AMINTIRI AMARE...

Cu excepția perchezițiilor care tot timpul anilor de temniță s-au efectuat aproape invariabil de brutal și inuman, cercetările, anchetele și interogatoriile au variat atât în raport de anii când au avut loc și de multe ori în funcție și de locul unde se execută pedeapsa. Uneori variau și în raport de persoanele anchetate, cercetate sau interogate.

Primul lucru ce trebuie să știe cititorul este faptul că totul se făcea cu o încălcare absolută a legii și a pricipiilor de drept penal.

La început de tot, din anul 1945 până prin 1950, o perioadă qvasi-primară de formare a noilor cadre de partid în toate sectoarele vitale ale statului, așa și în cele trei ramuri de activitate statală: legislativ, executiv, judecătoresc, partidul s-a servit de idioții utili, de cadrele anteriore de pe vremea partidelor politice și a regalității când, într-o oarecare măsură se putea spune că există o aparentă idee de democrație, adică de guvernare democratică.

Naivitatea și inconștiența oamenilor mergea până la stupiditate, excepție făcând și aici, cei care erau puși de-a dreptul pe rele și crime: cei care nu aveau nici o conștiință, cei care nu aveau decât interesul propriu și absoluta dorință de a supraviețui, indiferent peste câte cadavre va trece, dacă va fi nevoie.

Îmi vine în minte un caz celebru despre care s-a vorbit prea puțin, dacă nu deloc până în prezent în tot ce s-a publicat.

Este cazul generalului Petrescu, din justiția militară a României.

Acesta a servit toate regimurile timp de zece ani. I-a servit pe toți cu multă credință și lipsă de orice fel de scrupul. El a judecat procesele șefilor politici, și așa ziselor partide istorice, dând sentințe maxime fără temei legal, inclusiv condamnări la moarte, ca să nu mai spun de condamnările la muncă silnică pe viață, care au fost date cu miile și fără nici un pic de remușcare.

Acest general (gândiți-vă ce mai general) a dat zeci de mii de ani de închisoare înainte de comuniști și după venirea acestora la putere și se pare că a murit în anii după plecarea mea din țară.

Era de o perversitate diabolică și reușise să-și facă aderenți și simpatizanți chiar dintre oamenii politici, partizani ai celor condamnați, încât unii îi deveniseră prieteni.

Va veni cred o zi când se vor cunoaște înregistrările proceselor pe care aceasta canalie le-a judecat.

Ca el au mai fost și alții. Amintim numai pe unul care însă nu l-a putut întrece: judecătorul Voitinovici.

Acest fel de oameni – și din păcate au fost nu mulți ci foarte mulți – au servit partidul comunist până la urmă, sau până când ei înșiși au fost arestați și condamnați, destinul făcând să se întâlnească în temnițe și în coloniile de muncă cu victimele pe care le-au judecat și condamnat.

Au fost și din aceia care s-au transformat până într-atâta încât au fost cinstiți de partid, au devenit pensionari și poate unii trăiesc și azi, rugându-se, poate satanei, ca partidul să fie cât mai puternic și cât mai stabil ca ei să nu mai aibă de dat socoteală niciodată pentru crimele pe care le-au făcut.

Cu concursul unor asemenea oameni, lepădături ale neamului, au fost formate și crescute primele cadre noi ale justiției comuniste.

Au fost mulți profesori universitari care n-au șovăit o clipă să fie slugi supuse ale partidului și astfel să-și consolideze poziția la adăpost de orice griji, lipsuri și răspundere penală.

Un astfel de profesor universitar de tristă amintire a fost Ionescu Traian, care ajunsese să scrie cărți de drept și jurisprudență, adaptate justiției sovietice. În cărțile lor și în tratatele pe care le-a publicat, câștigând milioane, citate din marii criminali sovietici ca Andrei Ianuarevici Vîșinsky erau la fiecare pagină, odată cu elogiile aduse monștrilor din Kremlin, ca Stalin, Lenin s.a.m.d.

Vă închipuiți la ce s-au pretat apoi studenții și discipolii lor, dacă ei le-au dat asemenea exemple!

S-au făcut la început cursuri de judecători de câteva luni. Li se spunea “pe puncte”. Erau judecători pe puncte, profesori pe puncte, ingineri pe puncte, preoți pe puncte (sic), ofițeri, și tot ce vrei “pe puncte”.

Încurajați în acest fel, cu salarii bune, cu onoruri și distincții, făceau tot ce li se cerea, iar generali ca Petrescu sau pofesori ca Ionescu s.a., puteau fi mândri, în timp ce partidul mulțumit, mergea înainte “spre noi victorii socialiste”, un slogan care era repetat până la înnebunirea publicului.

Aceștia ne-au fost judecătorii în prima fază. Acest soi de borfași ne-au cercetat, anchetat și interogat…

Victor Corbuț
Fragment din vol. Civitas Diaboli, Ed. Elisvaros, Buc. 2005