Vânătorul de securiști de Mihai Prodan
Vânătorul de securiști la 22 de ani de la căderea comunismului: eu încă nu am cunoștință ca vreun securist să fi fost pedepsit
E arheolog, dar încearcă să facă lumină asupra istoriei recente a României. Gheorghe Petrov, cercetătorul de la Muzeul de Istorie a Transilvaniei, caută de ani de zile, împreună cu echipa de la Centrul de Investigare a Crimelor Comunismului, gropile necunoscute unde au fost îngropați disidenții anticomuniști, cei care s-au împotrivit regimului și au primit, în cele mai multe cazuri, un glonț în ceafă și o înmormântare necreștinească. "Nimeni nu a fost pedepsit până acum", spune el.
- Cum vedeți personal, în lumina a ceea ce ați descoperit în ultimii ani, regimul comunist din România pâna în 1989?
În timpul facultății, pe lângă istoria și arheologia evului mediu în care m-am și specializat, am avut o oarecare pasiune pentru istoria contemporană a României. Ca student la istorie în anii `80, prin bunăvoința regretatului academician Ștefan Pascu, al cărui student și apoi doctorand am fost, am avut acces, în unele biblioteci ale Clujului, la o literatură de specialitate care privea istoria contemporană a României, lucrări bibliografice care au văzut lumina tiparului înainte de instaurarea comunismului în țară, și care se aflau depuse în fonduri speciale la care atunci publicul larg avea accesul îngrădit. Aceste lecturi, care atunci nu aveau un scop bine determinant, mi-au diversificat cunoștințele și înțelegerile privitoare la trecutul mai recent al țării, fiind în măsură ca din istoriografia oficială a epocii comuniste să pot face distincție între adevăr și minciună în ceea ce privește faptele și realitățile trecutului a căror prezentare și interpretare era de cele mai multe ori pusă în concordanță cu ideologia regimului. Această pasiune secundară mi-a prins bine după mai mulți ani când, oarecum fără voința mea, cariera mea a fost deturnată de la preocupările inițiale de cercetare. De la arheologia evului mediu, de la cercetarea monumentelor religioase și a cimitirelor medievale, am ajuns să mă preocupe mai mult un altfel de arheologie, și anume arheologia crimelor comunismului. Nu regret însă deloc acest lucru. Aș putea chiar să fiu mândru că sunt cel care - alături și cu sprijinul nemijlocit al unor persoane cu reală voință de a face lumină în acest domeniu mai special și sensibil al trecutului, care posedă și o evidentă încărcătură emoțională - am început să pun bazele unei noi ramuri de cercetare în arheologia românească.
Activitățile îndreptate spre acest tip de investigații au început în vara anului 2006, însă destul de târziu, abia după trecerea a 16 ani de la căderea oficială a comunismului în țară. Regretul meu este că acest lucru nu a fost pornit mai devreme, însă a lipsit cu desăvârșire interesul și voința politică de a se face așa ceva. Ar fi prea multe de spus în privința începuturilor și derulării în timp a acestei activități de cercetare, mult prea delicate și cu întrepătrunderi multiple și complexe în unele compartimente importante ale societății românești. De aceea, revin la esența întrebării dumneavoastră. Din prisma experienței și a cunoștințelor acumulate până în prezent, a informațiilor la care am avut acces, multe obținute prin investigații și anchete derulate în teren printre victime și călăi, pot să spun că regimul comunist a fost o formulă politică impusă ilegal și pe nedrept poporului român. A fost un regim antiromânesc, contrar tradițiilor și specificului nostru național. Un regim impus pe fondul contextului politic internațional, o rezultantă a înțelegerilor mai marilor lumii care au ieșit învingători în războiul al doilea mondial.
Noua organizare politică pentru țară s-a plămădit prin teroare, șantaj, amenințare, lipsire de libertate și drepturi, totul culminând cu omorul. Schimbarea regimului a însemnat eliminarea din viața socială, economică, politică și religioasă a țării a unor întregi categorii de oameni care făcuseră ceva pentru țară și popor, mulți dintre aceștia fiind adevărate repere naționale de morală, inteligență și conduită. Poate că niciodată România nu va mai fi în stare să mai aibă vreodată astfel de oameni. Elita umană a țării a fost în acele vremuri spulberată și distrusă prin detenție și moarte în temnițe și lagăre de muncă, sau pur și simplu prin suprimarea fizică a unui număr încă nedefinit de persoane, care au fost executate fără judecată. În primele sale două decenii de existență regimul comunist a fost unul criminal, principalul său inamic fiind însuși poporul român. După aceea, teroarea a continuat însă doar formele și metodele s-au schimbat și modernizat. Situația anormală în care s-a aflat și se află încă România după consumarea unei așa-zise Revoluții conduse și înfăptuite de către comuniști, se datorează în cea mai mare măsură stărilor de lucruri, intereselor și influențelor venite din comunism și oamenilor care au slujit, din convingere sau din interes, acest regim.
- Cum caracterizați munca dvs. de căutare nu doar a victimelor Securității, ci și a torționarilor? Cum caracterizați în acest sens colaborarea pe care o aveți cu arhivele si restul instituțiilor unde ați putea gasi raspunsuri? Este adevărat că vi se pun piedici?
Această activitate am început-o oficial în urmă cu cinci ani, în primăvara anului 2007 când am fost detașat cu serviciul de la Muzeul Național de Istorie a Transilvaniei din Cluj (MNIT) la Institutul pentru Investigarea Crimelor Comunismului în România (IICCR), cu sediul la București. Acest institut de cercetare fusese înființat în decembrie 2005 de către istoricul Marius Oprea, începuturile sale fiind reglementate printr-o Hotărâre a Guvernului condus de Călin Popescu Tăriceanu. Inițial s-a dorit ca acestă instituție să se înființeze și să funcționeze în subordinea Președinției României, însă acest lucru nu s-a dorit atunci de către președintele Traian Băsescu, care a transmis prin intermediul unui consilier că nu este interesat de un asemenea proiect. În schimb, premierul Tăriceanu a avut receptivitatea necesară, acordând sprijin necondiționat pentru înființarea acestui institut. Instituția avea și are rang de agenție guvernamentală, fiind în coordonarea directă a Primului-ministru, situație în se află și astăzi. Activitatea mea la institut a durat pană în martie 2010, când am fost obligat să plec de acolo și să revin la MNIT Cluj. Am fost îndepărtat imediat după ce întreaga conducere a institutului (Marius Oprea, Stejărel Olaru și doamna Iulia Hossu Longin) a fost demisă sau obligată să-și dea demisia de către guvernarea Băsescu - Boc. Imediat a fost instalată o nouă conducere, care din punct de vedere profesional și moral nu avea ce căuta acolo. Din fericire, acești intruși și neaveniți, care cel mai bine s-au priceput să prade banii statului pe proiecte care nu prea aveau legătură cu cercetarea crimelor comunismului, au fost eliberați din greaua și dificila lor lor sarcină nu cu mult timp în urmă.
Plecarea mea s-a datorat faptului că nu s-a mai dorit continuarea cu adevărat a investigațiilor care priveau crimele înfăptuite de către organele de represiune ale regimului comunist, identificarea și descoperirea victimelor, căutarea și stabilirea celor care au ordonat și înfăptuit omorurile, fie că aceștia mai erau sau nu în viață, precum și sesizarea Parchetelor Militare în legătură cu aceste crime. Motivele care mi-au fost transmise în scris printr-o decizie a noii conduceri, făceau precizarea că au încetat motivele obiective care impuneau prezența mea la institut, adică activitatea de cercetare arheologică, acest lucru decurgând - și acum țineți-vă bine - din "raționalizarea cheltuielilor publice, susținerea mediului de afaceri și respectarea acordurilor-cadru cu Comisia Europeană și Fondul Monetar Internațional". Vă dați seama la ce aberații s-a putut apela, și pentru ce la urma urmei. Să întrerupă o activitate de investigații speciale ce nu se mai făcuse până atunci într-un cadru instituționalizat, care începuse să meargă, să dea roade, dar totodată să și deranjeze o serie de persoane și instituții.
Cât timp am funcționat la acest institut mi-am luat rolul în serios, am început să cutreier țara în căutarea mai ales a celor care au fost uciși de Securitate fără a fi judecați, am contactat rude și urmași de-ale victimelor, martori contemporani cu evenimentele, am restabilit fapte și întâmplări, organizând adevărate expediții de căutare, identificare și recuperare a rămășițelor pământești a celor uciși și îngropați aiurea. Implicit, m-a interesat foarte mult să obțin informații despre cei care au săvârșit crime, să ajung să aflu dacă aceștia sunt decedați sau mai trăiesc, să le cunosc locurile de domiciliu la cei din urmă și, dacă s-a putut, să intru în legătură cu ei. Am cunoscut și am avut discuții cu mulți securiști care au anchetat, torturat sau chiar au apăsat pe trăgaciul armei. Numele unora dintre aceștia precum și descrierea faptelor lor s-au regăsit în adresele oficiale pe care le înaintam instanțelor de cercetare penală.
Ca să rezum, pentru a întreprinde astfel de investigații, pe lângă arheolog am devenit, fără voia mea, detectiv, polițist sau chiar procuror.
Despre colaborarea cu alte instituții ale statului, care prin lege trebuiau să se implice în astfel de cazuri, pot să spun că relația principală a fost cu Parchetul Militar, în primul rând cu structurile teritoriale ale acestuia. Lucrurile au mers bine atâta vreme cât la conducerea Secției Parchetelor Militare din cadrul Parchetului General s-a aflat generalul Dan Voinea, un om care a priceput foarte bine esența și importanța deosebită a unor astfel de cercetări. Nu pot să nu-l menționez aici și pe colonelul magistrat Viorel Siserman, șeful Parchetului Militar Teritorial Cluj, care a înțeles mai bine decât alții acțiunile noastre și dreptatea pe care încercăm s-o facem, după mulți ani, pentru cei care au fost uciși pe nedrept și pentru rudele lor în viață.
Toate cazurile pe care le-am descoperit și instrumentat, în care a fost vorba de victime ucise de către cadre de Securitate, au ajuns să fie preluate pentru continuarea cercetărilor de către Parchetul Militar Teritorial București, singura structură de cercetare penală pe linie militară care, conform legislației actuale, deține legal competența asupra cazurilor de omoruri săvârșite de cadre militare asupra persoanelor civile.
Aici însă lucrurile se încurcă. Rezoluțiile în anumite dosare sunt amânate nepermis de mult, cercetările ulterioare în teren nu se fac așa cum trebuie, iar dacă mai sunt vinovați de crimă în viață, parcă se așteaptă voit ca aceștia să treacă în neființă. Nu am eu competența să judec acțiunile unei instituții importante din cadrul justiției românești în astfel de cauze, însă consider că abordarea, interesul și preocuparea ar trebui să fie cu totul alta.
Despre conlucrarea cu alte instituții ale statului pe astfel de subiecte delicate, poate mai discutăm și cu altă ocazie. Oricum, ar fi foarte multe de spus și foarte multe de reproșat. În ziua de astăzi nu este deloc ușor să te preocupe arheologia terorii unui fost regim politic, chiar dacă de la dispariția acestuia a trecut deja mai bine de două decenii. Ideologia comunistă a fost abandonată peste noapte, însă am continuat să ne ducem traiul alături de cei care au propovăduit-o, unii dintre aceștia folosindu-se chiar de armă pentru a o putea impune. De aceea unii mă numesc arheologul crimelor comunismului, iar alții îmi spun că aș fi vânător de securiști. Eu cred că prima catalogare este mai apropiată de realitate.
- Există în acest moment angajați ai Securitații implicați în mod activ în viața publică din Cluj?
De-a lungul timpului, de la înființarea instituției Securității, din august 1949 și până în decembrie 1989, în structurile operative de la toate eșaloanele care au funcționat în Cluj au fost încadrate sute de persoane. Nu am o evidență exactă asupra numărului de subofițeri și ofițeri, dar știu că există câteva studii de autor asupra acestei problematici. Multe cadre care se aflau angajate în Securitate la așa-zisa Revoluție și-au continuat activitatea și pe mai departe în cadrul noii instituții, numite SRI. În Cluj există un număr considerabil de foste cadre de Securitate cu statut de pensionari, câțiva dintre aceștia, ajunși în prezent la o vârstă venerabilă, fiind din generația celor care au fost încadrați la Securitate în anii `50. Desigur, și la Cluj, ca dealtfel în toată țara, mulți dintre foștii securiști care au părăsit sistemul în diferite perioade de timp, fie înainte sau după 1989, au reușit să-și continue activitatea de muncă în alte domenii de activitate aparținătoare mai ales mediului civil, fie în unități sau societăți de stat sau în sistemul privat după ce acesta a început să funcționeze. Nu a fost în interesul meu ca să știu dacă în viața publică actuală a Clujului au fost sau mai sunt implicați foști angajați din Securitate. M-au interesat doar persoanele care mai trăiesc și care au fost implicate sau dețin eventual informații despre cazurile de crime săvârșite în zona de competență a fostei Regionale de Securitate Cluj.
- Au fost pedepsiți autorii, daca nu toți atunci în măsură suficient de mare?
Începând din anul 2006 de când preocupările mele au fost îndreptate cu predilecție spre cercetarea crimelor fostului regim comunist, activitatea mea a fost orientată spre două direcții principale de acțiune. În primul rând este vorba de depistarea și localizarea locurilor unde au fost îngropați cei executați fără judecată de Securitate sau cei care au fost uciși în timpul unor confruntări armate cu cadre operative sau trupe de Securitate. De cele mai multe ori astfel de demersuri au fost urmate de operațiuni de deshumare a victimelor prin metodele specifice arheologiei funerare. Partea de arheologie am realizat-o întotdeauna alături de prietenii și colaboratorii mei, Paul Scrobotă și Horațiu Groza, arheologi la muzeele de istorie din Aiud, respectiv Turda. Aceste activități s-au făcut întotdeauna în colaborare cu Parchetul Militar, Poliția criminalistică și cu reprezentanții Serviciilor teritoriale de Medicină Legală.
Osemintele recuperate sunt analizate întotdeauna de către legiști, care întocmesc un raport privitor la caracteristicile și evoluția structurii scheletale precum și la cauzele care au provocat decesul, acest raport fiind atașat dosarului de cercetare penală care se întocmește pentru fiecare caz în parte. În majoritatea cazurilor, cauza morții este foarte ușor de stabilit deoarece între rămășițele pământești ale defuncților se găsesc proiectilele sau gloanțele cu care aceștia au fost împușcați. În cele din urmă, osemintele intră în posesia urmașilor și rudelor victimelor, care se îngrijesc apoi de reînhumarea lor creștinească. În marea lor majoritate, victimele din această categorie au fost îngropate aiurea, în munți, pe dealuri și câmpii, pe maluri de ape sau chiar în bătătura unor drumuri, mormintele lor nefiind niciodată marcate cu semne distinctive.
În ceea ce privește o statistică a cazurilor de victime investigate de mine, în primul rând le-aș menționa pe acelea a căror morminte le-am identificat în teren și pe care apoi le-am deshumat. Este vorba de 13 locații în care am găsit 21 de persoane ucise prin împușcare, acestea fiind înhumate în gropi individuale cu o singură victimă (opt cazuri) sau în gropi comune cu două victime (trei cazuri), cu trei victime (un caz) sau cu patru victime (un caz). Aceste acțiuni au avut loc pe teritoriul a șapte județe: Alba, Bistrița-Năsăud, Caraș-Severin, Cluj, Hunedoara, Satu Mare și Sălaj.
Urmează apoi cazurile de victime a căror morminte le-am căutat în teren pe baza unor documente și mărturii orale, însă pe care nu am reușit încă să le găsesc. Este vorba de un număr de 22 de persoane, ucise în opt locații pe teritoriul a cinci județe (Alba, Caraș-Severin, Cluj, Hunedoara și Maramureș).
A doua mea direcție de cercetare a fost îndreptată spre identificarea și localizarea locurilor unde au fost îngropate trupurile foștilor deținuți politici, care au murit sau au fost uciși în timpul detenției din unele penitenciare sau lagăre de muncă de pe cuprinsul țării. Până în prezent am întreprins cercetări în Cimitirul Săracilor din Sighet (iulie și noiembrie 2006), la Râpa Robilor din Aiud (iunie 2011 și iulie 2012), precum și în fostul cimitir al închisorii din Târgu Ocna (septembrie 2011). În aceste locuri am identificat și cercetat câteva zeci de morminte, din care o parte aparțin unor foști deținuți politici.
Referitor la esența întrebării dumneavoastră, pot să vă spun că eu încă nu am cunoștință de vreun securist, presupus sau dovedit a fi autor de crimă, care să fi fost pedepsit pentru faptele săvârșite. În anii `90, la inițiativa unor reprezențanți ai Asociației Foștilor Deținuți Politici din România au fost întocmite și înaintate către Procuratură mai multe plângeri penale împotriva unor torționari. S-au deschis dosare, au avut loc audieri de persoane, însă cercetarea penală a tărăgănat până când mulți dintre învinuiți și-au dat obștescul sfârșit, după care dosarele s-au închis.
Nici pentru cazurile investigate de mine nu știu ca cineva să fi fost tras la răspundere. Fiind vorba de persoane în vârstă, nu mă așteptam la anchete și procese, însă speram ca cei bănuiți de omor, dacă se mai află în viață, să fie măcar căutați și audiați de un procuror în vederea stabilirii adevărului asupra faptelor petrecute. Aceste informații, odată obținute, sunt importante nu numai pentru magistrați sau pentru istorie, ci și pentru urmașii victimelor, care doresc să știe cum au fost omorâți bunicii, părinții sau frații lor. Am cunoștință doar despre o singură declarație pe care un procuror militar de la București a luat-o în anul 2009 unui fost ofițer de Securitate, care a omorât trei oameni într-o acțiune ordonată de către superiorii lui în vara anului 1949 la Nepos, în județul Bistrița-Năsăud. Este vorba de Liviu Pangrațiu din Cluj, colonel în rezervă, care a murit anul trecut la vârsta de 92 de ani. Victimele acestui individ le-am descoperit într-o groapă comună aflată pe un vârf de deal, fiind deshumate pe cale arheologică în aprilie 2009.
Mihai Prodan, Ziua de Cluj
E arheolog, dar încearcă să facă lumină asupra istoriei recente a României. Gheorghe Petrov, cercetătorul de la Muzeul de Istorie a Transilvaniei, caută de ani de zile, împreună cu echipa de la Centrul de Investigare a Crimelor Comunismului, gropile necunoscute unde au fost îngropați disidenții anticomuniști, cei care s-au împotrivit regimului și au primit, în cele mai multe cazuri, un glonț în ceafă și o înmormântare necreștinească. "Nimeni nu a fost pedepsit până acum", spune el.
- Cum vedeți personal, în lumina a ceea ce ați descoperit în ultimii ani, regimul comunist din România pâna în 1989?
În timpul facultății, pe lângă istoria și arheologia evului mediu în care m-am și specializat, am avut o oarecare pasiune pentru istoria contemporană a României. Ca student la istorie în anii `80, prin bunăvoința regretatului academician Ștefan Pascu, al cărui student și apoi doctorand am fost, am avut acces, în unele biblioteci ale Clujului, la o literatură de specialitate care privea istoria contemporană a României, lucrări bibliografice care au văzut lumina tiparului înainte de instaurarea comunismului în țară, și care se aflau depuse în fonduri speciale la care atunci publicul larg avea accesul îngrădit. Aceste lecturi, care atunci nu aveau un scop bine determinant, mi-au diversificat cunoștințele și înțelegerile privitoare la trecutul mai recent al țării, fiind în măsură ca din istoriografia oficială a epocii comuniste să pot face distincție între adevăr și minciună în ceea ce privește faptele și realitățile trecutului a căror prezentare și interpretare era de cele mai multe ori pusă în concordanță cu ideologia regimului. Această pasiune secundară mi-a prins bine după mai mulți ani când, oarecum fără voința mea, cariera mea a fost deturnată de la preocupările inițiale de cercetare. De la arheologia evului mediu, de la cercetarea monumentelor religioase și a cimitirelor medievale, am ajuns să mă preocupe mai mult un altfel de arheologie, și anume arheologia crimelor comunismului. Nu regret însă deloc acest lucru. Aș putea chiar să fiu mândru că sunt cel care - alături și cu sprijinul nemijlocit al unor persoane cu reală voință de a face lumină în acest domeniu mai special și sensibil al trecutului, care posedă și o evidentă încărcătură emoțională - am început să pun bazele unei noi ramuri de cercetare în arheologia românească.
Activitățile îndreptate spre acest tip de investigații au început în vara anului 2006, însă destul de târziu, abia după trecerea a 16 ani de la căderea oficială a comunismului în țară. Regretul meu este că acest lucru nu a fost pornit mai devreme, însă a lipsit cu desăvârșire interesul și voința politică de a se face așa ceva. Ar fi prea multe de spus în privința începuturilor și derulării în timp a acestei activități de cercetare, mult prea delicate și cu întrepătrunderi multiple și complexe în unele compartimente importante ale societății românești. De aceea, revin la esența întrebării dumneavoastră. Din prisma experienței și a cunoștințelor acumulate până în prezent, a informațiilor la care am avut acces, multe obținute prin investigații și anchete derulate în teren printre victime și călăi, pot să spun că regimul comunist a fost o formulă politică impusă ilegal și pe nedrept poporului român. A fost un regim antiromânesc, contrar tradițiilor și specificului nostru național. Un regim impus pe fondul contextului politic internațional, o rezultantă a înțelegerilor mai marilor lumii care au ieșit învingători în războiul al doilea mondial.
Noua organizare politică pentru țară s-a plămădit prin teroare, șantaj, amenințare, lipsire de libertate și drepturi, totul culminând cu omorul. Schimbarea regimului a însemnat eliminarea din viața socială, economică, politică și religioasă a țării a unor întregi categorii de oameni care făcuseră ceva pentru țară și popor, mulți dintre aceștia fiind adevărate repere naționale de morală, inteligență și conduită. Poate că niciodată România nu va mai fi în stare să mai aibă vreodată astfel de oameni. Elita umană a țării a fost în acele vremuri spulberată și distrusă prin detenție și moarte în temnițe și lagăre de muncă, sau pur și simplu prin suprimarea fizică a unui număr încă nedefinit de persoane, care au fost executate fără judecată. În primele sale două decenii de existență regimul comunist a fost unul criminal, principalul său inamic fiind însuși poporul român. După aceea, teroarea a continuat însă doar formele și metodele s-au schimbat și modernizat. Situația anormală în care s-a aflat și se află încă România după consumarea unei așa-zise Revoluții conduse și înfăptuite de către comuniști, se datorează în cea mai mare măsură stărilor de lucruri, intereselor și influențelor venite din comunism și oamenilor care au slujit, din convingere sau din interes, acest regim.
- Cum caracterizați munca dvs. de căutare nu doar a victimelor Securității, ci și a torționarilor? Cum caracterizați în acest sens colaborarea pe care o aveți cu arhivele si restul instituțiilor unde ați putea gasi raspunsuri? Este adevărat că vi se pun piedici?
Această activitate am început-o oficial în urmă cu cinci ani, în primăvara anului 2007 când am fost detașat cu serviciul de la Muzeul Național de Istorie a Transilvaniei din Cluj (MNIT) la Institutul pentru Investigarea Crimelor Comunismului în România (IICCR), cu sediul la București. Acest institut de cercetare fusese înființat în decembrie 2005 de către istoricul Marius Oprea, începuturile sale fiind reglementate printr-o Hotărâre a Guvernului condus de Călin Popescu Tăriceanu. Inițial s-a dorit ca acestă instituție să se înființeze și să funcționeze în subordinea Președinției României, însă acest lucru nu s-a dorit atunci de către președintele Traian Băsescu, care a transmis prin intermediul unui consilier că nu este interesat de un asemenea proiect. În schimb, premierul Tăriceanu a avut receptivitatea necesară, acordând sprijin necondiționat pentru înființarea acestui institut. Instituția avea și are rang de agenție guvernamentală, fiind în coordonarea directă a Primului-ministru, situație în se află și astăzi. Activitatea mea la institut a durat pană în martie 2010, când am fost obligat să plec de acolo și să revin la MNIT Cluj. Am fost îndepărtat imediat după ce întreaga conducere a institutului (Marius Oprea, Stejărel Olaru și doamna Iulia Hossu Longin) a fost demisă sau obligată să-și dea demisia de către guvernarea Băsescu - Boc. Imediat a fost instalată o nouă conducere, care din punct de vedere profesional și moral nu avea ce căuta acolo. Din fericire, acești intruși și neaveniți, care cel mai bine s-au priceput să prade banii statului pe proiecte care nu prea aveau legătură cu cercetarea crimelor comunismului, au fost eliberați din greaua și dificila lor lor sarcină nu cu mult timp în urmă.
Plecarea mea s-a datorat faptului că nu s-a mai dorit continuarea cu adevărat a investigațiilor care priveau crimele înfăptuite de către organele de represiune ale regimului comunist, identificarea și descoperirea victimelor, căutarea și stabilirea celor care au ordonat și înfăptuit omorurile, fie că aceștia mai erau sau nu în viață, precum și sesizarea Parchetelor Militare în legătură cu aceste crime. Motivele care mi-au fost transmise în scris printr-o decizie a noii conduceri, făceau precizarea că au încetat motivele obiective care impuneau prezența mea la institut, adică activitatea de cercetare arheologică, acest lucru decurgând - și acum țineți-vă bine - din "raționalizarea cheltuielilor publice, susținerea mediului de afaceri și respectarea acordurilor-cadru cu Comisia Europeană și Fondul Monetar Internațional". Vă dați seama la ce aberații s-a putut apela, și pentru ce la urma urmei. Să întrerupă o activitate de investigații speciale ce nu se mai făcuse până atunci într-un cadru instituționalizat, care începuse să meargă, să dea roade, dar totodată să și deranjeze o serie de persoane și instituții.
Cât timp am funcționat la acest institut mi-am luat rolul în serios, am început să cutreier țara în căutarea mai ales a celor care au fost uciși de Securitate fără a fi judecați, am contactat rude și urmași de-ale victimelor, martori contemporani cu evenimentele, am restabilit fapte și întâmplări, organizând adevărate expediții de căutare, identificare și recuperare a rămășițelor pământești a celor uciși și îngropați aiurea. Implicit, m-a interesat foarte mult să obțin informații despre cei care au săvârșit crime, să ajung să aflu dacă aceștia sunt decedați sau mai trăiesc, să le cunosc locurile de domiciliu la cei din urmă și, dacă s-a putut, să intru în legătură cu ei. Am cunoscut și am avut discuții cu mulți securiști care au anchetat, torturat sau chiar au apăsat pe trăgaciul armei. Numele unora dintre aceștia precum și descrierea faptelor lor s-au regăsit în adresele oficiale pe care le înaintam instanțelor de cercetare penală.
Ca să rezum, pentru a întreprinde astfel de investigații, pe lângă arheolog am devenit, fără voia mea, detectiv, polițist sau chiar procuror.
Despre colaborarea cu alte instituții ale statului, care prin lege trebuiau să se implice în astfel de cazuri, pot să spun că relația principală a fost cu Parchetul Militar, în primul rând cu structurile teritoriale ale acestuia. Lucrurile au mers bine atâta vreme cât la conducerea Secției Parchetelor Militare din cadrul Parchetului General s-a aflat generalul Dan Voinea, un om care a priceput foarte bine esența și importanța deosebită a unor astfel de cercetări. Nu pot să nu-l menționez aici și pe colonelul magistrat Viorel Siserman, șeful Parchetului Militar Teritorial Cluj, care a înțeles mai bine decât alții acțiunile noastre și dreptatea pe care încercăm s-o facem, după mulți ani, pentru cei care au fost uciși pe nedrept și pentru rudele lor în viață.
Toate cazurile pe care le-am descoperit și instrumentat, în care a fost vorba de victime ucise de către cadre de Securitate, au ajuns să fie preluate pentru continuarea cercetărilor de către Parchetul Militar Teritorial București, singura structură de cercetare penală pe linie militară care, conform legislației actuale, deține legal competența asupra cazurilor de omoruri săvârșite de cadre militare asupra persoanelor civile.
Aici însă lucrurile se încurcă. Rezoluțiile în anumite dosare sunt amânate nepermis de mult, cercetările ulterioare în teren nu se fac așa cum trebuie, iar dacă mai sunt vinovați de crimă în viață, parcă se așteaptă voit ca aceștia să treacă în neființă. Nu am eu competența să judec acțiunile unei instituții importante din cadrul justiției românești în astfel de cauze, însă consider că abordarea, interesul și preocuparea ar trebui să fie cu totul alta.
Despre conlucrarea cu alte instituții ale statului pe astfel de subiecte delicate, poate mai discutăm și cu altă ocazie. Oricum, ar fi foarte multe de spus și foarte multe de reproșat. În ziua de astăzi nu este deloc ușor să te preocupe arheologia terorii unui fost regim politic, chiar dacă de la dispariția acestuia a trecut deja mai bine de două decenii. Ideologia comunistă a fost abandonată peste noapte, însă am continuat să ne ducem traiul alături de cei care au propovăduit-o, unii dintre aceștia folosindu-se chiar de armă pentru a o putea impune. De aceea unii mă numesc arheologul crimelor comunismului, iar alții îmi spun că aș fi vânător de securiști. Eu cred că prima catalogare este mai apropiată de realitate.
- Există în acest moment angajați ai Securitații implicați în mod activ în viața publică din Cluj?
De-a lungul timpului, de la înființarea instituției Securității, din august 1949 și până în decembrie 1989, în structurile operative de la toate eșaloanele care au funcționat în Cluj au fost încadrate sute de persoane. Nu am o evidență exactă asupra numărului de subofițeri și ofițeri, dar știu că există câteva studii de autor asupra acestei problematici. Multe cadre care se aflau angajate în Securitate la așa-zisa Revoluție și-au continuat activitatea și pe mai departe în cadrul noii instituții, numite SRI. În Cluj există un număr considerabil de foste cadre de Securitate cu statut de pensionari, câțiva dintre aceștia, ajunși în prezent la o vârstă venerabilă, fiind din generația celor care au fost încadrați la Securitate în anii `50. Desigur, și la Cluj, ca dealtfel în toată țara, mulți dintre foștii securiști care au părăsit sistemul în diferite perioade de timp, fie înainte sau după 1989, au reușit să-și continue activitatea de muncă în alte domenii de activitate aparținătoare mai ales mediului civil, fie în unități sau societăți de stat sau în sistemul privat după ce acesta a început să funcționeze. Nu a fost în interesul meu ca să știu dacă în viața publică actuală a Clujului au fost sau mai sunt implicați foști angajați din Securitate. M-au interesat doar persoanele care mai trăiesc și care au fost implicate sau dețin eventual informații despre cazurile de crime săvârșite în zona de competență a fostei Regionale de Securitate Cluj.
- Au fost pedepsiți autorii, daca nu toți atunci în măsură suficient de mare?
Începând din anul 2006 de când preocupările mele au fost îndreptate cu predilecție spre cercetarea crimelor fostului regim comunist, activitatea mea a fost orientată spre două direcții principale de acțiune. În primul rând este vorba de depistarea și localizarea locurilor unde au fost îngropați cei executați fără judecată de Securitate sau cei care au fost uciși în timpul unor confruntări armate cu cadre operative sau trupe de Securitate. De cele mai multe ori astfel de demersuri au fost urmate de operațiuni de deshumare a victimelor prin metodele specifice arheologiei funerare. Partea de arheologie am realizat-o întotdeauna alături de prietenii și colaboratorii mei, Paul Scrobotă și Horațiu Groza, arheologi la muzeele de istorie din Aiud, respectiv Turda. Aceste activități s-au făcut întotdeauna în colaborare cu Parchetul Militar, Poliția criminalistică și cu reprezentanții Serviciilor teritoriale de Medicină Legală.
Osemintele recuperate sunt analizate întotdeauna de către legiști, care întocmesc un raport privitor la caracteristicile și evoluția structurii scheletale precum și la cauzele care au provocat decesul, acest raport fiind atașat dosarului de cercetare penală care se întocmește pentru fiecare caz în parte. În majoritatea cazurilor, cauza morții este foarte ușor de stabilit deoarece între rămășițele pământești ale defuncților se găsesc proiectilele sau gloanțele cu care aceștia au fost împușcați. În cele din urmă, osemintele intră în posesia urmașilor și rudelor victimelor, care se îngrijesc apoi de reînhumarea lor creștinească. În marea lor majoritate, victimele din această categorie au fost îngropate aiurea, în munți, pe dealuri și câmpii, pe maluri de ape sau chiar în bătătura unor drumuri, mormintele lor nefiind niciodată marcate cu semne distinctive.
În ceea ce privește o statistică a cazurilor de victime investigate de mine, în primul rând le-aș menționa pe acelea a căror morminte le-am identificat în teren și pe care apoi le-am deshumat. Este vorba de 13 locații în care am găsit 21 de persoane ucise prin împușcare, acestea fiind înhumate în gropi individuale cu o singură victimă (opt cazuri) sau în gropi comune cu două victime (trei cazuri), cu trei victime (un caz) sau cu patru victime (un caz). Aceste acțiuni au avut loc pe teritoriul a șapte județe: Alba, Bistrița-Năsăud, Caraș-Severin, Cluj, Hunedoara, Satu Mare și Sălaj.
Urmează apoi cazurile de victime a căror morminte le-am căutat în teren pe baza unor documente și mărturii orale, însă pe care nu am reușit încă să le găsesc. Este vorba de un număr de 22 de persoane, ucise în opt locații pe teritoriul a cinci județe (Alba, Caraș-Severin, Cluj, Hunedoara și Maramureș).
A doua mea direcție de cercetare a fost îndreptată spre identificarea și localizarea locurilor unde au fost îngropate trupurile foștilor deținuți politici, care au murit sau au fost uciși în timpul detenției din unele penitenciare sau lagăre de muncă de pe cuprinsul țării. Până în prezent am întreprins cercetări în Cimitirul Săracilor din Sighet (iulie și noiembrie 2006), la Râpa Robilor din Aiud (iunie 2011 și iulie 2012), precum și în fostul cimitir al închisorii din Târgu Ocna (septembrie 2011). În aceste locuri am identificat și cercetat câteva zeci de morminte, din care o parte aparțin unor foști deținuți politici.
Referitor la esența întrebării dumneavoastră, pot să vă spun că eu încă nu am cunoștință de vreun securist, presupus sau dovedit a fi autor de crimă, care să fi fost pedepsit pentru faptele săvârșite. În anii `90, la inițiativa unor reprezențanți ai Asociației Foștilor Deținuți Politici din România au fost întocmite și înaintate către Procuratură mai multe plângeri penale împotriva unor torționari. S-au deschis dosare, au avut loc audieri de persoane, însă cercetarea penală a tărăgănat până când mulți dintre învinuiți și-au dat obștescul sfârșit, după care dosarele s-au închis.
Nici pentru cazurile investigate de mine nu știu ca cineva să fi fost tras la răspundere. Fiind vorba de persoane în vârstă, nu mă așteptam la anchete și procese, însă speram ca cei bănuiți de omor, dacă se mai află în viață, să fie măcar căutați și audiați de un procuror în vederea stabilirii adevărului asupra faptelor petrecute. Aceste informații, odată obținute, sunt importante nu numai pentru magistrați sau pentru istorie, ci și pentru urmașii victimelor, care doresc să știe cum au fost omorâți bunicii, părinții sau frații lor. Am cunoștință doar despre o singură declarație pe care un procuror militar de la București a luat-o în anul 2009 unui fost ofițer de Securitate, care a omorât trei oameni într-o acțiune ordonată de către superiorii lui în vara anului 1949 la Nepos, în județul Bistrița-Năsăud. Este vorba de Liviu Pangrațiu din Cluj, colonel în rezervă, care a murit anul trecut la vârsta de 92 de ani. Victimele acestui individ le-am descoperit într-o groapă comună aflată pe un vârf de deal, fiind deshumate pe cale arheologică în aprilie 2009.
Mihai Prodan, Ziua de Cluj