INTOARCEREA DIN INFERN de Ion Carja (fragment)
Intoarcerea din Infern, Vol. II, Ed. Actiunea Românească, New York, 1972
...Era ora nouă seara când am trecut pe potecuta îngustă, pardosită cu zgură, dintre cele două tarcuri de plimbare ale ZĂRCII, cari se aflau imediat lângă gardul împrejmuitor, înalt, prin care intrasem. In fată mergea locotenentul cel slab si iute de picior. In spate ne urma un plutonier din serviciul de pază a parterului, scuturând sâcâietor un mănunchiu greu de chei. Am fost opriti pentru o clipă la biroul plutonierului de jos care ne descuiase si ne escortase dela poartă până aici. Ofiterul a întins o notă plutonierului pe care acesta a cercetat-o cu atentie, asa cum stiu numai securistii să cerceteze, si-a aruncat ochii într'un registru si a spus:
-Acestia merg sus.
M'am uitat la Voinea. Fata îi era albă ca varul si ochii îi alunecaseră în adâncuri. Gura îi era putin întredeschisă si am bănuit că întâmpina dificultăti în respiratie. Plămânii lui erau numai caverne si emotia îl coplesise. Era secătuit de forte si întocmai cum se întâmplă cu un alcoolic căruia i se dă numai un singur pahar si se pierde în neant, tot asa si lui Voinea, cea mai mică emotie îi era suficient pentru a se pierde.
O cucuvea se auzi buhăind pe acoperis. Nu mi s'a părut de rău augur, dar m'am înfiorat când am început urcarea scărilor înguste. De câte ori, apoi, nu am mai auzit tipând aceeasi cucuvea sau altele, în lungile nopti si bezne din ZARCA.
Oamenii cari nu se cunosc
Inainte de a se da stingerea pe închisoare, -care se făcea prin baterea unei toace, la fiecare sectie în parte-, după ce ni s'a făcut o perchezitie riguroasă până la piele, am fost introdusi într'o celulă în care am găsit un singur om. Acesta era îmbrăcat în echipamentul cazon de vară al închisorii, adică cu pantalonii scurti si jacheta maro de doc, pe cap cu o bonetă soioasă de aceeasi culoare. Avea fata lungă, ochii mari si strălucitori. Am bănuit că surpriza aparitiei noastre i-a dilatat pupilele, dându-le acea incandescentă deosebită, dar, mai târziu, mi-am dat seama că omul era stăpânit de mari febre lăuntrice de natură mistică.
Ne-am strâns mâinile si ne-am spus numele, cum se obisnuia la prima întâlnire. I-am auzit si retinut clar numele: Ioan Moldovan.
Eu am schitat un gest de surpriză vagă la auzirea numelui. El mi-a sesizat numaidecât mimica si a adăugat o precizare pe care, credea el, era necesar să ne-o facă cunoscută.
-In afară de mine, a zis el, se mai află unul cu acelasi nume Ionel Moldovan, avocat de profesiune. Despre acela nu se prea spun lucruri bune. Eu sunt tăran. Desavantajul meu este că sunt deseori confundat cu el.
Voinea îl cunostea pe Ionel Moldovan, fostul presedinte al Grupului Studentesc din Bucuresti. Mai târziu am ajuns să-l cunosc si eu si acesta mi-a produs o impresie excelentă. Cel care era cuprins de duhul cel rău, si care era notoriu în ZARCĂ pentru serviciile pe cari le făcea administratiei, era chiar persoana care se afla cu noi. Am aflat, încă în acea seară, că în după masa aceleiasi zile, fuseseră scosi din celula în care ne aflam, doi fosti inspectori de politie, Stângă si Salcă (?). Moldovan i-a mărturisit lui Voinea că îi este foarte cunoscut pentru faima ce se creiase în jurul său, întrucât se stia că fusese seful lotului de condamnati la moarte dela Pitesti. De mine nu stia, se pare, nimic, dar, totusi, m'a privit cu atentie si curiozitate. Ne-a întrebat din ce cauză am fost scosi din fabrică, după ce îi spuseserăm de unde veneam. Voinea a incercat să-i dea o explicatie aproximativă, dedusă din simple presupuneri, cum spunea el. Eu i-am răspuns scurt că nu stiam si că nici nu-mi puteam închipui. Moldovan a stăruit în cazul meu, dar a întâmpinat acelasi răspuns categoric. Cunosteam bine metoda pe care o folosea Securitatea de a sonda oamenii în felul acesta si, de multe ori, prin imprudentă, cel iscodit, desvăluia lucruri de cari nimeni nu stiuse până acum în afară de el.
A doua zi de dimineată, Ioan Moldovan, imediat după ce ni s'a dat ceaiul, si-a făcut rugăciunea. O rugăciune rituală proprie, cu mari si chinuitoare flexiuni si închinări până la pământ, cu intonări încete, de psalmi amestecati cu cântece interzise. Am fost consternat să aud acele cântece, pentru care stiam că au intrat sute de oameni la închisoare si li s'au dat pentru ele multi ani de puscărie.
Ioan Moldovan ne-a spus ca a fost dus la izolare în repetate rănduri pentru că îsi făcea rugăciunile in felul acesta. Ne-a mai spus că, odată, colonelul Crăciun l-a pus pentru un timp în aceeasi celulă cu inginerul Brahonschi, fostul sef al Cercurilor Studentesti din tară, spre a se convinge dacă inginerul Brahonschi este sănătos mental sau, dacă nu cumva simulează, cu scopul de a rămâne în afara antrenării lui în lucrările de reeducare. Această prima informatie pe care o obtinusem direct dela Ioan Moldovan mi-a fost suficientă spre a-mi forma, nu numai bănuiala, dar chiar convingerea că Ioan Moldovan era informatorul administratiei.
A fost natural ca să mă astept ca acesta să fie scos să raporteze asupra a ceea ce aflase dela noi. Eram extrem de curios să cunosc ce mijloc se va afla de a-l lua dintre noi, ca, în acelasi timp, să nu ne stârnească nouă nicio suspiciune. Incă în prima zi, după ce am luat masa de 12, împotriva ordinelor si regulamentului de celulă care aici era afisat pe un perete, s'a întins pe pat si în câteva minute a si fost surprins de gardianul de pe coridor, care ne urmărea orice actiune a noastră prin vizetă. I s'a făcut proces verbal de călcare a regulamentului, cu propunere de sanctionare.
Moldovan a început să se vaite în toate chipurile, spunându-ne că avea deja, până acum, mai multe sanctionări propuse si că, în mod sigur, va fi scos cât de curând spre a fi trecut la izolare, unde se executa pedeapsa. Incercam să întrezăresc ca prin sită siretlicul administratiei, în coarda căreia juca Moldovan. A treia zi Ioan Moldovan a fost scos la izolare, numai cu pantalonii, haina si boneta pe el; puloverul si o pereche de ciorapi de lână, pe care îi avea în picioare, fiind obligat să le lase în celulă.
Pedeapsa la izolare se dădea, de obiceiu, dela cinci zile în sus, maximum putând să ajungă până la douăzeci si una, după care se acordau două sau trei zile de celulă comună, pentru "refacere". Dacă cel în cauză fusese pedepsit la mai mult de douăzeci si una de zile, era din nou trecut la izolare, pentru un alt ciclu de douăzeci si una de zile. Am aflat curând că aproape toti din ZARCA înduraseră cel putin odată, dacă nu de mai multe ori, regimul îngrozitor de izolare. Pe lângă faptul că te înflămânzeau la maximum, în acelasi timp te epuizau de forte, fiind obligat să stai în picioare saptesprezece ore continu, fără căldură, pe ciment, expus frigului, fără îmbrăcăminte corespunzătoare. Cruzimea regimului aplicat aici rezulta si din modul cum se administra izolarea: toate abaterile de peste an erau acumulate si detinutul îsi ispăsea pedeapsa exclusiv numai în timpul iernii, din luna Decembrie până în Martie, cu putine exceptii.
Ioan Moldovan s'a reîntors în celulă după două zile, aproximativ bine dispus, spunându-ne că nu a fost tinut tot timpul la izolare, deoarece, în acest timp, a coincis o anchetă suplimentară în cazul lui, din partea lt. colonelului Iacob. Această anchetă a fost extrem de obositoare, durând si zece ore la zi, asa că anchetatorul a intervenit să fie gratiat, pentru restul de zile de izolare.
De acum nu mai rămânea niciun dubiu asupra persoanei cu care aveam de-a face.
Intr'o altă împrejurare, când eu am lesinat si am căzut între paturi, din cauza anemiei si a distrofiei de care sufeream, în clipa când mi-am revenit din inconstientă, fiind ridicat de Voinea si Moldovan de jos, nemaiputându-mi retine revolta împotriva regimului criminal care ni se aplica, am spus câteva cuvinte drastice la adresa administratiei. Moldovan a căscat ochii mari la mine, apoi s'a uitat semnificativ si cercetător spre use, si mi-a zis cu voce înceată:
-Să nu mai vorbiti asa că vă poate auzi cineva dela use si veti avea de suferit.
-Oricât de încet as vorbi, în această celulă, Crăciun, totusi, va auzi, deoarece unul dintre noi este turnător, i-am replicat eu, fiind încă sub tensiunea indignării.
Moldovan si-a pus mâna pe inimă si a zis:
-Acela nu sunt eu, în niciun caz.
Am relatat această întâmplare spre a se vedea cum eram pânditi de primejdii pretutindeni si cum era organizat acel sistem blestemat de spionaj între noi.
Cu Moldovan am împărtit în trei, aceeasi celulă, cam patru săptămâni la rând, după care timp am fost scosi toti trei si introdusi într'o altă celulă, în partea de vest. Aici am aflat o celulă goală, cu patru paturi, dar numai cu două saltele murdare si rupte, cu paile pleavă si praf, de când nu mai fuseseră înnoite. Pe un pat era o boccelută cu rufărie cârpită, peste care era asezat un pulover de lână colorată, cu mari desene lucrate pe un armonios motiv national. La numai câteva minute au mai fost introdusi în această celulă doi oameni: avocatul Virgil Mateias din Făgăras si contabilul Ioan Câmpeanu din judetul Somes. Eu nu cunosteam pe niciunul dintre noii veniti. Moldovan, însă, îi cunostea, iar Voinea a fost repede recunoscut. Ioan Câmpeanu si-a lăsat ochii pe bagajul străin, a tresărit, si a zis:
-Acest pulover este al lui Eugen Ratiu, a spus el numaidecât, recunoscându-l. L-a primit dela C. acum un an.
Ioan Moldovan a părut foarte interesat de această observatie. S'a uitat la mine si m'a intrebat dacă eu cunosc cumva pe Eugen Ratiu. I-am răspuns că nu stiu cine este, ceea ce era perfect adevărat:
-Sunt foarte uimit să nu-l cunoasteti, mi-a zis el. Acesta este fratele vitreg al Comandantului Miscării legionare. A fost multi ani prizonier in Rusia. V'ar face plăcere să-l cunoasteti. Este un om extrem de instruit. Dacă i-ati câstiga increderea, v'ar putea destăinui multe lucruri. In închisoare, după ce a fost adus din Rusia, apare ca un taciturn.
Eu l-am întrebat pe Moldovan, la care anume comandant se referea. El mi-a răspuns putin întepat:
-Noi nu numim comandant decât pe unul singur, si acesta este Horia Sima.
Gardianul a deschis usa aproape în aceeasi clipă când Moldovan făcea precizările. Ni s'a cerut să dăm bagajul străin afară. După două ore, Ioan Moldovan a fost scos din celula noastră, rămânând numai patru ocupanti, la fiecare pat câte un om.
In timpul când mai eram încă în celula cu Ioan Moldovan am reusit să aflu câteva informatii asupra vecinilor pe cari îi aveam. La unul dintre pereti ni s'a răspuns la apelul nostru morse pe care l-am făcut. La celălalt perete nu ni s'a primit apelul. Moldovan s'a prefăcut că nu cunoaste pe nimeni din celulele vecine. După ce noi am îndrăznit să chemăm, din când in când, bătea si el, dându-ne, mai cu seamă, îndemn nouă să vorbim, vroind, pe semne, să descopere pe cine cunosteam în ZARCA.
Peretele care rămânea mut la chemarea noastră, am aflat curând, corespundea unei celule care se evacuase în ajunul sosirii noastre în ZARCA. Vecinii nostri, cei cari ne răspunseseră, erau niste tineri ofiteri si studenti. Dincolo de celula goală, am aflat că se găseau, de câteva luni împreună, printul Alexandru Ghica, fostul director general al Sigurantei Statului si avocatul Petre Pandrea, publicist talentat, membru marcant al partidului socialist român, cumnat cu fostul ministru comunist dela Justitie, Lucretiu Pătrăscanu, împuscat de comunisti în 1952. Alexandru Ghica avea un mandat de 25 de ani muncă silnică, iar Petre Pandrea (numele original fiind Marcu, născut la Bals, judetul Romanati), ispăsea un mandat de 17 ani temnită grea. Peste Pandrea fusese coleg la Liceul Militar Mănăstirea Dealul cu printul Alexandru Ghica si fusese adus la ZARCA spre a încerca convertirea printului pe drumul reeducării, Pandrea fiind un pioner.
Peste celula celor doi amintiti, Ghica si Pandrea, se găsea Puiu Atanasiu, seful unui important lot arestat în anul 1958, în care erau cuprinsi circa treizeci de persoane, dintre cari cinci au fost condamnati la moarte. Dintre cei cari au fost condamnati la moarte cunosc numele a patru: Puiu Atanasiu, avocat si fost ofiter prizonier de războiu în Rusia sovietică; Dr. Aurel Marin, unul dintre cei mai remarcabili laringologi ai României (acesta fusese la o Conferintă Internatională Oto-Rino-Laringologică la Paris, cu un an sau doi înainte de arestare, si după ce se reîntorsese în tară, a fost implicat într'o organizatie subterană, el fiind acuzat că a adus ordine si bani din străinătate pentru reorganizarea unei grupări politice reactionare, de răsturnare a guvernului comunist); Profesorul Radu Gyr-Demetrescu, indiscutabil, cel mai talentat baladist al României; Profesorul Grigore Zamfiroi, un eminent pedagog din Bucuresti, ridicat din rândurile învătătorimii, pe care îl cunosteam dela Canal, fiind cu mine in aceeasi brigadă si chiar în aceeasi echipă de muncă. Pe al cincilea condamnat la moarte nu mi-l reamintesc. Grigore Zamfiroi se afla în aceeasi celulă cu Puiu Atanasiu. Tot în partea aceea a coridorului se găsea închis avocatul si scriitorul Gabriel Bălănescu. Fratele acestuia, avocatul Nicolae Bălănescu, se afla într'o altă celulă a ZĂRCII, la parter. In fundul coridorului, acolo unde se afla WC-ul, deasupra unui gang, era o celulă singuratecă. Acolo pătimea Sebastian Mocanu de câteva luni, grav bolnav, complet singur, în cea mai rece celulă din ZARCA...
Ion CÂRJA
Intoarcerea din Infern, Vol. II, Ed. Actiunea Românească, New York, 1972
...Era ora nouă seara când am trecut pe potecuta îngustă, pardosită cu zgură, dintre cele două tarcuri de plimbare ale ZĂRCII, cari se aflau imediat lângă gardul împrejmuitor, înalt, prin care intrasem. In fată mergea locotenentul cel slab si iute de picior. In spate ne urma un plutonier din serviciul de pază a parterului, scuturând sâcâietor un mănunchiu greu de chei. Am fost opriti pentru o clipă la biroul plutonierului de jos care ne descuiase si ne escortase dela poartă până aici. Ofiterul a întins o notă plutonierului pe care acesta a cercetat-o cu atentie, asa cum stiu numai securistii să cerceteze, si-a aruncat ochii într'un registru si a spus:
-Acestia merg sus.
M'am uitat la Voinea. Fata îi era albă ca varul si ochii îi alunecaseră în adâncuri. Gura îi era putin întredeschisă si am bănuit că întâmpina dificultăti în respiratie. Plămânii lui erau numai caverne si emotia îl coplesise. Era secătuit de forte si întocmai cum se întâmplă cu un alcoolic căruia i se dă numai un singur pahar si se pierde în neant, tot asa si lui Voinea, cea mai mică emotie îi era suficient pentru a se pierde.
O cucuvea se auzi buhăind pe acoperis. Nu mi s'a părut de rău augur, dar m'am înfiorat când am început urcarea scărilor înguste. De câte ori, apoi, nu am mai auzit tipând aceeasi cucuvea sau altele, în lungile nopti si bezne din ZARCA.
Oamenii cari nu se cunosc
Inainte de a se da stingerea pe închisoare, -care se făcea prin baterea unei toace, la fiecare sectie în parte-, după ce ni s'a făcut o perchezitie riguroasă până la piele, am fost introdusi într'o celulă în care am găsit un singur om. Acesta era îmbrăcat în echipamentul cazon de vară al închisorii, adică cu pantalonii scurti si jacheta maro de doc, pe cap cu o bonetă soioasă de aceeasi culoare. Avea fata lungă, ochii mari si strălucitori. Am bănuit că surpriza aparitiei noastre i-a dilatat pupilele, dându-le acea incandescentă deosebită, dar, mai târziu, mi-am dat seama că omul era stăpânit de mari febre lăuntrice de natură mistică.
Ne-am strâns mâinile si ne-am spus numele, cum se obisnuia la prima întâlnire. I-am auzit si retinut clar numele: Ioan Moldovan.
Eu am schitat un gest de surpriză vagă la auzirea numelui. El mi-a sesizat numaidecât mimica si a adăugat o precizare pe care, credea el, era necesar să ne-o facă cunoscută.
-In afară de mine, a zis el, se mai află unul cu acelasi nume Ionel Moldovan, avocat de profesiune. Despre acela nu se prea spun lucruri bune. Eu sunt tăran. Desavantajul meu este că sunt deseori confundat cu el.
Voinea îl cunostea pe Ionel Moldovan, fostul presedinte al Grupului Studentesc din Bucuresti. Mai târziu am ajuns să-l cunosc si eu si acesta mi-a produs o impresie excelentă. Cel care era cuprins de duhul cel rău, si care era notoriu în ZARCĂ pentru serviciile pe cari le făcea administratiei, era chiar persoana care se afla cu noi. Am aflat, încă în acea seară, că în după masa aceleiasi zile, fuseseră scosi din celula în care ne aflam, doi fosti inspectori de politie, Stângă si Salcă (?). Moldovan i-a mărturisit lui Voinea că îi este foarte cunoscut pentru faima ce se creiase în jurul său, întrucât se stia că fusese seful lotului de condamnati la moarte dela Pitesti. De mine nu stia, se pare, nimic, dar, totusi, m'a privit cu atentie si curiozitate. Ne-a întrebat din ce cauză am fost scosi din fabrică, după ce îi spuseserăm de unde veneam. Voinea a incercat să-i dea o explicatie aproximativă, dedusă din simple presupuneri, cum spunea el. Eu i-am răspuns scurt că nu stiam si că nici nu-mi puteam închipui. Moldovan a stăruit în cazul meu, dar a întâmpinat acelasi răspuns categoric. Cunosteam bine metoda pe care o folosea Securitatea de a sonda oamenii în felul acesta si, de multe ori, prin imprudentă, cel iscodit, desvăluia lucruri de cari nimeni nu stiuse până acum în afară de el.
A doua zi de dimineată, Ioan Moldovan, imediat după ce ni s'a dat ceaiul, si-a făcut rugăciunea. O rugăciune rituală proprie, cu mari si chinuitoare flexiuni si închinări până la pământ, cu intonări încete, de psalmi amestecati cu cântece interzise. Am fost consternat să aud acele cântece, pentru care stiam că au intrat sute de oameni la închisoare si li s'au dat pentru ele multi ani de puscărie.
Ioan Moldovan ne-a spus ca a fost dus la izolare în repetate rănduri pentru că îsi făcea rugăciunile in felul acesta. Ne-a mai spus că, odată, colonelul Crăciun l-a pus pentru un timp în aceeasi celulă cu inginerul Brahonschi, fostul sef al Cercurilor Studentesti din tară, spre a se convinge dacă inginerul Brahonschi este sănătos mental sau, dacă nu cumva simulează, cu scopul de a rămâne în afara antrenării lui în lucrările de reeducare. Această prima informatie pe care o obtinusem direct dela Ioan Moldovan mi-a fost suficientă spre a-mi forma, nu numai bănuiala, dar chiar convingerea că Ioan Moldovan era informatorul administratiei.
A fost natural ca să mă astept ca acesta să fie scos să raporteze asupra a ceea ce aflase dela noi. Eram extrem de curios să cunosc ce mijloc se va afla de a-l lua dintre noi, ca, în acelasi timp, să nu ne stârnească nouă nicio suspiciune. Incă în prima zi, după ce am luat masa de 12, împotriva ordinelor si regulamentului de celulă care aici era afisat pe un perete, s'a întins pe pat si în câteva minute a si fost surprins de gardianul de pe coridor, care ne urmărea orice actiune a noastră prin vizetă. I s'a făcut proces verbal de călcare a regulamentului, cu propunere de sanctionare.
Moldovan a început să se vaite în toate chipurile, spunându-ne că avea deja, până acum, mai multe sanctionări propuse si că, în mod sigur, va fi scos cât de curând spre a fi trecut la izolare, unde se executa pedeapsa. Incercam să întrezăresc ca prin sită siretlicul administratiei, în coarda căreia juca Moldovan. A treia zi Ioan Moldovan a fost scos la izolare, numai cu pantalonii, haina si boneta pe el; puloverul si o pereche de ciorapi de lână, pe care îi avea în picioare, fiind obligat să le lase în celulă.
Pedeapsa la izolare se dădea, de obiceiu, dela cinci zile în sus, maximum putând să ajungă până la douăzeci si una, după care se acordau două sau trei zile de celulă comună, pentru "refacere". Dacă cel în cauză fusese pedepsit la mai mult de douăzeci si una de zile, era din nou trecut la izolare, pentru un alt ciclu de douăzeci si una de zile. Am aflat curând că aproape toti din ZARCA înduraseră cel putin odată, dacă nu de mai multe ori, regimul îngrozitor de izolare. Pe lângă faptul că te înflămânzeau la maximum, în acelasi timp te epuizau de forte, fiind obligat să stai în picioare saptesprezece ore continu, fără căldură, pe ciment, expus frigului, fără îmbrăcăminte corespunzătoare. Cruzimea regimului aplicat aici rezulta si din modul cum se administra izolarea: toate abaterile de peste an erau acumulate si detinutul îsi ispăsea pedeapsa exclusiv numai în timpul iernii, din luna Decembrie până în Martie, cu putine exceptii.
Ioan Moldovan s'a reîntors în celulă după două zile, aproximativ bine dispus, spunându-ne că nu a fost tinut tot timpul la izolare, deoarece, în acest timp, a coincis o anchetă suplimentară în cazul lui, din partea lt. colonelului Iacob. Această anchetă a fost extrem de obositoare, durând si zece ore la zi, asa că anchetatorul a intervenit să fie gratiat, pentru restul de zile de izolare.
De acum nu mai rămânea niciun dubiu asupra persoanei cu care aveam de-a face.
Intr'o altă împrejurare, când eu am lesinat si am căzut între paturi, din cauza anemiei si a distrofiei de care sufeream, în clipa când mi-am revenit din inconstientă, fiind ridicat de Voinea si Moldovan de jos, nemaiputându-mi retine revolta împotriva regimului criminal care ni se aplica, am spus câteva cuvinte drastice la adresa administratiei. Moldovan a căscat ochii mari la mine, apoi s'a uitat semnificativ si cercetător spre use, si mi-a zis cu voce înceată:
-Să nu mai vorbiti asa că vă poate auzi cineva dela use si veti avea de suferit.
-Oricât de încet as vorbi, în această celulă, Crăciun, totusi, va auzi, deoarece unul dintre noi este turnător, i-am replicat eu, fiind încă sub tensiunea indignării.
Moldovan si-a pus mâna pe inimă si a zis:
-Acela nu sunt eu, în niciun caz.
Am relatat această întâmplare spre a se vedea cum eram pânditi de primejdii pretutindeni si cum era organizat acel sistem blestemat de spionaj între noi.
Cu Moldovan am împărtit în trei, aceeasi celulă, cam patru săptămâni la rând, după care timp am fost scosi toti trei si introdusi într'o altă celulă, în partea de vest. Aici am aflat o celulă goală, cu patru paturi, dar numai cu două saltele murdare si rupte, cu paile pleavă si praf, de când nu mai fuseseră înnoite. Pe un pat era o boccelută cu rufărie cârpită, peste care era asezat un pulover de lână colorată, cu mari desene lucrate pe un armonios motiv national. La numai câteva minute au mai fost introdusi în această celulă doi oameni: avocatul Virgil Mateias din Făgăras si contabilul Ioan Câmpeanu din judetul Somes. Eu nu cunosteam pe niciunul dintre noii veniti. Moldovan, însă, îi cunostea, iar Voinea a fost repede recunoscut. Ioan Câmpeanu si-a lăsat ochii pe bagajul străin, a tresărit, si a zis:
-Acest pulover este al lui Eugen Ratiu, a spus el numaidecât, recunoscându-l. L-a primit dela C. acum un an.
Ioan Moldovan a părut foarte interesat de această observatie. S'a uitat la mine si m'a intrebat dacă eu cunosc cumva pe Eugen Ratiu. I-am răspuns că nu stiu cine este, ceea ce era perfect adevărat:
-Sunt foarte uimit să nu-l cunoasteti, mi-a zis el. Acesta este fratele vitreg al Comandantului Miscării legionare. A fost multi ani prizonier in Rusia. V'ar face plăcere să-l cunoasteti. Este un om extrem de instruit. Dacă i-ati câstiga increderea, v'ar putea destăinui multe lucruri. In închisoare, după ce a fost adus din Rusia, apare ca un taciturn.
Eu l-am întrebat pe Moldovan, la care anume comandant se referea. El mi-a răspuns putin întepat:
-Noi nu numim comandant decât pe unul singur, si acesta este Horia Sima.
Gardianul a deschis usa aproape în aceeasi clipă când Moldovan făcea precizările. Ni s'a cerut să dăm bagajul străin afară. După două ore, Ioan Moldovan a fost scos din celula noastră, rămânând numai patru ocupanti, la fiecare pat câte un om.
In timpul când mai eram încă în celula cu Ioan Moldovan am reusit să aflu câteva informatii asupra vecinilor pe cari îi aveam. La unul dintre pereti ni s'a răspuns la apelul nostru morse pe care l-am făcut. La celălalt perete nu ni s'a primit apelul. Moldovan s'a prefăcut că nu cunoaste pe nimeni din celulele vecine. După ce noi am îndrăznit să chemăm, din când in când, bătea si el, dându-ne, mai cu seamă, îndemn nouă să vorbim, vroind, pe semne, să descopere pe cine cunosteam în ZARCA.
Peretele care rămânea mut la chemarea noastră, am aflat curând, corespundea unei celule care se evacuase în ajunul sosirii noastre în ZARCA. Vecinii nostri, cei cari ne răspunseseră, erau niste tineri ofiteri si studenti. Dincolo de celula goală, am aflat că se găseau, de câteva luni împreună, printul Alexandru Ghica, fostul director general al Sigurantei Statului si avocatul Petre Pandrea, publicist talentat, membru marcant al partidului socialist român, cumnat cu fostul ministru comunist dela Justitie, Lucretiu Pătrăscanu, împuscat de comunisti în 1952. Alexandru Ghica avea un mandat de 25 de ani muncă silnică, iar Petre Pandrea (numele original fiind Marcu, născut la Bals, judetul Romanati), ispăsea un mandat de 17 ani temnită grea. Peste Pandrea fusese coleg la Liceul Militar Mănăstirea Dealul cu printul Alexandru Ghica si fusese adus la ZARCA spre a încerca convertirea printului pe drumul reeducării, Pandrea fiind un pioner.
Peste celula celor doi amintiti, Ghica si Pandrea, se găsea Puiu Atanasiu, seful unui important lot arestat în anul 1958, în care erau cuprinsi circa treizeci de persoane, dintre cari cinci au fost condamnati la moarte. Dintre cei cari au fost condamnati la moarte cunosc numele a patru: Puiu Atanasiu, avocat si fost ofiter prizonier de războiu în Rusia sovietică; Dr. Aurel Marin, unul dintre cei mai remarcabili laringologi ai României (acesta fusese la o Conferintă Internatională Oto-Rino-Laringologică la Paris, cu un an sau doi înainte de arestare, si după ce se reîntorsese în tară, a fost implicat într'o organizatie subterană, el fiind acuzat că a adus ordine si bani din străinătate pentru reorganizarea unei grupări politice reactionare, de răsturnare a guvernului comunist); Profesorul Radu Gyr-Demetrescu, indiscutabil, cel mai talentat baladist al României; Profesorul Grigore Zamfiroi, un eminent pedagog din Bucuresti, ridicat din rândurile învătătorimii, pe care îl cunosteam dela Canal, fiind cu mine in aceeasi brigadă si chiar în aceeasi echipă de muncă. Pe al cincilea condamnat la moarte nu mi-l reamintesc. Grigore Zamfiroi se afla în aceeasi celulă cu Puiu Atanasiu. Tot în partea aceea a coridorului se găsea închis avocatul si scriitorul Gabriel Bălănescu. Fratele acestuia, avocatul Nicolae Bălănescu, se afla într'o altă celulă a ZĂRCII, la parter. In fundul coridorului, acolo unde se afla WC-ul, deasupra unui gang, era o celulă singuratecă. Acolo pătimea Sebastian Mocanu de câteva luni, grav bolnav, complet singur, în cea mai rece celulă din ZARCA...
Ion CÂRJA
Intoarcerea din Infern, Vol. II, Ed. Actiunea Românească, New York, 1972