Mișcarea Legionară / Legiunea "Arhanghelul Mihail"

Bine ati venit Mișcarea Legionară
Sunday, November 19 2017 @ 05:27 AM MST

"Ca să nu calc pe urmele părinților, spre Siberia, m-am refugiat spre Sibiu"

Pe strada George Coșbuc din Sibiu, situată în zona istorică a orașului, locuiește doctorul Vasile Hodorogea. În 1944, când armata sovietică revenea pe teritoriul Basarabiei, bătrânul, care atunci avea doar 16 ani, s-a refugiat în România, ca să nu le calce pe urme părinților săi, care, în acea perioadă, fuseseră condamnați și deportați în lagărele din Siberia. La cei 84 de ani ai săi, cu lacrimi în ochi și privirea îndreptată spre cer, cu amintiri din cel de-al Doilea Război Mondial și plin de speranțe, bătrânul se arată convins că nu vor mai trece multe generații până când neamul românesc va forma o singură familie. "Basarabia e cu un picior amputat. Asta o dezechilibrează momentan. Dar să nu uităm că suntem același neam, vorbim aceeași limbă, avem aceleași tradiții, avem... și vom avea Unirea cu Patria-Mamă".

Vasile Hodorogea, fiu al Basarabiei (așa se prezintă d-lui - n.r.), s-a născut la 25 iunie 1928, în satul Slobozia-Hodorogea, comuna Biești, plasa Chiperceni, județul Orhei. Din 1944, a locuit în mai multe orașe din România, ca, într-un final, să se stabilească la Sibiu, la 600 km distanță de localitatea în care s-a născut.


De pe malul Răutului din Orhei - pe malul Cibinului din Sibiu
10 februarie 2013. La Sibiu ninge cu fulgi mășcați și pufoși. În doar câteva ore s-a așternut un covor alb peste orașul vechi. Timpul de afară îi amintește lui Vasile Hodorogea de anul 1944, când o luase într-o mână pe sora mai mică, în alta un geamantan din lemn, care avea un loc special pentru cărți, și fugise spre trenul de marfă din Chișinău pentru a se refugia în România.

"E greu să vorbesc despre asta. Îmi amintesc cu tristețe cum, în iunie-iulie 1940, tata, în timp ce aducea recolta de grâu, în carul cu snopi, a fost chemat la securitate și nu s-a mai întors. A fost dus în Siberia. L-au condamnat pentru că era considerat bogat. "Culac" îi mai ziceau. Mama a fost deportată spre sfârșitul aceluiași an. Mă trimiteau cu căruța la muncă în folosul obștesc. Însă aveam și noi pământ. Mama le-a spus celor de la consiliul popular că are nevoie de mine pentru câteva zile să lucrez la pământul nostru. Pentru asta a fost condamnată și deportată în Siberia", își amintește Vasile Hodorogea.

Așezat într-un fotoliu vechi, din lemn, îmbrăcat în cămașă, la cravată, cu un pulover cald, bătrânul continuă să ne povestească cum a fost drumul de pe malul Răutului din Orhei până pe malul râului Cibin, care traversează Sibiul.

Două săptămâni cu trenul spre Transilvania
"Aveam 16 ani. În 1944 toată lumea știa că se întorc rușii. Noi știam ce înseamnă rușii, țarismul. Doreau să cotropească România întreagă, nu doar Basarabia, pe care au și luat-o. Ca să nu le calc pe urme părinților spre Siberia, împreună cu cei cinci frați (cel mai mic - de 5 ani, cel mai mare - de 18) am hotărât să ne refugiem în România. Prima dată am plecat cu căruța până la Orhei. Acolo ne-au informat că suntem încercuiți. Războiul era în toi. Am plecat acasă. Două luni mai târziu, am pornit din nou la drum. Fratele mai mare cunoștea germana din liceu. S-a apropiat de o mașină nemțească și i-a rugat să le ducă pe cele două surori, de 5 și 7 ani, până la primul imobil din Chișinău. Noi am mers pe jos până la Chișinău. Acolo am urcat în primul tren de marfă. Ne-a dus spre sudul Basarabiei, pentru că frontul era sus. Se ataca pe direcția Iași. Cu trenul, timp de două săptămâni, am ajuns la Sighișoara. Pe drum ne-a nins, ne-a plouat... În gară ne primeau cu ceai cald. A fost un tren cu 60 de vagoane, descoperite, încărcate cu materiale. Într-un vagon erau peste o sută de oameni. Mergea vreo două ore și ne lăsa în stații, pentru că locomotivele trebuiau să aprovizioneze frontul. Când am ajuns în România, am avut o descătușare...", mărturisește bătrânul.

"Mi-e dor de satul natal, mi-e dor de tine, mamă..."
Ajunși la Sighișoara, Vasile Hodorogea a fost repartizat la Liceul "Radu Negru" din Făgărași. După 1949, când a absolvit liceul, a fost admis la Facultatea de Medicină din București, ulterior la Institutul Medico-Militar. Astfel, în 1957 activa deja în calitate de medic de familie în orașul Sibiu, alături de alți doi frați care profesau medicina. "Acolo nu ne aștepta mama și tata. Au fost și aspecte când se discuta "de ce vin ei pe capul nostru". "Acesta a fost un motiv pentru care ne-am dat silința să învățăm și să ne realizăm. Așa am ajuns trei medici, două profesoare și o educatoare".

Deși Vasile Hodorogea a ieșit la pensie, la soneria de la poartă se mai păstrează inscripția: "Dr. V. Hodorogea". La intrarea în casă, pe partea dreaptă, stă lipit de perete un portret al tatălui său, care îi amintește de ambii părinți și de satul natal. "În satul în care m-am născut, acolo e toată inima și neamul meu cel românesc. Mi-e dor de satul natal, "mi-e dor de tine, mamă, mi-e dor ca să te văd, mi-e dor să văd căsuța, la poala ta să șed, să merg la câmp la coasă, la fân la secerat, să beau din apa rece din capătul de sat...", sunt doar unele dintre versurile pe care bătrânul le recita în timp ce ne povestea.

Bomboanele cu mentă, produse la Chișinău
Mărturisindu-ne despre situația din Basarabia din anii 1940-1944, Vasile Hodorogea și-a amintit că mai păstrează geamantanul de lemn cu care s-a pornit de acasă în 1944. Am coborât la parter. Acolo geamantanul era pus într-o ladă mare, tot de lemn. L-am ridicat. Era plin de praf. Înăuntru mai erau un rucsac vechi și două legitimații. Pe una scria: "Carte de membru. Societatea de Cruce Roșie a Republicii Socialiste România", eliberată la 17 februarie 1971.

După ce am făcut câteva fotografii cu geamantanul, am mers în camera lui Vasile Hodorogea. Pereții acesteia sunt decorați cu tablouri, iar deasupra căpătâiului se află vreo 15 icoane. Bătrânul ne-a prezentat câteva albume cu fotografii, diplome și medalii pe care le-a agonisit de-a lungul timpului. Ne-a arătat și biblioteca. "La cei 84 de ani ai mei, îi mulțumesc lui Dumnezeu că mă deplasez fără baston și citesc fără ochelari". Pe o măsuță de la intrarea în casă observăm câteva bomboane mentolate, produse la Chișinău. "Ultima dată am fost la Chișinău prin 1992. Dar avem neamuri acolo și ne mai trimit și dulciuri".

Vasile Hodorogea participă la mai multe conferințe organizate la Sibiu, în special la cele ce țin de istorie, literatură, artă... Cunoaște și cântă cântece patriotice, poeziile unor mari scriitori români. Când l-am întrebat dacă mai crede în Unire, ținând cont de situația politică de astăzi, bătrânul a îndreptat privirea spre cer și a spus că are mari speranțe și că nu vor mai trece multe generații până când neamul românesc va forma o singură familie. "Basarabia e cu un picior amputat. Asta o dezechilibrează momentan. Dar să nu uităm că suntem același neam, vorbim aceeași limbă, avem aceleași tradiții, avem... și vom avea Unirea cu Patria-Mamă".

Iurie SANDUȚA, iurie.sandu@zdg.md
Ziarul de Gardă

Trackback

Trackback URL for this entry: http://miscarea.net/geek/trackback.php?id=2013022404024473

No trackback comments for this entry.