-Miezul noptii... Doarme codrul îmbătat de lăcrămioare,
In cinălul căror bate luna plină, la izvoare...
Doarme cedrul... Subt adâncul înstelat și lanț deschis,
Nu se clatină o frunză... Somn adânc... tăcere... vis...
Și, cum nu e nici o umbră mișcătoare, nici poteci -
Codrul parcă, subt o vrajă, stă 'mpetrit așa, de veci...
Dar deodată, peste codrul de stejar și de arin, -
Ca venind din altă lume se aude-un cântec lin...
Cântecul plutește tainic... plin de vrajă, plin de har,
Parcă cine stă să'l cânte, a căzut lâng'un altar
Și, cerând cu ochii 'n lacrimi, îndurare dela sfinți,-
Ca un om rănit de moarte, ca un om eșit din minți: -
Când se roagă când suspină, când oftează lung și geme,
Când în hohot râde, plânge cu zăporuri de blesteme;
Jură cruntă răzbunare,... ceru'i prinde jurământul,
Urlă ca o vijălie ce-a cuprins întreg pământul, -
Și-astfel cântecul își sue vraja, plânsul și furtuna
Până 'n albele paragini unde stă să doarmă luna...

Iertati-mă c'a trebuit să plec
In altă lume, sub tărână grea;
Iertati-mă, Români, și voi, Românce,
Că nu mai am nimic din carnea mea.

Iertati-mă dac'am greșit, murind
Cu chipul tării rotunjit în gând,
Iertati-mă, noroade, că și azi
V'aud, de-aici, revolta fremătând.

Iertare cer și pentru mii și mii
De frati întru nădejde, rupti pe roti;
Rugămu-vă iertati de-am fost nebuni,
Că numai pentru voi murirăm toti.

Ne-a risipit furtuna pe drumul pribegiei,
Și nu mai știm de-ai noștri, nici ei de noi nu știu...
Cu gândul doar, pe negre întinderi de pustiu,
Ne căutăm, ca orbii, în volbura urgiei.

Citeam, și-mi păreau basme, cum se lăsau pe țară
Întunecate oarde, ca norii de lăcuste.
Vuia'n văzduh năvala puhoaielor din puste,
Cum răpăie pământul sub ploile de vară.

Citeam de lanuri arse, de sate pustiite,
Femei, cu prunci în brațe, prin codri rătăcind,
Câte-un bătrân ce cată, din vârful unui grind,
Cum trec, mânați în cârduri, ca turmele de vite,

Cum trec, duși în robie, subt bici, feciori și fete,
Și carele'ncărcate cu bogăția țării,
Și'n urmă, cât bat ochii, în limpezișul zării,
Grămezi de scrum din toată strânsura pe-ndelete...

Citeam și-mi păreau basme. Și iată că destinul
Vru să trăiesc aievea acele zile grele;
Și văd cum calcă lifta pământul țării mele,
Cum tot avutul nostru ni-l bântuie străinul:

In fiecare toamnă ar și ar
Deacinda tot pământul.
Mă frâng pe plug
Cu soarele'n spinare și cu vântul
Și inima mi-o'ngrop aprinsă, rug,
Sub brazdele de tină,
Iar sufletul mi-l coc mereu
In spice de lumină.

Crâșmă bună, crâșmă veche, lângă crucea de la moară
In zadar îți caut rostul zilelor de-odinioară.

Te-a schimbat porunca vremii; - ca o povestire-a morții
Iți mai sânzură clondirul atârnat de stâlpul porții.

In ogradă, unde hora își saltă năvalnic chiul,
Brotăcei cu gușa verde îți orăcăie pustiul.

A crescut cucuta deasă, 'naltă până 'n brâu de mare
Peste vatra unde-odată frigeau mieii în frigare.

La fântâna cu găleată roibii, câți își adăpară,
Câți voinici fără de teamă, câți boieri fără de țară!

Toți s'au dus. - Azi fierb în suflet mute semnele durerii,
Dorm sub glie azi voinicii ș'au ajuns în sfat boierii.

Nu-s haiduci acum, nici codru, nu-i nici măciniș la moară,
Nici pe lavița ta veche nu-i azi cântec de vioară!

Foaie verde foi de nuc
Veni vremea să mă duc
Să strâng fetele buluc

Si mă'ntreabă un' mă duc
Eu le spui la Câmpulung
Să-mi cumpăr un călut murg

Lung la trup si scurt la gât
Să-i dea coama de pământ
Si tot frunză dintr'un nuc

Astă vară-am fost haiduc
Si la vară iar mă duc
Să scot fagii din pământ

"M'ai învătat, durere, ce e să ai o tară". (A. Vlahută)

Cămin rămas departe, în zarea potopită
De flăcările unui vijelios blestem,
Cămin rămas departe, în tara cotropită,
Ce drag ne esti acuma, când nu te mai avem!

Răsai în alb sub dealul pe care cresc podgorii,
Pe lângă tine, drumuri aleargă'n sus si vin
Si-aduc cu ele, seara, din tarini muncitorii,
Când fumegi rotocoale spre ceruri, cald cămin.

Si tu le'nfăsuri truda cea zilnică'n velinte,
Ce par multicolore făsii de curcubeu,
Si-i culci în mângâierea străvechilor credinte,
Prin care stau de vorbă, si'n vis, cu Dumnezeu.

Sub soarele ce mâni va răsări 
Să 'nvesmânteze bratele de plug,
Ogorul nostru sfânt va odrăsli 
Impărtăsit cu sânge din belsug.

Pe tara noastră cu lărgit hotar 
Etern cucerit prin jertfe de vieti,
Va coborî demnezeescul har
Ca roua'n geana albei dimineti.

Si fiii nostri vor îngenuchia 
Pe lanul astfel binecuvântat
Ce mândru spic de aur va 'nălta
Din oasele si sângele vărsat.

D. IOV
Mărăsesti, 1917

De sus, făclii de ceară, pale,
Lumina-si picură, pe slova
Hrisoavelor Voevodale,
Ce tin de tara mea, Moldova.

Privesc, cât cercueste zarea,
La holdele de-argint, pe săsuri,
Rostogolindu-se, ca marea,
Din zări în zări - să nu le măsuri!...

Câmpia colcăie de rod...
Mirezme de pelin si cimbru
Pe-aicea, Dragos-Voevod,
Ochia, din arcul ager, Zimbru!...

Voi ce stați în adormire, voi ce stați în nemișcare,
N'auziți prin somnul vostru acel glas triumfător,
Ce s-nalță pân' la ceruri din a lumei deșteptare,
Ca o lungă salutare
Cătr-un falnic viitor?

Nu simțiti inima voastră că tresare și se bate?
Nu simțiți peptul vostru un dor sfânt și românesc
La cel glas de înviere, la cel glas de libertate
Ce pătrunde și răzbate
Orice suflet omenesc?