"Ion Mota si Vasile Marin - 25 ani dela moarte", Ed. "Carpatii, Madrid, 1963
Au trecut 26 de ani de cand l-am văzut întâia dată pe Mota cu ocazia unei conferinte pe care a tinut-o pentru lumea noastră Legionară în Teatrul National din Cernăuti.
Un an si ceva mai târziu în drumul lui din Spania spre patrie, am avut onoarea să port drapelul în convoiul ce-a condus osemintele lui si ale lui Marin dela gara Cernăuti spre Catedrală unde corpurile lor au fost depuse până a doua zi, pentru ca legionarii bucovineni să le poată prezenta ultimul salut. In Catedrală l-am văzut si pe Căpitan, pe fata căruia se putea citi suferinta adâncă ce i-a cauzat-o pierderea celor mai buni camarazi de luptă.
A doua zi, într'un tren special, am plecat cu sute de legionari la Bucuresti, unde am luat parte la cea mai impresionantă înmormântare pe care am vazut-o în viată, înmormântare cum n'au parte nici regi, nici împărati.
In Decembrie 1940, am făcut un pelerinaj la mormintele lor dela Casa Verde pentru a le cere ajutor în lupta pentru indeplinirea testamentului lor, testament ramas neîndeplinit încă.
De atunci si pâna astazi au cazut si au disparut sute si mii de camarazi, umili păsind pe drumul de jertfă al lui Mota si Marin, căci jertfa supremă a acestora, a însemnat începutul marei - enormei - însângerări legionare ce-a zguduit din temelii istoria neamului nostru si i-a asigurat învierea de mâine.
Chirilă CIUNTU
(din vol. omagial "Ion Mota si Vasile Marin - 25 ani dela moarte", Ed. "Carpatii, Madrid, 1963

(fragment din lucrarea "Intoarcerea din Infern" de Ion Cârja, Vol. I, Ed. "Dacia", Madrid 1969)
..."Pentrucă a venit vorba de morti, am să-ti povestesc pe scurt cum au murit cei cari au fost cu mine la Cazincă."
Cerul peste Muntii Apuseni se înstelase cu ghirlande de lumini si oamenii din curte se răriseră. Amicul meu dădea semne de precipitare, simtind si aierul rece al primăverii cum ne pătrundea prin hainele de doc. Dar, pentrucă ne dădeam seama ca nu vom prinde o a doua ocazie asa de favorabilă, el mi-a depănat pe scurt cum s'au sfârsit câtiva dintre aceia cari fuseseră si ei martorii unor crime sau a unor atentate împotriva lor, atât de coplesitoare încât nu este surprinzător ca rezultatele să fie acelea la care au ajuns.
"Moartea a apărut printre noi in luna Septembrie, anul 1959. Atât eram de hărtuiti cu problemele existentei si atât ne consumaseră încât socoteam că moartea nu poate să ne turbure. Dimpotrivă, credeam că va fi o binefacere, dacă ne vom întâlni cu ea. Asa cum stii din proprie experienta, fiecare puscărias cu un stadiu mai mare de detentiune, dupăce ai fost redus la simple necesităti biologice si la desmierdarea unor iluzii îndepărtate, instinctul de conservare individuală subsistă misterios de puternic. Parcă, fiindcă nu mai ai decât viata, tii la ea, din inertie sau din înversunarea unor conditii nefavorabile. Rational ai anulat utilitatea existentei, dar instinctual acest lucru este ireductibil.
"Asa si noi. Dupăce, după grele suferinte, anemiat complet, înfrânt de o infectie intestinală pe care eu nu o cunosc, într'o noapte am aflat că a murit avocatul Valeriu Negulescu, ne-am dat atunci seama că acest eveniment este destul de cutremurător, si că nu ne este chiar indiferent.
Vica Negulescu s'a stins încet, aproape imperceptibil. Suferintele lui durau de atâta timp fără a fi fost consultat de vreun medic si fără a i se fi dat vreun medicament, încât cei cari erau cu el nu mai puteau sti când acesta avea convulsii intermitente cari apăreau si se astâmpărau, sau când, într'adevăr, a fost in pragul agoniei si s'a stins deodată ca o lumânare, peste care se abate un curent de aier neprevăzut. Nu a lăsat niciun mesaj, pentruca nu credea că va muri atât de stupid si, probabil, in starea de tensiune nervoasă in care se trăia in acele celule nici nu ar fi avut cui face o confidentă.

Intre 1949-1952, in Romania comunista, a avut loc in inchisoarea de la Pitesti (considerata de unii analisti ca alcatuind "laboratoarele diavolului") un fenomen abominabil cunoscut sub numele de "reeducare studenteasca". Eseistul Virgil Ierunca l-a numit "fenomenul Pitesti" (in cartea cu acelasi titlu).

In general (deci cu mult inainte de a fi fost adaptata de comunisti), reeducarea tine de o pedepsire necorporala, de meliorismul rationalist al secolului luminilor, de sentimentul de corijare dorit de justitie care isi impune, dupa un lung razboi atroce impotriva corpului, abstinenta si recuperare etica. Reeducarea se naste initial dintr-un fel de penalitate platonica: nu corpul trebuie pedepsit, caci el este oricum decazut, ci sufletul, singura materie ispititoare si demna de recuperat (adevarata reeducare de acest tip va avea loc in aproape toate inchisorile din Romania, inainte de marea amnistie din 1963-1964, dar mai ales la Aiud, in cadrul "cluburilor de reeducare").

Detinutul politic de la Pitesti infirma aceasta penitenta autoimpusa a justitiei: el nu mai este un subiect juridic in sens clasic, ci un cobai, iar corpul si sufletul lui nu mai sunt o investitie morala si sociala, ci un deseu. In cadrul reeducarii de la Pitesti, supliciul devine un spectacol dilatat al agoniei cu usile inchise. Tortura "clasica" era cruda si rigida, dar reglata, nu dezlantuita ca in lumea moderna. Lentoarea supliciului "clasic" depindea nu atat de agonia corporala, cat de incercarea de salvare a sufletului penitentului. In reeducare, scopul este mutilarea prin terfelire a sufletului, dupa o schingiuire trupeasca atroce. Dat fiind ca anticomunismul era considerat crimen majestatis, supliciul din reeducare era un ceremonial al unei Puteri care simte ca ofensa orice ii scapa de sub control si care, ca atare, cere razbunare.

Un dicton medieval spune ca, adesea, "dupa razboi invinsul plange iar invingatorul e ruinat". Situatia Romaniei dupa cel de-al doilea razboi mondial ilustra pe deplin acest lucru. Incheind razboiul in tabara invingatorilor, Romania nu avea nici un motiv sa se felicite. In ciuda armistitiului incheiat in septembrie 1944 si a eforturilor uriase facute pentru infrangerea Reich-ului, Romania era considerata tara invinsa si se afla sub una din cele mai aspre regimuri de ocupatie militara din istoria sa.

Prima zona a Romaniei care s-a confruntat cu "omul nou" sovietic a fost Moldova. Ca urmare, in primavara anului 1945, aici tifosul facea ravagii si numeroase familii nu mancau decat o data la doua zile, nereusind ca de sarbatorile Pastelui sa aiba macar malai pentru o mamaliga. Armata Rosie a jefuit intinse zone ale tarii, dupa care a urmat spolierea oficiala a Romaniei prin indeplinirea prevederilor Conventiei de Armistitiu. Pentru satisfacerea necesitatilor Armatei Rosii, Romania livrase pana la 31 mai 1945 urmatoarele cantitati de alimente: 15.357 vagoane de cereale si derivate, 10.407 vagoane de leguminoase si zarzavat, 1.885 vagoane de carne, 387 vagoane de conserve de carne, 163 vagoane de grasimi, 124 vagoane de produse lactate, 88 vagoane de peste, 27 vagoane cu delicatese si 20 vagoane cu fructe si derivate. Pentru executarea art. 11 din Conventia de Armistitiu Romania mai livrase, in acelasi interval, 34.988 vagoane de cereale precum si 8.662 bucati vite.

Despre acestea, acela care ne-a dat relații mai ample, dar în nici un caz suficiente, dar nu din vina lui, a fost Gabriel Bălănescu, în cartea sa, DIN ÎMPĂRĂȚIA MORȚII.
Cartea a apărut în 1981 la Madrid, tipărită numai în limba română.
Autorul descrie grozăviile petrecute la cele două mine de plumb: BAIA SPRIE ȘI VALEA NISTRULUI. Ambele aflate în Ardealul de Nord, acum chiar pe frontiera cu Rusia Sovietică, la fel cum este și temnița de la Sighet.
Toate aceste locuri de deținere au fost alese anume pentru a se putea trece de îndată la sovietici în cazul când ar amenința vreo primejdie din partea puterilor aliate, adică din partea anglo-americanilor, despre care se vorbea cu regularitate în acea vreme ca despre o posibilitate nu prea îndepărtată.
Viața în minele de plumb a fost foarte greu de suportat din cauza muncii inumane la care au fost supuși deținuții.
Și acolo începuse o acțiune de reeducare care însă nu s-a putut duce la un rezultat satisfăcător din cauza eroismului deținuților care s-au revoltat și, drept urmare, au fost puși în lanțuri și transferați.

Era în toamna anului 1937. Venisem la restaurantul legionar din strada Gutenberg nr.3 pentru masa de prânz. Lume multă la mesele deja pline si multe alte persoane care asteptau să se elibereze un loc. Mă asez si eu la rând. Putin timp si intru în sală. Dintr-un colt de unde pândeam un loc liber, zăresc pe Căpitan asezat la o masă cu încă două persoane cu care stătea de vorbă. După discutie mi-am dat seama că erau arhitecti care se ocupau cu construirea blocului cu câteva etaje, ce urma să adăpostească prima înfiripare a comertului legionar.
În timp ce Căpitanul se ospăta cu niste ochiuri, îi observam toate gesturile. La un moment dat îi întâlnesc privirea. Am rămas ca hipnotizat. Din ochii lui se desprindea ceva nedefinit, un fel de căldură interioară care mă învăluie, mă cuprinde, mă fascinează, uitând de tot ce mă înconjoară.
Cu încetul sala se goleste. Eu, rămas singur, privesc mereu în aceeasi directie, unde parcă mi se desvelise un mister.
Căpitanul se ridică si se îndreaptă spre iesire. Acum îi văd statura. Înalt, de o frumusete rară. Frumos ca un Adonis, cu mersul apăsat, maiestos, hotărât.
Uitasem de ce am venit si o iau pe urma lui până ce-l pierd din vedere.

"Era ziua de 30 Noiembrie 1938. Noaptea Sfântului Andrei lăsase loc zorilor acestei zile de toamnă, care va aduce nenorocirea neamului românesc prin consecințele ei care nu se vor mai vindeca niciodată. Mă sculasem primul din dormitorul nostru, camera nr. 5 de la etaj. Se vor fi trezit și alții, dar încă nu apucase nici unul să iasă pe coridor și să coboare la plimbare. Era și prea devreme și ușile spre curte care se închideau seara încă nu erau deschise de ofițerul adjunct. Coborâsem la parter și mă îndreptam spre ușa care dădea în curte. De la distanță observ un obiect alb, care se vedea că a fost strecurat pe sub ușă. Când mă apropii mai mult, observ că era un ziar. Mă întrebam ce să fie, pentru că ziarele ne fuseseră interzise de mult. Să fi fost cumva Cinghiță care ar fi venit pe furiș noaptea să ne facă vreo surpriză cu vreo veste bună? Greu de crezut din partea lui. Îl trag încet să nu se rupă și-l desfac, era ziarul ROMÂNIA, organul oficial al guvernului, și care ne ataca cu înverșunare de fiecare dată. Mă gândeam ce bun ar putea scrie Cezar Petrescu, directorul ei, în afară de insultele obișnuite la adresa Legiunii și Căpitanului. Deodată, aproape sub un titlu, cu litere neobișnuit de mari: COMUNICAT că un grup de paisprezece (14) deținuți care se transporta de la penitenciarul Râmnicul Sărat la Jilava, în timp ce brecurile jandarmeriei în care se aflau treceau pe șoseaua Ploiești-București, în dreptul pădurii Tâncăbești, KM 30, vrând să fugă de sub escortă, au fost împușcați.

"Aceasta este de când lumea soarta ostaticului; el poate fi sacrificat oricând. De aceea, decât ostatic, mai bine luptă și mori dacă trebuie..."

Era ziua de 21 Septembrie. Soarele coborâse aproape de apus, în acea zi frumoasă de toamnă, la Vaslui. Cum priveam pe fereastră spre câmpul care se întindea imediat dincolo de șoseaua Vaslui-Negrești și dealurile care, în depărtare, închideau orizontul, observ un mic avion că aterizează la o mică depărtare de noi, după ce făcuse câteva rotiri ca să găsească cel mai potrivit loc pentru aterizare. Vasluiul nu avea nici un fel de aeroport și nici nu văzusem vreodată să aterizeze vreun avion de când mă aflam în această localitate.

Privind atent, am observat un individ care, după ce a coborât, se îndrepta cu un mic pachet, probabil o servietă, spre șosea, în direcția lagărului. L-am urmărit cum trecea printre lanuri și ierburi, până a ieșit din unghiul meu de vedere. M-a cuprins un fel de neliniște, un fel de presentiment și le-am comunicat câtorva din cameră cele ce văzusem, fără însă ca cineva să fi dat mare atenție faptului în acele momente. Neliniștea mea a crescut treptat, dar nu voiam să o fac cunoscută și altora pentru că îmi era oarecum jenă să nu fiu considerat un alarmist, mai ales că marea majoritate erau mai tineri decât mine. Stăpânit de acea stare, târziu, după închiderea ușilor care dau în curte, m-am culcat adormind destul de greu.

Era a treia oară că mă aflam din nou în Black Maria. Acesta e numele oficial definit în Webster Dictionary astfel: un vehicul, de obicei vopsit negru, folosit să ducă persoanele arestate la și de la pușcărie. Definiția este atât de nevinovată, plăcută chiar. Chiar și în realitate, în America și într-o țară civilizată o fi și în fapt tot așa. Adică nimic neobișnuit. Un vehicol. Dar ce înseamnă el în comunism?

În comunism, Black Maria este iadul adevărat. Am fost transportat la distanțe lungi de cel puțin opt ori. Iarna, înainte de a fi conectată la garnitura de tren destinată pentru aceasta, deținuții sufereau de frig. Vara însă era mult mai groaznic, pentru că nu exista nici o posibilitate de aerisire și împrospătare a aerului. Cine era sortit să fie dus cu Black Maria trei-patru zile consecutiv în plină vară, era absolut sigur că, dacă va mai trăi, nu o va uita niciodată, niciodată. Frigul din timpul iernii se termina o dată cu conectarea la garnitura de tren, dar căldura și nădușeala verii nu se termina pe tot traseul și tot timpul cât va dura călătoria.

Am spus că Black Maria este o temniță pe roate, o temniță mobilă, un vagon împărțit în două părți principale, una pentru temniceri cu întregul arsenal de arme, lanțuri, cătușe sau alte instrumente de tortură, folosite în caz de necesitate, plus câteva încăperi mai mici pentru alimente și apă. Partea a doua este pentru bieții deținuți și care se compune din două încăperi, foarte reduse în mărime, plus celulele de pedeapsă. Ce paradox și ce ridicol, parcă îți mai trebuie altă pedeapsă decât cea de a te afla băgat într-o astfel de închisoare pe roate?

Cum ne aflam și în cazul de-acum, întotdeauna casele iadului erau supraîncărcate cu prizonieri. De data aceasta în special, eram înghesuiți exact ca niște vite duse la abator, sau ca niște porci, transportați în același scop. O mică parte eram așezați pe bănci, strâns lipiți unii de alții, iar pe spațiul liber, se aflau în picioare ceilalți. Nu puteam ședea nici jos, pentru că în acest caz ocupam loc prea mult și nu era cum. Ne-am înțeles și am făcut cu schimbul, unii care ședeau pe bănci cedau locul altora, după mai multe ore în groaznica colivie.

Cu excepția perchezițiilor care tot timpul anilor de temniță s-au efectuat aproape invariabil de brutal și inuman, cercetările, anchetele și interogatoriile au variat atât în raport de anii când au avut loc și de multe ori în funcție și de locul unde se execută pedeapsa. Uneori variau și în raport de persoanele anchetate, cercetate sau interogate.

Primul lucru ce trebuie să știe cititorul este faptul că totul se făcea cu o încălcare absolută a legii și a pricipiilor de drept penal.

La început de tot, din anul 1945 până prin 1950, o perioadă qvasi-primară de formare a noilor cadre de partid în toate sectoarele vitale ale statului, așa și în cele trei ramuri de activitate statală: legislativ, executiv, judecătoresc, partidul s-a servit de idioții utili, de cadrele anteriore de pe vremea partidelor politice și a regalității când, într-o oarecare măsură se putea spune că există o aparentă idee de democrație, adică de guvernare democratică.