Miscarea Legionara - Garda de Fier

- fragmente -

 Dupã aceastã digresiune necesarã mã întorc acum la Miscarea Legionarã – Garda de Fier. Ea exercita în 1936, dar si înainte, o influentã extraordinarã asupra tineretului liber si necorupt. Corneliu Zelea Codreanu, seful ei, avocat cu o licentã în drept luatã la Facultatea de Drept din Iasi si cu un doctorat în drept început în conditii grele de trai, în lipsuri, la Grenoble în Franta, era privit de tineret cu o admiratie crescândã din an în an. Era un erou, robul unei cauze: salvarea României din mâinile evreilor, salvarea sufletului românesc ce se pervertea lent de presã , de scrierile evreiesti si de tot duhul ebraic ce desfã sura o actiune de despã rtire de valorile românesti autentice, împingând la un materialism deghizat si la ateism. Forta lui moralã uimea. Un aer mistic împresura actele lui. Bã rbat frumos ca un print de legendã , bine legat, îmbrã ca costumul national, cu suman în loc de palton, avea o privire pã trunzã toare care te sfredelea pânã în adâncul sufletului. Multi oameni ce au stat linistiti în fata altor semeni sus-pusi, în fata lui aveau trac. Era un om uimitor! Trecutul lui de luptã , încã de când terminase Liceul Militar de la Mãnãstirea Dealu, eroismul lui în atitudini, demnitatea lui înaltã , toate actele lui stârneau interes si entuziasm. Vorbea putin. Geniul lui a fost organizarea. În 1 936 avea în jurul lui un numãr impresionant de oameni de mare calitate spiritualã si de o fortã moralã rar întâlnitã . Toti erau luptã tori. Trebuiau sã cucereascã masele la programul legionar nationalist si crestin. Corneliu Zelea Codreanu nu publicase încã un program al Gãrzii de Fier, dar toatã lupta lui se ducea pe directia creã rii unui nou tip de român: viteaz, energic, corect, dezinteresat, ce trebuia sã lupte pentru reintegrarea românilor în drepturile lor si cucerirea puterii economice din mâinile evreilor foarte bogati. Miscarea avea un caracter antisemit, antimaterialist. Ea lupta împotriva tuturor politicienilor corupti din România. Corneliu Zelea Codreanu spunea: „Vrem sã întoarcem neamul cu privirile spre Dumnezeu”. Miscarea a început în 1936 un comert românesc care se impusese si mergea minunat. Seful lui era Viorel Trifa, licentiat al Facultãtii de Teologie de la Chisinãu. În Bacãu si în alte câteva locuri erau „întreprinderi” ale comertului legionar ce se întindea treptat si în alte locuri. „Vânzãtorii” erau de multe ori studenti sau licentiati. Câteodatã doamna X rãmânea miratã când afla cã cel ce îi vânduse marfa si s-a oferit sã -i ducã pachetul era licentiat sau chiar doctor în vreo stiintã . La tejghele s-au vãzut atunci, pentru prima datã la noi, fete si doamne din familii princiare, bogate, vânzând în secret si fã rã publicitate, ca niste anonime, mã rfurile ce se gãseau în prãvãliile în care lucrau fãrã platã . Era ceva cu totul nou în societatea româneascã si stârnea surprindere si admiratie. 

* 

Deci am intrat în Miscarea Legionarã în 1936. Eram de 31 de ani, plin de vigoare, dornic de muncã si de afirmare. Învinsesem rezervele si am intrat plin de avânt si cu tot sufletul. Legionarii erau constituiti atunci în unitã ti mici numite „cuiburi”. Am organizat în Bicazul ardelean primul cuib legionar. Eu eram seful cuibului. Ne ghidam dupã „Cã rticica sefului de cuib”. Era o cã rticicã plinã de principii morale, politice, sociale, toate de o rarã frumusete. Era o cã rticicã educativã , ce trebuia sã creascã un ins menit sã facã totul pentru tarã . Deci nu pentru el si pentru familia lui, ci pentru tarã . Cuibul era alcãtuit din 12 membri plus seful. Propaganda se fãcea mai ales prin marsuri si cântece. În cântece erau uneori expuse telurile legionare. Am plecat si eu la „cuceriri” prin sat si satele vecine. Marsurile le fãceam dupã -masa, dupã programul scolar, cã ci aveam si un post de învã tã tor în Bicazul ardelean, pe lângã cel de organizator al parohiei ortodoxe ce urma a se înfiinta aici. Mergeam cântând. Cântecele erau frumoase si variate, cu o tentã nationalist eroicã . Sedinta se deschidea cu un jurãmânt ce se fãcea cu bratul sus, îndreptat simbolic spre înã ltimi si care exprima hotã rârea de a nu fi trãdãtor. El se termina cu exprimarea: „Trãiascã Legiunea si Cã pitanul”. Tinuta oficialã legionarului era cãmasa verde si cu centura cu diagonalã . Cântecele erau creatiile mai multora, dintre care cele ale marelui poet Radu Demetrescu Gyr erau mai presus de celelalte si de un avânt deosebit. Poezia lui „Sfântã tinerete legionarã ”, de o vigoare tinereascã si de o luminã angelicã , a fost declaratã drept imn legionar. Nici o sedintã nu se tinea fã rã a se cânta acest imn...

Când legionarii au avut morti în luptã , cum au fost avocatii Ion Mota si Vasile Marin, care au murit în Spania în 1937 în lupta contra comunismului, s-a hotã rât ca în deschiderea sedintei sã se facã pomenirea mortilor care cu sufletele lor erau prezenti si mergeau în luptã cu cei vii. De aceea se spunea: „Mota prezent! Marin prezent!”. Mortii totdeauna în rând cu viii. Astfel o sedintã apã rea ca o cuminecare cu tot sufletul neamului românesc din totdeauna si de acum. Era aici o notã misticã ce lega pe cei vii de toti cei morti din sânul neamului: o înfrã tire cu strã mosii nostri. Pã mântul patriei primea un nimb de sfintenie, pentru cã în el erau îngropati toti înaintasii si în el a rânduit Dumnezeu sã se nascã neamul nostru. Dacã Dumnezeu ar fi voit altfel, atunci neamul nostru s-ar fi nã scut în altã parte. Dar fiindcã el s-a nã scut aici, înseamnã cã asa a binevoit Dumnezeu sã fie, si deci a apã ra acest pã mânt era o necesitate: a împlini o hotã râre a lui Dumnezeu. Deci lupta pentru apã rarea celelalte motive, ca bunã oarã nevoia unui teritoriu pentru existenta si trã irea neamului, primea si un caracter religios - împlinirea voii lui Dumnezeu. Trebuie sã amintesc cã cei cinci membri întemeietori ai Legiunii Arhanghelului Mihail, ce s-ar putea numi pã rintii fondatori, purtau la piept un sã culet cu pã mânt luat din locurile în care s-au dat luptele mari ale voievozilor nostri pentru Din cuibul meu fã ceau parte trei învã tã tori din satele vecine cu Bicaz-centru, unul bun cântãret si organizator de coruri, altul un bun viorist, iar al treilea, un consã tean, toti plini de visul creã rii unei Românii legionare, frumoase si pline de Mai era un vice-notar la primã rie, iar ceilalti erau tã rani tineri. Ajutat de ei, pregã team sã ptã mânal un program cultural religios, cu serbare ce se tinea pe sate pentru luminarea mintii poporului si pentru cunoasterea noastrã . Nu am adoptat în propagandã metoda criticã rii altor partide si a laudei Miscãrii Legionare. Am considerat cã e mai bine a expune programul nostru numai pentru a arã ta situatia tã rii coplesitã de jidani, care erau sprijiniti de cei din afara Arã tam metodele evreilor de corupere a administratiei judetelor: prefecti, legiuni de jandarmi, deputati si senatori, care prin Cahal 7 le cumpã rau bunã vointa prin daruri, invitatii la mese bogate, iar dacã erau masoni, prin ordine ce le primeau de la alti masoni evrei superiori în grad. Astfel ei deveneau inofensivi în raport cu tribulatiile lor. Arã tam cã trebuie sã apã rã m valorile nationale, culturale si credinta noastrã , cã unii români s-au 7 Organizatie evreiascã având misiunea de a apã ra interesele tuturor jidovit si sunt pierduti pentru neamul românesc, sunt ca niste evrei „sintetici”, cã trebuie sã creã m un om nou, deosebit de cel de azi de la noi, dar si de cel din Apusul Europei, precum si de cel creat la rusi, un român adevã rat, care trebuie sã întrupeze toate virtutile mari ale neamului: vitejie, spirit de sacrificiu, credintã , corectitudine, iubire de Dumnezeu, de oameni si de tarã . Au fost sã ptã mâni în care am fã cut zilnic marsuri de propagandã de 20 si 25 kilometri, dupã ce fã ceam orele de scoalã , fã rã sã fiu obosit, desi rã mânea putin timp de dormit. Ce înseamnã tineretea entuziastã robitã de un ideal frumos si dezinteresat! Nici obosealã , nici tristete, ci bucurie si voie bunã . Nu am reusit sã formez în multe locuri „cuiburi” noi, întregi, dar am câstigat adeziuni active si nu sentimentale, si întelegere pentru problemele legionare. Pânã si secuii din Mures si Ciuc priveau cu atentie si admiratie „fenomenul legionar”. N-am amestecat politica în scoalã . Am considerat cã un copil e cu totul nevinovat si el nu trebuie sã simtã o asuprire pentru cã e evreu. El poartã chipul si asemã narea lui Dumnezeu în el si pentru asta trebuie privit cu respect. Cum sã -l prigonesti atunci! Pe de altã parte, socoteam cã problema evreiascã la noi nu se poate rezolva asuprind niste copilasi. Pã rintii lor erau mirati cã ci vedeau cã fac propagandã legionarã si totusi vedeau cã copiii lor mã iubesc. De aceea se întrebau: „cum e cu putintã aceasta?” De mai multe ori mi-au adus multumiri. Evreii din satele Bicazului ardelean nu erau niste oameni bogati. Ei aveau niste prã vã lioare sau lucrau la joagã rul forestier din localitate. Deci nu fã ceam o propagandã contra acestor oameni simpli. Lupta se dã dea contra marilor industriasi si comercianti evrei, contra spiritului lor distructiv mercantil si abject. Marile transformã ri pe care le urmã rea Miscarea Legionarã nu urmau a se face printr-o revolutie violentã si agresivã , care era metoda comunistilor de peste tot, ci printr-un proces lent al adoptã rii ideilor legionare de cã tre poporul român, printr-o întã rire a constiintei nationale, prin crearea unui om nou ce nu admite compromisuri cu evreii. Dacã acest proces poate fi numit o „revolutie”, atunci aici este o revolutie a spiritului românesc, o întoarcere a românului spre el însusi, cu cresterea virtutilor lui nationale si crestine. Cum propaganda legionarã o fã ceam si în afara Bicazelor, de la Centru a venit înaintarea mea la gradul de „sef de sector”. Eram seful sectorului Tulghes. Seful judetului era profesorul Iosif Duma, profesor în Gheorghieni, ce preda româna si franceza si care la examenul de capacitate a iesit primul pe tarã . Cu el întretineam relatii camaraderesti si de la el luam ordinele ce veneau de sus, precum si materialul de propagandã legionarã . Era un om plã cut si întelept, cumpã tat si neexcesiv, si La Miercurea Ciuc, capitala judetului Ciuc, ca sef de sector era Horatiu Comã nici, de profesie avocat. Alte sectoare legionare nu erau în judet, cã ci în satele secuiesti noi nu fã ceam propagandã legionarã . Materialul nostru de propagandã era foarte atractiv: foi volante mari cu feciori îmbrã cati national ce plecau la sapã sau fete tinere care în costumele lor albe cu seceri în mâini. Erau colorate viu si fã ceau plã cere. Se vedea în ele vigoarea tineretii. Dar mai erau si câteva gazete si reviste legionare. Prestigiosul ziar „Cuvântul”, al cã rui director era marele Nae Ionescu, profesor de logicã si metafizicã la Bucuresti, sprijinea acum pe legionari. Încrederea în legionari crestea treptat. Spiritul legionar se infiltra lent în masele românesti. Dar în multe sate opozitia de a pã trunde era atât de mare încât trebuia sã fii un viteaz ca sã risti sã pleci în propagandã si sã te lupti cu jandarmii, ce primeau ordine ca peste tot sã împiedice propaganda legionarã . De aceea legionarii plecau în grupuri, în echipe, ca sã poatã înfrunta jandarmii care le interziceau accesul în sat. A fost si o echipã a „mortii” în care cei ce au intrat erau hotã râti sã meargã pânã la sacrificiul suprem în propaganda lor. Ei au început sã fie temuti fiindcã afirmau cã vor pedepsi sever când vor veni la putere pe toti trã dã torii poporului român, pe toti „vândutii”. Se zvonea, (cã ci niciodatã conducerea legionarã n-a declarat oficial aceasta), cã legionarii au format „listele negre” cu numele celor ce urmau a fi ucisi la venirea la putere a Miscã rii. Acest lucru a început sã umple de spaimã pe unii potentati din clasele de sus ale societã tii si, ca urmare, sã -i înversuneze sã lupte cu furie, contra legionarilor. Legionarii în deveniserã 1 937 o fortã . Aveau organizatii în toate judetele, un corp legionar muncitoresc, o presã a lor, o disciplinã severã , un tineret care rã spundea unitar si imediat la orice comandã a Cã pitanului. Regele Carol al II-lea, privind unele manifestã ri legionare, ar fi spus: „Nu mi-e teamã de numã rul lor, dar mã îngrozeste ordinea lor.” În Miscarea Legionarã era si o organizatie a tineretului: elevi, studenti, etc. Tinerii alcã tuiau „Frã tiile de cruce”, cu o conducere a lor, subordonatã conducerii generale. Educatia lor se fã cea în chip deosebit de restul Miscã rii si un comandant legionar însã rcinat special comanda Frã tiile de cruce. Tânã rul înscris în Frã tii trebuia sã cugete ca în fiecare zi sã facã o faptã bunã . Urma sã se facã alegeri. Toate partidele erau în campanie electoralã febrilã . Astfel, în 1 937, spre sfârsitul anului, era termenul alegerilor. Liberalii lui Tã tã rã scu conduceau. Am intrat si eu într-o activitate sustinutã de zi si noapte spre a avea în Bicaz cât de cât, un succes electoral. Regele tinea cu Tã tã rã scu si dorea sã iasã în alegeri. Spre a împiedica agresiunile dintre partide în propaganda lor si în alegeri, ca sã fie pace între oameni, Codreanu a propus un cartel tuturor partidelor politice: sã nu se combatã în propagandã , sã nu se lupte între ele, ci fiecare sã afirme programul sã u si astfel sã asigure libertatea alegerilor si sã se cei cartelati. Era ceva nou si binevenit. Partidul National Þã rã nesc, Gheorghe Brã tianu cu Partidul sã u Liberal, si încã cineva, nu-mi mai amintesc exact, au încheiat Cu toate strã duintele si unele ingerinte oficiale, liberalii n-au reusit sã ia 40% din voturi care le-ar fi asigurat guvernarea, si au cã zut în alegeri. Ei au obtinut 39,6%, tã rã nistii 24% si Miscarea Legionarã 1 6%, iar toate celelalte partide, restul. Deci Miscarea se apropia de guvernare ca al treilea partid din tarã . Cei ce reuseau în alegeri sã ia 40% luau o „primã ”, adicã 20% din voturi...

PREZENT ÎN GUVERNAREA LEGIONARO-ANTONESCIANÃ

 Adio, studentie! Cum mai puteam continua în aceste vremuri de dezintegrare a tã rii? Schimbarea granitelor era un dezastru. Ion Antonescu încercã a-l opri cu o hotã râre demnã de admirat. Fã cu apel la partidele politice sã -l ajute, dar ele refuzarã . Ceru ajutorul legionarilor. Ei primirã , desi abia iesiserã din temnite si lagã re, iar capii lor, în proportie de 90%, erau ucisi. Cadrele rã mase nu erau verificate. Astfel se formã la 6 septembrie 1940 un nou guvern cu Antonescu prim ministru si cu profesorul Horia Sima, ce s-a impus ca sef al legionarilor, vice prim ministru, cu câtiva ministri legionari. Doream cu tot dinadinsul sã iau o parohie, dar am fost rugat stãruitor: „Amânã preotia, ajutã -ne acum sã guvernã m”. Am acceptat ca o concesie trecã toare pânã se vor pune lucrurile pe roate. Am luat postul de secretar al organizatiei legionare din judetul Bacãu. Era al treilea post ca însemnãtate. Întâi era seful judetului, al doilea era prefectul si al treilea secretarul organizatiei. Muncã neîncetatã . Drumuri pentru organizarea judetului... Sedinte pentru formarea cuiburilor si unitãtilor legionare. Nu mai ajungea timpul si acum, la 15 septembrie, Silvia a nã scut pe fiica Cei alungati din teritoriile cedate, flã mânzi, fã rã posturi, cã utau o angajare, o bucatã de pâine. S-a organizat un ajutor legionar la toate sediile legionare, pentru cei necã jiti: haine, mai ales, dar si alimente. Dupã cuvântul Sfintei Scripturi: cel ce are douã haine sã dea una celui ce n-are. Multi au înteles si si-au deschis punga. Dar în programul legionarilor era prevã zutã trecerea treptatã a averilor si întreprinderilor evreiesti în mâinile românilor. Trebuia fã cut ceva în aceastã directie. Bacã ul era cel mai mare oras din Moldova, dupã Iasi: 43.000 de locuitori, dintre care 15.000 de evrei. Era un oras industrializat. Marile întreprinderi Filderman erau aici, fabrici de stofe, de piele, de ciorapi, pestelci si de tot felul. Toate erau în mâinile evreilor, afarã de o fabricã de ghete. Vestita moarã Calmanovici era aici. M-am dus sã vizitez întreprinderile sã vã d cum trã iesc muncitorii. Nu m-am dus ca legionar, ci cu o delegatie de la Ministerul Muncii. M-am prezentat mai întâi la „Fabrica Izvoranu”, de stofe care avea cam 1.100 muncitori. Exista o lege, din 1 937, propusã de D. R. Ioanitescu, ministrul muncii din acea vreme, care se numea „legea pentru protectia muncii si personalului românesc în întreprindere”. Ea prevedea ca din personalul tehnic si administrativ 50% sã fie români de origine iar dintre muncitorii necalificati 75% sã I-am întrebat pe cei trei frati Izvoranu cum stau cu legea - În regulã , mi-au rã spuns si mi-au adus procese verbale semnate de vreo trei inspectori generali din care se vedea cã totul e în regulã. Sã vã d pe teren, am zis, dupã ce am cerut sã mi se dea câte o copie a proceselor verbale. La verificare am gã sit 5 1 de functionari administrativi dintre care numai trei erau români, iar personalul tehnic cu 49 de insi avea numai 7 români. La întrebarea de ce n-au respectat legea, mi-au spus cu viclenie cã n-au gãsit români. - Vreti sã vã dãm un ajutor pentru gã sirea oamenilor? - Da! au zis. - Vã vom da. M-am dus în atelierele întreprinderii. Era cald si putin miros. Lucrau femei, fete si bã rbati. Erau plãtiti cu trei lei ora, iar unii cu 3,50 lei ora. Sâmbã tã la orele 1 3:00 se fã cea plata. Piata era în scumpire. De aceea, am convenit sã li se ridice salariul cu jumã tate, si aceasta de la data de 1 a lunii precedente. Am întrebat ce plângeri au lucrã torii si câtiva mi-au spus cã au avut dreptul la concediu cu platã , dar nu li s-a plã tit de zece ani. Am dispus sã li se calculeze drepturile cu dobânda respectivã . Apoi am stabilit ce loc ar putea fi ocupat de un român în întreprindere ca persoanã administrativã sau tehnicã ca sã nu dezorganizã m munca. Am propus douã locuri si au fost de acord. I-am trimis cu urmãtoarea adresã : 

„Cãtre Fabrica Izvoranu 

Dorind a veni în ajutorul dvs., pentru a intra în prevederile legii nr. ... din 1937 vã trimitem pe N. N., în postul cutare...

 Vã rog sã-i înlesniti ca sã -si însuseascã îndatoririle de servici cât mai repede. Vã rog sã confirmati acceptarea. 

Cu stimã , Secretarul organizatiei legionare a judetului Bacãu, N. Grebenea.  Data ...” 

Dupã numire, angajatul se întorcea cu confirmarea primiri pe care o puneam la acte. Asa am procedat la absolut toate întreprinderile. La o lunã si jumãtate am vizitat din nou întreprinderile, pe toate. Si am ridicat din nou salariile muncitorilor cu un sfert din salariul ridicat ce-l aveau acum. N-am întâlnit opunere în demersurile pentru aceste schimbãri. Remarc un caz curios. La o fabricã de pungi, cu numai 20 de muncitori, nu am gã sit patronul la sediul fabricii, ci numai pe o domnisoarã evreicã de o rarã frumusete si de o elegantã exceptionalã . Dupã ce am ridicat salariul muncitorilor am întrebat: - Dumneata ce salar ai? - 2.500 lei, a fost rã spunsul. - Poate nu te pricepi la meserie, am zis. - Nu, patronul e multumit de mine. - Atunci cum poti sta la o fabricã cu un salar atât de mic? - Sunt sã racã , a spus. O priveam admirativ pentru eleganta vesmintelor ei. - Vreti ca si dumneavoastrã sã vã ridic salariul? - Oh, v-as fi recunoscã toare! - Ei, duduie frumoasã , aveti un salar de 8.000 lei. - Multumesc din inimã . Dupã douã sã ptã mâni am înlocuit-o cu o fatã fã rã serviciu de la Oradea, care nu avea cu ce trã i. Am zis: eleganta evreicã are cu ce trã i, nu moare de foame, pe când cealaltã … Unor muncitori li s-au putut da locuinte, iar unora sã ia masa la cantinã . Câtorva li s-au dat ajutoare de Crãciun, pânã la 25.000 lei, de cã tre Miscarea Legionarã . Seful judetului, Andrei Costin Tescanu, îsi pregã tea acum cã sã toria cu o frumoasã fatã din Bucuresti. Datoritã acestui fapt, mai mult lipsea din Bacã u. De aceea, în acel timp am condus eu judetul. Prefectul judetului era Vasile Stoianu, profesor, apreciat de toti pentru corectitudinea lui, întelept si cumpã tat, cu mare credintã legionarã . Evreii din judet, cu gândul captã rii bunã vointei lui, i-au oferit 500.000 lei, dar el le-a zis: „Vã multumesc pentru ajutorul ce mi-l dati, însã el nu-mi apartine, ci Statului Legionar” - si în fata lor i-a depus la Administratia Financiarã . Am colaborat perfect cu el. Când cineva i-a propus: trebuie sã îl împuscã m pe cutare, el a rã spuns: „Pentru ordinea în judet rã spund eu. Dacã vii cu astfel de gânduri, te împusc pe tine.” Seful legionar pe toatã Moldova, 13 judete, era comandantul legionar Eugen Dragomir. El era originar din judetul Bacã u. Bun avocat, energic, cu un trecut frumos de luptã , fãcut în lagãr la Vaslui. Spirit practic, cu înclinã ri înnã scute pentru organizare pe teren economic. Capabil, în unele momente ale vietii lui a fost viteaz si si-a asumat total rã spunderea unor actiuni ale sale. Fiindcã unii legionari aveau atitudini ofensatoare fatã de unii functionari ce au fost corupti sau dusmani ai legionarilor, am trimis câteva circulare pentru reglementarea lucrurilor. Am dispus: atâta vreme cât cineva e în serviciul statului, în orice functie, el trebuie sã fie respectat si nimeni nu are dreptul a-l blama. Dacã e vinovat, sã fie dat în judecatã si justitia sã hotã rascã dacã e vinovat sau nu. Dar pânã atunci sã se bucure de toatã cinstea oficiului sã u. Seful corpului muncitoresc din tarã , Dumitru Groza, fã rãsã cer, a trimis o echipã de sase muncitori, calificati câtiva, sã mã ajute la românizare. I-am lã sat sã discute cu unii patroni de întreprinderi. Dar îndatã am primit telefoane peste telefoane de la fabrici. Patronii speriati mã chemau la fata locului. Ei nu erau obisnuiti cu tonul agresiv si chiar foarte violent pe care l-au folosit acestia în dezbatere pentru unele schimbã ri ce pretindeau sã se facã Doi dintre ei puseserã pistoalele pe masã , la discutie, pentru amenintare. Evreii tremurau. Eu mã obisnuisem sã tratez toate schimbã rile ce doream a se face prin discutii pasnice, amiabile, si totusi cu hotã râre. Mi s-a pã ut cã maniera lor nu corespunde stilului legionar si nu e potrivitã pentru rezolvarea problemelor de la Bacãu. Am telefonat lui Nicolae Pãtrascu, secretarul general al Miscã rii Legionare, care era un prieten al meu, i-am spus situatia si i-am spus cã nu am nevoie de astfel de ajutoare ce compromit actiunea si cã pot sã rezolv singur problemele de la Bacãu. A doua zi nici unul din ei nu mai era la Bacãu. Aceastã manierã durã , excesivã, si cu o tentã teroristã pe care au avut-o acesti muncitori, a fost recomandatã peste tot în tarã de Dumitru Groza. Eram uimit de ce auzeam despre felul cum lucrau unii în unele judete. Nu semãna cu nimic din ce stiam eu si din ce învã tasem eu despre legionari, eram îngrozit de ce auzisem cã se petrece bunã oarã în judetul vecin, Neamt, unde conducea un ardelean: Crãciunas. Acestia nu sunt legionari, îmi ziceam. Sunt niste intrusi. Conduce oare Miscarea Legionarã sau niste netrebnici ai ei? mã întrebam. Eram nelinistit si îndurerat: nu mergea bine. Tineretul, prea îndrãznet si nepoliticos, cei în vârstã , prea agresivi. Lipsea la multi eleganta în atitudini pe care o dã cultura, civilizatia, Unii erau de o corectitudine dusã la limita extremã , dar tonul lor era dur, intimida. Iar oamenii aveau nevoie de liniste, pace, încredere. Mai multã rãbdare si o bunã vointã calmã ar fi dus la o descretire a fruntilor. 

În vreme ce unii se zbã teau în toate pã rtile sã ajute, sã mângâie, sã dreagã lucrurile, sã astupe gã urile, sã unifice, sã întoarcã privirile tuturor spre Dumnezeu - altii au dat drumul unor porniri lacome de îmbogã tire, prin lipsa de scrupule si agresivitate. Dar ei erau putini, intrusi, neverificati. Îmi spuneam: se vor îndrepta lucrurile. Se vor face unele verificã ri ale cadrelor si se va face o curã tire. Nu întelegeam de ce merg lucrurile prost, când ele trebuiau sã meargã , dacã nu foarte bine, mã car multumitor. De-abia prin 1977 am aflat un rãspuns: Dumitru Groza ar fi fost un agent al Rusiei, comunist, infiltrat în conducere. Lucra pentru compromiterea Miscã rii Legionare, pentru distrugerea ei, ca înaltul spirit de sacrificiu sã nu se manifeste. Unii sustin însã desã vârsita lui corectitudine. În 1 966 am aflat si de Crãciunas, care fãcea monstruozitãti în judetul Neamt, cã era agentul Angliei si lucra pentru distrugerea Miscãrii. Dupã „rebeliune” a fugit la Londra cu banii Miscãrii de la Ajutorul Legionar, si a deschis un birou de import-export. Si câti nu vor fi fost ca ei! Asta pentru cã Antonescu a cerut: deschideti usile sã intre si altii în miscare. Au intrat, dar neverificati. N-am acceptat sã intre cineva într-un post numai pentru cã era legionar. Acel „scoalã-te tu ca sã mã asez eu” nu l-am acceptat. Cel ce urma a înlocui pe cineva trebuia sã fie destoinic, pregã tit, eficient imediat si pã truns de cele mai curate sentimente si cu dragoste de mai bine. Pe aceastã chestie am creat unele nemultumiri si chiar Astfel, într-o zi m-am trezit cu un mare grup de preoti ce veniserã sã schimbã m pe protopopul Zota. Acesta era un om bã trân, mai avea doi ani pânã la pensie, nu aveai ce-i imputa. Mã informasem amã nuntit despre el. Era un om vrednic. As fi voit ca el sã rã mânã în postul lui pânã la pensionare. Mare a fost deceptia tuturor când le-am spus cã întrucât Conducerea, seful judetului, prefectul si cu mine, nu a examinat aceastã problemã , nu putem face aceastã schimbare. Însã si soacra mea, institutoare, dorind sã ajungã directoare la scoala unde functiona, desi mai capabilã decât directoarea ce-i era prietenã , a fost respinsã pe motivul cã aceea, din veniturile grãdinii scolii întretinea o sorã foarte bolnavã , iar soacra mea era bogatã , cu douã grãdini. De asemenea, l-am respins si pe socrul meu de la un post de director la moara Calmanovici, post pe care-l ceruse pentru cã era plãtit cu 60.000 lei lunar, sumã fantasticã si, motiva dânsul, pentru cã are experientã si e capabil. Dar nu l-ar fi putut primi, pentru cã acolo trebuia un om incoruptibil si mã temeam cã nu va putea rezista ispitelor evreilor de a-l cumpãra. 

* 

Mi s-a pã rut curios cã la mai toate întreprinderile evreiesti directorii erau plã titi cu 8.000 de lei si toti ceilalti functionari cu salarii mai mici. Am intrat la bã nuialã . Cineva mi-a soptit cã evreii lucreazã cu state de platã duble: unele reale - cu salariul adevã rat, iar altele cu salarii mai mici ce trebuie prezentate fiscului pentru impozitul pe salariu. Acest impozit era atunci la Un functionar de la fabrica Izvoranu, pus de mine, mi-a adus statele reale de platã ale functionarilor. Le furase pentru scurt timp. Uimire: trei directori cu câte 60.000 lei fiecare, juristconsultul 47.000 lei si toti functionarii coborau de la 60.000 lei la 15.000 lei. Numai doi functionari români în functii administrative erau cu trei mii de lei ca sã nu afle furturile ce le fã ceau ceilalti. Tinând cont cã erau 1 00 functionari, putem vedea cu ce sumã enormã pã gubeau statul evreii de la fabrica Izvoranu prin aceastã fraudã fiscalã . Toate întreprinderile procedau la fel, in tot regatul. 

Numai cu sumele de bani cu care pã gubeau fiscul toate fabricile din Bacã u, cât si la întreprinderile din Moldova si Basarabia s-ar fi putut dubla salariile învã tã torilor si functionarilor si ale profesorilor din toatã tara. Acum am înteles de ce ardelenii se plângeau cã ei plã tesc 63% din impozitele pe tarã si tot restul tã rii abia 37%. Cu astfel de plã ti la fabrici am înteles de ce evreii preferã sã fie functionari comerciali, administrativi, în fabrici, sau functionari la bã nci, dar nu functionari la stat. Ca sã poatã face aceste matrapazlâcuri, evreii au trebuit sã corupã mai întâi pe functionarii fiscului si pe inspectorii de control. Cât de departe erau de visul legionarilor! „Va trebui sã creã m un om drept, cinstit, corect, incoruptibil, plin de avânt în lupta pentru binele patriei. El va trebui sã fie înzestrat cu un înalt spirit de jertfã si cu un nemã rginit dor de desã vârsire. În acord cu spiritul strã mosilor, el va trebui sã fie un luptã tor cu privirile îndreptate spre cer si cu gândul: «totul pentru tarã ». Cu acest om de azi va trebui sã lucrã m, fã cându-l sã înteleagã cã binele general e mai presus de cel particular si sã luã m treptat din mâinile evreilor comertul, industria si prea multele bunuri la care au ajuns prin coruptie si fraudã . Ei le mentin si le cresc prin aceeasi metodã : coruperea românilor. Deci influenta lor e nefastã . Va trebui treptat scã zutã pânã ce ei singuri se vor adapta unei tinute de alt nivel sau vor pleca. În nici un caz nu vom putea adopta metoda turcilor care, în plin secol XX, au prins pe armenii ce acumulaserã acolo cele mai mari avutii si, pe cei ce nu au putut scã pa cu fuga, i-au ucis fã rã milã . Numã rul celor ucisi, dacã îmi amintesc bine, era de 1.600.000. Era ceva grozav si monstruos. Prea crestini, suntem departe de gândul vreunei ucideri. Hristos s-a rãstignit pentru toti. Români constienti, nu-i putem lã sa sã ne subjuge si sã devinã stã pânii nostri. Ungurii mai duri îi maghiarizeazã . Toatã clasa de sus a grofilor unguri e corcitã cu evrei din care cei bogati s-au pierdut în masa contilor unguri. Noi îi lã sã m sã rã mânã evrei, dar nu va trebui sã-i lã sã m sã fie stã pâni pe avutiile noastre. Este bine cã n-au acaparat învãtãmântul cum au fã cut în Franta si în Anglia precum si în alte câteva tã ri. Spiritul lor nu se potriveste cu spiritul nostru. Monoteismul lor uscat nu i-a învã tat sã vadã si pe „tu” si pe „el”, ci numai pe „eu” si pe „noi”. De aici vine exclusivismul lor. Trinitarismul crestin ce s-a fãcut cunoscut clar la Epifanie, Botezul Domnului, a arã tat un Dumnezeu Tatã , un Fiu si un Duh Sfânt, o unitate a firii în treimea ipostaselor. El a deschis perspectiva întelegerii tuturor oamenilor între ei, înlã turând orice exclusivism ebraic. Cum ne-ar putea întelege evreii crescuti în Thora, în Vechea Aliantã , în Talmud si rabinism, pe noi, cei crescuti în Noua Aliantã , într-un crestinism care-i îmbrã tiseazã pe toti, în care Dumnezeu e Tatã l tuturor si toti oamenii, ca fii ai lui Dumnezeu, sunt frati între ei? Niciodatã nu ar fi putut apã rea în crestinism, în interpretarea Evangheliei de vreun mare dascã l crestin, ceea ce a apã rut în Talmud în interpretarea marilor rabini: „Pe cel dintâi dintre crestini ucide-l!” Câtã deosebire între mã retia sublimã a crestinismului si aceastã conceptie inferioarã a evreilor, în care îndemnul de a urî pe altii devine doctrinã a religiei. În crestinism Dumnezeu nu exclude pe nimeni, El e Tatã l tuturor, nu numai al evreilor, si pe toti îi iubeste si pe toti îi cheamã la desã vârsire. Hristos S-a jertfit pentru toti. De aceea, îmi ziceam, noi nu trebuie sã ne lã sã m cuceriti de spiritul evreiesc, care e cu totul contrar felului nostru de a gândi si a fi, credintei noastre, stilului nostru de viatã . „Românizarea” mergea totusi înainte, la Bacãu, fã rã convulsiuni, dar cu pasi lenti, nu cum ar fi dorit unii, mai grã biti. Tot asa si în orasele Moinesti, Târgu-Ocna, Comãnesti, cât si la tara. 

* 

Colaborarea cu Ion Antonescu schiopã ta, dar totusi mergea. Când, deodatã , s-a comunicat stirea cã legionarii au ucis la închisoarea Jilava 64 de detinuti. Antonescu, revoltat, a denuntat faptul si s-a desolidarizat de el. Atrase atentia cã acest lucru nu trebuia sã se întâmple si nu va mai trebui sã se întâmple în viitor si cã el va pedepsi aspru orice altã faptã de acest fel. Aceasta se întâmpla la 28 noiembrie. Ce se întâmplase? Legionarii au prins pe cei care fuseserã marii lor dusmani, dintre care unii politisti, care au bãtut si au ucis legionari: pe unii i-au spânzurat cu sfoarã de mã tase în timpul dictaturii lui Carol al II-lea, pe altii i-au aruncat de vii în flã cã rile crematoriului. Generalul Argesanu era între ei, prins când voia sã fugã în Bulgaria. Armand Cã linescu, care a fost pus de Carol al II-lea, regele asasin, trei zile prim-ministru ca sã reprime pe legionari, a fost ucis. El omorâse peste 250 de legionari, floarea conducerii legionare, oameni de mare valoare. Mai erau si altii, toti asasini si trã dã tori. Acum se gã seau în asteptarea judecã tii: la cei mai multi, cercetã rile vinovã tiei erau încheiate si procesele lor începute, iar câtiva erau încã în cercetã ri. Procesele însã se tergiversau. Între ei era si generalul Gabriel Marinescu, fost sef al Prefecturii Capitalei timp de 10 ani, temut si prea stiut asasin, om al Elenei Lupescu, al lui Carol si al ocultei europene. Desi fã rã delegile lor erau vã dite si stabilite, justitia amâna darea hotã rârilor de condamnare. Afarã de 2-3 exceptii, oameni ce poate urmau a fi eliberati dupã terminarea cercetã rilor, toti erau niste brute, oameni încã rcati de fã rã delegi, dar foarte influenti. Acum, prin rude si cunostinte, cã utau sã scape. Antonescu a cerut, probabil influentat de neamurile lor, sã fie mutati la o închisoare militarã . Dar legionarii, temându-se cã acolo vor gã si o modalitate sã fugã , au luat repede hotã rârea ca mai bine sã -i predea morti unitã tii militare ce urma a-i lua în Fapt neasteptat, dureros, nedrept, dar fapt. Discutând mai târziu, în timpul detentiei mele, cu niste fruntasi comunisti, iatã ce au spus cu privire la acesti detinuti: „Dacã e sã vã felicitã m pentru ceva, e cã le-ati ucis pe bestiile de la Jilava. Acestia erau niste brute. Dacã nu-i ucideati, ati fi dat dovadã cã nu sunteti luptãtori. Dacã scã pau, v-ar fi ucis în continuare si ne ucideau si pe noi”. Nici chiar asa, nu trebuie sã fim felicitati, ci sã regretã m momentul fatal.

REBELIUNEA: 21-23 IANUARIE 1941 

Crimele de la Jilava si uciderea lui Nicolae Iorga si a lui Virgil Madgearu au zdruncinat mult încrederea lui Ion Antonescu în legionari. La o întrunire legionarã în Iasi, Antonescu s-a prezentat nu numai în cã masã verde, ci si în pantaloni verzi. Dorea sã placã si sã câstige pe legionari, dar acestia nu l-au aclamat cum ar fi dorit. L-au aclamat frenetic pe Horia Sima si prea putin pe dansul. A cerut sã i se dea comanda Miscã rii, dar legionarii n-au avut încredere în el, l-au refuzat. Poate cã voia numai sã frâneze abaterile legionare, sã -i stã pâneascã mai bine, sau poate cã avea si alte gânduri, nu stim. Însã legionarii s-au temut sã nu abatã directia generalã de orientare de la telul lor fundamental: românizarea, crearea unui nou spirit românesc si a unei Românii legionare, în care românul sã fie stã pân deplin în casa lui. Legionarii se temeau de influentele din jurul lui Ion Antonescu. Cel mai apropiat sfã tuitor al lui era Misu Antonescu, profesor universitar, pe care legionarii l-au prins la o sedintã a francmasoneriei si l-au fotografiat. Asta chiar în timpul guvernã rii. Masoneria era cea mai mare dusmanã a legionarilor. Un lucru neplã cut s-a ivit pe drum la luarea unor întreprinderi din mâinile evreilor. Populatia de limbã germanã , sasii si svabii au cerut sã preia unele întreprinderi. Hitler a trimis capital german si l-a pus la dispozitia acestora pentru a participa la întreprinderi alã turi de români. Dar ei aveau pozitii economice mult mai tari decât românii, pozitii pe care le mosteniserã în urma situatiei privilegiate avute în Austro-Ungaria. A le da lor aceste avantaje însemna a schimba pe evrei cu nemtii. Fireste, legionarii au refuzat orice ingerintã germanã în aceste treburi. Refuzul a dus la nemultumiri si conflicte între acestia si legionari. Lãcomia germanã i-a revoltat pe legionari. Mai gravã a fost cererea lui Hitler ca la marile întreprinderi industriale ce trebuiau a se româniza nemtii sã participe cu o mare cotã de actiuni. Asta însemna de acum înfeudarea unor bunuri din România nemtilor. Cererea a fost respinsã cu indignare. Hotãrât! Legionarii n-au gã sit în germani niste prieteni si sprijinitori, ci mai curând niste dusmani. Asa si comunistii din România au gã sit în comunistii rusi niste dusmani deghizati. Pe de altã parte, fã rã sã o poatã spune tare, legionarii erau nemultumiti cã trupele germane din tara noastrã cumpã rau zilnic mã rfuri de la noi cu preturi mult ridicate, mai ales alimente, si le trimiteau acasã la ei, scumpind piata si destabilizând tara. Mai târziu s-a aflat cã germanii falsificaserã banii nostri si emiteau în serie câti bani vroiau, bineînteles fã rã a avea vreo acoperire în Deci lucrurile nu mergeau bine nici cu Antonescu, nici cu nemtii care aveau mai mare nevoie de armatã decât de legionari. În tainã Antonescu cugeta si plã nuia o eventualã înlã turare a legionarilor de la guvernare, dacã va fi cazul. În acelasi timp si legionarii se gândeau sã -l înlãture pe Antonescu. Dar pe câtã vreme ei nu au întreprins nimic, Antonescu aflând gândurile legionarilor, a pregã tit „lovitura”: a luat asentimentul lui Hitler si a multor generali din armata românã . La 21 ianuarie 1941 , la câteva zile dupã confiscarea de cãtre legionari a arhivelor si documentelor fracmasoneriei, el a dat ordin sã se ia din mâinile legionarilor prefecturile judetelor, radioul, posta, telegraful, sediile legionare, toate institutiile de stat. Fireste, legionarii s-au opus în multe locuri si de aici lupte între soldati si legionari. Mai ales la prefectura capitalei, la postã , la telefoane. În Bucuresti opozitia a fost extrem de dârzã . Manifestatii pe strã zi ale tineretului legionar si în alte locuri pentru apã rarea pozitiilor lor si pã strarea puterii. În cele mai multe locuri, atât militarii, cât si legionarii, în întelegere între ei, asteptau ce se va întâmpla la Bucuresti. Aici legionarii se opuneau la predarea celor cerute de Antonescu. Ziua de 22 ianuarie a fost cea mai îndârjitã zi. Situatia era neclarã . Oamenii asteptau sã vadã de partea cui vor trece unitã tile germane din În acest timp, radioul era în mâna lui Antonescu si el vorbea mereu cã legionarii pe care i-a adus la putere au fost abuzivi, nerecunoscã tori si cã e silit sã -i doboare de la putere spre a stabili linistea si încrederea. Desi unii sunt de treabã , spunea el, Horia Sima i-a împins spre crime si fãrã delegi. În acest timp se comunicã o stire care i-a rã sturnat pe toti cei ce nu cunosteau pe legionari. „Legionarii în stradã , în vãzul tuturor, au uns cu petrol un soldat si l-au aprins de viu. Iatã ce fac ei cu soldatii patriei”, se spunea. N-am crezut o clipã aceastã informatie, dar ea s-a întins repede în toatã tara si cei mai multi au luat-o ca realã . Sansele legionarilor în aceastã luptã scã deau treptat. În Bucuresti, dar si în alte câteva locuri au nã vã lit tiganii si au început sã prade si sã devasteze unele magazine evreiesti, dar si ale altora. Era o tulburare urâtã si primejdioasã . Legionarii se plimbau în grupuri pe strãzi cântând revolutionarele lor cântece si strigând lozincile lor. Însã din diferite locuri s-a tras asupra lor de la ferestre sau balcoane în timp ce manifestau pasnic. S-au urcat si i-au descoperit. Erau evrei. Furia era prea mare cã ci îndrã zneala întrecuse orice mã surã . S-a spus cã legionarii i-au luat, i-au târât la abator unde i-au înjunghiat si i-au asezat în cârlige. Ar fi fost vreo 200 de cazuri. Dar aceasta este o versiune sustinutã de majoritatea dusmanilor legionarilor. O altã versiune o contestã integral si e sustinutã de multi si chiar de dusmani ai legionarilor. Petre Pandrea, fruntas al miscãrii comuniste din România, mi-a spus personal cã s-a dus anume la abator¹⁾ dupã stirile ce circulau, sã vadã evreii spânzurati, dar nu a gã sit nimic. Deci, concludea el, era un zvon pentru compromiterea legionarilor. Pânã azi mai circulã acest zvon si unii neinformati, sau cei cã rora asa le place, spun cã aceste ucideri monstruoase nu s-ar fi fã cut în timpul rebeliunii, ci chiar în timpul guvernãrii legionare. Ca unul ce am fost pe teren în acel timp si cunosc lucrurile, dezmint din tot sufletul si cu cugetul curat cã spun adevã rul, aceastã monstruozitate nu s-a produs nicidecum. Toate dovezile aratã cã e inventie pur jidoveascã. În acele zile tragice, când auzeam de furturile din Bucuresti comise de intrusi, mã lua groaza. Lacrimi grele curgeau din ochii mei.

  Nu mã puteam linisti. Ah, aceastã mare nã dejde de mântuire a neamului meu se dã râma terfelindu-se astfel! Era ceva greu de suportat fã rã mari dureri. O miscare frumoasã care se ridicase greu, prin mari lupte, murea acum necinstitã în acte josnice si îmi ziceam: „Neamul meu s-a nã scut într-o zodie fã rã noroc. Si e nedrept. El a stat atâta vreme scut Crucii Domnului si tot el a oprit cu pieptul lui uraganul ridicat de semilunã , ca sã nu ajungã în Vest, dupã cum spune Eminescu. Si iatã , Doamne, tu îl lasi?! Cei mai buni fii ai lui ce începurã a-l mântui: Mihai Viteazul, Horia, Tudor pandurul, Corneliu Zelea Codreanu, tu ai îngã duit sã fie ucisi înainte de vreme? Si acum lasi sã cadã si ultima rã mã sitã a celui din urmã ? Ah, Doamne, miluieste neamul meu si va fi iarã si scut Crucii. Si mã rugam: „Nu îngãdui, Doamne, sã curgã sânge, acum în lupta dintre frati, cã a curs destul în trecut, în luptã cu dusmanii. Fii milostiv. Opreste valul înfruntã rii dintre noi si adã Confruntarea a tinut pânã în a treia zi, 23 ianuarie, când divizia de tancuri germanã ce era în Bucuresti, condusã de generalul Hansel, a comunicat cã intervine în favoarea lui Fatã de aceastã gravã hotã râre, ca sã se evite un rã zboi civil, legionarii s-au retras. Ei au înteles cã lupta e pierdutã , chiar fã rã aceastã interventie germanã , întrucât armata era în cea mai mare parte cu Antonescu. În noaptea de 23-24 ianuarie legionarii au predat toate institutiile ce erau în mâna lor. În urma ciocnirilor ce au avut loc în tarã , au fost ucise 607 persoane, dintre care foarte putini erau soldati, ceilalti erau legionari. Antonescu s-a lã udat cã a lichidat pe legionari cu numai 607 morti. Dar acest lucru nu se datora lui, ci patriotismului legionar. Ei au înteles cã un rã zboi civil între noi e nepermis, e tot ce poate fi mai rã u si, imediat ce au înteles cã nemtii sprijinã pe Antonescu, s-au retras. Dupã aceasta, o prigoanã cruntã s-a îndreptat contra legionarilor. Un val nestã vilit de minciuni s-a pornit contra lor, cã au furat, au fã cut asupriri si fã rã delegi. Hainele de la ajutorul legionar erau fotografiate si se comunica în presã cã sunt lucruri furate. În unele locuri, aceleasi haine aranjate altfel se publica acum cã „sunt alte lucruri furate”. În câteva locuri s-au predat banii de la Ajutorul legionar, dar în presã s-a comunicat cã X, Y au furat acesti bani. Nu aveai putinta sã dezminti. Trebuie sã amintesc cã , dupã sase sã ptã mâni de la asa-zisa rebeliune, un comisar al politiei orasului Bacã u, care avea o sorã mã ritatã cu un legionar, mi-a comunicat aceasta: „în 21 ianuarie am primit ordinul: «Devastati douã prã vã lii evreiesti si dati vina pe legionari». Dar din cauza ordinii pe care ati tinut-o noi n-am putut împlini acest ordin”. Acest ordin trebuie sã se fi dat la toate politiile din tarã si, unde s-a putut, a fost executat. Ordinul venea de la Ministerul de Interne. Cu o furie sãlbaticã , Antonescu a ordonat arestã ri. Au fost arestati 42.000 de legionari ce au intrat în cercetã ri. Multi au fost eliberati, dar la câteva mii li s-au fã cut procese grele. Cei cu crimele de la Jilava au fost condamnati la moarte. Toti sefii ce intraserã în rebeliune, care de fapt e lovitura de stat a lui Ion Antonescu pentru schimbarea regimului legionar si preluarea puterii, au fost condamnati la peste 10 ani de temnitã grea. Francmasoneria a avut un rol foarte important în urmã rirea legionarilor si arestarea lor. Nimeni nu putea interveni pentru un elev sau vreun student, cã ci formula care era lansatã peste tot de cã tre aceastã mafie neagrã era: „asearã s-a descoperit un complot legionar pentru uciderea generalului Antonescu” si când vreo biatã mamã auzea asa ceva pleca înfricosatã si nu mai îndrã znea sã cearã întelegere pentru fiul ei. Cu aceastã formulã s-a mers tot timpul guvernã rii lui Antonescu. Acesta a venit cu niste legi draconice pentru pedepsirea activitã tii sau organizã rii legionare. Ceea ce era cel mai grav era faptul cã nu aveai dreptul de apel. Orice nedreptate se putea face fã rã a putea rã spunde. Antonescu era de o duritate extremã : musca din legionari cu dinti de fier. Neprietenii lui nu-l numiserã în zadar „câinele rosu”. În actele ce le fã cea el acum contra legionarilor era incontestabil un câine rãu. E adevã rat cã el pregã tea rã zboiul si voia sã aibã liniste si sigurantã . Dar aceasta totusi nu-i dã dea dreptul ca, pentru nimica toatã , adicã acte ce altã datã ar fi fost trecute cu vederea sau condamnate cu câteva luni, sã admitã pedeapsa de la 10 ani în Cu atât mai mult cu cât legionarii nu fã ceau si nu au fãcut nici o actiune contra lui. Antonescu a început rã zboiul alã turi de nemti pentru reluarea Basarabiei si a Ardealului de Nord. Dar el trã ia cu grija cã Horia Sima, care fugise în Germania, ar putea eventual urzi un complot contra lui cu sprijin german, fã când unele concesii Atunci Horia Sima i-a trimis douã scrisori în ascuns în care îi arãta ca el, Antonescu, trebuie sã stea tare în fata nemtilor, sã nu se teamã de el, fiindcã patriotismul îl împiedica sã treacã la o actiune contra lui. Trebuie sã arã t aici cã din zecile de mii de procese ale legionarilor nu s-a gãsit o singurã sentintã datã pentru furt vreunui membru al Miscãrii Legionare si, în privinta valului de minciuni ce circula asupra lor, acest lucru e lãmuritor. 

^1)_____
    S'a publicat un proces verbal încheiat dupã rebeliune, la Abator, semnat de tot personalul acestuia, care aratã cã nimeni nu a fost ucis la Abator.

Pr. Nicolae Grebenea