FRICA E DE VINĂ de Neculai Aluinică
Oamenii întindeau cererile:
- Mă dau si eu în colhoz.
- Si eu.
- Si noi...
- Veneau buluc?
Toader făcu siret din ochi.
- Buluc mare nu se prea vedea, că erau chemati câte unul. Unul iesea si altul intra...
- Unde intrau?
- In cabinet. La o masă învelită cu pânză rosie stăteau doi împuterniciti ai raionului, iar lângă ei - trei de-ai nostri. Pleava satului...
- "Asezati-vă", - zicea mieros cel din capul mesei. Si te asezai. Scaunul era pus în mijlocul odăii, la vreo doi metri de masa lor si nu puteai să nu te asezi...
- Si?
- Te întreba dacă ai adus cerere de intrare in colhoz... "N-am stiut", - răspundea omul.
- Cum nu ti-au spus pentru ce te chemăm?!
- Nu mi-a spus nimeni nimic...
- Lasă că le dăm noi lor.
Cui să dea si ce să dea numai cel din capul mesei stia. Si-i turna omului un pahar de apă.
- Nu, că n-am mâncat încă.
- Hai, iscăleste aici!
- Ce să iscălesc?
- Că intri în colhoz.
- Păi, încă nu intru.
- Ce vrei numaidecât să fii dus la ursii albi?...
Si omul dintr'o dată auzea parcă vântul Siberiei. Lua tocul si iscălea.
- Ai să vezi ce bine o să fie, Toadere!...
- Da, numai nu stiu pentru cine.
- Hai, du-te, du-te, nu bate capul!
Si tăranul se ducea. Se ducea si se gândea la cântecul cu "ogorul meu si mândra mea" pe care, vorba cântecului, "doar Dumnezeu le poate lua"...
Crivătul Siberiei băgase fiori în trupul tăranului.
L-am văzut adesea la margine de tarină, cu ochii atintiti spre locul unde cerul pare lipit de pământ: orizontul.
Tăranul se avântă, urcă dealul calvarului si vede tot mai limpede nedreptatea, înstrăinarea pământului.
Grânele vălură: val după val, hectar după hectar, până hăt departe la orizont... Si dincolo de el.
Spic după spic, lan lângă lan: de grâu, de porumb... Dar tăranul nu poate zice: grâul meu, porumbul meu, pământul meu.
Toate se duc pe gură de lup. Iar de mai rămâne ceva - pentru vaci, pentru porci rămâne - vacile colectivei, porcii colectivei, omul colectivei.
Si atunci stăpânul pământului o face pe prostul:
- Tovarăse, înscrie-mă în registre vacă!
Privirea tăranului lunecă încet pe cămasa scrobită si cravata înflorată, pe pantalonii la dungă ai "tovarăsului". Apoi îsi trece ochii la petecele din genunchii lui si lăsând urme largi de praf pe rosul covorului iese din cabinetul "tovarăsului".
- E destept, prostul... Vacă ar vrea... Trei kilograme de porumb pe zi! Mai pune-ti pofta în cui...
Neculai ALUINICĂ
- Mă dau si eu în colhoz.
- Si eu.
- Si noi...
- Veneau buluc?
Toader făcu siret din ochi.
- Buluc mare nu se prea vedea, că erau chemati câte unul. Unul iesea si altul intra...
- Unde intrau?
- In cabinet. La o masă învelită cu pânză rosie stăteau doi împuterniciti ai raionului, iar lângă ei - trei de-ai nostri. Pleava satului...
- "Asezati-vă", - zicea mieros cel din capul mesei. Si te asezai. Scaunul era pus în mijlocul odăii, la vreo doi metri de masa lor si nu puteai să nu te asezi...
- Si?
- Te întreba dacă ai adus cerere de intrare in colhoz... "N-am stiut", - răspundea omul.
- Cum nu ti-au spus pentru ce te chemăm?!
- Nu mi-a spus nimeni nimic...
- Lasă că le dăm noi lor.
Cui să dea si ce să dea numai cel din capul mesei stia. Si-i turna omului un pahar de apă.
- Nu, că n-am mâncat încă.
- Hai, iscăleste aici!
- Ce să iscălesc?
- Că intri în colhoz.
- Păi, încă nu intru.
- Ce vrei numaidecât să fii dus la ursii albi?...
Si omul dintr'o dată auzea parcă vântul Siberiei. Lua tocul si iscălea.
- Ai să vezi ce bine o să fie, Toadere!...
- Da, numai nu stiu pentru cine.
- Hai, du-te, du-te, nu bate capul!
Si tăranul se ducea. Se ducea si se gândea la cântecul cu "ogorul meu si mândra mea" pe care, vorba cântecului, "doar Dumnezeu le poate lua"...
Crivătul Siberiei băgase fiori în trupul tăranului.
L-am văzut adesea la margine de tarină, cu ochii atintiti spre locul unde cerul pare lipit de pământ: orizontul.
Tăranul se avântă, urcă dealul calvarului si vede tot mai limpede nedreptatea, înstrăinarea pământului.
Grânele vălură: val după val, hectar după hectar, până hăt departe la orizont... Si dincolo de el.
Spic după spic, lan lângă lan: de grâu, de porumb... Dar tăranul nu poate zice: grâul meu, porumbul meu, pământul meu.
Toate se duc pe gură de lup. Iar de mai rămâne ceva - pentru vaci, pentru porci rămâne - vacile colectivei, porcii colectivei, omul colectivei.
Si atunci stăpânul pământului o face pe prostul:
- Tovarăse, înscrie-mă în registre vacă!
Privirea tăranului lunecă încet pe cămasa scrobită si cravata înflorată, pe pantalonii la dungă ai "tovarăsului". Apoi îsi trece ochii la petecele din genunchii lui si lăsând urme largi de praf pe rosul covorului iese din cabinetul "tovarăsului".
- E destept, prostul... Vacă ar vrea... Trei kilograme de porumb pe zi! Mai pune-ti pofta în cui...
Neculai ALUINICĂ