STUDENTIMEA SI IDEALUL SPIRITUAL

Conferintã tinutã în cadrul ciclului cu acelasi nume, organizat de Cercul Studentesc Doljan

BIBLIOTECA ACADEMIEI ROMÂNE
1935

RADU GYR
Asistent universitar

    Bucuriei mele de a fi fost poftit de cãtre tineretul intelectual al Craiovei sã cuvântez despre aspiratiile si idealul studentimii de azi, ca unul al cãrui suflet simte o solidaritate deplinã cu întreaga dinamicã a viselor tinerilor cãrturari de pe bãncile universitãtii, acestei prime bucurii i se alãturã, desigur, bucuria de a conferentia în orasul în care am copilãrit cu toatã limpezimea anilor mei de-atunci, am scolãrit si, mai târziu, am vibrat cu toate frãmântatele lãute ale adolescentei mele.

Au fost ani, aici, în inima Olteniei, peste care am trecut, cu azururile zãrilor boltite pe suflet: ani, în a cãror luminã m-am îmbãiat ca-n apele de miere ale Amaradiei si pe care n-am sã-i pot uita niciodatã.

Îngãduiti-mi , deci, ca aceste dintâi cuvinte ale mele sã fie, în acelasi timp, un salut adus tineretului cãrturãresc de care mã stiu legat cu veriga de foc a aceluiasi ideal si un omagiu închinat orasului unde mi-am plâns lacrimile primelor deceptii si unde mi-a înseninat obrajii surâsul bucuriilor priore.

Cãci dacã, uneori, rigiditatea fãrã nici o razã de comprehensiune pentru sufletului copilului, a unui director de liceu bolnãvicios, a înveninat ultimii ani de scoalã ai liceanului care am fost, am întâlnit, în schimb, sfatul de dascãl luminat, dragostea sfântã pentru artã, îndemnul si încurajarea profesorului meu iubit, C. D. Fortunescu, în casa deschisã ca un zâmbet, a poetei Elena Farango,unde amfitrioana, cu marea ei aristocratie sufleteascã, a asternut catifele peste începuturile mele literare, apoi întreg sirul de prietenii, dragi mie si azi, primele avânturi literare - si lângã acest entuziasm cu aripi al adolescentei mele-, prietenia lilialã si ochii tristi de tânãr voevod bolnav ai scumpului meu Milcu, poetul cu inimã de crin si cu zãpezile topite într-un mormânt, pe care amintirile - brãtãri la gleznele mortii - mi-or arde, totdeauna, vâlvãtãile lor de topaz, în acele ore mãtãsoase si pure ale reculegerii depline.

Tânãrul de ieri, tânãrul de acum

Si fiindcã am întreprins o palidã incursiune în amintiri, sã-mi dati voie sã-mi retrãiesc în clipele de fatã, câteva din stãrile mele sufletesti, în preajma vârstei de 19 ani, când, sfârsind liceul, mã pregãteam sã intru în universitate.

Aceastã aducere aminte a unor stãri interioare îmi serveste nu numai de cãrãruie initialã spre miezul conferintei mele, dar, mai ales, de identificare a procesului meu lãuntric de atunci, cu frãmântãrile sufletesti ale majoritãtii camarazilor mei de generatie. Tânãrul, a cãrui configuratie psihicã mã voi strãdiu sã o fixez acum în câteva linii largi, nu e simpla imagine a celui ce vã vorbeste.

El coincide prin sufletu-i de atunci, cu câteva sute, cu câteva mii de tineri dintr-o aceeasi epocã, mai putin seninã de cum ati crede-o, mai tulbure, prin viscole interioare, de cum s-ar fi pãrut.

Tânãrul, cercetat acum, caz de sincronism psihologic, poate creea un prototip: prototipul adolescentului pe punctul de a-si isprãvi studiile secundare si de a pãtrunde în facultate, adolescent cu aripi mari deschise pentru zbor, dar dezorientat în fata zãrilor amãgitoare, nestiind spre care puncte cardinale sã-si îndrume zborul; cu cascade si luminisuri lãuntrice, dar si cu lunecãri si povârnisuri; cu aprinderi dar si cu lâncezeli; si mai cu seamã cu vii rãni sângerânde peste care nu se apleca întelegerea mângâietoare a vreunei mâini. . . Un tânãr inegal, înaripat si difuz totodatã; flãmând de aspiratii, dar fãrã a avea o axã a lor; apt pentru un ideal dar tatonându-l în obscuritãti si confuzii; derutat de stiintã si de lecturi variate si inegale ; cu începuturi de ostilitãti fatã de generatiile precedente; încercând prin visãtoria unei etice noi, revolte, dar incapabil de intensitate reactionarã; sincer, dar nestiind cum sã-si canalizeze sinceritatea.

Vagã si disparatã frondã diletantã împotriva ipocriziei trecutului ; capabil, prin structurã, de spiritualitate dar neorganizat definitiv spiritualiceste si discontinuu. Torturat de întrebãri si amãgit de formule; momit, superficial, de etichete sonore dar vide de esente si adevãr, cum acea republicã universalã visatã de materialismul istoric al lui Marx, care, totusi, nu avea ancore mari, otgoane puternice, în sufletul adolescentului. Tânãr, a cãrui substantã sta gata sã se deschidã receptiei unui ideal nationalist, pe care tânãrul totusi îl ocolea, îl evita în procesul sãu psihic, fie din cauza mirajului vremelnic al formulelor de "universalitate" si pretins "umanitarism", fie din cauza scepticismului pe care i-l inspirau, laolaltã, emfatismul, inflatia de demagogism si sterpele discursivitãti patriotarde ale anumitor insi politici - sãrmane clocote de carton.

Tânjind subterane energii, pe care dezorientarea si lipsa de front comun al unei generatii le tineau în pasivitate, tânãrul pe care vi-l prezint si care eram mai multi împreunã, se caracteriza, cu deosebire, prin izolare, prin singurãtateacare-l detasa de ansambluri spirituale, si care, când reprezenta o valoare singularã, îl sihãstria într-un hermetism de fildes, într-o impasibilitate de aderente la psihicul colectiv.

Peste absenta de directivã si peste mobilitatea interioarã, plutea, asa dar, drama neintegrãrii într-o colectivitate sufleteascã, în unitatea spiritualã a unei generatii.

Într-adevãr, asa îl vãd retrospectiv pe tânãrul , foarte tânãrul si proaspãt student din primii 5-6 ani care au urmat sfârsitului rãzboiului, si asa mã vãd, îndãrãt, peste umãrul vremii, si pe mine, pe o parte din mine care eram. . .

Mã pregãteam pentru Bucurestii universitari, cu avânturi, dar fãrã zale si gata de îngenuncheri la orice retezare a unei aripi de vis. Cu limpezimile apelor mele tulburate de bulgãrii zvârliti din afarã. Temperament de rãzvrãtit si totusi timid si dibuindu-mã confuz. . . Cu o roatã mare de aur si flãcãri alergând prin mine, dar care nu avea osie. Cu aspiratii multiple dar fãrã axã centralã; cu zeci de idealuri, dar fãrã un ideal; ispitit în artã de insurectia noilor forme poetice fatã de dogmatismul clasicismului si de traditie.

O, dar a venit curând, foarte curând, marea gãsire de sine. Au venit ancorele si rãdãcinile de argint, care l-au fixat pe tânãr într-o disciplinã spiritualã ! Crepusculului dezorientãrilor i-a urmat intersectia tuturor planurilor interioare într-un punct central numit ideal : idealul unei generatii.

În ciuda perioadei postbelice de agitatie continuã, de crunt materialism, de haos si cinism, de superficialitate si de dezertãri de la idealuri, tineretul cãrturãresc român - singurul valabil prin contributia-i spiritualã - si-a aflat un echilibru, prin ridicarea unui stindard comun, prin închegarea unui front al generatiei noi, cu exponentul de bazã: studentimea.

S-a trecut de zece ani de când tineretul studentesc lucreazã temeinic la adâncirea albiei idealului unic si la consolidarea digurilor sale de pazã. Astãzi, pe acest mare santier al spiritului, opera e aproape sfârsitã. Cei peste zece ani de trudã au dus la o constructie de grele armãturi , si nu la un beteag prepeleag de sindrilã.

Trebuie rostit limpede : marea catastrofã care pãrea cã amenintã cu distructia generatia tânãrã si care nu consta decât în absenta - vremelnicã din fericire - a idealului comun de generatie, a fosst înlãturatã .

Pentru a dãrui un ideal etic si un ideal national tineretului cãrturãresc , dar mai cu seamã pentru a-l constitui în generatie - caracterizatã prin prezenta unei singure axe de aspiratii - a trebuit sã existe în universitãti , în afara prelegerilor universitare, o altã scoalã , mai adâncã, a spiritului, care sã cimenteze valori într-o eticã nouã si un crez nou.

Aceastã scoalã, mijind în începuturi oarecum superficiale, manifestate extern printr-o reactie împotriva infiltratiei evreiesti în facultãti si, câtva timp, dupã aceea, împotriva comunismului a cãrui fazã initialã de incubatie ameninta chiar o parte din tineretul universitar, a canalizat treptat energiile, le-a dat o directivã în profunzime, un echilibru si o disciplinã. O rarã disciplinã.

N-as vrea sã întâmpin surâsuri de neîncredere, accentuând asupra acestei discipline.

Multi dintre domniile-voastre n-au avut cum si când s-o cunoascã. Dar poate cã tot au putut s-o întrezãreascã, într-unul din aspectele ei : congresul studentesc de la Craiova, din preajma sãrbãtorilor Pastilor.

Energie si ordine. Ordine, fiindcã acesta era cuvântul conducãtorilor studentimii.

Eu vin din mijlocul marei studentimi verzi, pe care o cunosc, cãreia îi analizez, perpetuu, manifestãrile si care mã uimeste prin transfigurarea, de câtiva ani încoace, a tineretului român. Cuvântul meu este sincer si relateazã numai stãri de fapt.

Evident, aceastã luptã de seninãtãti si bronzuri pentu o disciplinã si un ideal, a mers paralel cu boicotul pornit de cei cuprinsi de panicã în fata încadrãrii tineretului într-un ideal de autentic nationalism, de puritãti morale si de lichidare a falselor valori si a formulelor dubioase. Era boicotul unui politicianism meschin si corupt, alãturi de boicotul iudeo-masonic ! Ani de zile, o "anumitã" presã, aceea a Sãrindarului , mistificatoare si potrivnicã oricãrui sfânt ideal românesc, a încercat sã stropeascã numai cu mocirle azurul unui suflet nou care se nãstea limpede si cu aripi de soim.

Si peste toate zãgazurile si boicoturile, noua generatie si-a fâlfâit flamura si a cãlcat înainte spre consolidarea spiritualã.

Au fost mãrãcini, mârsãvii si sforãrii de culise care i-au stat în cale. . .Au fost prigoane lungi, cu tinte de bocanci scrâsnind pe tânãrã carne strivitã ; au fost puscãrii largi si mucede, în care a bolit si a flãmânzit - luni întregi - floarea tineretuului românesc. . .

Dar acest tineret n-a mai putut fi înfrânt. Acest tineret n-a mai cãzut în genunchi, ca odinioarã la primele deceptii. Inima lui crescuse prea mare si suna acum ca un clopot de verde clestar , în freamãt adânc, peste întreaga tarã. Acuma nu mai erau izolãri si singurãtãti, dezolãri si dezorientãri, simpli tineri rãzletiti si împrãstiati , tulburi si întrebându-se fiecare ce vor. . .

Acum era un tineret omogen, ferecat în fierul unei energii colective, construit sufleteste si dinamic, ridicând o rezistentã moralã ca un bloc de cremene.

Un tineret înãltat la rangul de generatie cu unitate de ideal.

De aceea puscãriile în care s-a bolit si s-a murit chiar au fost senine.

De aceea cizmele care sfãrâmau carnea tineretului prigonit au stârnit cântece si nu lacrimi.

Cauzele care au tinut tineretul departe de un ideal comun

Dar dacã, procedând la sinteza structurii sufletesti a tineretului universitar actual aflãm substanta unui ideal energetic, ne apare ca fireascã întrebarea : care au fost, atunci, cauzele care au tinut tineretul, în primii ani de dupã rãzboi , departe de un ideal comun ?

Era oare, exclusiv, imposibilitatea de adaptare la spiritualitatea unei generatii ? Nu.

Erau numai dezorientãrile vagi, confuziile si refugierile în sine, rezultate fatale ale epocii de febrã moralã si de dezaxare generalã, epoca imediat postbelicã.

Întreaga eticã a lumii si însãsi civilizatia pãreau sã fi primit o loviturã de moarte. Rãzboiul, scornitor al unei serii de crize, a adus, în primul rând, incapabilitatea de readaptare a generatiei întoarsã de pe front si-a generatiei care i-a succedat, la vechile valori morale si culturale. O structurã sufleteascã nouã se ivise. Cãci rãzboiul fãcuse marea scindare în douã lumi : lumea veche, a celor rãmasi la dogme si fideli valorilor trecutului, si lumea nouã, instinctiv revolutionarã, dar revolutionarã neomogen si disparat, fãrã a sti clar ce ideal urmãreste impulsul ei spre reactie, ci numai cãlcând în picioare si negând trecutul.

De acest haos moral, la care s-a adãugat haosul economic, într-un vârtej satanic, au profitat pseudo-valorile, pentru a se introna pe treptele tuturor manifestãrilor în viata de stat. De-aici si despicarea moralei în douã mari aspecte : de o parte, inflatia valorilor etice, de cãtre generatiile mai vechi ; romantizarea inutilã a acestor valori si centrifugarea moralei în dogme, care, ca tot ce e simplã dogmã, se exteriorizeazã numai, anulând purele valori intrinsece si reale, tiranicã si intolerantã fatã de adevãruri pe care nu le-a ridicat la rangul de dogme.

Astfel, prin artificializare si prin îndepãrtare de la morala naturii, prin costumarea în carnavalul unor false valori si teama de autenticul moral al vietii, s-a ajuns la ipocrizia care, în mod fatal, avea sã determine o reactie.

De altã parte, însãsi aceastã reactie.

Dar o reactie nu întemeiatã pe paritãti si reconstructii morale, ci limitatã la un anarhism de suprafatã, fãrã obiective profunde ; un anarhism de ceatã, necreator si inutil dizolvant, secundat de strecurãrile din umbrã ale unor alte pseudo-valori, care, la clipe oportune, s-au constituit într-o falsã si putredã dominatie si care amenintau printr-un pericol mult mai grav chiar ipocrizia vechii societãti, împotriva cãreia pretextau cã reactioneazã.

Lângã toate acestea, dezechilibrul politic. Aparitia cangrenei omului politic postbelic, cancerat de arivism, sterp de ideal, pãpusar demagog, egocentric si mârsav în interese meschine, cu fata sub oribilul zâmbet de complezentã al mãstii democratiei. Iar imediat lângã democratia redusã la simpla pastisã grotescã, strâmbatã si diformatã pânã la parodie si caricaturã, ghiarele rosii înaintând treptat, ale marxismului iudeo-bolsevic, camuflat patetic, sub evocarea unui martiriu proletar, într-o stângã reactionarã,anarhic dizolvantã, cu doctrina sonorã de tinichea : materialism istoric !

În preajma acestor rictusuri rosii, clasele sociale îsi zvâcneau panica asteptând rãsturnãri si inversãri în ordinea de stat. Confuziile sociale, la adãpostul aceleiasi democratii, cresteau si alãturea de ele crestea ignoranta ; marea ignorare a unui adevãr fundamental : acela cã dinamica evolutiei sociale, a progresului real, o constituie nu topirea iluzorie a diferentierilor sociale, ci tocmai distinctia dintre clase, stabilirea definitivã a contributiei, a aportului, în travaliu si civilizatie, a fiecãrei dintre ele.

Si în vreme ce, subteran, se lucra la rãsturnarea valorilor sociale, în cadrul unui alt haos, în care subliniez în treacãt tragedia intelectualului autentic, pururi un ghilotinat moral, însãsi cultura si civilizatia, în crizã de unitate si de esente de spiritualitate, ce torsionau în cãutãri superficiale de directive. Iar pseudo-cultura deschidea portile invaziei de anarhisme si insurectii, de curente brusc reformatoare în artã. Derutei, ivitã în urma rapidei succesiuni de revolutii estetice, cu viduri interioare si etichete importate, îi rãspundea confuzia acolo unde , existând totusi sinceritate si nu falsã tendintã de-a se primeni unele forme de expresie artisticã, evolutia prea bruscã a noilor valori estetice fatã de zãbava evolutiei comprehensiunii publicului, nu aducea decât ceatã si rupere de punti între artist si ambiante.

Iatã deci un ansamblu de stridente si de rãsturnãri, în care pseodos-ul triumfa si-n care crizele : moralã, economicã, politico-socialã, se aliau crizei de omogenitate în spirit si culturã.

Si în timp ce, din orizonturi vinete, îsi revãrsa lesia amurgul caracterelor de bronz, al spiritualitãtii , alãturi de amurgul cultului trecutului, iubirii de neam, al autenticii intelectualitãti si-al artei, printre putregaie si ruini crestea, ca o floare bolnavã, copilãria rãnitã a generatiei noi.
În loc de zurgãlãii anilor strãlimpezi si de râul aprilin al micilor bucurii îngeresti, copilãria aceea a mers, cu tãlpi însângerate, printr-o lume din care basmele si cântecul de leagãn plecaserã departe, si unde stãpâneau materialismul crunt si dezaxarea generalã. Si asa, în mijlocul coruptiei, al ipocriziei sau al cinismului, în cadrul otrãvit al absentei sanctiunilor morale si în vacarmul falselor valori, ochii mãriti si speriati ai copilandrului au resfrânt numai tristeti de crepuscul.

Iar când, zbuciumat si cãlcând ametit spre dezorientãrile de pretutindeni, adolescentul a voit sã intre în viatã, cu ascunsele lui comori de seninãtãti si cu inelul de aur, tinut cu teamã si grijã la o parte, al entuziasmului tânãr, în fata lui au apãrut cernite, zãri fãrã perspectivã, cãrãri înfundate pentru viitor, porti zãvorâte. Pentru el totul pãrea închis. Oricare pas interzis. Întreaga lume pãrea cã-i strigã : nu mai e loc si pentru tine. Înainte nu se mai poate !

Ei bine, acest tânãr putea sã fie rostogolit în toate prãbusirile : de la anarhia rosie, la mlastina moralã si la cenusã.

Ce fortã tainicã i-a dãruit , atunci, umeri de granit ca sã azvârle jos dezorientarea care-l încinsese si sã se înalte , limpezit si nou, din energii si substante pânã aici latente, de parcã ar fi sorbit cu nesat dintr-un izvor cu apã vie ascuns pe un crestet de munte spiritual ?

Sovãirilor tânãrului, determinate de toate corelatiile divulgate mai sus, le-au urmat coordonarea si echilibrul aspiratiilor, disciplina spiritului si idealul sub stindardul cãruia s-a închegat o generatie nouã.

Sustras pericolului care-l ameninta cu dezagregarea, tânãrului i s-au deschis luminisuri si luciditãti. Necesitatea unui ideal comun i-a înflorit în suflet mai mult printr-o revelatie misticã, decât printr-o simplã comprehensiune.

Permanenta idealului în întreg trecutul

Întregul trecut, strãin si românesc, s-a deschis deodatã, ca o magicã usã, iar permanenta unui ideal s-a ivit înfloritã în toate marile epoci ale istoriei, în toate marile evolutii ale spiritului omenesc.

Astfel în idealul istoric, s-au circumscris idealul elin si idealul latin.

Idealul elin, cu liniile de bronz ale efebului curgând în spirit si trup, si cu uriasa constructie a civilizatiei antice.

Idealul latin,cu obiectivul politic al creãrii statului roman si-al expansiunii latinitãtii.

Si lângã acestea :

Idealul Renasterii, cu admirabila-i sintezã de civilizatie, contopind artele, stiinta si idealul politic si legând punte de azur cu marele trecut spiritual, al antichitãtii.

Dar în acelasi cadru istoric, idealul românesc al lui Mihai Viteazul, alãturi de toate celelalte înalte idealuri românesti : idealul lui Horia, Closca si Crisan ; idealul Domnului Tudor, sfârtecat, numai pentru soarele sãu si aruncat, ciosvârte înstelate, în fântâna Târgovistei ; idealul bãtrânilor cronicari,oftând si tânjind de visul contopirii neamului românesc ; idealul lui Sincai, cu picioarele sfâsiate de bolovanii pribegiei si cu marele-i vis atârnând în desaga din spinare care îi purta cronica ; idealul boierilor, fugãriti peste munti, numai fiindcã îndrãzniserã sã visãtoreascã frumos la unire ; în sfârsit, idealul ciungilor si mutilatilor din crâncenul rãzboi de întregire. . .

Sau, mai departe, idealul în artã : secolul lui Pericle si acele ale lui Cesar, alãturi de idealismul lui Platon si de idealul estetic al lui Aristotel. Renasterea italianã si Pleiada francezã. Idealul clasic al celui de-al XVII-lea veac francez.

Romantismul, îmbibat de tinerete si idealism, simbolizat prin vesta rosie a lui Theophile Gautier, de la reprezentarea lui "Hernani". . .Idealul romantic englez cu Byron, Shelley sI Tennynson. . .Idealul lui Heliade Rãdulescu , cu acel naiv dar admirabil îndemn la "scris". Idealul olimpian ca un cer de primãvarã al poeziei lui George Cosbuc, sau acel tumultos si nãvalnic , ca un torent carpatic, al liricii înspumate a lui Octavian Goga.

Dar mai ales quintezenta idealului artistic si românesc în poezia de curcubee si orgi marine, de viscole si ninsori lunare, a geniului nostru national : Mihail Eminescu.

O serie de frãmântãri , de curente literare si estetice, toate pentru un ideal !

Si, dupã idealul istoric si cel artistic, iatã, rezumativ, galeria idealului etic, întrupat simbolic în :

1. etica eroului elin, sintetizatã, la rândul ei, în eroii lui Homer sau în sufletul de bronz al lui Leonida ;
2. eroul crestin,cu largile lui blajinitãti , pregãtit oricând, pentru jertfã si granit sufletesc neclintit, creând o moralã si-o spiritualitate nouã, urcând spre puritãti de ascezã si transcendente ;
3. eroul cornelian, purificat în stalagtitã de vointã si ideal moral, elevat peste mocirlele vietii ;
4. eroul, atât de ridiculizat pe nedrept si atât de sublim în candorile naivitãtii luminate de vis , al lui Cervantes, sfânt Don Quichote, umbrã înstelatã în goanã eternã dupã vis, înfrânt de morile realitãtii brutale;
5. eroul moral al lui Carlyle, lespede de clestar pentru marile altare ale eticei ;
6. eroul ibsenian, întruchipat în Brand, în acest Brand cu umerii necocârjati de viforele vietii; ca un cerc de fier în strasnica lui tinutã moralã, în neclintirea lui de bloc umano-ceresc ;
7. eroul tolstoian, turnat în minunatul Nekludov din "Învierea", descãtusându-se , prin revelatie misticã, de toate bunurile vremelnice si pãmântene , transfigurat interior si pornit spre ascensiuni de spiritualitate crestinã ;
8. si, în sfârsit, chiar în eroul lui Jack London, acel "vagabond des etoiles", ocnasul condamnat la carcerã grea, cu gleznele prinse în ghiulele de fier si bratele strivite în lanturi, ajuns prin durerea continuã a cãrnii , la amortire si anulare trupeascã si la o limpezire neobisnuitã a spiritului, la o evadare a sufletului din trup si la o sideralã plutire pe drumul astrelor eterne. . . Admirabil simbol al sufletului destelenit din suferintã banalã, în albã lunecare peste ea.

Studentimea si idealul spiritual

Ei bine, permanenta aceasta de idealuri, istorice, etice si artistice, de-a curmezisul veacurilor, demonstreazã setea si nevoia de ideal în marile epoci, mai cu seamã în acelea care au succedat perioadelor de tulburãri si dezaxare.

Hotãrât; trãim o mare epocã istoricã.

Anii ce vin vor contura-o tot mai precis.

Mobilitatea aspectului actual, politic si spiritual, al întregii Europe, va înceta mai curând decât ne asteptãm. Vechile valori si sisteme ratate se vor lichida prin ele însãsi. Criza democratiei - presãratã de sincope - si agonizând în apus, se va refugia în ultimu-i bârlog - Republica rosie - iar în fata ei vor creste digurile de grele armãturi ale nationalismului latin si germanic. Din transfigurãrile în nationalism, va apãrea , înaripatã, o dinamicã nouã a spiritului si a civilizatiei, cu aporturi si cu structuri noi.

Noul european, nationalist, spiritualist si energetic, va zdrobi desmãtul moral, va prãbusi falsele-valori si purificat în el însusi, va întemeia o lume nouã, o eticã nouã. Desigur, promovatoarea europeanului-latin, precursor al omului de mâine de pe continent, a fost Italia fascistã.

Sã nu ni se spunã, însã, cã tineretul românesc intelectual, în marile lui primeniri interioare de acum, în disciplina si aspiratiile sale, e o imitatie, o simplã copie a tineretului fascist sau hitlerist. Nu ! Tineretul nostru detestã servilismul si parodiile.

El nu imitã. El creazã.El ar fi profund rãnit , adânc durut, dacã l-am crede un palid hipnotizat, un incapabil de ideal propriu.

Linia pe care tineretul nostru se formeazã este produsul unui moment european,al unui spirit care-si revarsã efluviile spontan, printr-o consecintã logicã a unei epoci si a unor structuri lichidate.

Tineretul românesc merge paralelsi nu sateliticcu noul suflet nationalist latin, asa cum va merge întreg tineretul francez, asa cum a mers, victorios, tineretul italian.

Conversiunea tineretului nostru la un ideal spiritual si national e un fenomen de sincronism si nu o pastisã.

Nu imitatie dupã organizatii strãine viseazã acest tineret, ci, dimpotrivã, deplinã eliberare din orice vasalitate, de orice pasalâc strãin . El vrea adâncirea pânã în strãfunduri a sufletului autohton si valorificarea fortelor lui subterane si inedite în orice manifestare.

El vrea zidirea României-Noi, cu mâini proprii si cu spirit propriu.

O vrea construitã din arãmurile adânci si încã neuzate ale vigorii românesti, centrifugã si necanalizatã. De aceea studentul român a defilat simbolic în fata Regelui Tãrii, pe un car alegoric, într-o mânã cu cartea grea de învãtãturã si în cealaltã cu fierul carabinei, contopind într-un singur tânãr : stiinta cu dârzenia si eroismul.

Si-n marele lui vis de noi temelii si zidiri, tineretul cãrturãresc pe care-l cunosc e gata de jertfe, dacã zidurile i-o vor cere. E gata sã se tencuiascã în piatra lor, ca un alt mester de la Arges, care, de data asta, s-ar zidi pentru visul turlelor înalte pe el însusi.

Tineretul nostru universitar este un mag, în acelasi timp. El merge purtat de un luceafãr propriu care îi aratã calea : Crucea, Regele, Natiunea.

De aceea el este un mistic.

În misticismul lui, se arcuieste, alãturi de boltile tuturor energiilor spirituale, cearcãnul de smaragd al crestinismului, iar umbra purtãtorului de cruce ca o luminã curge peste acest tineret.

Asa îl visa, poate, Eminescu, în umbra stihurilor lui : curat la suflet, mântuitor al "bietului român sãracul" si arhanghel pedepsitor al celor "care-au îndrãgit strãinii, mânca-le-ar inima câinii".

Asa îl vrem astãzi cu totii :

Iscãtor al românului de mâine : bãrbatul de bronz, cu sufletul limpede si fãrã oscilãri , lucrând, cu patimã, la ferecarea tãrii sale în aramã.

Aspectele idealului spiritual

Si acum sã vedem care ar fi fatetele idealului spiritual al tineretului cãrturãresc , asa cum s-ar desprinde din manifestãrile lui active si teoretice.

Ele ar fi : idealul unei etice noi ; idealul spiritualist crestin ; idealul national, si idealul cultural si artistic.

Idealul unei etice noi.

a) Prin sinceritate si cinste, la reactia împotriva ipocriziei.
b) O nouã ierarhizare a valorilor reale.

Crearea individului nou : energic si pur.
Crearea unui eroism sufletesc pe care poporul nostru nu l-a mai avut de mult.
Crearea unei generatii de elitã si a unui Pantheon moral al României, în care marile spirite si nobletea sufletului românesc - indiferent de clasã socialã si pregãtire intelectualã - sã-si primeascã încununarea.

c) Fuziunea dintre cãrturar si muncitor.

Tara, de câtiva ani, cunoaste santierele pe care tineretul universitar lucreazã, cu mâinile lui, plãmãdind cãrãmidã, ridicând ziduri, cioplind lemn sau îngrijind rãzoare de ferme.

De sub brazdele studentesti, rãsar - minune nouã, în tara în care trândãvia devenise oficialã - biserici, case de adãpost, cãmine culturale, grãdini.

Prin aceasta, o nouã educatie se dã tânãrului : munca fizicã se leagã, prin inel spiritual, de intelectualitate.

Se creazã, astfel, disciplinã, simplitate, constiintã, modestie.

Si-n timp ce directori de liceu "venereazã" în loji francmasonice, otrãvind scolãrimea care a avut nenorocul sã-i aibe ca dascãli, - tineretul acesta lucreazã, cu piepturile goale si descult, cu o bucatã de pâine si-o strachinã de ciorbã la prânz si cinã !

d) Spiritualitatea crestinã.

Promovarea spiritului si evitarea bucuriilor cãrnii , prin elevatie transcedentalã.
Ascensiunea în spirit si apropierea de puritãtile ascezei.

Am vãzut de-aproape tineretul universitar - numai cântec, numai gând, numai viatã interioarã - odihnindu-si trupul istovit de muncã, dupã o zi de lucru la fermã sau la cãrãmidãrie , pe-o mânã de fân sau pe o rogojinã, în bordeie simple, de stuf.

Dar , în acelasi timp, tineretul mai cultivã o altã experientã spiritualã, un fenomen mistic invers ascezei. Transcendenta nu în altitudinea divinã, ci în profunzimea misticã a spiritului national. Penetrarea strãfundurilor spiritualitãtii românesti, pentru scoaterea la luminã a inelului de aur care licãreste în adâncurile lor. Un fenomen nou de spiritualitate nationalã, pe care l-as numi : asceza etnicã a tineretului român.

e) Cultul trecutului.

În loc de negativismul sterp si anarhic de pânã mai acum, tineretul trebuie sã aducã respectul valorilor trecutului si-al traditiei, legând, prin verigã solarã, datina, trecutul si prezentul.

Idealul national

a) Constructia viguroasã a statului nou : ordine. Valorificarea spiritului autohton în toate manifestãrile vietii de stat : politicã, socialã, economicã si culturalã. Exploatarea marilor rezervoare ale acestui spirit.

b) Dreptul românilor de-a fi la ei acasã, si de-a fi folositi numai eipe noile santiere românesti. De la "numerus clausus" al universitãtilor, la "numerus nullus" în viata de stat. Extirparea suzeranitãtii evreiesti si-a strãinismului în Statul românesc.

c) Arderea, cu fierul rosu, a cangrenei si-a cancerului democratiei infectate.

d) Ridicarea Statului pe bronzuri de : autoritate, prestigiu, dinamicã constructivã. Întreaga Tarã transformatã într-un imens santier : românimea întreagã la lucru !

e) Responsabilitatea si sanctiunile. Sanctiuni puternice si imediate.

Versul lui Eminescu : "Îndrãgi-i-ar ciorile / Si spânzurãtorile. . ." se va preschimba, din imagine poeticã, în fapt.

f) Crearea unei adevãrate independente a spiritului national. Sfârsitul dictaturilor strãine si sfârsitul pasalâcului mafiei iudaice si-a lojilor francmasonice. Interzicerea amestecului strãin în ordinea de stat si sfãrâmarea directivelor economico-politice impuse de sforarii finantelor iudeo-europene - gen Finaly - sau de presa Sãriindarului .

g) Într-un cuvânt : ivirea românului nou```, demn si inflexibil la influente, constructiv si fixat pe-o axã si pe-o spiritualitate.

h) De-aceea studentimea va sprijini cu tânãr entuziasm actiunea marelui român Vaida-Voevod, fãrã , însã, a se înregimenta efectiv în partidul sãu politic, ci constituind, permanent, o rezervã neîntinatã, neuzatã, proaspãtã si pregãtitã , încet, pentru completarea si cimentarea operei înaintasilor.

i) De aceea, adevãrata studentime nu poate decât dispretui actiunea dezertorilor ei - din norocire atât de putini - care condusi din umbrã, sãrmane victime hipnotizate de dusmanii românismului curat, se constituie, hilar, în caricaturi de atitudini, ca un asa-zis "front studentesc democratic" sau "front anti-fascist", ( înapoia cãrora vegheazã comunismul si jidovimea de la "Adevãrul" si "Lupta") si care nu au nici o tangentã cu aspiratiile noastre etnice.

Idealul cultural si artistic

a) Pãtrunderea în strãfunduri a specificului autohton, în autentica lui substantã misticã si ridicarea la rangul de valori estetico-culturale al acestui specific - unicã minã de aur - traansfigurat estetic.

b) Inflorirea unei civilizatii si-a unei arte reprezentativ românesti. Sã nu fim gresit întelesi : nu o artã artificializatã prin tezism si traditionalism didactic, ci una vie, de circulatie universalã, dar cu atât mai vie, cu cât va utiliza toate resursele inedite pe care specificul spiritual românesc le poate oferi.

O artã îndrumatã pe linia marilor artisti români, care au cãpãtat valoare universalã tocmai prin prospetimea sufletului inedit, zidit în actul lor : Eminescu, Cosbuc, Creangã, Caragiale, Goga, Grigorescu, George Enescu...

O artã, cu obârsia în argintariile frumusetii artei populare : folclor, artã decorativã, plastica popularã.

Sã ne gândim ce minunat si permanent izvor de inspiratie constituie lirica si etosul populare, - de la "doine", la "Miorita", la "Mihu Copilul", la "Toma Alimos", sau la "Mogos Vornicul" - alãturi de marea poezie a chilimurilor, a scoartelor, a costumelor sau a ornamentatiei nationale. O întreagã baladã se resfirã, de pildã, pe chilimurile oltenesti : curcubeie se aprind, se potolesc, se întunecã. Energia rosului se îmbinã cu lingoarea de visãtorie a galbenului, cu doina haiduceascã a verdelui întunecat de codru. Întreg chilimul e, rând pe rând, vivacitate, incendiu, potolire si stingere de mari melancolii, sau haiduceascã evocare de lunci albastre. . .

Dar iatã pitorescul costumului de tarã. Sobrietatea vestmântului gorjean. Serpii negri, subtiri, împletiti pe alb. Armonii de alb si negru. Sobrietate, în contrast violent cu vãpãile costumului doljean. Evoc, iarãsi, poezia cioarecilor, tuzlugilor si ipingelei panduresti.

Întreaga rãscoalã , eroicã si romanticã, a Domnului Tudor, sintetizate într-un costum gorjean ! Si, alãturi , frumusetea calmã de amurg, stropit cu flori mari, a vâlnicului !

Duhul Olteniei, cu marile lui aprinderi si cu umbrele lui de dor si visãtorie , culcat pe-o tesãturã de artã popularã !

Arta noastrã cultã nu poate, nu trebuie sã ocoleascã aceastã fântânã doldora de rouã a specificului artistic national.

Cãci specificul national, transfigurat estetic, departe de-a avea glezna prinsã în plumb, fâlfâie o aripã nouã, coloreazã si aromeste opera de artã, cãreia îi dãruie un suflu, o caracteristicã si-o valoare în plus.

Diferentiazã, reliefeazã, aseazã sub steme grele de aur propriu. Specificul national în artã contureazã potentialul spiritual al unui neam, creazã dinamica unei expresii proprii si-a unei contributii vii si bine precizate. Fãrã specific national, topit si prelucrat esteticeste, arta ar fi de-o uniformitate exasperantã.

Ce admirabil exemplu, pentru contactul continuu cu arta popularã, ne oferã, bunãoarã, Yugoslavia ! O serie de cântãreti populari - pevacii - care dãinuiesc , printr-un straniu reflex, guslarilor de odinioarã, colindã si azi sate si târguri, chemati ca sã cânte vechile balade sârbesti la sezãtori familiare. Desi redusi, astãzi , la rolul de simpli recitatori ai bãtrânului cântec popular, pevacii demonstreazã, însã, via necesitate a sufletului yugoslav de-a sorbi, pãtimas si ne-ntrerupt, din marea poezie a trecutului întipãrit în balade, trecut pe care-l actualizeazã, astfel, mereu, pe plan estetic !

c) Asa dar : întronarea stimei pentru arta si cultura româneascã.

Vechiul "le respect de l'art" al Pleiadei franceze, se va converti în "respectul valorilor artistice nationale".

Atunci, da, fireste, nu se va mai putea ajunge, cu atâta usurintã, la distrugerea focarelor de culturã, cum, atât de tragic, s-a întâmplat cu bãtrânul teatru craiovean, cãzut pradã indivizilor suspecti si strãini de neam, si jocului meschin al politicienilor.

d) Scriitorii si artistii români nu vor mai putea rãmâne , mult timp, în imposibilitatea de pânã acum fatã de gravele frãmântãri interioare ale acestui neam si de înaltele lui aspiratii.

Ei vor trebui sã vibreze simultan cu tara, iar opera lor sã capete o rezonantã nouã si adâncã. Nu hermetism, nu rafinerii, nu importatii superflue de etichete si formule "estetice" de peste hotare, - ci suflet, emotie sincerã, tâsnitã din îmbrãtisarea cu pãmântul tãrii !

Dar aurora unei poezii noi fulgerã la orizont. O poezie "nouã", prin tumultul ei lãuntric , dar pe linia de traditie a marilor cântãreti ai neamului.

Iatã, de pildã, cum stie sã cânte poetul A. Cotrus, în versuri de piatrã si cer, pe "Horia", pe care-l vrea ivit si-n restristea zilelor de-acum.

Horia

de jos
te-ai ridicat drept, pietros, viforos,
pentru moti,
pentru cei sãraci si goi, pentru toti. . .
si-ai despicat în douã istoria,
tãran de cremene
cum n-a fost altul sã-ti semene,

Horia ! . . .

te-ai desprins aspru din gloatã
cu-obraji supti,
cu ochi crunti,
sã lupti,
sã înfrunti
din sãlbaticii-ti munti :
ostile craiului, temnitã, roatã. . .

vrut-ai sã spinteci pe munti, pe vãi ,
largi, netede, slobode cãi
pentru-ai tãi
cei mâncati de strãini , despuiati
de biruri, de zbiri,
de rele-orânduiri. . .
si uitati
de regi si-mpãrati . . .

pân'la Bãlgrad pe roatã,
uimind cãlãi, nemesi, gloatã,
ti-a bãtut neschimbat sub tundra sãracã
aceeasi mare, ne-nfricatã inimã romano-dacã. . .
duhul trãieste încã treaz în munti
si va trãi dârz cât vor domni peste moti
sbiri cruntI
si miselnici despoti. . .

urias domn
pe-al adâncurilor noastre sfâsiat somn,
pe-al rãzmeritelor rosu praznic, -
mai rosi-vei oare vreodat', nãpraznic,
acestui neam, viata si istoria, -
tu
munte
al vrerilor noastre celor mai crunte,

Horia ? ! . . .

de-ai iesi din mormânt. . .
de-ai iesi din mormânt între noi
si-ai vedea atâtia moti zdrentosi pe munti goi
si neamu-ti flãmând ca acu,
ce-ai zice, Horia, tu ? ! . . .

te-ai jelui, ai doini din fluier
ori ai da un nou, si lung, si rosu suier,
muntii toti sã se cutremure,
liftele câmpiei sã tremure,
sã le vezi, îngrozite, de pe culmea-ti sãracã,
din ale belsugului târguri cum pleacã ? ! . . .

de-ai trãi tu
acu,
ce-ai face Horia, cu miseii ce vând
norodul flãmând ? ! . . .

nu ti-ar veni sã-i cauti pe toti,
de gâturi sã-i scoti,
din paturi, de la cini, de la prânzuri,
si-n mijlocul pietilor celor mai mari,
ca pe cei mai miselnici tâlhari,
de limbã sã-i spânzuri ? ! . . .

Lângã acest Horia "viforos" si "pietros", izbucnit din cremenea versurilor lui Cotrus si viguros simbol pentru cruntele zile de-acum, sã-mi fie îngãduit sã vã înfãtisez versurile de restriste ale unui tânãr , foarte tânãr poet, Constantin Goga. Noul poet, într-o carte de poeme verzi : "Inscriptii pe veac", cheamã vedenia de flãcãri a lui Tudor, izbãvitor pentru cei cãrora le-au "rupt cei lacomi si rãi mejdina rãbdãrii ".

Poezia pe care o citez e, mai ales, semnificativã în ceea ce priveste noua nãzuintã liricã la un pâlc de tineri scriitori, care nu se mai solidarizeazã cu impasibilitatea celorlalti scriitori "oficiali" si "hermetici" fatã de frãmântãrile colectivitãtii si de aprigele amaruri ale tãriilor :

Un semn

Sã stii,
Cã noi
Am fost stãpâni pe codrii si pe glii. . .
Am fost stãpâni pe codrii si pe glii
Si n-am slujit strãinilor adusi de vânturi ;
Avem altare si pãmânturi,
Si, spune slova din pisanii,
Cã-n plaiul nostru niciodatã
N-au curs pâraie de jelanii. . .
Am fost, de mult, odatã. . .
Am fost o minunatã gloatã
Si-am coborât nãvalnic de la munte
cu Tudor Slugerul în frunte. . .

Tudore, Tudore,
Azi gloata românã
Se zbate
În plug de durere, în jug de nevoi
Si-o fiarã strãinã
O bate, -
O pleacã cu fruntea-n noroi ;
Azi gloata rumânã
Cerseste pe drum,
Iar cerul si norii
Apasã pe sate urgia ;
În tarã, - puternic blestem, -
Stãpânii cu inimi de scrum
Îi furã mosia,
I-aruncã în temniti feciorii. . .

Auzi-i Tudore, auzi-i cum gem. . .
Nu mai putem, Tudore, nu mai putem,
Cãci ne-au rupt cei lacomi si rãi
Mejdina rãbdãrii. . .

Un semn, Tudore,
Un semn doresc nepotii tãi
Si vor zvârli securea-n fruntea depãrtãrii,
Va pune Jiul pieptul lui de taur
Si va izbi în stânci,
Din temnite flãcãii vor iesi atunci
Si nou rumân,
Cu suflet si cu inimã de aur,
Va fi numit si ctitor si stãpân
Pe vremuri noi, pe neamul meu, pe codri si pe lunci.

E, dupã cum se vede, un început de reactie în arta scrisului, care, desigur, se va amplifica din ce în ce, încadrând, încã de pe acum, si alte contributii lirice, ca, de pildã, volumul de zbucium si tulnice "Gloata" al poetului ardelean, sau versurile poetilor legionari Ion Hodos si Vasile Posteucã.

Dar sã-mi fie îngãduit , înainte de-a încheia acest capitol din conferinta mea, sã mã alãtur si eu acestei poezii românesti printr-o baladã în care am încercat sã-l reîmprospãtez pe "Corbea" din legendã si sã-l smulg dintre zidurile cu mucegai în care zãcea.

Corbea

De ce-mi zace Corbea-nchis
în temnitã la opris ?
Pentr-un palos fermecat,
si cu aur ferecat,
de nu stiu cine furat.
Baladã veche.

Zace Corbea ca pedeapsã
în mocirlã pânã-n coapsã.
Ziduri cu pecingene,
ocnã cu funingine.
Troznesc gleznele-n butuci
de aramã si de tuci.
Funii mari ca bârnele
îi usucã mâinile.
Barba-i salcie prin ani
rãdãcinã-n bolovani.
Mucegaiul si duhoarea
înverzitu-i-au spinarea.

Creste mlastinã adâncã
pana gleznei i-o mãnâncã.
Când l-au fost adus în fiare
era fulger, era zare,
bratu-i suier de mierloi,
umerii luceferi noi,
iepuri gleznele zbãtute ,
trupul lunecãri de ciute,
joc albastru si tâlhar
de vãpaie de clestar.
Lacãt de argint bãtut
lumina, la poartã, mut.
Brostile, nãucile,
erau mici ca nucile.
Serpii ca inelele
cu pui ca mãrgelele.

Chitorani subtiri cu plozi
se-ncurcau, fugind, în cozi,
iar pãinginii : scântei
teseau fum de funigei.

Lacãt negru de cenusã
azi se-ntunecã la usã.
Brostile
ca plostile.
Serpii si-ntind grinzile
lucii ca oglinzile.
Puii lor cât puntile
îsi serbeazã nuntile.

Chitoranii - roscovanii,
sobolanii si chitcanii
s-au umflat ca bolovanii
si tesându-si funia
torc pãingi cât inima.

Corbeo,
o nãpârcã ra
scoate pui în barba ta.
Grosi guzgani somnuri grele
dorm pe umerii-ti de stele.
Si din geana-ti somnoroasã
torc pãingenii mãtasã !

Corbeo,
suflete în funii,
furule, tâlhar al lunii,
Corbeo, panã de soiman,
muica ta de hotoman,
umflã-te suvoi rãslet
si spinare de mistret,
tunã lung ca o sâneatã,
aprinde-te dimineatã,
rupe funiile-n sase,
calcã brostile râioase,
crapã lacãtul în trei
fulgerã lespezi si stei,
clatinã ocna-n vãzduh ,
sãi afarã jar si duh,
încalecã haiduceste
scuipã-n frunte si pãleste
potere voevodale,
ochii Mârsãviei-Sale,
stelele sã le plesneascã,
anafura lor crãiascã !
Du-te iarã lotru-n tarã,
flacãrã de piatrã rarã,
cu soarele de-a cãlare
si luceferii-n spinare.
Mierlele, poenele,
corbii, cotofenele
sã-ti mângâie genele.
Serile si apele
sã-ti fluture pleoapele.
Ciutele si trestia
sã-ti sãrute inima,
vãile si linistea
sã-ti legene dragostea.

* * * * *

Iatã, pe scurt, fresca idealului spiritual al studentimii.

Ca un comandament suprem se aseazã, în fruntea lui noul individ si noua colectivitate sub aureola unei eroice morale si cu o limpezime de suflet ca un iezãr de munte.

Iatã studentimea pornind în cântece de nãier , spre tãrmurile verzi de mâine.

Iat-o, mai ales, cãpãtând un suflet de bronz, din sufletul omului pe care-l stiu eu.

Acel "flãcãu de tarã" - cum îl numea Dragos Protopopescu, - pe frunte cu arsita nãmiezilor lui Ciresar, în ochi plutind calmul de smaragd al mãrilor, dar si ascunzând, în fundurile lor, furtunile marine ; capabil de spiritualizare pânã la ascezã, dormind pe pat de scânduri si pe rogojinã, atunci când lucreazã în biserici, lângã flãcãii lui ; neînfricat si limpede ca o stalactitã, dar arzãtor si biciuitor ca o vifornitã, îngenuncind si sãrutând pãmântul tãrii, cu ochii umezi, - dintr-o pornire pe care nu si-o poatee stãpâni si purtând tãrânã culeasã la Putna si la Mãrãsesti în sãculet pitit lângã inimã : Cãpitanul.

Iar lângã icoana acestui adâncitor al spiritualitãtii românesti, dati-mi voie sã evoc si imaginea acelui, atât de drag nouã, general-grãnicer si legionar, alb de leaturi ca un sfânt Nicolai, întelept ca un cronicar moldovean sau ca acel Stolnic Cantacuzino din care se trage, dar tânãr si înaripat la suflet ca un student si înalt în vitejie si dârzenie ca un crestet al Rarãului,

Aceste douã icoane morale, studentimea trebuie sã le poarte sãpate, adânc, în suflet.

Prin limpezimea si prin spada arhanghelului pe care studentimea legionarã si l-a ales patron, tineretul nostru calcã spre ideal.

Sã credem în pasii lui, - sã credem în tineretul nostru !

9 Iunie 1935