Și-acuma, Doamne, am rămas cu Tine
să stau de vorbă. Inima-mi tresare,
iar glasu-mi scade și-i atât de bine,
că'n răsuflarea Ta de-albastră glie
mă simt ca păcuraru'n dulcea înserare,
când somnul ni-i prieten și'n cărare
dulăii îl așteaptă cu lătrat de bucurie.

Ca aburul pe codri, zarea
ușor se pierde prin fereastră;
aleargă 'n miriști depărtarea
și'n frunze-i seara iar albastră.

Curând va 'ncepe toamna fumurie . . .
Răcoarea serii aspre mă 'nfioară
și-i'n aer ca și când o liturghie
s'ar pregăti. Vrea robul Tău să moară,
Doamne.

Bade, cruce de voinic,
Cruce de pământ despic:
Mândră masă
De mătasă
Și pe ea colaci de soare
Și ștergare,
Mari ștergare.

Fluier, fluieraș de fag,
Scrie lună peste prag.
Fluier, fluier de argint
Scrie trupul pe pământ;
Scrie'n lemn frumos de soc,
Sprâncene de busuioc.

Zână albă,
Grea de nalbă.

Cu sufletul în palme, ca arhangheli, vom veni
Prin versurile-aceste simple, astăzi lângă voi,
Tăcerile să le gonim din inimi în cimpoi,
Cum toamna strâng în ochi ciobanii drumurile gri.

In gândurile noastre va surâde Dumnezeu,
Și câmpurile albe, oglindite în azur,
Vor ridica spre soare tânăr, sufletul mai pur
Și nu vom ști cum plânge prin ogradă traiul greu.

In plete vor solfegia caișii melodii
Și buzele vor murmura spre stele rugăciuni.
In codrii, cerbi vor spune basme iepurilor buni
Și primăvara va aprinde albe simetrii.

ION ȘIUGARIU
Gând Românesc, Anul VI, Nr. 5-12, 1938

Din jertfa celor ce-au știut să moară
S'a ridicat duh luminos în țară
Și din a prigonirilor furtună
Al biruinții imn acum răsună.

Legionari ne'nvinși ai țării sfinte
Ne sunteți azi icoane din morminte
Și cu evlavie vă înconjoară
Întreaga nație legionară.

Porunca Căpitanului ni-i lege
Și inima ni-i către noul Rege
Nădejdea biruinții viitoare
În lupta pentru dreptele hotare.

Să ne-arătăm vrednici de 'naintașii
Ce ne-au purtat spre biruință pașii
Si 'nspre victorie, tot înainte
Legionari ai țării noastre sfinte!

Sămânța îngropată'n Tâncăbești
Rodește astăzi peste tot pământul,
Divin s'a înălțat din morți, Cuvântul,
Ce-a fost ucis de brațe românești!...

L-au sugrumat în ceas de nebunie,
Crezând că va pieri în bietul lut,
Cel care-a fost cuvânt de început
Și cuget românesc în veșnicie...

N'ajunse ura celor ce-au lovit
In fruntea năzdrăvană și senină,
Să-l nimicească'n basme și în mit!

N'ajunse toată umbra pământească
Să'ntunece orcanul de lumină
Ce inundase vatra românească!...

Demetrius Leontieș

Chemat de glasul
sfintelor tării,
te-ai dus fără de zgomot
dintre vii.
Nicicând amiaza
nu te-a dogărit
cu plinătatea ei,
țăran trudit.

Purtând pe umeri
crucea vieții grea,
te'nconvoiaseși
uneori sub ea,
și - poticnind
pe asprele poteci -
râvneai singurătatea
morții reci.

Eu port cuvânt
din Țara unde în mormânt
stă Cel ce-aice m'a trimis.
Nu am nicio poruncă 'n scris,
ci-al meu Stăpân și Voievod
de veacuri îngropat în vis
și în mănăstiresc prohod,
cu mare glas m'a rechemat
din lut, și eu oștean plecat
al gândului Măriei Sale,
la Putna am venit s'ascult
îndurerata și de mult
voievodala Sa chemare.

In sălbatece zănoage
ape fierb adânci.
Jnepii sue, greu, pe brânci,
basmu'n văi se trage.

Peșteri ies, sub râpi, să prade.
Scapără ereti,
când se scaldă dimineti
goale, în cascade.

Urme de sălbăteciune
pe coștile zac.
Cetinele sună-a veac
și a rugăciune.

In Țara Loviștei,
descăleca bătrânul Lotru din Parâng,
cu steme verzi și zornăind din zale grele...
Jupani de fier, cu veacul la oblânc
și cerul răzimat pe brațul stâng,
veneau să ctitorească munți și stele.

Clădiți din vifor și din promoroacă
domnind în piatră, viscolind din ghioacă,
urcau alături, printre fulgere și stânci,
cu cerbii și cu ulii dimineții.
Se ploconeau pădurile, pe brânci,
și ei le mângâiați spinările adânci.
Din pumni le ciuguleau, rotind, ereții,
și li se gudurau, în drum, izvoare,
să le sărute glesnele de soare.

In veacu - acela de aramă,
Sân-Pătru se da jos din Carul-Mare,
umbla pe țară, în dulamă,
cu tălpi senine de mărgăritare.
Și mucenici desculți, cu mâini de iască,
încinși cu funii lungi de lună vie,
băteau în poarta cnejilor, crăiască.
Județii 'ngenunchiau cucernicie
pupând, smeriți, fără voroave,
mâinile vechi și 'ngălbenite
de drumuri, de luceferi și ceasloave.

Dlui Pamfil Șeicaru

Era plină de grâu și de secară, Țara,
Și tu frate Chineață, adesea te culcai flămând, sara.
Din făina de grâu, doară de sărbători îți făcea nevasta o burcă.
Totuși, foarte rar, te-ai încruntat, ai tras o sudalmă și ai pus mâna pe furcă.

Te sculai de cu noapte, când holdele erau pline de rouă,
Dar din rodul muncii tale, tu nu luai nici una din două.
Sau alții, totdeauna alții, care trăgeau foloasele,
Și tu bietul de tine, te alegeai cu ponoasele.

Ca țiganul cu scânteia, te învățaseși cu răul,
Treceau anii și dacă se schimba ceva, era doar călăul.
Numai când la hotare năvaleau ca lăcustele, dușmanii,
Și-aminteau boierii că cei mulți și bravi, erau frații tăi Chineață: țăranii.

Un timp ale tale au fost toate, pământul, plugul, boruna,
Și erai fericit, căci în totdeauna, tu și pământul ai fost una.
Dar liniștea nu avea să fie lungă,
S'a răsturnat, lumea și într'o noapte iar a bătut clopotu'n dungă.