universitate, biserici învechite si oameni deslipiti de zilnicile frãmântãri omenesti. De aceea el pãstra o viatã linã, de tihnã, în izolarea lui însoritã si plinã de linisti. Linistile Iasului. Inflorite în grãdini, purtate în tãcerea strãzilor asfaltate, pierdute pe colinele încremenite cu podgorii si pãduri. Linistea Iasului, în care ornicul Mitropoliei bate ceasurile de noapte albastre, adânci, umplând orasul, cerul si lumea, singure si mari, ca aripele obosite ale unei pasãri de noapte fâlfâind urias. Linistea de noapte a Iasului, în care ceasul Mitropoliei i-a sugerat lui Eminescu icoana miezului de noapte bãtut cu glss adânc, ca de Sibile. Iar ziua, pacea de toamnã a târgului nu era niciodatã turburatã de tipetele ascutite si negustoresti care sparg aerul în multe orase ale tãrii si care realizeazã, comic si pestrit, in toate gamele si cu toate rãguselile, ca într'o reclamã permanentã de bâlci, cele mai ciudate sonoritãti: chiop chiop, caimac caimac, cornuri calde, var varuuu, iaurgiuu.
    In linistile dupã amiezelor nu se auzea decât o singurã strigare negustoreascã si aceea rarã si tristã, ca o melopee: ,,Haine vechi, V'zari civoo" cântatã pe nas de Jidani obositi si filosofi. A unor Jidani din Iasul de altãdatã, resemnati si supra-terestri si cari au dispãrut si dânsii. Ei îsi miscau, leneviti, picioarele subtiri în pantaloni botiti ca lampioanele japoneze si cântau din când in când, în cãldura strãzilor pustii: „Hainee veeechi, hainee veeechi" nepãsãtor si stereotip, ca un glas îndepãrtat de flasnetã melancolicã. Cântecul lor scula câinii adormiti la umbrã si scotea la ferestrele scolilor, copii ghidusi, care recitau glumet si nepãsãtor:

    Mãi Jidane, barba ta 
    Dracu'o face badana, 
    Badana de vãruit, 
    Barba ta de sgâltâit...

    Asa era în Iasul vechiu, îsi aminteste bãtrânul Bodnãrescu. El are ochii înlãcrãmati, când se gândeste apoi cã a venit rãzboiul, cu drãceasca lui sbuciumare. Cã au tãbãrît în orasul bãtrân sute de mii de strãini, sãlbãticiti de groza vietii lor pribege si nestiutori de sfintenia locurilor pe care le cãlcau. Cã ei au rupt parcurile caselor boeresti si au sfâsiat catifeaua cu care era cãptusit tot Teatrul National, ca o bombonierã. Cã rãsboiul cu circulatia lui de camioane grele si tunuri trase spre front, cu frãmântarea multimelor înfometate si streine, cu murdãria de animale a trupelor rusesti, a trecut ca un vânt încãrcat cu miasme. Miasmele au otrãvit pentru totdeauna locul pe unde s'au târît. In urma rãsboiului, frumoasele strãzi cu asfaltul lucios, au rãmas numai gropi. Grãdinile an rãmas fãrã garduri si fãrã copaci. A rãmas în oras omenire multã si nevânturatã. Si de atunci par'c'ar fi cãzut un descântec, din amorteala cãruia, nimic nu se mai reface. Pe strãzi, astãzi e murdãrie multã. Si peste tot orasul misunã lume vulgarã. Universitatea are cinci mii de studenti. In mijlocul lor auzi vorbã lãlâe ruseascã si îi vezi mâncând seminte si stupind pe marmora din sala pasilor pierduti. Profesorii universitari sunt aproape toti niste cãpãtuiti politici. Iar plopii argintii si cu fosnet de mãtase au fost tãiati de Rusi, în timpul rãsboiului si Universitatea a rãmas fãrã plopi, ca un cavou desgolit de umbra sãlciilor. La ferestrele liceelor, nu mai iese în dupã-amiezele cu soare, nici un copil sã recite: „Mãi jidane, barba ta - dracu'o face badana..."
    Sãrmanul bãtrân! El rãmâne îngândurat si se mirã cum de nu s'au schimbat si colinele Iasului. E revoltat si-l doare ca pentru orasul si orãsenii de acum, natura a rãmas aceeasi, tot asa de frumoasã si de însoritã casi pentru Iasul lui de altãdatã. Din via sa de sub dealul Pietrãriei, unde s'a retras, el vine, odatã primãvara si odatã toamna, sã cutreere singur orasul. Porneste încet, când coboarã dupã amiaza, din deal, dela Copou, sã aibã in fatã panorama târgului si în zãri dealurile conturate în albastru de pastel, ale Cetãtuiei si ale Galatei. Umblã pe strãzi întortochiate, de el stiute, care sunt si astãzi linistite ca atunci. Acolo sunt case vechi, cu ceardacuri largi, cufundate în umbre de grãdini, în care stãtea au prietenii de odinioarã. Ajunge în Pãcurari, de acolo în strãzile care coboarã valea si de unde vede -ca un oras cocotat in coastã mediteranianã - toatã îngrãmãdirea de clãdiri si turle, sufocate de verdeatã si de soare. Se duce apoi la cimitir. Inserãrile au acolo o liniste, în care cei morti în Iasul vechiu se odihnesc nesupãrati pentru vesnicie. Ei, poate, cred, cã în târgul resfirat pe vii si colnice, tihneste aceeasi viatã fericitã ca pe vremea lor. Bodnãrescu se plimbã încet, pe alei, cu bastonul lui de trestie find cu mâner de argint. Se opreste, trist, la marmora neagrã de pe cavoul pãrintilor lui. Stã fãrã gânduri, pe banca de odihnã de lângã mormânt si într'un târziu îi vine în minte cã, în curând va sta si el sub marmora neagrã, în pacea serilor cu pâlpâiri de candelã si cu miros neînteles de ierburi. si peste tristetea lui fãrã gânduri, imagina asta îi vine deodatã, luminoasã si ea singurã, vedenie prieteneascã, întãrindu-i sufletul fãrã dorinti. Se scoalã anevoie de pe bancã, sprijinindu-se în bãtul de trestie finã, cu mâner de argint si porneste în vale spre poartã. Se mai uitã încã odatã în zãri, îi tremurã ochii când vede în fatã masivul pãduros al Repedei, negru si mare ca un munte, cu Pietrãria albind în vârf, acolo sus deasupra viei pãrintesti. In dreapta, orasul se întinde vãlurit pe dâmburi si vii. Il înveleste seara cu negurile ei colorate ca floarea de liliac.  Luminile au început sã se aprindã în ceturile colorate sumbru si s'a pogorît acolo pe pãmânt, un cer cu constelatii licãrinde...
    La poarta cimitirului se sue în trãsura cu un cal si ajunge, noaptea, în orasul în care misunã o lume gãlãgioasã, svârcolindu-se steril în lumina becurilor electrice. Clopotul grãbit al tramvaelor încãrcate; sirenele rãgusite ale automobilelor; praful de care s'a umplut strada; nãvala aceea tipãtoare a multimii de cartiere evreesti nãpãdind Sâmbãtã seara, sã umple centrul: cu rochii colorate, cu pudrã groasã, cu ochiade vulgare si cu bãeti de dugheanã fãcând curte cu însufletire de oratori, strigându-se strident de pe un trotuar pe altul; toate astea îl fac pe Bodnãrescu sã batã pe spate birjarul si sã spue: - ,,Mânã mai iute!"
    Birjarul dã un biciu sunãtor, calul bleg face doi pasi mai iuti si revine la trapul lenes, prin multimea care a cuprins dintr'un capãt în altul, strada Lãpusneanu. Si birjarul cu ochii putin cleiosi si nasul ca un început de spiralã, se întorcea pe caprã, sã-si justifice încetineala: „Undi pot sâ merji mai iuti ?" Si aplecat pe-o coastã, ca Discobolul, el aratã satisfãcut, cu biciul întins si cu o modestã mândrie provincialã: „In ea'sarâ, o isât o lumi ca la Bâcuresti".
    Trãsura a rãsbãtut însfârsit la capãtul strãzii întesate, a pãtruns în Pãcurarii, mai linistiti, cu luminile felinarelor ascunse în frunzis de copaci.
    Pe terasa dela Pavilion el mãnâncã singur, obosit, rãspunzând fãrã vlagã la saluturile celor care-l mai cunosc. Dupã masã, îsi soarbe încet cafeaua si priveste fericit la orasul care se întinde la picioare. E întuneric si nu se mai pot vedea oamenii dintr'însul. Se vãd numai lumini, multe si ascutite, ca într'un port. Intunecimea poartã în ea grãdini si trimite adieri rãcoroase si înflorite. Intr'o parte putin mai luminoasã, cartierul gãrei îsi frãmântã ascuns, miscarea. Se aud niste vagoane cântând tamponate. Apoi un suer melancolic de locomotivã. Totul ca în vremurile fericite, când oamenii erau altii, când stãtea aici, la aceeas masã, cu dânsii, în tovãrãsia uriasã a noptilor înstelate. Numai dânsii nu mai sunt. Luminile scânteiazã si acum casi atunci. Un tren s'a urnit, cu o descãtusare sonorã de vapori, a început sã se miste mititel si apropiat, în noapte, cu luminile lui aliniate si neverosimile. S'a însirat prin fata ochilor pânã departe, departe, furând dupã el, privirile pierdute ale lui Bodnãrescu. S'a perdut în întuneric acolo, in fund.
    Si mai târziu, când luna a rãsãrit pe nesimtite si au început sã se închege în aburi de aur, turnurile medievale ale Galatei si linia rotundã a dealurilor din fatã, bietul bãtrân simte atâta durere goalã la frumusetea aceea venitã de altcând, cã îsi ia pripit, pãlãria si pleacã înapoi, noaptea, la via lui, acolo sus, lângã Schitul lui Tãrâtã.
    La vie, în ceardacul umbrit, când se aratã amurgul, îsi regãseste fericirea singurãtãtii lui întregi.
    Departe, în fatã se aratã zidurile Iasului, ca un mozaic miniatural de sidefuri. Bodnãrescu îsi soarbe tacticos cafeaua fiartã de dânsul. Tot el singur prãjeste boabele verzui-cenusii, de Ceilan si Martinica, anume puse deoparte, pentru dânsul, de Ohanesian, armeanul din strada Goliei. Tot el singur o râsneste. Si numai în râsnitã turceascã, de alamã galbenã si lucitoare, rotundã si lungã, ca miniatura dintr'un muzeu a unei bombarde demodate. Când deschide râsnita si rãbufneste, afarã, mirosul de grãdinã prãjitã din nisipul fin si cafeniu, Bodnãrescu ia deodatã înfãtisare fericitã de alchimist satisfãcut. O mânueste cu o gingãsie emotionatã, o toarnã prin tot felul de cutii de tinichea veche, colorate în rosu si în verde, cu flori de email pe ele. Cutii care pãstreazã într'însele mirosul învechit si proaspãt al cafelei turnate acolo de ani si ani. Dupã ce a umplut cutiile colorate si vechi, de pe care culoarea s'a desprins pe alocuri, ca bucãtile de tencuialã ale caselor îmbãtrânite, ia din fiecare câte o linguritã si toarnã în ibricul de alamã, care fierbe în ceturile albastre ale spirtului denaturat. O! Cu câtã precautie, atentie si îndemânare face lucrul acesta! Pare cã ar face dozarea unei doctorii primejdioase: afundã lingurita în grãmada moale de cafea, o saltã încetisor, mãsurând din mânã greutatea ei, cu o sensibilitate a lui devenitã instinct si care echivaleazã cu o balantã de farmacie si o scoate apoi în sus si o bate iar încetisor de marginea cutiei, ca sã nu fie nici prea plinã, nici prea putin plinã. Si cu încetinealã si cu gingãsie nesfârsitã o poartã dela cutie la ibric, sã nu se piardã vr'un fir din grãmãgioara parfumatã.
    Si când bãutura a fiert si e turnatã fumegândã, mirositoare, în felegianul de porlelan verde pus în zarf de argint brodat, bãtrânul Bodnãrescu a ajuns însfârsit, la capãtul fericirii lui. Ochii îi lucesc blânzi si buni sub fruntea pe care brazdele învãlurite s'au linistit, însfârsit: nemiscate, adânci, groase ca un mulaj în plastilinã. Toatã fala îi rãmâne întinsã si calmã, sub albeala colilie a pãrului frumos pieptãnat. Cu miscãri bãtrânesti îsi netezeste podoaba îngrijitã a fetei: barbisonul alb si mãtãsos, care îl face sã semene cu oamenii celebri din vremea tineretii lui: Alexandru Ion Cuza sau Napoleon al III-lea.
    Isi poartã cu o nepãsare fericitã ochii dela cafeaua neagrã, cu caimacul sculptat castaniu într'o sutã de balonase transparente, la orasul care se vede înghesuit, departe, în celurile serii si între dealuri.
    Si cu încetul, din celurile acelea îndepãrtate, sau poate, numai din mintea lui, prind a se deosebi - când nedeslusiti, când conturati - cei dusi... Iancu Beldiman... Samson Ciolae... Emanoil Anghel...

 

Victor Puiu Gârcineanu 

(fragment din romanul "Lângã schitul lui Tãrâtã", Ed. Cugetarea, Bucuresti)