DOINĂ de Vasile Militaru (fragment)
-Miezul noptii... Doarme codrul îmbătat de lăcrămioare, In cinălul căror bate luna plină, la izvoare...
Doarme cedrul... Subt adâncul înstelat și lanț deschis,
Nu se clatină o frunză... Somn adânc... tăcere... vis...
Și, cum nu e nici o umbră mișcătoare, nici poteci -
Codrul parcă, subt o vrajă, stă 'mpetrit așa, de veci...
Dar deodată, peste codrul de stejar și de arin, -
Ca venind din altă lume se aude-un cântec lin...
Cântecul plutește tainic... plin de vrajă, plin de har,
Parcă cine stă să'l cânte, a căzut lâng'un altar
Și, cerând cu ochii 'n lacrimi, îndurare dela sfinți,-
Ca un om rănit de moarte, ca un om eșit din minți: -
Când se roagă când suspină, când oftează lung și geme,
Când în hohot râde, plânge cu zăporuri de blesteme;
Jură cruntă răzbunare,... ceru'i prinde jurământul,
Urlă ca o vijălie ce-a cuprins întreg pământul, -
Și-astfel cântecul își sue vraja, plânsul și furtuna
Până 'n albele paragini unde stă să doarmă luna...
Cine cântă doina sfântă, cu fiori atât de grei,
C'a rămas înmărmurită pân'și luna 'n hăul ei?...
Cel ce-ar vrea să vadă chipul omului cu suflet frânt,
De s'ar duce și tot duce, cu urechea după cânt, -
Ar găsi 'n adânc de codru, în Poiana cu trei cruci,
Poleit de vâlvătae, stând soborul de haiduci:
Fețe dârze, ochi de pară și pistoale lungi la brâu, -
In poiana rourată, păscând roibii fără frâu, -
Flinte grele, aninate pe sub ramuri de stejar,
Iar haiducii roată 'n preajma unei arii largi de jar -
S'au întors de scurtă vreme, - fiecare plin de pradă, -
Și, sub larga vâlvătae, bogății se pun grămadă:
Blănuri scumpe, saci cu aur, iatagane și covoare,
Fel și chipuri de inele, nestemate orbitoare, -
Și-astfel, până 'n zorii zilei, aurul dela ciocoi
Se va duce 'n punga celor fără casă, fără boi,
Istoviți de clacă multă, adormiți pe nemâncate
Și rămași să poarte jugul ciocoimii 'n mii de sate...
Jos pe iarba rourată, masă lungă se așează:
Ploscile cu vinuri bune gălgăesc, se 'ncrucișează,
Și 'nchinând, voinicii jură, fiecare mai vioi, -
Să stârpească de pe lume cât mai mulți dintre ciocoi...
Numai Gruia, stând de-oparte, covârșit de jale-adâncă,
Nu se uită nici la aur, nici nu bea, nici nu mănâncă,
Ci, la trunchiul unui frasin, ghemuit, fără cuvânt,
După ce-a gemut în doină, zace - zdreanță pe pământ, -
Și, de două luni încoace nu i se mai svântă geana,
De când nu'i mai sunt pe lume nici copiii, nici Ileana...
Pe covor de iarbă verde și cu umbră grea pe gene,
Osteniți de trudă multă, dorm haiducii prin poene... .
Zorile pătrund în codru și e aur parcă 'n zori...
Prin tufișuri tăinuite se trezesc privighetori :
Cu sfială 'ncepe-și una cântecul, apoi, mai vii,
Viersurile 'ncep să curgă tot mai multe, sute, mii;
Se trezesc apoi scatiii, cintezoii și sticleții ;
Crește svonul tot mai mare în surâsul dimineții ;
Turturele 'ndrăgostite, mierle, presuri, mii de cuci !
Toate vin să pună vraja peste visul de haiduci...
Gruia însă, care geme de durere tot mai vie,
A plecat să țină calea poterii ce-ar vrea să vie...
Și mergând așa agale, pe subt bolta de stejari, -
Pe când soarele 'i așterne pe cărare galbeni mari, -
El a rupt o frunză mică, de mesteacăn, - și cu ea
A pornit apoi să-și cânte doina lui de jale grea ;
Mai întâi a dat un țipăt de durere, lung și drept. -
Ca un om cărui vrăjmașul i-a 'mplântat cuțitu 'n piept, -
Și a 'nceput apoi cu ură, fără milă, nici socot,
Sufletul să și-l sfâșâe, să-l arunce 'n codrul tot...
Plânsul lui străbate funduri de prăpăstii, sue culmi ;
Clatină din frunți cu jale, fagi și paltini, tei și ulmi;
Au tăcut pe nesimțite, ca trăsniți în plinul vieții -
Cintezoii și scatiii, cucii, mierlele, sticleții;
Nu se mai aud în largul codrului eșit din noapte,;
Nici privighetori, nici çresuri, nici a frunzelor lui șoapte,
N'o mai mișcă nici un vierme, nici o gâză nu mai sboară;
Florile și-au stins mireasma; fluturi nu mai le'mpresoară, -
Și împreună cu isvorul ce 'nsoțește cărăruia,
Toate stau încremenite, ascultând cum plânge Gruia...
Vasile MILITARU