DRAGOSTE ȘI TRANSFIGURARE de Ernest Bernea

Dumnezeu din prisosul ființei lui a făcut lumea. Dumnezeu din prinosul inimii lui iubește creatura, dela firicelul de iarbă până la om.

Dragostea este începutul lucrurilor, din dragoste se hrănește totul. Nimic nu se poate face, nimic nu spo­rește, nimic nu dăinue fără dragoste: dragoste de Dum­nezeu și de om, dragoste de tot ceeace ne străjue și ne întovărășește viața aceasta atât de plină și nesocotită.

Un val de aer ușor și cald acoperă sufletul, îl pu­rifică și îl înalță spiral în inima cerului. Prin dragoste, omul călătorește în lumea dorurilor lui turnate de la început în cupele sufletului.

Dragostea ne duce la Dumnezeu, ne descoperă omul și lucrurile, ne deschide porțile înțelesului. Cel ce iubește e plin, e frumos, e luminat iradiind numai pace și încântare. Sufletul lui cântă rodul nepieritor, cântecul de răscruci al luminilor. Fața lui e albă străvezie, cu priviri în adâncimi astfel descoperite, pasul lui liniștit și stăpân.

Dragostea coboară cerul pe pământ și înalță făptura în zonele binefăcătoare ale isvoarelor vieții. Tot cu­ prinosul nostru crește și se preschimbă în inima și sensul său.

Un om, un animal, un capac, o floare, un firicel de iarbă, o gânganie cât de mică, toate sunt puse întâi să le iubești. Dragostea nu folosința: aci e sensul exis­tenței lor în preajma ta. Cine s'a uitat odată prin aripile unui gândăcel către soare? Tot curcubeul, tot cerul raiului s'adună în trupul unei ființe pe care o strivim sub pasul nostru neștiutor și crud.

Dragostea face totul, descoperă și înoiește totul ; prin ea omul crește în știință și omenie, descoperă în afară și sporește înlăuntru.

Omul adevărat iubește și se roagă: buzele lui mur­mură întredeschis prisosul sufletului, cântecul interior se desprinde, rodul dragostei se coace și cade plin de sucul vieții înfrumusețate.

Să cântăm cel mai frumos și mai înălțător cântec de dragoste și urmele trudei, ale untului se vor șterge. Să mergem până acolo unde se întâlnește omul cu Dum­nezeu, până la hotarul cerului care ne-a dăruit din ste­lele lui. Să trăim în preajma isvorului vieții și creației necontenite.

Și pentru tine omule, frate de destin, pentru tine cel de-aproape, care-ți plângi suferința și-ți cauți ispăși­rea, dragostea adevărată vine rodnică și te învață cu­ceririle adevărate. Dumnezeu nu numai că ne-a iubit, dar ne-a făcut să iubim; ne-a pus dragostea în inimă si noi n'o știm folosi.

Săracul, chinuitul, drumețul neospătat, copilul bolnav, tot omul în lipsă materială sau sufletească are nevoe de dragoste; dragostea îl apropie, îl hrănește, îl poartă pe mâini tămăduitoare. Isus săracul, chinuitul, drumetul. El om cu dureri si lipsuri, a venit să fie asemenea nouă, a venit să topească suferinta noastră prin dragostea lui dumnezeiască. Dragostea poartă omul în lumi nebănuite si cucereste inima lucrurilor, adică vesnicia. Pe calea dragostei ajunge omul la capătul de început al lucrurilor si prin puterea ei le află esentele.

Dragostea eate calea cuceririlor lumilor altfel tai­nice. Prin dragoste omul nu se oprește numai la în a-și întinde, a-si lărgi cuprinsul. Prin dragoste, o știe orice om care s'a frânt odată în revărsarea către frumusețe și bine, se schimbă însăși natura lucrurilor; nu numai aparența dar însuși sensul lor.

Ce vede și cât înțelege un om care nu iubește: un om, o floare, o gâză, un copac, un lucru făcut de mâna omului maestru? Ce vede și cât înțelege din făptură și din natură omul rece, meschin, lipsit de focul dragostei?

Cel ce iubește vede lumea înnoită, vede taina și farmecul adânc al lucrurilor, vede totul în adânc schim­bat și în afară îmbrăcat, cu fir de lumină țesut, ca o grădină minunată, ca un vis devenit aevea.

Dragostea coboară pe Dumnezeu pe pământ, îl face prezent în fiece ființă, în fiece plantă sau lucru; inima a dat totul, tot ce este se schimbă.

Sforțarea omului nu este numai în a se desprinde din lumea aceasta a durerii pentru a se arunca grăbit în aceea în care totul nu este decât floare și cântec. Rostul omului este și aci pe pământ, pe aceasta lume o suferință a trudei și a ispășirii, în această colină a lacrimilor, rostul omului este în a suferi și a iubi totul până la coborîrea luminii de aur ce face din nou lumea noastră, adică până la transfigurare.

Dragostea, dragostea plină și nestăvilită, este calea transfigurării, adică a nașterii din nou în spirit a lumii acesteia, singurul ei fel de a fi acceptată de către un om adevărat.

Un aer curat, plin de darurile grădinilor nevăzute, plutește în preajma omului plin, omului îndrăgostit de crestele aburite de respirația cerului.

Ernest BERNEA
"Universul Literar", Anul LII, Nr. 11, Marti 20 Aprilie 1943